Clauze Specifice, Comune Tuturor Contractelor De Comerţ Internaţional

.1. Clauze prin care se atenuează sau agravează răspunderea părţilor contractante.
În contract – pentru a-i asigura executarea – trebuie stipulate acele sancţiuni care se vor aplica
vânzătorulu [4]sau cumpărătorului[5] în cazul în care încalcă prevederile contractului. Aceste
sancţiuni (penalităţi, despăgubiri), sunt conţinute în clauza penală, care nu este o clauză
indispensabilă, de care să depindă validitatea contractului, dar care are un rol important în
derularea în bune condiţii a contractului, deoarece, prin funcţiile sale sancţionarii stimulează
răspunderea părţilor în executarea la timp a obligaţiilor stipulate în contract.
Totodată, părţile pot stipula clauze exoneratorii[6] de răspundere, în cazul în care în cursul
executării obligaţiilor contractual survin evenimente imprevizibile care împiedică îndeplinirea
obligaţiilor asumate. După cum observă profesorii Jean-Michel Jacquet şi Philippe Delebecque, în
acest caz se aplică ,,clauza exonerării de responsabilitate’’ sau a ,,unei responsabilităţi limitate’’,
care urmează a fi precizată. După cum s-a relevat în literatura noastră juridică[7],,prin astfel de
clauze trebuie să se precizeze modul de constatare şi de notificare a cauzei de împiedicare sau de
agravare a executării prestaţiei’’.
Contractual poate include şi clauza solve et repete, potrivit căreia ,,debitorul unei prestaţii
contractual (mai ales a preţului) nu poate pune în mişcare o acţiune în rezoluţiune şi nici opune
excepţii bazate pe neexecutarea obligaţiei correlative a celeilalte părţi, atâta timp cât el însuşi nu
şi-a îndeplinit obligaţia contractual (respectiv, nu a plătit integral preţul convenit)’’[8]. Precizăm
că această clauză este criticată, apreciindu-se că ,,se poate transforma într-un privilegiu excesiv al
uneia dintre părţi faţă de cealaltă’’[9].
În contract se pot stipula şi clauze privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea
obligaţiilor de către una sau alta dintre părţi[10].
II.2. Clauze referitoare la dreptul aplicabil.
Părţile – pentru a evita incertitudinea pe care o prezintă conflictele de legi – exprimă, încă din
momentul încheierii contractului, voinţa lor de a supune raporturile lor contractual unui anumit
sistem de drept. Stipularea unei asemenea clauze este uzuală în contractele de comerţ internaţional.
Suntem în prezenţa unei manifestări a autonomiei de voinţă a părţilor contractante, care face
o electio juris. Libertatea contractual, concretizată în lex voluntaris, permite părţilor să convină
asupra dreptului aplicabil. Opţiunea pentru dreptul aplicabil implică, totodată, asumarea
obligaţiilor ce decurg din această opţiune. Electio juris survine în măsura în care părţile vor să
deroge de la prevederile dispositive ale legii uniforme. În consecinţă, sistemul de drept ales de
părţi va reprezenta dreptul aplicabil contractului.
Clauza referitoare la dreptul aplicabil este ,,o soluţie curentă’’ în contractele de comerţ
internaţional. ,,Regulile conflictelor de legi permit efectuarea unei asemenea desemnări’’[11].
Profesorii Jean-Michel Jacquet şi Philippe Delebecque atrag atenţia că prin Convenţia de la Roma
din 19 iunie 1980 – care constituie în present dreptul internaţional privat comun pentru ţările
member ale Uniunii Europene – ,,a fost consacrat principiul autonomiei’’. În baza Convenţiei,
funcţionează principiul potrivit căruia ,,contractul este cârmuit de legea aleasă de către părţi’’[12].
După cum observă cei doi universitari ,,părţile au tot interesul să facă uz de această facultate’’,
motiv pentru care ele o stipulează ca ,,o clauză a contractului’’, cu cât mai mult cu cât Convenţia
de la Roma nu precizează ,,nici un fel de restricţie’’[13].
Clauza electio juris a dreptului aplicabil poartă denumirea de pactum de lege utenda, întemeindu-
se pe principiile autonomiei de voinţă şi libertăţii convenţiilor. În cazul în care părţile contractante
nu fac uz de clauză electio juris la încheierii contractului lor, lex contractus[14] va fi determinată
de către organul de jurisdicţie competent.
II.3. Clauza privind soluţionarea litigiilor
Părţile contractante obişnuiesc să prevadă în contractele lor, mai ales în cele încheiate pe termen
lung, clauze privind preîntâmpinarea litigiilor pe parcursul executării obligaţiilor stipulate în
contract. În acest sens, sunt convenite consultări periodiceale reprezentanţilor părţilor contractante
în cursul cărora sunt analizate: stadiul realizării obligaţiilor, eventualele dificultăţi în executarea
obligaţiilor şi soluţiile pentru rezolvarea problemelor apărute.
Daca litigiile nu pot fi preîntâmpinate, părţile contractante recurg mai întâi la o soluţionare
amiabilă, care nu are caracter jurisdicţional, pe cale de conciliere, care a dat şi continuă să dea
rezultatele scontate, în cele mai multe cazuri. Practica demonstrează că părţile contractante , în
cele mai multe cazuri, acţionează pentru a preîntâmpina diferendele dintre ele, nu neapărat şi, nu
în primul rând, prin consultări, care s-au dovedit a fi extreme de utile, ci mai ales prin măsuri
adecvate pentru îndeplinirea la termen şi în condiţiile stipulate a obligaţiilor contractual. Toţi
analiştii apreciază că ,,aceasta este modalitatea principală pentru evitarea oricărui litigiu dintre
părţi’’.
Oricum în contract trebuie stipulată o clauză de jurisdicţie privind opţiunea părţilor contractante
pentru instanţele judecătoreşti sau un tribunal arbitral.
În cazul în care părţile decid să recurgă la arbitraj, ele stipulează în contract o clauză în acest sens,
cunoscută sub denumirea de clauză compromisorie. Convenţia de arbitraj[15] este înţelegerea prin
care părţile contractante supun spre soluţionare diferendul dintre ele unui arbitraj[16], renunţând
la dreptul lor de a supune litigiul respectiv unei instanţe judecătoreşti. Părţile contractante au
obligaţia să arate, în cadrul compromisului – sub sancţiunea nulităţii – obiectul litigiului[17], ceea
ce distinge compromisul de clauza compromisorie, care stipulează înţelegerea părţilor cu privire
la soluţionarea unui ,,litigiu viitor şi eventual’’.
În clauza de arbitraj, părţile contractante trebuie să precizeze ,,dacă arbitrajul va judeca în drept
strict sau numai ex aequo et bono’’, ţinându-se seama de consecinţele la care poate să ducă ,,un
arbitraj din această ultimă categorie (ex aequitate)’’.
Soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului reprezintă unul din cele mai actuale subiecte, aflate în
dezbaterea forurilor internaţionale de specialitate[18], care – în baza experienţei acumulate şi a
ultimelor dezvoltări în domeniu – examinează ,,căile de parcurs în vederea perfecţionării acestei
proceduri’’ pentru o mai bună soluţionare a diferendelor din raporturile contractual de comerţ
internaţional.
Clauze Specifice Unor Contracte De Comerţ Internaţional, În Primul Rând Celor Pe
Termen Lung
Practica relaţiilor contractuale de comerţ internaţional demonstrează că cele mai multe contracte
sunt încheiate în acest domeniu pe termen lung. Aceste contracte – în afara clauzelor generale
(necesare) şi a clauzelor specific, comune tuturor contractelor de comerţ internaţional – conţin
asemenea clauze importante, cum sunt cele cu caracter asiguratoriu împotriva riscurilor valutare
şi împotriva riscurilor nevalutare. La aceste două categorii de clauze, trebuie adăugată clauza de
forţă majoră care se referă la riscurile politico-administrative sau ale calamităţilor naturale.[19]
Clauzele asiguratorii se mai clasifică în: a. clauze de menţinere a valorii contractelor, cum sunt: 1.
Clauzele pur monetare şi 2. Clauzele de menţinere a puterii de cumpărare a monedei de plată
vizând prezervarea valorii funcţionale a acesteia, precum şi b. clauzele de adaptare a
contractelor[20], care vizează şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante, cum sunt cele
care privesc cantitatea mărfii, calitatea acesteia, condiţiile de livrare etc.
1 Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare
Riscul contractual reprezintă posibilitatea de a avea de înfruntat o pagubă, ca urmare a încetării
contractului dintr-o cauză independent de culpa unei dintre părţile contractante. Consecinţele
realizării riscului – în contractele de comerţ internaţional – se concretizează, în primul rând, într-
o pierdere materială pe care o suportă debitorul obligaţiei a cărei executare este împiedicată.
Riscurile valutare se referă la modificarea cursului de schimb, care are drept consecinţă schimbarea
parităţii monedei de plată faţă de moneda de referinţă (de pildă, paritatea leului faţă de dolarul
american).
În scopul prevenirii riscurilor valutare, părţile contractante pot stipula în contract asemenea clauze
asiguratorii cum sunt: 1. Clauza aur; 2. Clauze valutare; 3. Clauze de opţiune a locului de plată; 4.
Clauza de opţiune a monedei liberatorii etc.
III.1.1. Clauza aur – clasificare, conţinut, efecte
Principalele forme ale clauzei aur sunt: a. gold-value clause; b. gold-coin clause. La prima formă
se recurge atunci când preţul stipulat în contract este exprimat într-o valută, aurul fiind luat ca
etalon al acestei valute. La a doua formă se recurge atunci când preţul este exprimat direct în aur
urmând a fi platit în monedă de aur.
Potrivit clauzei aur (în prima sa formă de manifestare, gold-value clause, în baza căreia se pot face
stipulaţiile necesare în contract pentru menţinerea valorii care îi constituie obiectul), preţul stipulat
în contract în momentul încheierii sale se modifică în mod corespunzător evoluţiei parităţii aşa
încât la data achitării preţului – făcându-se corelaţiile necesare – acesta să fie echivalent celui
stipulate la încheierea contractului, ceea ce face posibil ca părţile să fie protejate împotriva
efectelor schimbării parităţii.
Stipularea unei asemenea clauze presupune ca aurul să aibă rolul de etalon monetar, funcţiune
avută până în 1971, când a fost suspendată convertibilitatea dolarului SUA în aur.
În aceste condiţii, este necesară regândirea clauzei valoare-aur şi adaptarea la noile realităţi.
Încercarea de a lega preţul contractual de preţul aurului de pe piaţa liberă, în circumstanţele în care
şi preţul aurului este fluctuant, s-a dovedit o soluţie complicată, prin care nu se poate asigura
apărarea împotriva riscului valutar decât parţial.[21]

III.1.2. Clauzele valutare

În literatura de specialitate se disting: 1. Clauzele monovalutare; 2. Clauzele multivalutare, bazate
pe un coş valutar stabilit de părţi; 3. Clauzele multivalutare, bazate pe un coş valutar
instituţionalizat sau unitate de cont instituţionalizată.
 1. Clauza monovalutară.
Această clauză se bazează pe luarea în considerare a două monede diferite: una de plată şi cealaltă
de cont. Dintre acestea, moneda de cont este considerată mai stabilă, motiv pentru care în ea se
exprimă preţul[22], constituind etalon pentru plată şi stingerea datoriei. Moneda de cont este cea
în care se efectuează operaţiunile dintre părţi. Toate operaţiunile financiare dintre părţi sunt
derulate în moneda de cont. Părţile contractante stabilesc că preţul urmează a fi recalculat la data
plăţii pe baza cursului monedei de referinţă, urmărindu-se ca valoarea contractului să nu fie
afectată de variaţia cursului de schimb. Preţul mărfurilor şi al serviciilor se stabileşte prin luarea
în considerare a cursului de schimb dintre cele două monede: moneda de plată şi moneda de cont
din ziua în care s-a încheiat contractul.
În stipularea acestei clauze, părţile prevăd, adesea, că efectele ei se produc numai în cazul în care
cursul de schimb al monedei de plată faţă de cea de cont, stipulat la încheierea contractului,
cunoaşte, în momentul plăţii, o modificare mai mare de un procent – este vorba despre o modificare
în sens pozitiv sau în sens negativ.
Această clauză acţionează în mod automat. Totuşi, pe baza principiului libertăţii convenţiilor,
părţile pot stipula în contract că recalcularea preţului se va face prin negocieri.
 2. Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar convenit de părţi.
Părţile – în cazul în care stipulează în contract această clauză – stabilesc preţul contractual exprimat
într-o anumită monedă de plată, prin luarea drept cursuri de referinţă cele existente între această
monedă (moneda de plată) şi alte 3 – 5 monede, care alcătuiesc coşul valutar.
În conţinutul ei, clauza multivalutară sau plurivalutară înlocuieşte – prin coşul valutar – atât
etalonul aur, cât şi etalonul dolar. Stabilirea coşului valutar implică obligaţia părţilor de alegere a
valutelor şi determinarea ,,ponderii pentru fiecare valută în coşul valutar’’[23].
În momentul stipulării clauzei multivalutare, părţile trebuie să convină şi asupra metodei de calcul
a modificărilor cursului valutei de plată faţă de valutele din coşul valutar. Totodată, părţile
contractante trebuie să stabilească modalitătile efectuării unor modificări în structura coşului,
precum şi metodologia de calcul pe timpul derulării contractului[24]. Principalul avantaj al acestei
clauze constă în aceea că asigură o mai mare stabilitate valorii contractului, iar principalul
dezavantaj constă în aceea că implică negocieri dificile, complexe şi îndelungate, iar aplicarea ei
comportă unele complicaţii, evocate, nu odată, de părţile contractante.
 3. Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar instituţionalizat sau pe o
unitate de cont instituţionalizată.
În cazul clauzei multivalutare sau plurivalutare bazată pe un coş instituţionalizat sau pe o unitate
de cont instituţionalizată, valutele incluse în coşul valutar nu sunt convenite de părţi, ci de un organ
internaţional specializat. O asemenea clauză are în vedere o unitate de cont instituţionalizată[25].
Din anul 1976, prin adoptarea celui de-al doilea amendament la Statutele Fondului Monetar
Internaţional, pe baza acordurilor de la Kingston, Jamaica, din 1976, Drepturile Speciale de
Tragere (D.S.T.) au devenit etalonul principal al sistemului monetar internaţional[26], în coşul
valutar D.S.T. intrând 5 monede[27]. Valutele care alcătuiesc coşul D.S.T. au fiecare, în parte, un
coeficient de ponderaţie în calcularea valorii Drepturilor Speciale de Tragere.
Clauza multivalent bazată pe D.S.T. precizează că în momentul efectuării plăţii se va compara
cursul valutei de plată faţă de D.S.T. din acel moment cu cel de referinţă, adică de la încheierea
contractului, iar dacă diferenţa dintre cele două cursuri este mai mare de un anumit procent, suma
de plată se recalculează. După lansarea monedei unice europene, EURO reprezintă unitatea de
cont a sistemului monetar European, manifestându-se ca mijloc de referinţă pentru valutele statelor
member.
III.1.3. Clauza de opţiune a locului de plată.
Clauza de opţiune a locului de plată este o variantă a clauzei monovalutare, prin care părţile
contractante stipulează unde se va face plata. De regulă, este vorba de locuri aflate în ţări diferite.
Prin această clauză, în cele mai multe cazuri, creditorul optează pentru plata de către debitor în
moneda locală, cuantumul fiind calculat în funcţie de cursul de schimb al acestei monede, faţă de
moneda de cont[28].
Analiştii atrag atenţia că scopul urmărit prin stipularea unei asemenea clauze este să asigure
creditorului încasarea creanţei în moneda de care el are nevoie în momentul plăţii, adică la
scadenţă. Se apreciază că opţiunea pentru locul de plată nu reprezintă o modalitate de evitare a
riscului valutar, deoarece nu modifcă valoarea prestaţiei monetare.
III.1.4. Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple.
Prin această clauză, părţile contractante pot conveni preţul în două sau mai multe monede de plată,
ţinând seama de paritatea existentă între ele la data încheierii contractului, creditorul având dreptul
să aleagă în care dintre aceste monede să i se facă plata de către debitor la scadenţă.
În cele mai multe cazuri, părţile contractante aleg ca monede de plată, pe cele al căror curs de
schimb este sensibil egal. Funcţia evidentă a acestei clauze o constituie menţinerea valorii
contractului[29], debitorul urmând să facă plata în moneda care îşi menţine cursul aproape de cel
din momentul încheierii contractului.
În literatura de specialitate[30] s-a observat că prin clauza de opţiune a monedei liberatorii sau de
monede multiple se poate recurge la acţiuni speculative, atunci când una dintre monedele de plată
a cunoscut o creştere de curs ca urmare a unor factori conjuncturali. Dreptul de opţiune a monedei
liberatorii sau de monede multiple, poate fi stabilit de către părţi şi în beneficiul debitorului.
III.2. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare.
În contractele de comerţ internaţional sunt stipulate şi clauze asiguratorii împotriva riscurilor
nevalutare, cum sunt clauzele de recalculare sau revizuire a preţului prin indexare unică sau
specială; clauze de revizuire a preţului prin indexare cumulativă sau complexă; clauze de revizuire
a preţului cu indexare generală; clauze de post-calculare a preţului, etc.
2.1. Clauzele de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare unică sau specială.
Prin stipularea unor asemenea clauze, părţile contractante precizează că preţul contractual se
raportează la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuale a unui produs de bază (de pildă, tona
de cereale, barilul de petrol etc.). Totodată, părţile contractante pot raporta preţul la un indice
statistic prin care se exprimă evoluţia preţurilor pentru un grup determinat de mărfuri – produsele
sau mărfurile respective sunt selecţionate de părţile contractante dintr-o anumită ramură economic
sau din diferite ramuri economice. Trebuie precizat faptul că finalitatea clauzelor de recalculare
sau revizuire a preţului o constituie menţinerea valorii contractului. Conceptul de indexare a
preţului vizează înţelegerea părţilor contractante de a proceda la o recalculare a preţului, atunci
când între momentul încheierii contractului şi cel al executării lui au survenit modificări sensibile
ale preţului materiilor prime, a energiei, forţei de muncă etc. Este vorba despre un procedeu juridic
de raportare a unui element al contractului – preţul, la un anumit etalon în scopul menţinerii valorii
contractului.
Părţile contractante trebuie să indice în contract documentul care stabileşte etalonul (o publicaţie
oficială – de exemplu, Departamentul Statistic al Uniunii Europene –, jurnalul unei burse de
mărfuri etc.). În cazul în care etalonul (indicele de referinţă) este dat de o cotaţie bursieră, trebuie
să fie precizate toate elementele necesare[31], aşa încât să se poată efectua cât mai complet
determinarea lui.
Alegerea etalonului unic trebuie să se facă astfel încât el să reflecte sintetic posibila variaţie de
valoare a întregului ansamblu de elemente, în baza cărora a fost calculate preţul contractual.[32]
În literatura de specialitate[33] s-a relevat că, în cazul în care indicele de referinţă nu poate fi
utilizat la momentul executării contractului, ca urmare a faptului că nu mai este publicat, dacă
părţile nu convin asupra unui indice suplimentar, partea interesată poate solicita un expert să
calculeze indicele, aşa încât recalcularea preţului să se facă în mod corect. Dacă procedura arbitrală
este în curs, partea interesată poate cere arbitrului să numească un asemenea expert.

III.2.2. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă.

Părţile contractante stipulează asemenea clauze în contract, în cazul în care preţul stipulat este
legat de valoarea mai multor elemente de referinţă, considerate cumulativ. Aşa, de pildă,
pluralitatea de elemente care subsumează valoarea contractului o reprezintă materiile prime,
materialele, forţa de muncă.
Clauza de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă sau complex este stipulată
în contracte de antrepriză[34] pentru lucrări de construcţii-montaj, în care – în mod frecvent –
preţul este dependent de valoarea unei pluralităţi de elemente.
Formula de calcul în cazul indexării cumulative se găseşte în anumite documente, elaborate de
organisme specializate la nivel regional sau mondial. Aşa, de pildă, o astfel de formulă de calcul
se găseşte în Condiţiile generale pentru furnizarea şi montajul materialelor de echipament la import
şi export, elaborate de Comisia Economică ONU pentru Europa. Părţile trebuie să precizeze
elementele de referinţă ale acestor documente (cota, data publicării, organismul internaţional care
le-a emis etc.), deoarece, în baza lor, se stabilesc: nivelul preţurilor materiilor prime şi al
materialelor, echipamentelor etc., precum şi nivelul salariilor, cu care se indexează preţul.
III.2.3. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare generală.
Prin stipularea clauzei de recalculare a preţului cu indexare general (globală), părţile raportează
preţul contractului la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii, care pot fi procurate cu
cantitatea de monedă în care este exprimat preţul, într-o zonă geografică determinată.
Părţile contractante au în vedere – ca element de referinţă – indicele statistic sintetic asupra
evoluţiei preţurilor din întreaga economie a unei ţări, sau evoluţia preţurilor din întreaga economie
a unei localităţi, a unui oraş etc. Indicele sintetic relevant în stipularea acestei clauze se referă la
evoluţia preţurilor la nivel macroeconomic, iar calcularea acestui indice statistic este complexă şi
destul de dificilă, mai ales în cazul în care indicele statistic sintetic relevant se referă la o întreagă
zonă geografică, urmărind menţinerea puterii globale de cumpărare a monedei de plată.[35]
III.2.4. Clauze de postcalculare a preţului.
Părţile contractante stipulează în contractele lor asemenea clauze cu scopul menţinerii preţului
mărfii, a serviciilor sau a lucrării efectuate la nivelul pieţei în momentul scadenţei.
Această clauză dă dreptul creditorului să procedeze la definitivarea preţului, în condiţiile în care,
la încheierea contractului, preţul a fost prevăzut doar estimativ. Operaţiunea de definitivare poate
avea loc: ulterior executării integrale a obligaţiilor asumate sau la termene intermediare convenite
de părţile contractante. În acest scop, se iau în calcul modificările survenite în perioada scursă de
la încheierea contractului.
Prin asemenea clauze sunt prevenite riscurile nevalutare[36], şi chiar riscurile valutare[37], care
pot apare de la încheirea contractului până în momentul finalizării lui.Principalul dezavantaj al
acestor clauze constă în suportarea de către importator a unor preţuri mai mari la scadenţă, dar
acesta poate obţine – prin aceste creşteri de preţuri – o îmbunătăţire a calităţii produselor importate.
Cu toate că asemenea clauze prezintă avantaje şi pentru beneficiar (importator), în practică nu se
înregistrează stipularea lor frecventă, deoarece percepţia general este că ele avantajează numai o
singură parte (furnizorul).

Clauze Privind Raporturile Dintre Contractanţi Şi Terţi

După cum se poate observa din analiza efectuată, raporturile contractuale dintre părţi sunt
complexe, clauzele stipulate pentru a-şi ocroti interesele privesc – dintr-o asemenea perspectivă –
nu numai relaţiile dintre ele, ci şi relaţiile cu terţii.
IV.1. Clauza primului refuz. În esenţa sa, clauza primului refuz se prezintă ca un antecontract
unilateral, una din părţi obligându-se să acorde preferinţă beneficiarului faţă de alţi clienţi. Clauza
primului refuz conţine o promisiune suspensivă, deoarece dreptul de preferinţă care este acordat
beneficiarului urmează să-şi găsească concretizarea numai dacă acesta va încheia contractul.[42]
Stipulând o asemenea clauză, părţile nu indică condiţiile viitorului contract, ceea ce dă acestei
promisiuni conotaţii proprii, în raport cu aceea de a contracta, care este o promisiune fermă,
necondiţionată. Această clauză presupune ca: beneficiarul să ofere promitentului condiţii similar
celor oferite de terţi iar promitentul să nu ofere terţilor condiţii mai favorabile decât cele pe care
s-a obligat să le ofere beneficiarului.[43]
IV.2. Clauza clientului mai favorizat.
Prin stipularea clauzei clientului mai favorizat, una din părţile contractante (promitentul) se obligă
ca – în cazul în care încheie un contract prin care acordă unui terţ condiţii mai favorabile decât
cele stipulate în contractul aflat în proces de executare[44] să acorde aceste condiţii şi celeilalte
părţi contractante.[45]
Beneficiarul clauzei clientului mai favorizat este, de regulă, creditorul prestaţiei[46], ceea ce nu
împiedică părţile contractante, ca – potrivit naturii şi specificităţii contractului – să stipuleze o
asemenea clauză în benficiul ambelor părţi.
În aplicarea clauzei clientului mai favorizat, principiul bunei-credinţe ocupă un loc important,
urmând să se demonstreze condiţiile mai favorabile acordate terţului, bineînţeles în cazul în care
a fost încheiat un contract în acest sens (ipoteza unei simple oferte, lansată de un terţ, nu are
relevanţă juridică).
IV.3. Clauza ofertei concurente.
Prin stipularea în contract a clauzei ofertei concurente, vânzătorul se obligă să acorde
cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care i le-ar oferi – pentru acelaşi produs – alţi furnizori
concurenţi în domeniul respectiv.
Un terţ poate face o asemenea ofertă ca urmare a schimbărilor de conjunctură survenite în
economia zonei sau regiunii respective ori chiar la nivelul economiei mondiale. În cazul existenţei
posibilităţii formulării ofertei concurente, beneficiarul este cumpărătorul, care are tot interesul să
se stipuleze în contract o asemenea clauză, în scopul de a profita de modificările ulterioare ale
conjuncturii economice.[]
Evident că – de regulă – clauza ofertei concurente este în favoarea cumpărătorului. Ea, însă, nu
poate fi şi în favoarea vânzătorului, prestatorului de servicii, executantului de lucrări, în cazul în
care pe parcursul executării lucrărilor sau prestării serviciilor, în general a executării contractului,
survine o creştere a valorii mărfurilor, a serviciilor sau a lucrărilor respective.

Clauzele De Confidenţialitate,De Exclusivitate Şi De Neconcurenţă

V.1. Clauza de confidenţialitate.Clauza de confidenţialitate este stipulată mai ales în contractele
de consulting-engineering, în cele de asistenţă tehnică, în cele de vânzare, precum şi în contractele
de publicitate. Interesul pentru definirea şi precizarea elementelor acestei clauze este destul de
marcat.
Clauza de confidenţialitate îmbracă destul de frecvent forma unei convenţii, în care este stipulate
angajamentul unilateral al părţii care a primit informaţia confidenţială conţinută în ofertă. Aceste
informaţii confidenţiale se pot referi la anumite programe de cercetare ştiinţifică, la rezultatele
unor cercetări ştiinţifice şi tehnice privind un produs care constituie oferta furnizorului, precum şi
acele elemente ce defines parametrii unui nou produs, care – din motive precizate de furnizor –
nu pot fi date publicităţii. În raport de obiectul contractului, obligaţia de confidenţialitate poate să
fie în sarcina ambelor părţi.
Obligaţia de confidenţialitate începe din momentul comunicării informaţiei secrete şi poate dura
chiar şi după executarea contractului, în raport de natura şi specificitatea sa. În practica din mai
multe ţări se consider că secretul dispare odată cu lansarea unui produs similar pe piaţă. Totodată,
însă, tot practica relaţiilor contractual demonstrează că secretul de fabricaţie al unor produse se
păstrează cu o deosebită stricteţe şi după zeci şi zeci de ani de la lansarea produsului pe piaţă,
sancţiunile aplicate în cazul încălcării obligaţiei de confidenţialitate fiind deosebit de severe
(penale şi pecuniare).
V.2. Clauza de exclusivitate.Clauzele de exclusivitate sunt stipulate în asemenea contracte de
comerţ internaţional, cum sunt cele de franchising, de concesiune exclusivă sau de agent.
Clauza de exclusivitate în cazul contractelor de franchising este stipulată în favoarea franchisee-
ului, în sensul că nici un alt contract de franchising nu se va încheia într-un teritoriu determinat,
iar franchisorul se va abţine de la o activitate concurentă. Această clauză poate fi şi în favoarea
franchisorului, dacă se stipulează în contract că franchisee-ul acordă exclusivitate franchisor-ului.
Clauza de exclusivitate în contractul de concesiune se poate referi la exclusivitatea de livrare şi
exclusivitatea de aprovizionare, statuând relaţii foarte strânse între concedent şi concesionar.
Clauza de exclusivitate în cazul contractului de agent se poate referi la o exclusivitate absolută
acordată agentului: a. într-un domeniu de activitate. b. cu privire la o categorie de clienţi sau c. pe
un teritoriu determinat. Totodată, agentul se poate bucura de o exclusivitate relativă, în cazul în
care reprezentantul îşi rezervă anumite drepturi, de pildă, să vândă mărfurile sale unei clientele
distinct de cea pe care a reuşit să o atragă agentul.
V.3. Clauza de neconcurenţă.Clauza de neconcurenţă este stipulată în unele cazuri, printr-o
convenţie separată, sau direct în contract, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri. De pildă,
printr-o asemenea clauză se poate interzice agentului să facă concurenţă reprezentantului, după ce
a încetat contractul dintre agent şi reprezentant. În contractele de concesiune, asemenea clauze
sunt admise în reglementările mai multor sisteme de drept.
Clauza de neconcurenţă trebuie să indice cu precizie obiectul interdicţiei, pentru a evita limitările
excesive, care s-ar putea impune părţii care şi-a asumat obligaţia de a se abţine de la exercitarea
anumitor activităţi comerciale, urmând ca acea interdicţie să fie limitată în spaţiu şi timp.
Stipularea în contractele de comerţ internaţional a unor clauze, cum sunt: clauza de
confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă se face în fiecare caz concret în raport de
obiectul şi specificitatea contractului respectiv