Sunteți pe pagina 1din 17

DREPT CIVIL PARTEA GENERALA

Dreptul civil ca disciplină de drept studiază raporturile juridice patrimoniale şi


nepatrimoniale care se se stabilesc între subiecţii de drept civil şi care au la bază libertatea şi
egalitatea juridică. Raportul patrimonial înglobează raporturile reale şi raporturile obligaţionale.
Raportul nepatrimonial se referă la orice relaţie socială reglementată de normele de drept civil care
nu are un conţinut economic, evaluabil în bani .Dreptul civil este cea mai importantă ramură a
dreptului privat şi are ca domeniu actele pe care le poate face orice cetăţean indiferent de
profesiunea sa.
Totalitatea regulilor sau legilor care guverneazã activitatea omeneascã în societate şi a
cãror respectare este la nevoie asiguratã de forţa coercitivã a statului constituie dreptul sau, cum
se numeşte curent, dreptul obiectiv; el este unul şi acelaşi pentru toţi cetãţenii supuşi aceleiaşi
comunitãţi politice. În opoziţie cu dreptul obiectiv, dreptul subiectiv desemneazã facultãţile sau
prerogativele ce aparţin unui individ şi pe care el le poate invoca în exerciţiul activitãţii sale faţã
de ceilalţi.

PRINCIPII

În dreptul civil, dupã pãrerea noastrã, deosebim douã categorii de principii şi anume:
1) - principiile fundamentale ale dreptului român care au incidenţã şi în dreptul civil;
2) - principiile generale ale dreptului civil român.
Sunt principii fundamentale ale dreptului român şi îşi au aplicaţiune în întreaga
legislaţie a României: principiul democraţiei, principiul egalitãţii în faţa legii, principiul legalitãţii
şi principiul separaţiei puterilor în stat. Aceste principii sunt înscrise în Constituţie şi în alte legi şi
sunt studiate în cadrul disciplinei "Introducere în studiul dreptului".
Principiile generale ale dreptului civil sunt idei directoare, de bazã, aplicabile
tuturor instituţiilor dreptului civil. Ele constituie temeiul de apreciere şi evaluare al normelor
juridice civile. Cele mai importante sunt: principiul proprietãţii, principiul egalitãţii în faţa legii
civile, principiul îmbinãrii intereselor personale cu cele generale, principiul ocrotirii drepturilor
subiective civile. Aceste principii le gãsim formulate în legea civilã lato sensu.
Principiul proprietãţii are trei atribute şi anume: posesia (usus sau jus utendi), folosinţa
(fructus sau jus fruendi) şi dispoziţia (abusus sau jus abutendi); apãrarea dreptului de proprietate
se face prin acţiunea în revendicare iar apãrarea posesiei prin acţiunile posesorii.
Principiul egalitãţii în faţa legii civile
Principiul armonizãrii intereselor individuale cu cele generale
Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile
Principiul bunei-credinţe.

IZVOARELE DR CIVIL
De regulã, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, adicã actele care
emanã de la cele trei puteri constituite în stat. Celelalte izvoare denumite neformale sau reale
(cutuma, doctrina, practica extrajudiciarã) implicã discuţii şi sunt în general controversate

Izvoarele formale

a) Legile - : legi constituţionale, legi organice, legi ordinare.


b) Decretele şi Decretele-Legi
c) Hotãrârile şi Ordonanţele
d) Alte acte normative subordonate legii- actele emise de diferite organe centrale ale
administraţiei publice (ordine, instrucţiuni, regulamente etc.), precum şi actele emise de
autoritãţile administraţiei publice locale (hotãrâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor,
ordine ale prefecţilor etc.).
e) Existã apoi acte normative care deşi sunt legi (în sens larg) au denumiri speciale
precum: statut, regulament, contract-tip, contract-cadru, norme, standard.

Izvoarele neformale

Obiceiul sau cutuma (obiceiul pãmântului, datina juridicã etc.)

Sunt considerate izvoare indirecte ale dreptului civil jurisprudenţa (practica judiciarã) şi
doctrina (ştiinţa dreptului) care nu au competenţa de a stabili norme obligatorii dar care pot
pronunţa soluţii ori enunţa idei care se impun prin puterea lor de convingere şi a cãror încãlcare
sau nesocotire poate atrage, de pildã, casarea unei hotãrâri judecãtoreşti de cãtre instanţa superioarã
pentru "greşita aplicare a legii".

RAPORTUL JURIDIC

Raporturile sociale care sunt reglementate de normele dreptului civil sunt raporturi de drept
civil. Acestea pot fi raporturi reale sau raporturi obligaţionale.
Elementele raportului juridic civil sunt: subiecţi, conţinut, obiect.
A) Subiecţii sau pãrţile raportului juridic, adicã persoanele (fizice sau juridice) între care
se leagã raportul juridic;
B) Conţinutul raportului juridic, adicã drepturile şi obligaţiile care leagã cele douã pãrţi
ale raportului juridic; nota bene, elementele conţinutului raportului juridic civil sunt: dreptul
subiectiv şi obligaţia civilã. În toate cazurile însã, oricãrui drept subiectiv îi corespunde o
obligaţie corelativã; nu existã drept fãrã obligaţie corelativã.
Dreptul obiectiv este general, dreptul subiectiv este individual
Drepturi subiective- Clasificare :
I. Drepturi absolute şi drepturi relative
Drepturile absolute- sunt acelea cãrora le corespunde obligaţia generalã a tuturor
persoanelor de a se abţine de a le încãlca.
Drepturile relative - în opoziţie cu cele absolute - sunt cele cãrora le corespunde obligaţia
uneia sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii raportului juridic, de a
da, de a face, sau de a nu face ceva. Sunt drepturi relative toate drepturile de creanţã.
II. Drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale
Drepturile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, putând fi evaluate în
bani. Unele drepturi patrimoniale sunt absolute şi deci opozabile erga omnes (cum sunt drepturile
reale) iar celealte sunt relative şi deci opozabile numai debitorului (drepturile de creanţã).
Drepturile subiective civile cu conţinut economic (drepturi patrimoniale) pot fi subclasificate în:
1) Drepturi reale în temeiul cãrora titularul îşi poate exercita atributele (prerogativele)
corespunzãtoare în mod direct asupra unui lucru şi care permite a se reţine din utilitãţile sale
economice fãrã a avea nevoie de concursul altor persoane.
a) drepturi reale principale: dreptul de proprietate- el este dreptul real cel mai deplin
deoarece conferã proprietarului suma celor trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Prin
aceastã desprindere sunt constituite în favoarea altor persoane alte drepturi reale; acestea sunt
dezmembrãmintele dreptului de proprietate (dreptul de uz, uzufruct, abitaţie, servitute şi
superficie).

b) drepturi reale accesorii - constituite în scopul garantãrii unor drepturi de creanţã - gajul
(sau amanetul), ipoteca şi unele privilegii; ele însoţesc întotdeauna un drept de creanţã. Dreptul de
ipotecã ; Dreptul de gaj
Drepturile reale accesorii nu au o existenţã de sine stãtãtoare fiind ataşate pe lângã un alt
drept principal. De aceea, naşterea precum şi stingerea lor depind de existenţa valabilã a dreptului
principal de creanţã

2) Drepturile nepatrimoniale sau extrapatrimoniale sunt acelea care nu au un conţinut


economic şi deci nu pot fi evaluate în bani

Clasificarea obligaţiilor civile corelative drepturilor subiective


În funcţie de izvoare, obligaţiile se pot naşte din: contracte, acte juridice unilaterale, fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte - sãvârşite cu intenţie, cvasidelicte - sãvârşite fãrã intenţie),
îmbogãţire fãrã justã cauzã, gestiunea de afaceri, plata nedatoratã.
b) În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se pot împãrţi în:
Obligaţii de a da, a face sau a nu face ceva;
-obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau a strãmuta un drept real;
-obligaţia de a face presupune îndatorirea de a executa o lucrare ori a presta un serviciu
sau de a preda un lucru;
- obligaţia de a nu face ceva ca obligaţie corelativã unui drept absolut înseamnã îndatorirea
generalã de a nu se face nimic de naturã a aduce atingere acelui drept. Pe de altã parte, obligaţia
de a nu face corelativã unui drept relativ, înseamnã a nu face ceva ce ar fi putut face dacã debitorul
nu s-ar fi obligat la abţinere;

C) Obiectul raportului juridic, adicã însãşi prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) pe care o
parte a raportului juridic este îndreptãţitã sã o pretindã celeilalte şi pe care aceastã din urmã parte
este obligatã sã o sãvârşeascã (sau sã se abţinã de la sãvârşirea ei).
Obiectul derivat al raportului juridic civil îl constituie bunurile.
Noţiunile de "lucru" şi "bun". Se înţelege prin lucru tot ceea ce se aflã în naturã fiind perceptibil
prin simţirile noastre, având deci o existenţã materialã. Pentru ca un lucru sã devinã bun în sens
juridic este necesar ca acesta sã fie util omului, sã aibã o valoare economicã şi sã fie susceptibil
de apropriere.

Clasificarea bunurilor:
I) Bunuri imobile (nemişcãtoare) şi bunuri mobile (mişcãtoare).
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixã şi stabilã cum sunt: pãmântul, clãdirile
şi în general tot ceea ce este legat de sol.
Bunuri mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixã şi stabilã fiind susceptibile de
deplasare de la un loc la altul, fie prin ele însele, fie cu concursul unei forţe strãine, cum sunt:
animalele, lucrurile separate de sol, creanţele, bunurile incorporale etc.
Bunurile imobilele sunt de trei feluri: prin natura lor, prin destinaţie şi prin obiectul la
care se aplicã.
1) Imobilele prin natura lor. Ele constituie categoria principalã de imobile deoarece
cuprind: a) terenurile şi clãdirile; b) morile de vânt sau de apã; c) recoltele prinse de rãdãcini şi
fructele de pe arbori.

2) Imobilele prin destinaţie. Prin natura lor sunt bunuri mobile dar se considerã imobile în
mod fictiv deoarece sunt destinate ca accesorii la exploatarea unui imobil. Codul civil enumerã
urmãtoarele imobile prin destinaţie: a) obiectele destinate pentru serviciul şi exploatarea agricolã,
industrialã sau comercialã a fondului (animale afectate la culturã, instrumentele arãtoare,
instrumentele necesare fabricilor şi uzinelor etc.); b) obiectele mobile aşezate pe fond cu
afectaţiune perpetuã (statuete aşezate în nişe, ornamente fixate în zid etc.).
3) Imobile prin obiectul la care se aplicã (art.771 C.civ.). Într-un mod artificial în aceastã
grupã intrã toate drepturile care se referã la bunuri nemişcãtoare, cum sunt drepturile reale
imobiliare, creanţele imobiliare şi acţiunile reale imobiliare.

Bunurile mobile se divid în douã categorii: mobile prin natura lor şi mobile prin
determinarea legii. Alãturi de aceste douã categorii jurisprudenţa a mai impus o categorie de
bunuri şi anume, mobile prin anticipaţie
1) Mobilele prin natura lor sunt, potrivit art. 473 C. civ., "corpurile care se pot transporta
de la un loc la altul", fie prin ele însele, fie cu concursul unei forţe strãine, cum sunt lucrurile
neînsufleţite. Mobile însufleţite sunt numai animalele.
2) Mobilele prin determinarea legii sunt - tot artificial - toate drepturile care se referã la un
lucru mobil, cu alte cuvinte toate drepturile reale asupra mobilelor, drepturile de creanţã şi acţiunile
în justiţie privitoare la mobile; de asemenea, titlurile de bursã. Enumerarea acestor mobile o aflãm
în art. 474 C. civ; ea nu este limitativã.
3) Mobilele prin anticipaţie sunt bunurile care prin natura lor sunt imobile datoritã
încorporãrii cu fondul - recoltele prinse de rãdãcini, fructele prinse de arbori - însã pãrţile le
considerã a fi mobile, prin actele juridice încheiate, datoritã devenirii lor în viitor (recoltele şi
fructele vândute înainte de strângerea sau culegerea lor).

II. Bunuri scoase din circuitul civil şi bunuri aflate în circuitul civil.
III. Bunuri determinate prin caractere individuale (res certa) şi bunuri determinate prin
caractere generice (res genera). Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele lucruri care
prin însuşirile lor specifice se deosebesc de bunurile asemãnãtoare, conturându-le o anumitã
individualitate. În mod frecvent bunurile determinate individual sunt unicatele (manuscrisul unei
lucrãri, o picturã, o sculpturã), precum şi cele care pot fi individualizate prin caracterele lor
particulare: o casã identificatã prin localitate, stradã, numãr; un televizor individualizat prin marcã
şi serie etc.
Bunurile determinate generic (res genera). Sunt acele lucruri care sunt privite prin prisma
caracterelor comune ale întregii lor categorii şi care se individualizeazã ulterior prin numãrare,
mãsurare, cântãrire (de exemplu, banii, cerealele, combustibilii etc.).
IV. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile. Bunurile se clasificã în consumptibile
şi neconsumptibile dupã cum întrebuinţarea lor obişnuitã implicã sau nu consumarea lor materialã
sau juridicã (înstrãinarea) de la prima utilizare.
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care nu pot fi folosite, conform destinaţiei lor
obişnuite, fãrã a li se consuma substanţa ori fãrã a fi înstrãinate de la prima lor întrebuinţare (de
exemplu, alimentele, combustibilul, banii etc.). Banii îşi îndeplinesc menirea lor prin înstrãinare.
Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi întrebuinţate în mod continuu fãrã
ca prin aceasta sã se consume substanţa lor sau sã fie implicatã înstrãinarea (de exemplu:
terenurile, clãdirile, mobilele, hainele etc.).
V. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Aceastã clasificare are în vedere numai bunurile
mobile nu şi pe cele imobile. Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite unele cu altele în
executarea unei obligaţii (res quarum una alterius vice fungitur).
Exemplu: banii, ţigãrile, alimentele de un anumit fel, titlurile de valoare, alte bunuri
generice.
Bunurile nefungibile sunt acelea care nu se pot înlocui unele cu altele pentru a libera pe
debitor (de pildã: un tablou, o mobilã executatã la comandã specialã, un cal de cursã, o monedã de
aur veche etc.).
VI. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.
Bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de împãrţire, fãrã ca prin aceastã operaţie
sã li se schimbe destinaţia.
Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi împãrţite fãrã a li se schimba
destinaţia.
VII. Bunuri principale şi bunuri accesorii.
Bunurile principale sunt acele bunuri care având o întrebuinţare independentã, nu sunt
destinate sã serveascã la utilizarea altor bunuri.
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care nu pot fi utile decât prin intermediul altor lucruri
de care sunt intim legate.
VIII. Bunuri simple şi bunuri compuse. Bunurile simple sunt acele bunuri care formeazã o
unitate indivizibilã şi care sunt supuse în mod natural unui regim juridic omogen (de exemplu,
aurul, un teren gol, o perlã etc.).
Bunurile compuse sunt alcãtuite din elemente diverse şi distincte pentru care existã
interesul ca uneori sã fie asociate, alteori disociate. De pildã, universalitãţile de fapt, proprietãţile
incorporale etc.
IX. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere. Bunurile frugifere, în opoziţie cu bunurile
nefrugifere, sunt acele bunuri susceptibile de a produce fructe fãrã consumarea substanţei lor.
Prin urmare, sunt fructe tot ceea ce un bun produce în mod periodic fãrã consumarea
substanţei sale, spre deosebire de producte care presupun consumarea substanţei şi au caracter de
periodicitate (de pildã, marmura dintr-o carierã, lemnul extras dintr-o pãdure etc.).
Fructele naturale sunt acele produse pe care un bun le dã fãrã nici o intervenţie a omului,
cum sunt: iarba crescutã pe un teren necultivat, prãsila animalelor, vânatul ori ciupercile dintr-o
pãdure
Fructele industriale sunt acele produse obţinute ca urmare a activitãţii omului, ca de
exemplu: recolta produsã de pe terenul agricol, produsele diferitelor plantaţii etc
Fructele civile reprezintã echivalentul în bani sau în alte lucruri al utilizãrii unui bun, cum
sunt: chiriile, dobânzile, arendele etc. (art. 523 C. civ.); aşadar, ele reprezintã avantajele de ordin
material care se pot percepe din folosirea unui lucru la intervale periodice.
X. Bunuri corporale şi bunuri incorporale. Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o
existenţã materialã fiind percepute prin simţurile omului; ele sunt acelea care se vãd şi pe care le
putem atinge; ele pot fi dominate în fapt, pot fi posedate. Toate lucrurile din jurul nostru sunt
bunuri corporale.
Prin contrast, bunurile incorporale sunt acele bunuri care nu au o existenţã materialã (corp,
substanţã), cãrora le lipseşte materia tangibilã, cum ar fi drepturile.
XI. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile. Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot
fi urmãrite în cadrul executãrii silite a debitorului.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmãrite silit pentru plata unei datorii
a debitorului.
XII. Bunuri de capitalizare şi bunuri de consumaţie. Sunt bunuri de capitalizare acelea
care formeazã baza cea mai consistentã a averii private. Ea reprezintã un amestec de bunuri mobile
şi imobile dupã criteriul valoric şi reuneşte trei specii de bunuri: a) bunurile de capitalizare
imobiliare (pãmânt pentru culturã, teren pentru construit, imobile construite); b) bunuri de capita-
lizare mobiliarã (aur, valori bursiere, bijuterii, colecţii preţioase); c) bunuri de producţie sau unitãţi
de exploatare (fonduri de exploatare industrialã, comercialã, artizanalã sau agricolã); în fapt
acestea din urmã reunesc unele elemente ale primelor douã tipuri.
Sunt bunuri de consumaţie bunurile de confort sau de uz curent. Aici intrã în primul rând
echipamentul casnic sau bunurile care procurã o plãcere personalã (automobile, aparate menajere
etc.).

ACTUL JURIDIC

Actul juridic civil este acea manifestare de voinţã destinatã sã producã anumite efecte
juridice (sã creeze, sã modifice sau sã stingã un raport juridic civil) în limitele şi condiţiile
dreptului obiectiv.

Clasificarea actelor juridice civile se poate face dupã mai multe criterii.
1. Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Potrivit acestei clasificãri, dupã
numãrul pãrţilor a cãror voinţã juridicã participã la formarea actului distingem:
a) Acte juridice unilaterale care sunt rodul unei singure voinţe juridice, adicã sunt valabil
încheiate de cãtre o singurã persoanã.
b) Acte juridice bilaterale care sunt acelea încheiate prin realizarea acordului de voinţã a
douã pãrţi diferite (fiecare parte putând fi constituitã din una sau mai multe persoane).
Manifestarea de voinţã a fiecãreia dintre pãrţi poartã numele de consimţãmânt. Actele juridice
bilaterale se numesc contracte sau convenţii.
c) Acte juridice multilaterale (plurilaterale, colective) care sunt acelea la a cãror încheiere
concurã voinţa mai multor pãrţi.
2. Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit. Dupã scopul urmãrit de pãrţi
la încheierea lor, actele juridice civile cu conţinut patrimonial pot fi:
a) Acte juridice cu titlu oneros prin care partea care procurã celeilalte pãrţi un anumit folos,
urmãreşte ca, în schimb, sã obţinã un alt folos patrimonial mai mult sau mai puţin echivalent
b) Acte juridice cu titlu gratuit prin care o parte procurã celeilalte pãrţi un folos patrimonial
fãrã a urmãri sã primeascã nimic în schimb. De pildã, donaţia în care obţinerea proprietãţii unui
bun se face fãrã nici o contraprestaţie; dispunãtorul se sãrãceşte, gratificatul se îmbogãţeşte.
3. Acte juridice comutative şi acte juridice aleatorii. Numai actele juridice cu titlu oneros
pot fi subclasificate în:
a) Acte juridice comutative, în care pãrţile cunosc sau pot cunoaşte din chiar momentul
încheierii lor existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, pe care le privesc ca fiind
valoric echivalente.
b) Acte juridice aleatorii, în care existenţa sau întinderea obligaţiilor (cel puţin ale uneia
dintre pãrţi) depinde de un element nesigur (numit alea = hazard), pãrţile având în vedere la
încheierea actului posibilitatea unui câştig sau riscul unei pierderi (de exemplu: contractul de
asigurare, de rentã viagerã, de loterie etc.).

4. Liberalitãţi şi acte dezinteresate. La rândul lor, actele cu titlu gratuit pot fi subclasificate
în:
a) Liberalitãţi, adicã acte prin care o parte transmite celeilalte, cu titlu gratuit, un bun sau
o fracţiune din patrimoniul sãu sau chiar întregul sãu patrimoniu (de exemplu: donaţiile, legatele
testamentare).
b) Acte dezinteresate, adicã acte prin care o parte procurã celeilalte un folos, cu titlu gratuit,
dar fãrã a-şi ştirbi propriul sãu patrimoniu (de exemplu: împrumutul, mandatul gratuit etc.). În
aceastã situaţie o persoanã procurã alteia un avantaj gratuit, fãrã însã a dispune de bunurile sale.
5. Acte juridice între vii şi acte pentru cauzã de moarte. Dupã criteriul timpului când
urmeazã a-şi produce efectele, actele juridice pot fi:
a) Acte juridice între vii (acte inter vivos) destinate prin esenţa lor sã producã efecte încã
în timpul vieţii pãrţilor.
b) Acte juridice pentru cauzã de moarte (acte mortis causa) destinate prin esenţa lor sã
producã efecte juridice doar la moartea pãrţii (de exemplu: testamentul, donaţia de bunuri viitoare,
asigurarea asupra vieţii etc.).
6. Acte constitutive, translative sau declarative. Dupã felul şi natura efectelor pe care le
produc, actele juridice civile pot fi:
a) Acte constitutive de drepturi, adicã, acte prin care se creazã între pãrţi raporturi juridice
având în conţinut drepturi şi obligaţii corelative care iau astfel naştere, neexistând anterior (de
exemplu: actul de constituire a unui drept de uzufruct, cãsãtoria, etc.).
b) Acte translative de drepturi, adicã acte prin care anumite drepturi se transmit din
patrimoniul uneia dintre pãrţi în patrimoniul celeilalte (de exemplu: contractul de vânzare-
cumpãrare, donaţia, testamentul etc.).
c) Acte declarative, adicã acte juridice prin care pãrţile îşi recunosc sau îşi confirmã sau îşi
definitiveazã ori consolideazã anumite drepturi care au existat anterior momentului încheierii
actului.
7. Acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie. Dupã importanţa sau gravitatea pe
care unele acte juridice o prezintã în raport cu patrimoniul persoanei care le încheie, actele juridice
pot fi:
a) Acte de conservare prin care se urmãreşte pãstrarea unor drepturi în patrimoniul
persoanei, consolidarea şi preîntâmpinarea pierderii lor.
b) Acte de administrare prin care se tinde la punerea în valoare, la normala folosire şi
exploatare a unui bun sau a unui patrimoniu, fãrã pierderea (înstrãinarea) lui;.
c) Acte de dispoziţie care au ca rezultat ieşirea unui bun din patrimoniul pãrţii care încheie
actul fãrã intenţia de a-l înlocui (de exemplu, vânzarea, donaţia) sau grevarea lui cu sarcini reale
(de exemplu, constituirea unei ipoteci, a unui gaj, uzufruct etc.).
8. Acte consensuale, acte solemne şi acte reale. În funcţie de criteriul cerinţelor de formare
valabilã a actului juridic, avem:
a) Acte juridice consensuale care se pot încheia valabil prin simpla manifestare a voinţei
pãrţilor, indiferent de forma ei de exprimare.
b) Acte juridice solemne (sau formale) a cãror valabilitate este condiţionatã de exprimarea
consimţãmântului pãrţilor într-o anumitã formã solemnã cerutã de lege ad validitatem sau ad
solemnitatem (de exemplu: donaţia, testamentul, contractul de constituire a unei ipoteci,
înstrãinarea unui teren, cãsãtoria, adopţia etc.).
c) Acte juridice reale pentru a cãror încheiere valabilã, pe lângã consimţãmântul pãrţilor,
este neaparat necesarã şi predarea efectivã a lucrului la care actul se referã - traditio rei - de
exemplu: contractele de împrumut (atât comodatul, cât şi mutuum), depozitul, gajul cu deposedare
(amanetul), transportul de mãrfuri etc..
9. Acte juridice subiective şi acte juridice condiţie. Dupã rolul jucat de voinţa pãrţilor în
stabilirea conţinutului raportului juridic cãruia îi dau naştere, deosebim:
a) Acte juridice subiective (ordinare) în care pãrţile stabilesc ele însele, în mod liber,
conţinutul raportului juridic care le leagã, determinând drepturile şi obligaţiile lor reciproce;
c)Acte juridice condiţie, prin care pãrţile îşi manifestã dorinţa de a încheia actul şi de a se
supune astfel regulilor juridice care formeazã o anumitã instituţie juridicã, cu un conţinut
predeterminat, fãrã a putea modifica aceste reguli sau deroga de la ele (de exemplu: cãsãtoria,
adopţia etc.).

10. Acte juridice principale şi acte juridice accesorii.


a) Acte juridice principale care au o existenţã juridicã de sine stãtãtoare, soarta lor
nedepinzând de un alt act juridic.
b) Acte juridice accesorii care nu au o existenţã de sine stãtãtoare ci depind de un alt act
juridic principal.

11. Acte cauzale şi acte abstracte. În funcţie de dependenţa lor strictã sau, dimpotrivã,
independenţa lor de elementul "cauzã", actele juridice civile pot fi:
a) Acte juridice cauzale, a cãror valabilitate implicã neaparat valabilitatea cauzei (scopului)
lor astfel încât, dacã actul are o cauzã ilicitã, imoralã sau fictivã, actul juridic va fi nul.
b) Acte juridice abstracte, a cãror valabilitate este detaşatã de valabilitatea cauzei
apreciindu-se numai în funcţie de celelalte elemente structurale (sau condiţii de valabilitate):
consimţãmântul, capacitatea şi obiectul.

Conditii pt valabilitatea actului juridic sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul


valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat sau determinabil, o cauză licită.

Pentru a dobândi valoare juridicã, deci pentru a fi valabil, consimţãmântul trebuie sã


îndeplineascã urmãtoarele condiţii:
- sã emane de la o persoanã cu discernãmânt;
- sã fie exteriorizat;
- sã fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- sã nu fie alterat de vreun viciu de consimţãmânt

Vicii de consimtamant

-Eroarea - falsa reprezentare a realitãţii în conştiinţa persoanei care delibereazã şi


adoptã hotãrârea de a încheia actul juridic
Eroarea obstacol este cea mai gravã eroare care face ca voinţa celor douã pãrţi sã nu se
întâlneascã şi deci, ca actul juridic sã nu se poatã încheia. Sunt considerate erori obstacol:
- eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio), situaţie în care o parte crede cã
încheie un anumit act juridic iar cealaltã parte crede cã încheie un alt act juridic.
- eroare asupra identitãţii obiectului actului juridic (error in corpore sau error in objecto),
situaţie în care o parte crede cã s-a negociat cu privire la un bun iar cealaltã parte crede cã s-a
negociat cu privire la un alt bun.
Eroarea viciu de consimţãmânt (numitã în doctrina francezã eroare-nulitate) este
eroarea care poartã asupra calitãţilor substanţiale ale obiectului actului juridic (error in
substantia sau error in materia) sau asupra identitãţii ori calitãţilor persoanei cocontractante
Eroarea indiferentã (inexpresivã sau uşoarã) este eroarea care nu are nici o influenţã
asupra validitãţii actului juridic deoarece poartã asupra unor împrejurãri mai puţin importante ale
actului juridic. Evident cã o asemenea eroare nu afecteazã validitatea actului juridic neavând nici
o consecinţã juridicã.

Dolul- se înţelege inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene în scopul
încheierii unui act juridic.
Structura dolului se compune din douã elemente:
a) un element intenţional (subiectiv) care constã din intenţia de a induce în eroare o
persoanã pentru a o hotãrî sã încheie un act juridic.
b) un element material (obiectiv) care constã în folosirea de mijloace viclene (manopere
dolosive, acte de şiretenie, abilitãţi sau maşinaţiuni, puneri în scenã etc.) prin care persoana este
indusã în eroare.

Violenţa Consimţãmântul la încheierea unui act juridic este viciat prin violenţã atunci
când persoana în cauzã este ameninţatã cu un rãu în aşa fel încât i se insuflã o temere de naturã
a o face sã încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat
1. violenţa fizicã (vis) existentã atunci când ameninţarea cu un rãu priveşte integritatea
fizicã ori bunurile persoanei.
2. violenţa moralã (metus) atunci când ameninţarea se referã la onoarea, cinstea ori
sentimentele persoanei.
Leziunea a fost definitã ca reprezentând paguba materialã pe care o suferã una din pãrţile
unui contract oneros şi comutativ din cauza disproporţiei vãdite de valoare dintre cele douã
prestaţii reciproce (privite ca echivalente valoric). Mai simplu spus, ea reprezintã un dezechilibru
economic al contractului.

Obiectul actului juridic civil. "obiectul convenţiilor este acela la care pãrţile sau numai
una din pãrţi se obligã"
Condiţiile obiectului actului juridic.
a) Obiectul trebuie sã existe
b) Obiectul (lucrul la care se referã prestaţia) trebuie sã fie în circuitul civil.
c) Obiectul trebuie sã fie determinat sau determinabil
d) Obiectul actului juridic trebuie sã fie posibil
e) Obiectul actului juridic trebuie sã fie licit
f) Obiectul actului juridic trebuie sã constea într-un fapt personal al celui ce se obligã
g) cel ce se obligã a da trebuie sã fie titularul dreptului respectiv

Efectele actului juridic civil constau, dupã caz, în crearea, modificarea, transmiterea sau
stingerea unor raporturi juridice civile şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor care alcãtuiesc
conţinutul acestor raporturi.
Existã trei mari principii care guverneazã efectele actului juridic civil şi anume: principiul
forţei obligatorii a actului juridic, principiul irevocabilitãţii actului juridic şi principiul
relativitãţii efectelor actului juridic civil.
Principiul fortei obligatorii
"Convenţiile legal fãcute au putere de lege între pãrţile contractante".
Excepţii de la principiul forţei obligatorii. Unele împrejurãri - strãine de voinţa pãrţilor -
sunt de naturã a afecta acest principiu, antrenând fie restrângerea, fie extinderea forţei obligatorii
a actului juridic. Astfel:
- încetarea actului juridic se produce indiferent de voinţa pãrţilor atunci când dispare unul
din elementele constitutive ale actului;
- prorogarea (sau prelungirea) prin lege a unor contracte, face sã se extindã efectele actului
dincolo de limita în timp stabilitã de pãrţi
- suspendarea efectelor unui act juridic cu executare succesivã se produce datoritã
intervenţiei unui caz fortuit sau de forţã majorã;
Principiul irevocabilitãţii actului juridic.
se pot revoca numai prin consimţãmânt mutual sau din cauze autorizate de lege", de unde
rezultã per a contrario cã actul juridic nu poate fi revocat prin voinţa unilateralã a uneia din pãrţile
care l-a încheiat.
Excepţiile de la principiul irevocabilitãţii prevãzute expres de lege sunt urmãtoarele:
a. În cazul contractelor şi a celorlalte acte bilaterale:
- donaţiile între soţi sunt esenţialmente revocabile; tocmai pentru a împiedica eludarea
acestei prevederi legiuitorul a prevãzut, regula interdicţiei vânzãrilor între soţi;
- contractele de locaţiune încheiate pe duratã nedeterminatã pot fi revocate prin voinţa
unilateralã a oricãreia dintre pãrţi
- contractele de închiriere a locuiţelor pot fi revocate unilateral numai de cãtre chiriaş;
- contractul de mandat poate fi oricând revocat de oricare dintre pãrţi (dar cu efecte numai
pentru viitor);
- contractul de depozit poate fi revocat de cãtre deponent (cu efecte tot numai pentru viitor,
- contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale - pot fi denunţate unilateral de cãtre
consumator în termen de 7 zile lucrãtoare şi fãrã a fi necesarã invocarea vreunui motiv; evident cu
returnarea produselor la comerciant în termenele stabilite.
b. În cazul actelor juridice unilaterale, acestea pot fi revocate de cãtre partea prin a cãrei
voinţã s-au încheiat, numai în cazurile expres prevãzute de lege şi anume:
- testamentul este un act unilateral de voinţã esenţialmente revocabil
- actul unilateral de voinţã prin care un succesibil renunţã la moştenire poate fi revocat
numai înlãuntrul termenului acceptare şi numai dacã între timp moştenirea nu a fost acceptatã de
un alt erede
Principiul relativitãţii efectelor actului juridic civil.
"Convenţiile nu au efect decât între pãrţile contractante".
Noţiunile de: pãrţi, terţi, avânzi-cauzã. Aceste noţiuni denumesc cele trei categorii în care
pot fi împãrţiţi subiecţii de drept în raport cu un anumit act juridic. Astfel:
- sunt pãrţi persoanele care au încheiat (fie personal, fie prin reprezentant) actul juridic;
- sunt terţi persoanele strãine de actul juridic, care nu au participat nici personal, nici prin
reprezentant la încheierea lui; ei mai sunt denumiţi "cei de-ai treilea".
- sunt avânzi-cauzã (habentes causam) toţi cei care nu au participat la încheierea actului
juridic dar totuşi, datoritã unor legãturi juridice pe care le au cu pãrţile, suferã potrivit legii unele
efecte ale actului juridic.
Astfel, sunt avânzi-cauzã:
a. Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt persoanele care succed la întreg
patrimoniul autorului lor (de exemplu: moştenitorul legal unic, legatarul universal şi persoana
juridicã în cazul comasãrii) sau la o cotã-parte din acesta (de exemplu: moştenitorii legali şi
legatarii cu titlu universal şi persoana juridicã în cazul divizãrii).
b. Succesorii cu titlu particular sunt cei care succed numai la anumite drepturi sau bunuri
determinate (de exemplu, cumpãrãtorul unui bun, donatarul, legatarul cu titlu particular). Aceşti
succesori sunt avânzi-cauzã faţã de actele juridice fãcute de autorul lor numai dacã sunt întrunite
urmãtoarele condiţii:
- dacã actul respectiv a dat naştere unor drepturi şi obligaţii strâns legate de bunul dobândit
de succesor;
- dacã actul respectiv are datã certã anterioarã dobândirii bunului;
- dacã s-au îndeplinit condiţiile de publicitate cerute de lege.

c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie realã ci doar un drept de
gaj general asupra patrimoniului debitorului lor. Ei sunt avânzi-cauzã deoarece suferã consecinţele
juridice patrimoniale provenite din actele încheiate de debitorul lor; patrimoniul debitorului se
poate mãri sau micşora.
Calitatea de avânzi-cauzã a creditorilor chirografari înceteazã în momentul în care
debitorul lor încheie acte juridice patrimoniale (cu alte persoane) în frauda intereselor creditorilor
(adicã încheie acte prin care debitorul îşi provoacã sau îşi agraveazã starea de insolvabilitate
periclitând posibilitatea realizãrii silite a creanţelor acestor creditori); faţã de aceste acte creditorii
devin terţi şi sunt îndreptãţiţi sã le atace prin acţiunea revocatorie (sau paulianã)

Nulitatea actului juridic


Cauzele nulitãţii sunt acele împrejurãri care învedereazã lipsa unui element structural al
actului juridic sau încãlcarea unei condiţii legale de validitate a actului.
Cauzele de nulitate absolutã.
- nesocotirea regulilor privind capacitatea în ipoteza: a) nerespectãrii unei incapacitãţi
speciale (art. 18 din Legea arendei, nr. 16/1994); b) lipsa capacitãţii de folosinţã a persoanei
juridice şi nerespectarea principiului specialitãţii capacitãţii de folosinţã;
- lipsa consimţãmântului în cazul erorii obstacol (Trib. Supr., dec. civ. nr. 1998/1989, în
Dreptul, nr. 7/1990, p. 66);
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic civil în ipoteza: a) lipsei cauzei datorate absenţei
scopului imediat; b) cauzei false datoritã erorii asupra scopului imediat; c) cauzei ilicite sau
imorale;
- nerespectarea formei cerute ad validitatem;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
- încãlcarea ordinii publice;
- fraudarea legii;
- încãlcarea dreptului de preemţiune al statului (de pildã, art. 52 din Codul silvic, Legea nr.
26/1996).
Cauzele de nulitate relativã. Sunt considerate cauze care atrag nulitatea relativã
urmãtoarele:
- nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilã a persoanei atunci când: a) se
ignorã normele privind capacitatea de exerciţiu (de pildã, când actul s-a încheiat de o persoanã
lipsitã de capacitate de exerciţiu sau fãrã încuviinţarea ocrotitorului legal); b) nu sunt observate
unele incapacitãţi speciale instituite pentru protecţia unor interese particulare sau personale;
- lipsa discernãmântului în momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimţãmânt: eroarea (mai puţin eroarea obstacol), dolul, violenţa şi leziunea;

Cele trei principii ale efectelor nulităţii sunt următoarele: principiul retroactivitãţii,
principiul repunerii în situaţia anterioarã şi principiul resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis, adicã desfiinţarea actelor subsecvente ca urmare a anulãrii actului iniţial.
Principiul retroactivitãţii efectelor nulitãţii. În regulã generalã, nulitatea desfiinţeazã
actul juridic încheiat cu încãlcarea cerinţelor de validitate prevãzute de lege, cu efect retroactiv,
din chiar momentul încheierii actului, ca şi când acesta nu ar fi fost încheiat
Principiul repunerii pãrţilor în situaţia anterioarã - restitutio in integrum, impune ca tot
ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate, sã fie restituit.
Principiul desfiinţãrii actelor subsecvente ca urmare a anulãrii actului iniţial (resoluto
jure dantis resolvitur jus accipientis). Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat
actul juridic prin care cineva a dobândit un bun (deci dobânditorul este considerat a nu fi fost
niciodatã proprietarul acelui bun), este firesc sã fie desfiinţate şi actele juridice ulterioare prin
care acest aparent dobânditor a dispus de acel bun; altfel spus, desfiinţarea actelor subsecvente
este o aplicare a principiului potrivit cãruia nimeni nu poate da ceea ce nu are

PRESCRIPTIA EXTINTIVĂ

prescripţia extinctivã este mijlocul de stingere a dreptului la acţiune în sens material ca


urmare a neexercitãrii lui în termenul prevãzut de lege .Prin ea se stinge dreptul la acţiune în
sens material ca urmare a neexercitării lui în termenul prevăzut de lege.
Reglementările privind prescripţia extinctivă au un caracter imperativ astfel încât părţile
nu pot deroga de la acestea. O acţiune în justiţie prin care se valorifică un drept subiectiv poate fi
imprescriptibilă (cazul acţiunii în revendicare imobiliară) sau poate fi prescriptibilă în termenele
stabilite de lege. Termenele generale de prescripţie sunt de 30 de ani şi de trei ani. În general
acţiunile personale se prescriu prin curgerea unui termen de 3 ani. Regula generală privind
începutul cursului prescripţiei extinctive este cea conform căreia prescripţia începe să curgă de la
data când se naşte dreptul la acţiune
Prescripţia extinctivã în domeniul drepturilor reale. Reglementarea prescripţiei
extinctive nu se aplicã drepturilor de proprietate, uz, uzufruct, abitaţie, servitute şi superficie.
Aceste drepturi sunt considerate în practica judiciarã imprescriptibile extinctiv.