Capitolul 2

OCROTIREA MEDIULUI,
PROBLEMĂ VITALĂ A LUMII CONTEMPORANE

Elemente de conţinut:
1. Noţiunea de mediu şi noţiunea de resurse naturale
2. Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile
3. Problemele globale de mediu

2. 1. NOŢIUNEA DE MEDIU ŞI NOŢIUNEA DE RESURSE NATURALE

Mediul înconjurător - ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale;
Conceptul de MEDIU, in sens larg, reprezintă o unitate spaţială şi temporală care integrează ansamblul
factorilor biotici şi abiotici în ecosisteme, iar la nivelul de integrare superior formează ecosfera, care
include biosfera, ca o componentă biotică şi toposfera, în calitate de componentă abiotică.
Mediul înconjurător se compune din:
a) Factorii naturali:
 apa, aerul, solul, subsolul;
 pădurile, forme de vegetaţie terestră şi acvatică;
 fauna terestră şi acvatică;
 rezervaţiile şi monumentale naturii.
b) Factorii antropici:
 aşezările umane;
 obiectivele economice;
 căile de comunicaţie;
care determină cadrul natural, social, economic în care trăim şi prin interacţiunea lor influenţează
echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om, faună şi floră.
Deteriorarea mediului înseamnă:
 alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor sale naturale;
 reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale;
 afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii datorită:
- poluării;
- supraexploatării resurselor;
- gospodăririi deficitare a resurselor;
- amenajării necorespunzătoare a teritoriului.
Măsurile de protecţie urmăresc prevenirea:
 ruperii echilibrului ecologic;
 daunelor aduse sănătăţii , liniştii şi stării de confort a oamenilor;
 producerii pagubelor materiale.
Deteriorarea ecosistemelor
Ecosistemul ca unitate structurală şi funcţională a naturii, determină complexitatea ecosferei şi
este sediul acţiunilor şi retroacţiunilor lumii vii din mediul înconjurător.
 Ca parte a naturii, ecosistemul reprezintă un fragment mai mare sau mai mic al biosferei, alcătuit
dintr-o componentă vie, reprezentată de populaţiile de microorganisme, plante, animale (biocenoza) şi o
componentă nevie (biotopul : sol, aer, apă, factori fizici şi chimici). Cele două componente, în
permanentă interacţiune formează un ansamblu intergrat.
Esenţa funcţionării unui ecosistem constă în antrenarea energiei solare şi a substanţelor nutritive în
circuitul biologic, unde sunt transformate în substanţe organice ce intră în alcătuirea populaţiilor din
biocenoză.
Principalele funcţii ale unui ecosistem sunt:
▪ funcţia energetică,
▪ funcţia de circulaţie a materiei şi
▪ funcţia de autoreglare.
Căi de deteriorare a ecosistemelor:
▪ prin eroziune;
▪ prin supraexploatarea resurselor biologice: defrişarea pădurilor, suprapăşunatul,
supraexploatarea faunei terestre, a resurselor acvatice;
▪ prin introducerea de noi specii în ecosisteme;
▪ prin construirea de baraje, canale (afectează calitatea şi cantitatea de faună şi floră);
▪ prin poluare.
Poluarea ecosistemelor este rezultatul progresului comunităţilor umane, progres care s-a
transformat treptat într-un instrument de distrugere cu efecte inverse asupra omului şi naturii: efectul de
seră, distrugerea stratului de ozon protector, poluarea mediului ambiant.

2.2. PROTECŢIA MEDIULUI ŞI STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE

Termenul de „Dezvoltare durabilă” ( DD) apelează la noţiuni ca: ,,viabilitate” sau ,,susţinere pe termen
lung” sau ,,fiabilitate”. Aceste noţiuni pot căpăta semnificaţii diferite în funcţie de cei care le folosesc sau
locul unde se folosesc. DD a fost introdusă de Raportul Brundtland 1987 şi acceptată de reprezentanţii
guvernelor celor 7 ţări puternic industrializate.
Legătura dintre dezvoltarea economică şi problemele ecologice este definitorie în determinarea
posibilităţilor de acţiune pentru protecţia mediului. Problemele dezvoltării şi creşterii economice nu pot fi
separate de cele ecologice. Economia şi ecologia se întrepătrund tot mai mult – local, regional, naţional şi
global într-o reţea de de cauze şi efecte. Relaţia mediu-dezvoltare este o relaţie între între prezent şi viitor.
Dezvoltarea urmăreşte satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente, protecţia mediului fiind o investiţie
pentru generaţiile viitoare.
La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului a fost pusă în discuţie în anul 1972
la prima Conferinţă Mondială a Naţiunilor Unite pe această temă. Dezbaterile s-au concretizat într-o
declaraţie comună şi o serie de recomandări adresate ţărilor membre ONU. Ulterior s-a trecut la
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu şi s-au elaborat proiecte având ca obiective majore:
- supravegherea gradului de poluare a oceanului planetar
- degradarea solului,
- defrişarea pădurilor
- studii interdisciplinare care au evidenţiat riscurile degradării ireversibile a mediului şi necesitatea
corelării creşterii economice cu protecţia mediului
În condiţiile adâncirii crizei ecologice, protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu au de venit
pentru umanitate un obiective primordial, a cărui realizare presupune nu numai eforturi materiale şi
organizatorice naţionale şi internaţionale, ci şi dezvoltarea unei concepţii ştiinţifice fundamentale în
privinţa unei noi atitudini faţă de mediu.
Pornind de la adevărul de necontestat că stabilirea echilibrului ecologic şi protecţia diferitelor
elemente ale mediului nu se pot realiza prin funcţionarea spontană a diferiţilor factori naturali, intervenţia
1
2
omului trebuie să aibă loc printr-o activitate complexă, raţională şi ştiinţific fundamentată, având ca scop
prevenirea şi combaterea poluării, refacerea mediului deteriorat şi îmbunătăţirea calităţii acestuia.
Protecţia mediului corespunde intereselor vitale ale lumii întregi şi constituie o îndatorire pentru toate
guvernele. Măsurile de conservare şi protecţie au fost cele care au apărut primele, dar au fost completate
cu sisteme ce favorizează o utilizare raţională a resurselor naturale. Protecţia mediului este astăzi plasată
în fruntea listei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Funcţia de protecţie a mediului s-a
consolidat cu apariţia dreptului la dezvoltare şi la creştere economică.
Începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockholm, omenirea a început să recunoască faptul că
probleme mediului sunt inseparabile de cele ale bunăstării şi de procesele economice în general. În acest
sens, Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării de pe lângă ONU a finalizat o serie de
recomandări precum cea care se referă la implementarea conceptului de ,,dezvoltare durabilă”(DD). Acest
concept a fost recomandat de Adunarea generală ONU ca principiu director al strategiilor şi politicilor
naţionale în domeniul evoluţiei economice şi protecţiei mediului.1
Conceptul de DD a fost definit ca fiind acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea
necesităţilor prezentului fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
cerinţe/nevoi. Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un spaţiu al interacţiunii dintre cele
patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.
O condiţie importantă pentru realizarea obiectivelor DD este simultaneitatea progresului în toate cele
patru dimensiuni. În acest scop, politicile economice, politica mediului, a investiţiilor, a cercetării-
dezvoltării, politica forţei de muncă, a învăţământului, sănătăţii sunt desemnate să-şi coreleze obiectivele
şi acţiunile conform acestei priorităţi.
Comisia Internaţională pentru Mediu şi Dezvoltare a ajuns la concluzia că imperativele strategiei
naţionale pentru dezvoltare durabilă sunt:
- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru locuri de muncă, hrană,
energie, apă, locuinţe şi sănătate,
- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil şi reducerea creşterii demografice
necontrolate;
- conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor, supravegherea
impactului economiei asupra mediului;
- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participarela luarea deciziilor privind
mediul şi economia;
- reorientarea tehnologiei şi a riscului managerial.
Esenţa unei strategii pentru DD constă în stabilizarea creşterii demografice, reducerea dependenţei de
petrol, promovarea resurselor regenerabile de energie, conservarea solului, reciclarea materialelor ş.a.
Conceptul de DD trebuie adaptat la condiţiile specifice fiecărei ţări, ceea ce nu exclude nevoia şi chiar
necesitatea colaborării internaţionale.
Activităţile de prevenire a poluării, tratarea efluenţilor poluanţi, gestiunea deşeurilor, conservarea şi
refacerea mediului, controlul fenomenului de efect de seră la nivel global, gestionarea resurselor naturale
şi menţinerea biodiversităţii speciilor, toate grupate sub noţiunea de protecţia mediului, necesită eforturi
mari de natură financiară, organizatorică şi reconsiderarea ratei de exploatare a resurselor, în mobilizarea
potenţialului de cercetare-dezvoltare spre conceptul de dezvoltare durabilă.
Necesităţile şi cerinţele impuse de protecţia mediului în condiţiile asigurării dezvoltării economice ,
satisfăcând cerinţele DD, pot fi asigurate numai în cazul unei existenţe reale şi funcţionale între politica
economică şi cea ecologică, la toate nivelurile structurii statale şi în toate ramurile economiei.
Conceptul de DD este unanim acceptat ca unica soluţie de conciliere a conflictului dintre cele două
elemente considerate până acum incompatibile: creşterea economică şi conservarea resurselor naturale
În acest context general, în iulie 1999, Guvernul României a adoptat Strategia naţională a dezvoltării
durabile care constituie fundamentul pentru elaborarea şi dezvoltarea strategiilor sectoriale, între care, cea
privitoare la problematica mediului deţine un prim rang. Strategii sectoriale care au fost aprobate:
1
3
 - Strategia dezvoltării durabile a silviculturii româneşti în perioada 2000-2020
- Strategia protecţiei mediului în România în perioada 2000-2020
- Strategia dezvoltării durabile a apelor în perioada 2000-2020 ş.a.
Strategia protecţiei mediului răspunde cerinţelor şi sarcinilor ce revin celor implicaţi în ocrotirea
mediului pe plan naţional şi internaţional, sarcinilor ce revin ţării noastre din convenţiile la care a aderat
sau este parte. Strategia a necesitat elaborarea unui Program Naţional de Acţiune, racordat la Programul de
Acţiune pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est, document ale cărui principii au fost
aprobate de Conferinţa Ministerială de la Lucerna (28-30 aprilie 1993).

Principiile strategiei naţionale de protecţia mediului sunt următoarele:

1. Conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor
2. Dezvoltarea durabilă
3. Evitarea poluării prin măsuri preventive
4. Conservarea diversităţii biologice şi reconstrucţia ecologică a sistemelor deteriorate
5. Conservarea moştenirii valorilor culturale şi istorice
6. Aplicarea principiului “cine poluează plăteşte”
7. Stimularea activităţii de decontaminare a situ-rilor contaminate şi reconstrucţia ecologică

Criterii de stabilire a obiectivelor prioritare stabilite, se referă la:

- Menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii;
- Conservarea resurselor naturale şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii în cadrul
dezvoltării durabile a activităţilor socio-economice;
- Apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor;
- Racordarea la prevederilor convenţiilor internaţionale şi la programeler internaţionale privind
protecţia mediului;
- Raport maxim beneficiu/cost;
- Pregătirea aderării României la Uniunea Europeană (UE)

Dezvoltare durabilă, noul concept de dezvoltare economică

Conceptul de dezvoltare durabilă se refera la o formă de creştere economică care satisface

nevoile societăţii în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi mai ales lung. Ea se fundamentează
pe considerentul că dezvoltarea trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor prezente fără să pună în
pericol pe cele ale generaţiilor viitoare.
În termeni practici, acest lucru înseamnă crearea condiţiilor pentru dezvoltarea economică pe
termen lung, în acelaşi timp, protejând mediul înconjurător.

Raportul Bruntland, riscul dezvoltării haotice (1987, Mme. Gro Harlem Bruntland)

Mesajul principal al acestui raport a fost că „trebuie gândit într-o manieră globală şi acţionat
local”. Din 1987, calificativul durabil a fost asociat cuvântului dezvoltare, în limba engleză ‘sustainable
developement’, în franceză “developpement durable”. Era momentul în care oamenii cereau (de fapt
impuneau) un nou model de dezvoltare economică, o orientare calitativă a dezvoltării şi nicidecum o
creştere puternică, dar haotică, a economiei mondiale. Raportul insistă asupra necesităţii de a propune o
creştere economică care să nu afecteze (penalizeze) generaţiile următoare.
Raportul Brutland a identificat două situaţii de risc major susceptibile să afecteze întreaga planetă:
schimbările climaterice datorate acumulărilor de gaze cu efect de seră şi distrugerea gravă a stratului de
ozon al stratosferei de către freoni (produsele CFC carbon-fluor-clor).

1
4
 Pentru prima oară se punea în evidenţă că o dezvoltare economică greşit stăpânită din punct de
vedere ecologic, iresponsabilă, poate să ducă omenirea la dispariţie.

Dezvoltarea economica poate pune in pericol mediul înconjurător?

Ştiinţa si tehnica modernă, sporind nemăsurat puterea omului, au ridicat, în medie, nivelul de viaţă
de pretutindeni. Dar reversul civilizaţiei industriale, al progresului material, a fost şi este înrăutăţirea
mediului natural.
Sub impactul dezvoltării economice au fost poluate, mai mult sau mai puţin grav, solul, apa si
aerul, au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie multe specii de plante şi animale, iar omul este confruntat
la rândul lui cu diverse maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astăzi toate ţările şi continentele.
Efectele ei sunt resimţite şi pe întinderile, până ieri imaculate, ale Antarcticii. S-a calculat că în timp de un
deceniu, devierile civilizaţiei au provocat mediului natural pagube mai mari decât într-un mileniu.
Cotitura a intervenit o data cu revoluţia industriala şi, mai cu seamă, cu noua revoluţie tehnico-
ştiinţifica. La începutul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni acţionau asupra naturii,
cu unelte primitive care, practic, nu lăsau urme cât de cât sesizabile. La mijlocul secolului trecut, deci nu
la mult timp dupa declanşarea revolutiei industriale, numarul locuitorilor globului ajunge la un miliard,
dar deteriorarea mediului nu cunoaste încă manifestari preocupante, cu exceptia anumitor perimetre din
unele ţări occidentale - începând cu Anglia - care au urcat primele în "trenul industrializarii" graţie, în
primul rând, maşinii cu abur.
Poluarea ca problema globală este apanajul secolului nostru, mai precis al ultimelor trei decenii,
timp în care populaţia lumii a crescut de la 5 la 6 miliarde de locuitori. Sunt mulţi sau puţini? Exercită
oare numarul lor cu adevarat o "presiune demografica" asupra mediului inconjurator ? Iată întrebari ce-i
framantă deja pe demografi, economişti, medici şi alţi specialişti, ca şi pe oamenii politici. Problema care
i-a preocupat pe specialişti de-a lungul timpului a fost, de fapt, aceea dacă se poate asigura hrană
suficientă populaţiei şi, doar în ultimile decenii, şi-au îndreptat atenţia asupra unui aspect care s-a dovedit
a fi la fel de important: degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune şi alte fenomene, datorate
acţiunii, voite sau nu, a omului, proces ce afectează nu numai posibilităţile de procurare a hranei, ci şi alte
aspecte ale existenţei umane, începand cu sanatatea.
Nu încape îndoială ca solul este capitalul cel mai preţios de care omul dispune pentru satisfacerea
nevoilor şi ambiţiilor sale. La urma urmelor, cel puţin până la inventarea fotosintezei artificiale, cu toţii
depindem de stratul subtire şi roditor de la suprafaţa Pamântului, de unde se extrag totalitatea resurselor
necesare vieţii. Ori, unul din marile paradoxuri este acela ca omul tinde să-şi pericliteze izvorul vietii şi al
forţei din nestiinţă, lacomie, neglijenţă sau din alte cauze. Aşa se face că, în timp ce tehnicile moderne îi
îngaduie să introducă în circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce până ieri erau socotite inerte
pe vecie, în paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate în producţie devin improprii cultivării,
datorită tot acţiunii omului. De când omul a început sa « lupte » împotriva naturii, suprafaţa deşerturilor
a crescut cu un miliard de hectare şi procesul avansează într-un ritm accelerat. Se ştie că, în fiecare
an, zeci de milioane de hectare de soluri productive sunt "devorate" de drumuri, de uzine şi de oraşe, tot
atâtea secvenţe ale duelului inegal dintre frunza verde şi asfalt.
De când primul topor primitiv a doborit întâiul arbore, pădurile au pierdut jumatate din întinderea
lor, în timp ce omenirea în acest răstimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori. Distrugerea pădurilor,
cărora li se datorează, în cel mai înalt grad, stabilitatea şi calitatea a trei elemente fundamentale ale vieţii
oamenilor - solul, aerul şi apa - s-a soldat de-a lungul timpului cu efecte dezastruoase. Pădurilor le revine
un rol însemnat în fixarea stratului, relativ subţire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale.
Despăduririle masive au inmormântat sub dune de nisip înfloritoare civilizaţii, nu numai în nordul
Africii, ci şi în Asia, iar în unele părţi ale Europei au împins dezgolirea munţilor şi dealurilor până la
limite vecine cu calamitatea. În afară de protejarea solului, pădurea exercită cea mai puternică acţiune
purificatoare asupra aerului, absorbind dioxidul de carbon (CO 2) şi restituindu-l sub forma atât de
1
5
necesarului oxigen(O2). Din cele 14 - 16 miliarde de tone de dioxid de carbon lansate anual în atmosferă
prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiraţia oamenilor şi animalelor, două treimi sunt
absorbite de păduri, acei "plamani verzi" ai Pământului, cărora le datorăm atat de mult.
Reîmpădurirea e încă un cuvânt prea nou şi efectele ei prea mici pentru a răscumpăra greşeala
multimilenară care a determinat dispariţia a jumatate din arborii planetei. Desigur, în această privinţă
estimările sunt foarte precare şi foarte pesimiste. Astăzi, când pădurile ocupă cam o treime din suprafaţa
uscatului (circa 4 miliarde de hectare), pe plan modial îşi face loc părerea că aceasta reprezintă un
minimum necesar, sub care omenirea nu-şi poate permite să coboare. În condiţiile când rămân de
răscumpărat faţă de pădure greşeli multe şi vechi, când un singur automobil, parcurgând 1000 de
kilometri, consumă o cantitate de oxigen suficientă unui om pe timp de un an, iar râurile dezlanţuite fac tot
mai mari ravagii, spalând nemilos ce a mai rămas din fertilitatea solului, exploatarea neraţională a
resurselor forestiere a devenit un lux prea scump.

2. 3. PROBLEMELE GLOBALE DE MEDIU

Cele mai importante probleme de mediu sunt:

Romania este în pericol ?

• Pentru România se prognozează o încălzire generală a timpului şi o creştere a umidităţii în perioada

rece a anului.
• Vara secetele pot fi mai frecvente şi mai adânci, insuficienţa de apă în sol poate fi mai sporită.
• Precipitaţiile în formă de averse pot conduce la spălarea mai intensă şi degradarea în continuare a
solurilor.
• Se anticipează o mai mare instabilitate a timpului, poate creşte riscul calamităţilor naturale.
• România este singura ţară din acest continent care are mari zone deşertificate la nord de paralela 450.
Exista semnale clare că nivelul Marii Negre a crescut.
• Creşterea numărului de autovehicule, cu ardere interna, va afecta echilibrul termic şi poluarea din
marele oraşe şi din zona traseelor aglomerate.

1
6
 Consiliul European de la Barcelona, din martie 2002 a afirmat că la Consiliul European din
primăvara anului 2003 va fi revizuita strategia de dezvoltare durabilă, cu accentul pe punerea în practică a
rezultatelor Summit-ului mondial pe tema dezvoltării economice durabile. De asemenea, Consiliul a fost
solicitat să ajungă cat mai rapid la un acord asupra Directivei cu privire la taxa pe energie.
Consiliul European a invitat Statele membre să conceapă propriile strategii de dezvoltare durabila, iar
reuniunile ulterioare ale Consiliului European vor oferi îndrumare politică, în cazul în care este necesar,
pentru a promova dezvoltarea durabilă în Uniune.
Consiliul European a identificat un număr de obiective şi măsuri în cele patru domenii prioritare ale
viitoarei politici de dezvoltare a Uniunii :
1. Combaterea modificării climei – emisiile de gaze care produc efectul de seră şi contribuie la
încalzirea globara a Planetei, cu repercusiuni asupra climei.
2. Asigurarea dezvoltării durabile – o politică durabilă a transporturilor trebuie să rezolve
problemele legate de creşterea volumului traficului, zgomotului, poluării şi să încurajeze
modalităţile de transport care nu afectează mediul.
3. Sănatatea publică – Uniunea trebuie să răspundă îngrijorărilor cetăţenilor săi în privinţa
securităţii şi calităţii alimentelor, utilizării substantelor chimice, bolilor infecţioase.
4. Administrarea mai responsabilă a resurselor naturale – performanţele economice trebuie
legate de utilizarea resurselor naturale şi de nivelul deşeurilor, menţinând biodiversitatea,
protejarea ecosistemelor şi evitarea deşertificării.

1
7