INTREBARI TEORETICE-PARTICIPANTI

4.Pana la ce moment poate fi formulate cererea de

recuzare?( Art.44 NCPC).
Recuzarea , ca notiune este un incident procedural care
vizeaza situatia in care, o parte , cunoscand existenta unui motiv
de incompatibilitate in privinta judecatorului solicita retragerea
acestuia din completul investit cu solutionarea cauzei.
In toate cazurile , cererea de recuzare , provine de la parte ,
care are doar facultatea , nu si obligatia de a proceda la
recuzarea judecatorului.
Cererea de recuzare se formuleaza inainte de inceperea
oricaror dezbateri , iar daca motivele de incompatibilitate s-au ivit
ori au fost cunoscute dupa inceperea dezbaterilor , partea va
trebui sa solicite recuzarea de indata ce acestea ii sunt cunoscute.
Nerespectarea temenului in care trebuie propusa recuzarea
atrage sanctiunea decaderii partii din dreptul de a-l recuza pe cel
in cauza, cererea de recuzare urmand a fi respinsa ca tardiva de
completul competent sa o solutioneze.

5.Indicati cazurile in care legea prevede ca o cerere de

recuzare este inadmisibila( Art 47 .NCPC)
Inadmisibilitatea cererii de recuzare.
Recuzarea , ca notiune este un incident procedural care
vizeaza situatia in care, o parte , cunoscand existenta unui motiv
de incompatibilitate in privinta judecatorului solicita retragerea
acestuia din completul investit cu solutionarea cauzei.
Cererea de recuzare este inadmisibilă dacă motivele invocate
nu se pot încadra în cazurile de incompatibilitate expres
prevăzute de art. 41 şi art. 42 NCPC.
Nu este necesar ca partea să indice textul legal în temeiul
căruia s-a formulat cererea de recuzare, dar pentru ca aceasta să
fie admisibilă este necesar ca din motivarea cererii să reiasă cu
claritate cazurile de incompatibilitate ce ar putea fi încadrate în
prevederile legale.
De asemenea, cererea de recuzare este inadmisibilă dacă nu
îi vizează pe judecătorii care fac parte din completul de judecată
căruia pricina i-a fost repartizată spre soluţionare. În măsura în
care un alt complet de judecată stabileşte aspecte ce au legătură
directă cu rezolvarea pricinii, judecătorii care îl compun sunt
recuzabili (spre exemplu, completul care soluţionează cererea de
reexaminare a taxei judiciare de timbru sau cererea de
reexaminare a încheierii prin care s-a respins cererea de ajutor
public judiciar etc.).
Totodată, este inadmisibilă cererea de recuzare a tuturor
judecătorilor unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia ori a
instanţelor ierarhic superioare formulate la instanţa care
soluţionează litigiul.
Cererea îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru
acelaşi motiv de incompatibilitate ca şi cel invocat anterior printr-
o cerere de recuzare soluţionată în sensul respingerii sale este
inadmisibilă, textul legal fiind instituit tocmai pentru a preveni un
eventual abuz al părţii în exerciţiul dreptului de recuzare, în
condiţiile în care un alt complet a verificat motivul de
incompatibilitate respectiv, găsindu-l neîntemeiat.
În ipoteza în care cererea de recuzare este inadmisibilă
potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. (2) şi (3) NCPC, aceasta se
soluţionează de către instanţa în faţa căreia a fost formulată, în
compunerea căreia intră şi judecătorul recuzat.
În acest caz, cererea de recuzare se va respinge în şedinţa în
care se dezbate şi cauza (şedinţă publică sau, după caz, a
camerei de consiliu), prin încheiere, punând în discuţia
contradictorie a părţilor admisibilitatea cererii, regulile de
soluţionare a acestui incident fiind cele de drept comun.

6.Ce efecte produce formularea unei cereri de recuzare

aupra derularii procesului?( ART.49 alin 2.)
 Noul Cod de procedură civilă stabileşte un regim juridic
diferenţiat în privinţa efectului iniţial al declaraţiei de abţinere,
respectiv al cererii de recuzare cu privire la derularea procesului
până la soluţionarea acestora.
Până la rezolvarea cererii de recuzare judecata continuă,
nefiind suspendată, operând eventual numai o amânare a
pronunţării soluţiei finale.
Judecătorul recuzat poate reţine cauza spre soluţionare, luând
concluziile părţilor asupra fondului cauzei şi amânând
pronunţarea cel mult 15 zile, , iar, în ipoteza în care cererea
de recuzare este admisă, cauza va fi repusă pe rol, locul celui
recuzat urmând a fi luat de un alt judecător. Noul judecător va fi
cel care va da dispoziţia de repunere a cauzei pe rol, din moment
ce prin admiterea cererii de recuzare primul judecător nu mai
poate lua vreo măsură în cauză Depunerea cererii
de recuzare după momentul închiderii dezbaterii va fi sancţionată
cu neluarea acesteia în seamă.
Daca cererea de abtinere a fost admisa , judecatorul se va
retrage de la judecarea pricinii .In acest caz se va arata in ce
masura actele indeplinite de judecator urmeaza safie pastrate.

7.Care sunt caile de atac ce pot fi exercitate impotriva

incheierilor prin care instanta s-a pronuntat asupra cererii
de recuzare sau de abtinere ?( Art.53 NCPC)
Abţinerea sau recuzarea judecătorului se hotărăşte de un alt
complet al instanţei din care acesta face parte, în alcătuirea
căruia nu poate să intre cel care a declarat că se abţine sau cel
recuzat, după caz.
Instanţa se pronunţă prin încheiere (nu prin sentinţă/decizie)
asupra declaraţiei de abţinere sau asupra cererii de recuzare,
întocmind totodată minuta corespunzătoare, ce va fi înscrisă în
condica camerei de consiliu şi introdusă în sistemul informatic
ECRIS, pronunţarea sa făcându-se în şedinţă publică.
 Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins recuzarea ca
rămasă fără obiect [în ipoteza art. 48 alin. (3) NCPC, când a fost
admisă cererea judecătorului recuzat de abţinere], precum şi
încheierea prin care s-a soluţionat abţinerea (în privinţa acesteia
din urmă, indiferent de soluţie – admitere sau respingere) nu
sunt supuse niciunei căi de atac. Aceste încheieri nu pot forma
obiectul nici al apelului şi nici al căilor extraordinare de atac.
Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare poate fi
atacată de părţi odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat
cauza, ipoteza descrisă incluzând şi situaţia în care s-a omis
soluţionarea cererii de recuzare (spre exemplu, împrejurarea în
care cererea de recuzare a fost formulată în scris şi depusă la
dosar, iar judecătorul recuzat, cu neobservarea acesteia, a
procedat la soluţionarea cauzei, partea nefiind prezentă în sala de
judecată pentru a reclama omisiunea rezolvării recuzării).
In noua reglementare, în situaţia în care hotărârea prin care
s-a soluţionat cauza este definitivă, nefiind susceptibilă de recurs,
încheierea de respingere a cererii de recuzare va putea fi atacată
cu recurs, la instanta ierarhic superioara , in termen de 5 zile de
la comunicarea acestei hotarari.
În ipoteza respingerii cererii de recuzare de către prima
instanţă, dacă instanţa de apel constată că această soluţie este
greşită, iar prima instanţă a judecat în fond, va admite apelul, va
anula în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe
şi hotărârea atacată şi va reţine procesul spre rejudecare, potrivit
art. 480 alin. (6) NCPC, refăcând toate actele de procedură şi,
dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima
instanţă.
Dacă instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit
respinsă, va admite recursul, va casa hotărârea, dispunând
trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau, atunci
când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanţă
Căile de atac prevăzute în cadrul textului legal analizat sunt
aplicabile indiferent dacă instanţa care a soluţionat incidentul
procedural este cea în faţa căreia s-a ivit incidentul sau instanţa
ierarhic superioară, art. 53 NCPC nefăcând vreo distincţie în
acest sens.
11.Care este regimul cailor de atac in privinta
incheierii prin care instanta se pronunta asupra cererii de
amitere in principiu a cererii de interventie ? ( Art.64
NCPC)
Intervenţia este condiţionată de existenţa
unei cereri principale în curs de judecată. Condiţia aceasta derivă
din caracterul incidental al intervenţiei. Dacă judecata
unei cereri principale n-a fost încă deschisă sau ea nu mai există,
nicio formă a intervenţiei voluntare nu s-ar putea face.
Instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu
a cererii de intervenţie voluntară printr-o încheiere motivată.
Această încheiere are caracter interlocutoriu, în sensul că leagă
instanţa de soluţia pronunţată, pe parcursul judecării ulterioare a
litigiului aceasta nemaiputând reveni asupra sa.
La momentul pronunţării asupra admisibilităţii în principiu
a cererii de intervenţie voluntară, instanţa trebuie să aibă în
vedere domeniul de aplicare a intervenţiei, interesul propriu al
terţului şi legătura existentă între cererea de intervenţie şi cea
principală, aceste aspecte trebuind să se regăsească în motivarea
încheierii.
În funcţie de soluţia pronunţată asupra admisibilităţii în
principiu a cererii de intervenţie voluntară, noul Cod de
procedură civilă stabileşte regimul aplicabil sub aspectul căilor
de atac susceptibile de a fi exercitate împotriva încheierii.
Astfel, încheierea prin care cererea de intervenţie voluntară a
fost admisă în principiu nu poate fi atacată decât odată cu fondul
cauzei, dispozitivul încheierii respective urmând să cuprindă atât
dispoziţia de admitere în principiu a cererii, cât şi calea de atac.
Calea de atac care poate fi exercitată împotriva acestei încheieri
coincide, prin urmare, cu calea de atac care poate fi declarată
împotriva soluţiei pronunţate asupra cauzei în ansamblul său.
 12.CARE SUNT DREPTURILE PROCESUALE ALE
INTERVENIENTULUI ACCESORIU?
Dobândind calitatea de parte, intervenientul exercită
drepturile şi îşi asumă obligaţiile legale ale unei părţi în proces, cu
anumite limitări decurgând din poziţia sa procesuală de parte
subordonată celei în favoarea căreia a intervenit;
Dat fiind faptul că intervenţia voluntară accesorie are natura
juridică a unei simple apărări, trebuie făcute următoarele
precizări:
-intervenientul accesoriu nu poate formula cerere de
chemare în garanţie, întrucât nu există riscul obligării sale la plata
unor despăgubiri în litigiul în care a intervenit şi nici cel al
respingerii unui drept propriu, împrejurare care ar putea da
naştere obligaţiei de dezdăunare, întrucât cererea sa de
intervenţie accesorie constituie doar o simplă apărare;
- intervenientul accesoriu nu poate formula nici cerere de
chemare în judecată a altor persoane care ar putea să pretindă
aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, concluzie determinată de
natura juridică de simplă apărare a cererii de intervenţie
accesorie;
- intervenientul accesoriu ar putea formula cerere de
intervenţie principală, după admiterea în principiu a căreia ar
deveni admisibilă şi formularea de către acesta a unei cereri de
chemare în garanţie sau de chemare în judecată a altor persoane.
Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află
în momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita
administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel mai
târziu până la primul termen de judecată ulterior
admiterii cererii de intervenţie. Actele de procedură ulterioare vor
fi îndeplinite şi faţă de el.
Intervenientului accesoriu i se poate administra proba cu
interogatoriu, având calitatea de parte în litigiu, neputând fi însă
audiata ca martori, calitate ce presupune condiţia de persoană
străină de proces.
Intervenientul voluntar poate solicita încuviinţarea de
probe prin cererea de intervenţie sau cel mai târziu până la
primul termen de judecată următor admiterii în principiu
a cererii de intervenţie

13.Care este termenul pana la care se poate formula o

cerere de chemare in garantie si care este sanctiunea
nerespectarii acestuia? ( Art.73 NCPC).
Chemarea în garanţie este cererea de intervenţie forţată
prin care una dintre părţile litigante solicită introducerea în proces
a unui terţ împotriva căruia ar putea formula acţiune separată în
garanţie sau în despăgubiri, pretinzând soluţionarea acesteia în
cadrul litigiului pendinte.
Cererea de chemare in garantie este o veritabila cerere de
chemare in judecata.
Potrivit art. 73 alin. (2) NCPC, cererea făcută de reclamant
sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până
la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.
Momentul terminării cercetării procesului este determinat de art.
244 alin. (1) NCPC, potrivit căruia când judecătorul se socoteşte
lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată şi
fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă publica.
Potrivit art. 73 alin. (3) NCPC, cererea făcută de pârât se va
depune în termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării(inauntrul celor 25 zile de la comnicarea cererii de
chemare in judecata) înaintea primei instanţe, iar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen
de judecată.
Sanctiunea nedepunerii cererii de chemare in garantie in
termenul aratat de lege nu este respingerea ei ca tardiva ci va fi
anulata.( art 185).
 14. Ce asemanari si deosebiri exista intre chemarea in
judecata a altei persoane si chemarea in garantie?
Reglementata de art 68-71 NCPC,
chemarea în judecată a altei persoane este cererea de intervenţie
forţată, prin care una dintre părţile iniţiale solicită
introducerea în proces a unui terţ care ar putea pretinde aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul, îneventualitatea în care acesta ar
promova o acţiune separată.
In schimb , reglementata de art 72-74 NCPC, chemarea în
garanţie este cererea de intervenţie forţată prin care una dintre
părţile litigante solicită introducerea în proces a unui terţ
împotriva căruia ar putea formula acţiune separată în garanţie
sau în despăgubiri, pretinzând soluţionarea acesteia în cadrul
litigiului pendinte.
Din precizarile facute , se desprind urmatoarele asemanari:
-atat chemarea in judecata a altei persoane , cat si
chemarea in garantie sunt forme de interventie fortata in procesul
civil;
-in ambele situatii , introducerea terţului în procesul civil
poate aparţine – ca iniţiativă – oricăreia dintre părţi, reclamant
sau pârât;
-ele sunt aplicabile în faţa oricărei instanţe, civile, în sens
larg vorbind, sau de contencios administrative;
- sunt aplicabile direct în faţa instanţei de apel sau de
recurs, pentru a se respecta principiul dublului grad de jurisdicţie,
atât în favoarea iniţiatorului intervenţiei, cât şi – mai ales – în
favoarea terţului care urmează să fie introdus în proces
In ceea ce privesc deosebirile dintre cele doua forme de
interventie fortata se impugn urmatoarele precizari ;
-in cazul chemarii in judecata a altei persoane terţul introdus
în proces poate să ia locul pârâtului , in schimb in cazul chemarii
in garantie terţul va sta în proces alături de partea care l-
a chemat ;
- sensul preventiv al intervenţiei rezidă în posibilitatea
ulterioară de introducere a unei acţiuni de către terţ in caul
chemarii in judecata a altei persoane, pe cand la chemarea in
garantie acelaşi sens rezidă în posibilitatea ulterioară de
introducere a unei acţiuni fundată pe obligaţia de garanţie faţă de
partea care cade în pretenţii;

15.In caul formularii unei cereri de chemare in

judecata a altei peroane , care sunt conditiile prevazute de
lege pentru ca paratul sa fie scos din proces?.
Argumentati. ( Art.71)
Dispoziţiile art. 71 NCPC vizează o situaţie particulară în care
persoana care are calitatea de pârât în proces poate fi scoasă din
cadrul acestuia, prin manifestarea sa de voinţă însoţită
de consemnarea sumei disputate în proces la dispoziţia instanţei
sau de sechestrarea judiciară a bunului litigious.
Ipoteza datoriei băneşti:
a) cererea principală trebuie să aibă ca obiect solicitarea
reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de
bani(pretenţii), independent dacă izvorul obligaţiei băneşti este
contractual sau delictual, legea nefăcând vreo distincţie în acest
sens;
b) pârâtul trebuie să recunoască pretenţiile deduse judecăţii
prin întâmpinare, note scrise, interogatoriu sau verbal în şedinţă,
codul neinstituind o formă specială pentru această recunoaştere;
c) recunoaşterea trebuie să intervină până la închiderea
dezbaterilor în faţa primei instanţe;
d) pârâtul trebuie să consemneze la dispoziţia instanţei
suma ce face obiectul litigiului, până la închiderea dezbaterilor în
faţa primei instanţe, şi să depună la dosar dovada
consemnării efectuate. În privinţa consemnării, sunt aplicabile în
mod corespunzător dispoziţiile art. 1056 alin. (1) NCPC vizând
cauţiunea judiciară, suma fiind depusă la Trezoreria Statului, la
CEC Bank S.A. sau la orice altă instituţie de credit care efectuează
astfel de operaţiuni, pe numele pârâtului, la dispoziţia instanţei;
e) pârâtul va fi scos din proces prin dispoziţia instanţei în acest
sens, iar nu prin admiterea excepţiei lipsei calităţii sale
procesuale pasive, întrucât, pe de-o parte, acesta justifică
legitimitatea procesuală pasivă, iar, pe de altă parte, scoaterea
din proces semnifică numai faptul că acesta nu va mai participa la
cercetarea procesului şi la dezbateri, nemaifiind citat pe parcursul
judecăţii, hotărârea pronunţată în cauză urmând însă a i
se comunica;
f) scoaterea pârâtului din proces poate interveni numai după
admiterea în principiu a cererii de intervenţie forţată a terţului
care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, întrucât
numai din acel moment judecata poate continua între reclamant
şi terţul chemat în judecată;
g) în situaţia îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege
pentru scoaterea pârâtului din proces, instanţa este obligată să ia
această măsură, nefiind lăsată la latitudinea sa;
h) în cazul în care reclamantului iniţial i s-a admis cererea,
dispozitivul hotărârii judecătoreşti va cuprinde menţiunea
vizândeliberarea către reclamant a sumei consemnate la
dispoziţia instanţei. În situaţia în care cererea reclamantului iniţial
a fost respinsă, stabilindu-se faptul că dreptul de creanţă aparţine
intervenientului forţat, apreciem că dispozitivul hotărârii
judecătoreşti va cuprinde menţiunea vizând eliberarea către
intervenientul forţat a sumei consemnate la dispoziţia instanţei,
soluţia având la bază raţiunea instituirii acestor dispoziţii speciale,
şi anume preîntâmpinarea unui nou litigiu şi liberarea pârâtului de
executarea obligaţiei, fiind la latitudinea intervenientului forţat
dacă încasează sau nu banii respectivi.

Ipoteza predării unui bun sau a folosinţei acestuia:

 În privinţa celei de-a doua situaţii speciale instituite de art. 71
alin. (2)NCPC, se impun următoarele precizări suplimentare
(comentariile vizând momentul până la care poate interveni
declaraţia de recunoaştere a pârâtului şi modalitatea
de scoatere a pârâtului din proces făcute în privinţa primei situaţii
fiind valabile şi pentru ipoteza predării unui bun sau a folosinţei
acestuia):
a) cererea principală trebuie să aibă ca obiect solicitarea
reclamantului de obligare a pârâtului la predarea unui
bun (predarea bunului vândut, donat etc.) sau a folosinţei
acestuia (predarea bunului închiriat, dat în comodat etc.),
independent dacă bunul este mobil sau imobil;
b) pârâtul trebuie să declare că va preda bunul litigios celui al
cărui drept va fi stabilit prin hotărârea judecătorească. Declaraţia
poate fi făcută prin întâmpinare, note scrise, interogatoriu sau
verbal în şedinţă, codul neinstituind o formă specială pentru
această declaraţie;
c) instanţa învestită cu soluţionarea cererii principale va
institui sechestrul judiciar asupra bunului litigios, prin raportare la
art. 971 şi urm. NCPC, independent de formularea vreunei cereri
în acest sens de către părţi;
d) în situaţia în care reclamantului iniţial i s-a admis cererea,
dispozitivul hotărârii judecătoreşti va cuprinde obligarea pârâtului
la predarea bunului sau a folosinţei sale către reclamant. În
situaţia în care cererea reclamantului iniţial a fost respinsă,
stabilindu-se că dreptul vizând predarea bunului aparţine terţului
intervenient, apreciem că dispozitivul hotărârii judecătoreşti va
cuprinde menţiunea privind punerea la dispoziţie a bunului către
terţ, această soluţie având la bază raţiunea instituirii acestor
dispoziţii speciale, şi anume preîntâmpinarea unui nou litigiu şi
liberarea pârâtului de executarea obligaţiei.

16.Care sunt conditiile de admisibilitate ale unei cereri

de aratare a titularului dreptului ?( Art 75-77 NCPC).
 Ca noţiune, arătarea titularului dreptului constituie cererea
de intervenţie forţată prin care pârâtul indică persoana în numele
căreia deţine lucrul sau exercită dreptul litigios, în vederea
introducerii sale într-un proces vizând o acţiune reală.
Elementele caracteristice ale acestei cereri de intervenţie
forţată in vederea admisibilitatii sunt următoarele:
a) spre deosebire de cererea de intervenţie voluntară, în care
terţul intervine în proces din proprie iniţiativă, în cazul arătării
titularului dreptului iniţiativa atragerii terţului în proces
aparţine pârâtului, parte iniţială, de unde provine şi denumirea de
intervenţie forţată;
b) diferenţiat faţă de restul intervenţiilor forţate (chemare în
judecată a altor persoane şi chemare în garanţie), ce pot fi
promovate atât de către pârât, dar şi de către reclamant sau
intervenient principal, cererea
de arătare a titularului dreptului poate fi formulată numai de
către pârât sau de către o parte care are dublă calitate, dintre
care una este aceea de pârât;
c) spre deosebire de cererea de intervenţie principală, care
poate fi formulată şi în apel, cu acordul expres al
părţilor, arătareatitularului dreptului presupune, cu necesitate,
existenţa unui proces civil aflat în faza judecăţii în primă instanţă,
întrucât în ipoteza în care reclamantul este de acord cu înlocuirea
pârâtului, pretenţia dedusă judecăţii astfel cum a fost modificată
nu poate fi soluţionată cu încălcarea unui grad de jurisdicţie,
legea neprevăzând o derogare precum în cazul intervenţiei
principale;
d) cererea de arătare a titularului dreptului presupune în mod
necesar ca acţiunea în raport de care s-a formulat această
intervenţie forţată să fie o acţiune reală, prin care se tinde deci la
valorificarea unui drept real (acţiune în revendicare, acţiune
confesorie, acţiune negatorie, acţiune de partaj, acţiune de
grăniţuire, acţiune posesorie etc.), iar nu o acţiune personală sau
mixtă (acţiune în declararea nulităţii, acţiune în rezoluţiune,
acţiune în pretenţii etc.);
e) între pârât şi terţul arătat ca titular al dreptului real trebuie
să existe un raport juridic, care i-a conferit pârâtului posibilitatea
de a deţine bunul pentru terţ sau de a exercita dreptul asupra
bunului în numele terţului (spre exemplu, între pârât şi terţ s-a
încheiat un contract de locaţiune, închiriere, depozit, comodat
etc.). Este de menţionat faptul remarcat în literatura de
specialitate juridică137 că exercitarea unui drept cu privire la bun
nu presupune cu necesitate şi deţinerea materială a acestuia,
aceasta fiind cauza distincţiei operate în art. 75 NCPC („deţine un
bun pentru altul” sau „exercită în numele altuia un drept asupra
unui lucru”);
f) ca regulă, exercitarea dreptului de a arăta titularul dreptului
este la aprecierea pârâtului, nefiind impusă o obligaţie de acest
gen în sarcina sa.

Din punctul de vedere al formei, cererea

de arătare a titularului dreptului trebuie formulată în scris, pe
suport material clasic (hârtie) sau în formă electronică, în acest
ultim caz dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Conţinutul cererii de arătare a titularului dreptului este
restrâns la motivarea în fapt şi în drept.
Cererea se va depune înaintea primei instanţe în termenul
prevăzut pentru depunerea întâmpinării, iar dacă întâmpinarea nu
este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.

17.Comentati afirmatia: introducerea unui tert in

process incalca principiul disponibilitatii!
Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot
determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea
procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului
înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei
supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea
cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei,
precum şi a etapelor pe care l-ar putea parcurge.
De completat…….

18.In ce actiuni se poate folosi aratarea titularului

dreptului si ce particularitate prezinta fata de celelalte
forme de interventie fortata accesibile partilor?
….

19.Indicati trei exemple in care legea prevede in mod

expres posibilitatea introducerii, din oficiu , a unor
persoane.(Art 78 NCPC)

Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane,

instituţie procesuală cu caracter de noutate legislativă, constituie
o derogare de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil,
fiind incidentă numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Astfel, instanţa are dreptul de a introduce în proces din oficiu
terţe persoane în următoarele două ipoteze:
a) în procedura contencioasă, numai în cazurile expres
prevăzute de lege.
-Astfel, spre exemplu, art. 39 alin. (2) teza
I NCPCconferă în mod expres dreptul instanţei de a
introduce din oficiu în proces pe succesorul cu titlu
particular al părţii iniţiale, în situaţia în care în cursul
procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii
sau pentru cauză de moarte cu titlu particular.
-De asemenea, in cazul in care fapta a avut ca
urmare producerea unui accident de circulatie ,
 judecatoria va cita si societatea de asigurari mentionata
in procesul verbal de constatare a contraventiei;
-Parintii si copilul vor fi citati in toate cauzele
referitoare la filiatie , chiar si atunci cand nu au calitate
de reclamant sau de parat.
-Plangerea cu privire la faptele tutorelui pagubitoare
pentru minor se solutioneaza de urgent cu citarea
partilor si a membrilor consiliului de familie.

b) în procedura necontencioasă, în toate cazurile.

20.Care sunt drepturile procesuale ale tertului introdus

fortat in cauza, din oficiu?

După ce instanţa a dispus introducerea în proces a terţului,

judecarea cauzei se va amâna în vederea citării celui introdus în
proces, precum şi a comunicării către acesta a încheierii prin care
s-a dispus măsura în discuţie, a cererii de chemare în judecată, a
întâmpinării şi a înscrisurilor anexate, în fotocopii.
Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va
putea să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare
de care înţelege să se folosească, termen care nu va putea fi mai
lung decât termenul de judecată acordat în cauză.
Terţul introdus din oficiu în proces va dobândi calitatea
de terţ intervenient, fiind parte în litigiu din momentul dispunerii
acestei măsuri prin încheierea de şedinţă. Dacă se pune în
discuţie de către instanţă necesitatea introducerii în proces a unui
terţ, iar reclamantul îşi modifică cererea iniţială sub aspectul
cadrului procesual pasiv, incluzându-l şi pe acesta, nu se mai
pune problema incidenţei acestei instituţii, astfel încât instanţa nu
va mai pronunţa încheierea de introducere a terţului în proces, ci
va lua act de modificarea cererii de chemare în judecată.
 Terţul introdus în litigiu, dobândind calitatea de parte, se va
bucura de independenţă procesuală, putând efectua actele
procesuale puse de lege la dispoziţia părţilor.
Terţul introdus în proces va putea solicita readministrarea
probatoriului şi în prezenţa sa (reaudierea unui martor, refacerea
unei expertize, readministrarea probei cu interogatoriu etc.).
Totodată, intervenientul are dreptul să solicite încuviinţarea unor
probe noi, i se poate administra proba cu interogatoriu, având
calitatea de parte în litigiu, neputând fi însă audiat ca martor,
calitate ce presupune condiţia de persoană străină de proces.

20.Dati 3 exemple in care concluziile procurorului sunt

obligatorii.(Art 92 NCPC)
Procurorul este acel participant în procesul civil care
reprezintă interesele societăţii şi apără ordinea de drept, precum
şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, potrivit art. 131 alin. (1) din
Constituţia României, fiind considerat parte în proces numai în
ipoteza în care porneşte acţiunea civilă.

Potrivit art. 92 alin. (2) NCPC, procurorul poate să

pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia,
dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept,
a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.

Participarea la judecata acţiunii civile îi

conferă procurorului dreptul de a pune concluzii asupra oricărui
aspect litigios, precum şide a propune probe. Procurorul nu are
însă dreptul de a exercita acte procedurale de dispoziţie, întrucât
nu este titularul vreunui drept subiectiv care face obiectul
judecăţii sau al cererii introductive, cu excepţia, evident, a cazului
în care este iniţiatorul acesteia.

Regula în materie este aceea că participarea procurorului la

judecarea acţiunii civile este facultativă.
 Excepţia de la această regulă este prevăzută în art. 92 alin. (3)
NCPC, potrivit căruia în cazurile anume prevăzute de
lege,participarea şi punerea concluziilor de
către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a
hotărârii. Ca atare, în situaţia în care legea prevede în mod
expres faptul că judecata unei cereri se face cu
participarea procurorului, atunci aceasta este obligatorie, iar
soluţionarea cauzei trebuie să fie amânată dacă, de pildă,
procurorul nu este prezent.

Expun în continuare, cu titlu de exemplu, următoarele cereri

în privinţa soluţionării cărora participarea procurorului si
concluziile lui sunt obligatorii:

– cererea de punere sub interdicţie judecătorească şi cererea

de ridicare a interdicţiei judecătoreşti [art. 939 alin. (3) şi art.
942 alin. (1) NCPC];
– cererea de declarare a morţii, cererea de constatare a nulităţii
hotărârii declarative de moarte, cererea de rectificare a datei
morţii [art. 945 alin. (4), art. 948 alin. (2) şi art. 949 NCPC; este
de menţionat faptul că, în reglementarea noilor coduri, nu mai
există procedura de declarare a dispariţiei];
– cererea de expropriere [art. 23 alin. (1) din Legea nr.
33/1994];
– cererea de decădere din exerciţiul drepturilor părinteşti [art.
508 alin. (2) NCC];
– cererile în materie de adopţie [art. 76 alin. (1) din Legea nr.
273/2004, republicată];
– cererile privind stabilirea măsurilor de protecţie specială
menţionate în Legea nr. 272/2004 [art. 125 alin. (1) din lege];
– cererea de înregistrare tardivă a naşterii [art. 18 alin. (2) din
Legea nr. 119/1996, republicată];
 – cererea de anulare, modificare sau completare a actelor de
stare civilă [art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996; este de
menţionat că cererea de rectificare a actelor de stare civilă nu
este de competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, ci a
primarului, potrivit art. 58 din Legea nr. 119/1996].

22.Care sunt drepturile procesuale ale partii atunci

cand actiunea a fost declansata de procuror , pentru
protejarea drepturilor acesteia?( Art 93 NCPC)

Titularul dreptului, pe temeiul dispoziţiilor Art.93 NCPC, va

putea: să renunţe la judecată; să renunţe la însuşi dreptul
pretins; să se învoiască cu cealaltă parte printr-o tranzacţie.

Titularul dreptului, devenit „parte” în procesul civil,

beneficiază, bineînţeles, de toate drepturile care, îndeobşte, sunt
recunoscute părţii. Bunăoară, el va putea modifica sau întregi
cererea, va putea mări sau micşora câtimea obiectului acesteia,
va putea cere valoarea obiectului pierdut sau pierit, va putea
înlocui cererea în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului
sau invers; împreună cu cealaltă parte, va putea cere
suspendarea judecăţii.
Deşi astfel de drepturi par a fi indisociabile de acţiune, totuşi,
considerăm că ele nu pot fi exercitate şi de către procuror: art.
93 C. pr. civ. le rezervă expres şi fără nicio îndoială numai în
favoarea titularului dreptului introdus în proces; pe de altă parte,
riguros interpretând, cum credem că se cuvine, prevederile art.
92 alin. (1) C. pr. civ. – exercitarea acţiunii „pentru apărarea
drepturilor şi intereselor legitime” –, este dificil să se admită
posibilitatea procurorului de a face acte de dispoziţie de natura
celor arătate, care, evident, prin consecinţele lor, n-ar fi
totdeauna compatibile cu scopul „apărării” drepturilor şi
intereselor legitime.
Actele procesuale de dispoziţie făcute de reprezentanţii
persoanelor arătate la art. 92 alin. (1) C. pr. civ., în condiţiile
prevăzute de art. 406, 408, 409 şi 438-440 C. pr. civ., sunt
supuse aprecierii instanţei, dacă ele sunt sau nu în interesul
acelor persoane, dar instanţa, în principiu, trebuie să verifice şi
dacă un act de dispoziţie făcut în procesul civil este sau nu
compatibil cu valorile juridice imperative (de exemplu dacă actul
are o cauză licită şi morală).

23.Prezentati asemanarile si deosebirile intre abtinere

si recuzare.

Recuzarea şi abţinerea constituie incidente privind

compunerea sau, după caz, constituirea instanţei şi sunt
reglementate de norme de organizare judecătorească.
Reglemtata de art .42 NCPC , ca noţiune, abţinerea este
incidentul procedural ce vizează situaţia unui judecător care,
cunoscând existenţa unui motiv de incompatibilitate în privinţa
sa, solicită a fi retras din completul învestit cu soluţionarea unei
cauze.
În toate cazurile, abţinerea provine de la însuşi judecătorul
aflat în situaţia de incompatibilitate, iar nu de la parte.
În ipoteza în care judecătorul are cunoştinţă despre existenţa
unui caz de incompatibilitate în privinţa sa, independent dacă este
prevăzut de art. 41 sau 42 NCPC, acesta este obligat să
formuleze declaraţie de abţinere.
Recuzarea , este reglementata de art .44 NCPC si constituie
incidentul procedural care vizează situaţia în care o parte,
cunoscând existenţa unui motiv de incompatibilitate în privinţa
judecătorului, solicită retragerea acestuia din completul învestit
cu soluţionarea unei cauze.
În toate cazurile, recuzarea provine de la parte, iar nu de la
judecător, acesta din urmă având însă posibilitatea să declare că
se abţine de la soluţionarea cauzei, dacă se găseşte într-o situaţie
de incompatibilitate.
În timp ce pentru judecătorul incompatibil este imperativ să se
abţină de la soluţionarea cauzei, partea are numai facultatea, iar
nu şi obligaţia de a proceda la recuzarea judecătorului, această
instituţie fiind reglementată de norme juridice de ordine privată.
Codul prevede in cazul abtinerii faptul că înainte de primul
termen de judecată grefierul de şedinţă va verifica, pe baza
dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul
dintre cazurile de incompatibilitate absolută şi, în cazul în care ar
putea exista un astfel de motiv, va întocmi un referat
corespunzător. De remarcat este împrejurarea că aceste verificări
se fac de către grefierul de şedinţă, înaintea primului termen de
judecată, iar nu de către grefierul registrator ori arhivar, la
primirea cererii sau, după caz, a dosarului. Verificările respective
vor avea în vedere numai existenţa cazurilor de incompatibilitate
absolută, iar nu şi a celor reglementate de art. 42 NCPC.
Recuzarea se propune înainte de începerea oricăror dezbateri
(inclusiv a dezbaterilor asupra admisibilităţii mijloacelor de probă
sau asupra excepţiilor procesuale, iar nu numai asupra fondului
cauzei), iar dacă motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost
cunoscute după începerea dezbaterilor, partea va trebui să
propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.
În privinţa condiţiilor de formă cerute pentru declaraţia
de abţinere, codul prevede faptul că aceasta se face în scris de
către judecător, anterior şedinţei de judecată, anexându-se la
dosar, sau verbal în şedinţă, fiind consemnate în încheiere atât
declaraţia în sine, cât şi motivele de incompatibilitate. Declaraţia
de abţinere trebuie să cuprindă indicarea motivului/motivelor de
incompatibilitate, cu prezentarea situaţiei de fapt şi a temeiului
legal, urmând a fi însoţită de dovezi în sprijinul incompatibilităţii
învederate, în măsura în care acestea nu rezultă din dosar. Ca
atare, simpla invocare a legăturii de rudenie cu una dintre părţi,
fără prezentarea unei dovezi în acest sens, nu este de natură să
conducă în mod automat la admiterea cererii pe considerentul
prezumţiei că judecătorul nu poate face decât declaraţii conforme
realităţii.
Declaraţia de abţinere nu se pune în discuţia părţilor, nefăcând
obiectul unor dezbateri contradictorii, întrucât nu vizează modul
de soluţionare a cauzei în sine.
 Judecătorul este dator să se abţină de la soluţionarea cauzei
imediat ce a cunoscut existenţa cazului de incompatibilitate în
privinţa sa, iar nu să procedeze la soluţionarea unor probleme
litigioase prealabile şi la administrarea probelor, pentru ca la
momentul dezbaterilor asupra fondului cererii să formuleze
declaraţie de abţinere, întrucât lipsa sa de obiectivitate îşi poate
pune amprenta asupra modului de instrumentare a cauzei, ce ar
fi de natură să conducă la pronunţarea unei anumite soluţii.