CREASTA RODNEI IARNA

• Trei-patru zile, cu bivuac • Urmaţi strict muchia principală • Pe Buhăescu vîntul bate
din senin

O tura dificilă. Vă recomand să parcurgeţi masivul de la est la vest, deoarece vînturile

dominante vin dinspre nord şi nord-est; este preferabil să urcaţi şi să coborîţi fiind împinşi din spate sau
lateral dreapta de marile mase de aer, dacă ele se pun în mişcare pe perioada cînd faceţi acest traseu.
Altfel vîntul vă taie respiraţia şi vă îneacă ochii de lapoviţă, ninsoare sau lacrimi.
Pe tot parcursul ne vom deplasa matematic numai pe creastă, reducînd la minim numărul de
traversări de-a latul unor feţe cu zăpadă. Fără busolă şi hartă, pioleţi şi o cordelină, să nu vă încumetaţi
sa intraţi în masiv.
Dacă porniţi dis-de-dimineaţă din Rodna, după o noapte petrecută în tren, veţi urca cu o ocazie
pe valea Vinului pînă la exploatările miniere de sub muchia Curăţel. O săa ajungeţi în creastă după vreo
2..3 ore de urcuş serpentinat prin pădure, timp în care vă veţi întîlni cu ortacii care ies din şut, muchia
fiind împînzită cu mai multe guri de exploatare.
Drumul pînă pe vf. Ineu (2279 m) nu pune probleme tehnice deosebite, dar atenţie în caz de
vizibilitate proastă sau furtună. Recomandările ce urmează au în vedere tocmai aceste situaţii nefaste.
Deci, avînd direcţia de mers sud-nord, nu vă va veni de loc uşor să faceţi traversarea necesară la stînga
(vest) pentru a intra pe Coasta Netedă şi să prindeţi astfel linia crestei principale a masivului. Veţi avea
tendinţa să urcaţi şi să coborîţi Ineul şi vă veţi trezi pe o creastă descendentă, îngustă şt foarte expusă,
care se numeşte Piciorul Pleşcuţei. Vîrful Ineu e marcat printr-un paralelipiped din piatra cimentată. Vă
întoarceţi de la ei înapoi (spre sud) -prin şaua Ineuţ - şi mergeţi cît mai aproape de marginea cornişei
circului glaciar din dreapta, pînă simţiţi că direcţia vîntului s-a schimbat şi că vă abateţi la dreapta faţă
de urmele pe care le-aţi făcut urcînd dinspre muchia Curăţel. Intraţi astfel pe Coasta Netedă. Deşi este
destul de subţire şi ascuţită, nu ridica probleme tehnice deosebite; ajungînd aproape de căpătul ei veţi
înîlni o despicătură. E singurul punct din întreaga creastă principală a masivului unde vă va fi absolut
necesar pioletul pentru a avea trebuinciosul punct de sprijin suplimentar la coborîre. Vă veţi asigura
atent pe aceşti 15-20 de metri. În funcţie de starea vremii, de gradul de oboseală al participanţilor după
depăşirea acestui punct dificil, pe stînga, spre sud, puteţi opta pentru un loc de bivuac pentru maximum
doua corturi. Eu l-am folosit într-o iarna. Dacă echipa nu e obosită şi ora prea înaintată, se mai poate
merge să punem corturile sub vf. Cişa (1950 m)., pe singura culme sudică ce porneşte din el, cam la 15-
20 minute de coborîre, acolo unde înclinaţia pantei vă permite.
Pentru a doua zi vă propunem să parcurgeţi zona de creasta ce trece prin vîrfurile Omului
(2134 m) şi Puzdrele (2189), pînă în tarniţa Susanului. În caz de vreme proastă, vă sugerez să fiţi atenţi
la vîrful Puzdrele, întrucît veţi fi foarte uşor ispitiţi ca după ce-l urcaţi să continuaţi drumul spre nord,
către vf. Feţii (1815 m), din cauza inexistenţei unor marcaje care să străpungă crusta gheţii şi a zăpezii.
Deci, dacă e vreme rea, preferaţi să ocoliţi prin sud vf. Puzdrele şi prindeţi muchia larga şi rotunjită ce
vă duce în tarniţa (şaua). Bîrsanului. Pînă acolo, faceţi la început o coborîre, destul de puţin ispititoare
dacă e ceaţă. În tarniţa Bîrsanului bivuacul e recomandat cam la zece minute de coborîre din creastă
spre nord, nicidecum mai jos, săpînd şi bătătorind o platformă în panta de zăpadă. În cea de-a treia zi,
în primele ore ale dimineţii, să vă pregătiţi sufleteşte pentru un urcuş pieptiş, pe o pantă cu jnepeni,
printre care în funcţie de grosimea şi consistenţa zăpezii, veţi ajunge să înotaţi - uneori - pînă la brîu.
Atenţie la orientare cînd urcaţi pe vîrfurile Repedea (2074 m) şi Cormaia (2033 m), pentru a nu pierde
linia crestei principale. Dintre aceste două piscuri şi pînă aproape de tarniţa La Cruce creasta se
îngustează şi putem uşor devia spre stînga (sud), pe muchii extrem de spectaculoase şi ispititoare,
asemănatoare cu zona de creastă ce urmează să ne ducă corect pînă în tarniţă.
Apoi urmează ascensiunea pe vîrfurile Buhăescu (2119 m), Rebra (2221 m) şi Pietrosu Rodnei
(2303 m). Mergeţi tot timpul la limita de siguranţă faţă de comisa dinspre abruptul nordic. Fiţi atenţi
cum intraţi în căldarea glaciară a lacului Iezer, zona comişei s-ar putea să vă pună cîteva probleme.
Este recomandată legarea în cordelină pentru a preîntîmpina un accident. Pripa şi oboseala de la
sfîrşitul acestei zile lungi nu trebuie să ne producă belele. Bivuacul se poate face fie ceva mai jos de
creastă, fie în zona de fund a căldării, lîngă un umăr pietros, pentru a fi feriţi de o eventuală avalanşă.
Dacă ora nu e suficient de înaintată, putem ajunge chiar pînă la Staţia Meteo. Dar asta vă depinde de
oboseala acumulată, de grosimea şi consistenţa stratului de zăpadă, de vizibilitatea şi ora la care s-a
început coborîrea.
În zona Repedea-Buhăescu direcţia vînturilor se schimbă foarte uşor, ca de altfel şi starea
vremii. Într-una din turele de iarna, după ce depăşisem tarniţa La Cruce şi ne angajasem în urcuş spre
Buhăescu, ne-a fost dat să trăim o situaţie teşită din comun. Eram patru. În mai puţin de treizeci de
secunde, vîntul care bătuse pînă atunci cu 20-30 km/h a săltat brusc la 80 km/h. Adrian Anastasescu,
care se oprise pe creastă să îşi şteargă ochelarii (minus şase la dioptrii), s-a simţit smucit peste buza
căldării nordice. Vîntul a crescut la peste 110-120 km/h. Eu, mai jos ca el cu vreo trei metri, pentru a nu
fi zburat dincolo de muchie, am început cu greu să cobor versantul vestic, înfigînd întîi beţele de schi la
30-40 cm mai jos spre stînga, după care abia-abia îmi mişcăm şi corpul în aceeaşi direcţie. Vîntul avea
tendinţa să mă lipească de pantă, pentru ca prin tîrîre sa mă trimită dincolo de muchie. Chingile
rucsacului mă băteau peste faţă, deoarece curentul împingea masa de aer de jos spre muchia sub care ne
aflam. Aproape că nu mai puteam respira. Era o senzaţie de vid. Pentru a inhala aer îmi coboram gura
în spatele fermoarului închis de la hanorac.
Dacă eu mă deplasam ca un păianjen sprijinindu-mă de beţe, colegii, pentru a putea să vină
după mine, s-au prins de braţe, strînşi umăr lîngă umăr, pentru a rezista şi înainta în faţa presiunii
neaşteptat de mari a vîntului. În tot intervalul de timp cît ne-a trebuit ca să coborîm cei 30-40 de metri
salvatori, pentru a ieşi din raza de acţiune a curentului de aer, nu ne-am putut auzi din cauza
zgomotului foarte puternic făcut de uriaşa masă de aer în mişcare, asemănător celui scos de motorul
unui avion dacă i-am fi fost în preajmă. Cerul era perfect senin în acel moment. La o oră mai tîrziu a
venit un front de nori care a acoperit întreaga zonă cu un clopot de ceaţă, mînată cu furie de vînt.

Răzvan Petcu