Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae”, Iași

Masterul profesional – Misiune și slujire

Sfântul Paisie Aghioritul

Coordonator, Susținător,
Pr. Prof. Ion Vicovan Bîrlădeanu Dorinel-Vlăduț

1
 Repere biografice
În lucrarea de față nu voi insista foarte mult pe reperele biografice, scoțând în evidență
doar câteva informații care sunt de folos a le cunoaște. Sfântul Paisie Aghioritul s-a născut la 25
iulie 1924 în Farasa Capadociei. După numele din lume se numea Arsenie Eznepidis. „În anul în
care s-a născut Starețul a avut loc Schimbul de populație și a fost dezrădăcinat elenismul din
Asia Mică. Atunci și familia Starețului, împreună cu ceilalți farasioți a luat drumul amarei
pribegii...Când au ajuns în Grecia au rămas pentru puțin timp în Pireu. S-au mutat apoi în satul
Igumenița și în cele din urmă s-au stabilit în Konița”1.
Studii nu a avut mai deloc, datorită condițiilor din acea vreme. A terminat școala primară
și nu a mai continuat deoarece în Konița nu exista gimnaziu. Își dorea din tot sufletul să ajungă
tâmplar, reușind în cele din urmă să-și deschidă chiar propriul său atelier, lucrând iconostase,
geamuri, uși, sicrie fără a primi nimic în schimb. În anul 1945 a fost chemat să slujească patria.
În război a avut parte de foarte multe suferințe, despre care voi vorbi în partea a doua a lucrării.
În 1950, după aproape cinci ani în care și-a slujit patria, și-a luat livretul militar, cu gândul de a
se înrola în altă armată, și anume în tagma monahală. Îndată ajuns acasă, pleacă în Sfântul Munte
Athos. „Ajunge la Sfântul Munte Athos, dar la rugamintea tatălui său, revine în lume. În a doua
sa călătorie la Muntele Athos, va lua hotarârea de a rămâne definitiv aici. În anul 1953 ajunge la
mănăstirea Esfigmenu. După un an este făcut rasofor, primind numele de Averchie. După trei ani
pleacă la mănăstirea Filotheu. Aici a primit schima mică și numele de Paisie”2. După mai multe
pribegii, în anul 1964, se stabilește la Schitul Ivironului, la Chilia Sfinților Arhangheli. „Atunci
s-a legat mult duhovnicește de Sfântul Stareț Tihon, care viețuia la chilia Cinstita Cruce a
Mănăstirii Stavronikita, unde a primit schima mare, la 11 ianuarie 1966”3.
După o lungă ședere în spitalul Papanicolau, unde i-a fost extirpată o mare parte dintr-un
plămân, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a așezat la chilia unde viețuise un român, Ipatie.
În anul 1968 ajunge la mănăstirea Stavronikita. Aici va face o schimbare în ceea ce privește
modul de viețuire al obștei - va face trecerea acesteia de la viața idioritmică la cea chinovială. În
martie 1969, după moartea duhovnicului său, merge la chilia Sfânta Cruce. Aici viețuiește până
în anul 1979.

1
Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, trad. de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos,
București, 2005, p. 28.
2
https://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-paisie-aghioritul-88029.html, 3 decembrie 2017, ora 19:24.
3
https://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-paisie-aghioritul-88029.html, 3 decembrie 2017, ora 20:01

2
 Începând cu anul 1988, starea de sănătate a părintelui Paisie s-a agravat. Părăsește pentru
ultima oara Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993. În data de 4 februarie 1994 a fost operat la
spitalul Theaghnio din Tesalonic și apoi a fost dus la mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul“ de la
Suroti pentru a fi îngrijit. A trecut la cele veșnice pe 12 iulie 1994. Potrivit dorinței sale, a fost
înmormântat la Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic).

Aspecte care i-au scos în evidență duhovnicia

Am ajuns la aspectele care ne interesează în această lucrare, și anume cele care i-au scos
Sfântului Paisie în evidență starea duhovnicească. Arsenie, după cum se numea el înainte de
călugărie, se obișnuia cu nevoința monahală încă din copilărie; „prefera mâncărurile mai puțin
gustoase. Nu punea sare în mâncare ca să nu bea multă apă. Își spăla singur hainele, nelăsându-le
pe mama sau surorile lui să i le spele. Postea aspru încă de mic copil”4.
Sfântul Paisie s-a dovedit a avea o stare duhovnicească foarte înaltă înainte de a fi
călugăr. S-a dăruit pe sine până la sfârșitul vieții pentru binele aproapelui. Pe când era în
război „urma să se tragă la sorți care din ei să meargă în sat pentru a aduce provizii. «Voi merge
eu», a spus Arsenie. Pe drum a fost văzut de răzvrătiți, dar l-au luat drept unul de-al lor. Și astfel
a reușit să ia provizii și să se întoarcă în unitate. Când puneau pe cineva de patrulă într-un loc
primejdios, Arsenie îl întreba: «Ești familist?» iar dacă acela îi răspundea: «Sunt căsătorit și am
și copii», Arsenie mergea la ofițerul de gardă și cerea să meargă el în locul aceluia. Într-o luptă,
povestea Starețul, săpasem o mică groapă. Apoi a venit unul și m-a întrebat: «Pot să intru și eu?»
m-am strâns și cu greu am încăput amândoi. Apoi a mai venit încă unul. L-am lăsat și pe acela în
groapă, iar eu am ieșit afară. La un moment dat mi-a trecut un proiectil foarte aproape de cap. Nu
purtam cască, ci numai căciulă. Mi-am pipăit capul și am văzut că nu sângera. L-am pipăit din
nou, dar nimic. Proiectilul îmi trecuse razant cu capul și numai părul mi l-a ars pe o lățime de
șase centimetri. Nici măcar o zgârietură nu mi-a lăsat. Făcusem acea jertfă din toată inima”5.
Un alt aspect care i-a scos în evidență sfințenia părintelui Paisie a fost înstrăinarea
desăvârșită. Când a plecat părintele Paisie în Sfântul Munte a rupt orice legătură cu rudele sale
pentru a dobândi liniștea interioară necesară pentru o rugăciune calitativă. Ușor nu i-a fost

4
Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie..., p. 41.
5
Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie..., p. 56.

3
fiindcă era foarte atașat de părinții lui, dar a înfruntat cu bărbăție și cu ajutorul harului lui
Dumnezeu sentimentele ce îl cuprindeau, dobândind astfel desăvârșita înstrăinare.
Sfântul Paisie nu a trăit mulți ani ca ucenic în obște, însă a învățat foarte bine că lecția
cea mai importantă în ceea ce privește trăirea duhovnicească este ascultarea. „Ca ucenic a trecut
prin toate stadiile ascultării și i-a odihnit pe stareții lui. A învățat ascultarea din practică, iar nu
din cărți. De aceea îi înțelegea și îi ajuta pe cei de sub ascultare. În timp ce cu sine fusese aspru și
neînduplecat în vremea uceniciei sale, mai târziu, când a devenit Stareț și îi sfătuia pe ceilalți, era
îngăduitor. Avea o mare sensibilitate, finețe și discernământ. Starețul voia ca ascultarea să
izvorască din libertatea voinței și să se facă cu bucurie. Să nu fie tipiconală, exterioară și
militărească, ci o supunere de bunăvoie la cugetarea Starețului. Părintele Paisie considera
ascultarea ca fiind leacul pentru orice fel de boală sufletească și mai ales pentru mândrie.
«Ascultarea, spunea el, este calea cea mai scurtă și mai ușoară, este cheia raiului. Prin ea se taie
voia proprie, egoismul, patimile și astfel vine harul dumnezeiesc în om, iar viața lui devine
rai»”6.
Când vorbim despre trăirea duhovnicească a Sfântului Paisie nu putem trece cu vederea
nici smerenia la care a putut ajunge. Considera că cel ce are smerenie, are toate virtuțile: „Cel
smerit are toate aromele duhovnicești: simplitate, blândețe, dragoste fără margini, bunătate,
nerăutate, jertfă, ascultare și celelalte. El are toată bogăția duhovnicească tocmai pentru că are
sărăcia duhovnicească. Totodată este evlavios și tăcut, și de aceea se înrudește cu Cea plină de
Har, cu Născătoarea de Dumnezeu Maria, care avea multă smerenie. Deși avea înlăuntrul ei
întreg pe Dumnezeu întrupat, ea nu a vorbit deloc până ce a vorbit Hristos când a ajuns la vârsta
de treizeci de ani”7. Părintelui Paisie nu îi plăcea deloc să fie cinstit. La privegheri prefera săstea
în strănile din spate. Evita să citească sau să cânte psalmii, citirile și troparele care, potrivit
tipicului, se cuvin celui mai mare. La Sfânta Liturghie se împărtășea mereu al doilea. Punea
înaintea lui un tânăr sau pe vreun copil și după aceea se împărtășea el. „Părintele Paisie a vizitat
odată o mănăstire de maici. Stareța, fiind plină de bucurie, a adunat toată obștea și a poruncit sp
tragă clopotele ca să-i faco o primire de onoare. Dar Părintelui Paisie nu i-a plăcut aceasta și a
spus oarecum supărat: «Maică Stareță, ce înseamnă aceasta? Tinichele trebuie să îmi bateți, nu

6
Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie..., p. 369-370.
7
Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și Virtuți, trad. de Ierochim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București,
2007, p. 166.

4
clopote.» (Mai demult oamenii loveau în tinichele, atunci când voiau să dezonoreze pe cineva)” 8.
Nu se lăsa niciodată fotografiat sau înregistrat. Atunci când i se arătau fotografii cu el le cerea și
le rupea, iar casetele pe care unii le înregistraseră în ascuns le lua și le ardea în sobă.
După ce s-a întors din lume în Sfântul Munte, Sfântul Paisie a spus: „Astăzi păcatul a
devenit modă. Dintre cei care au venit să-mi ceară sfatul, nici măcar 10% nu erau spovediți. Eu
simt nevoia să mă spovedesc în fiecare zi, iar aceștia nu găsesc păcate” 9. Vedem prin aceste
cuvinte că părintele era și un lucrător și propovăduitor al pocăinței. Pocăința lui era fierbinte,
de aceea simțea nevoia să se spovedească des. El se considera cel mai mare păcătos care cerea de
la Dumnezeu mila Sa și iertarea păcatelor lui. Tuturor celor care veneau la el să ceară un sfat le
recomanda pocăința adevărată, apoi mărturisire, niciodată nu recomanda doar mărturisirea
fiindcă nu îi este de folos nimănui dacă are loc repetarea greșelii. „Pocăința adevărată este ca mai
întâi omul să-și simtă greșeala sa, să-l doară, să ceară iertare de la Dumnezeu și apoi să se
spovedească. Astfel va veni mângâierea dumnezeiască. De aceea totdeauna recomand pocăință și
mărturisire. Niciodată nu recomand doar mărturisire”10. Părintele suferea pentru tot cel ce nu
dorea să se pocăiască și se bucura nespus când auzea că cineva și-a schimbat viața întorcându-se
cu fața către Dumnezeu.
Cu sfințenie a păstrat în suflet făgăduința pe care i-a făcut-o Domnului în ziua tunderii în
monahism, și anume, neagoniseala. „Când se afla la Mănăstirea Esfigmenu avea trei dulame
agățate în chilia lui. Segândea ca una s-o aibă pentru biserică, una pentru ascultare și una pentru
chilie. Dar m-ai apoi se osândea pe sine însuși spunând: «Da, foarte frumos le-ai justificat». Și
astfel a dat milostenie două dintre ele păstrându-o numai pe cea pe care o purta. Când a plecat
din mănăstire, nu a luat nimic cu sine. Nu avea nici măcar traistă. A spălat covorașul pe care își
făcea metaniile, l-a cusut și și-a făcut o traistă în care și-a pus rasa. La Sfânta Mănăstire Stomio
avea numai o dulamă. Iar atunci când o spăla, se îmbrăca cu rasa. Spunea: «Să nu existe a doua
dulamă». La Sinai neagoniseala lui a ajuns la apogeu. În sihăstria lui nu avea nimic din cele ale
veacului acestuia. La Cinstita Cruce toată averea lui era un cufăr, care era așezat pe holul ce unea
chilia cu biserica. Îl folosea și ca bancă și ca masă și ca dulap, în care punea puținele alimente ce
îi erau absolut necesare: posmag, puțin orez, măsline, un borcan cu miere. Dar cu toate că sărăcia

8
Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie..., p. 375.
9
Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie..., p. 384.
10
Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, trad. de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos,
București, 2003, p. 185.

5
îi era atât de mare, atunci când oferea masă cuiva, ospitalitatea lui era îmbelșugată și nobilă,
pentru că și dragostea lui era mare”11. Tot ceea ce primea de la oameni împărțea copiilor
sărmani. Toată averea lui încăpea într-un săculeț. Când a ieșit pentru ultima dată din Sfântul
Munte avea în traista lui numai rasa și câteva lucruri pe care urma să le dea de binecuvântare.
Dar atunci când a înțeles că nu se va mai întoarce în Sfântul Munte, a poruncit să i se aducă
schima și camilafca. Bunuri materiale, bani, obiecte de preț nici nu a avut și nici nu l-a interesat
să dobândească.
Sfântul Paisie Aghioritul iubea asceza mai mult decât orice. În cele ce urmează voi
prezenta câteva amănunte din viața lui care sunt convingătoare în acest sens, găsite în cartea pe
care am folosit-o cel mai mult în această lucrare și anume „Viața Cuviosului Părinte Aghioritul”
de Ieromonahul Isaac. „ Încă din copilărie Starețul se nevoia cu posturi istovitoare. Ca soldat a
continuat să postească aspru în ciuda tuturor greutăților și primejdiilor prin care a trecut. În
Mănăstirea Esfigmenu, organismul lui s-a chinuit puțin la început din pricina posturilor, a
ascultărilor ostenitoare și a lipsei de somn, dar s-a obișnuit repede. La Stomio lucra greu și
mânca foarte puțin. Stomacul îi devenise ca al unei păsărele, așa cum spunea. O cana de ceai și
puțin posmag îi ajungeau pentru o zi și o noapte. La Sinai a trăit o viață îngerească, precum unul
fără de trup. Slobozit de orice grijă pământească, și-a supus trupul duhului. Trupul i s-a subțiat, i-
a devenit ușor, a dobândit o înfățișare ascetică, dar totodată avea bărbăție, noblețe și agerime de
atlet. În pustiul Sinaitic a petrecut într-un an Postul Mare numai cu Sfânta Împărtășanie, bând
puțină apă și mâncând ceva în fiecare duminică...În timp ce se bucura nevoindu-se și gustând din
«hrana înfrânării», nevoința i-a fost întreruptă de internarea s-a în spital și de operația la plămâni.
Din cauza ascultării, mânca orice i se dădea, chiar și carne. Întocându-se în Sfântul Munte, a
început din nou posturile istovitoare”12. Asceza părintelui Paisie era mare, ascunsă și făcută din
tot sufletul. Nu era seacă și tipiconală.
Fără doar și poate, Sfântul Paisie era un om al rugăciunii. Toate nevoințele sale erau
făcute pentru a ajuta rugăciunea. Ca tânăr monah era nelipsit de la slujbele bisericești și de aceea
a învățat bine rânduiala și tipicul bisericesc. Iubea muzica psaltică, deși nu a vrut să o învețe
când i s-a dat ocazia. Însă „cânta practic foarte frumos, cu dulceață, cu evlavie și entuziasm.
Avea ureche muzicală. Atunci când cânta, ființa lui se cutremura, se învăpăia de dragoste

11
Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie..., p. 392-393.
12
Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie..., p. 399-400.

6
dumnezeiască. Vocea lui, care ieșea din inimă, te urca la ceruri. Aveai impresia că stătea în fața
lui Dumnezeu”13. Sfântul Paisie a iubit în mod deosebit și a cultivat rugăciunea „Doamne Iisuse
Hristoase, miluiește-mă!”, pe care a învățat-o de mic de la mama sa. Ajunsese la o măsură atât de
înaltă încât mintea lui se cufunda în rugăciune. Ea se continua chiar și în somul său.

Concluzii

Sfântul Paisie este unul dintre cei mai mari sfinți ai zilelor noastre. Din pântecele mamei
sale și până în ultimul ceas nu a încetat o clipă să îl slujească pe Dumnezeu și să se roage pentru
întreaga lume. Mărturie stau toate minule pe care le-a făcut în timpul vieții și pe care le mai face
încă.
În încheiere aș vrea să atașez testamentul său, scris chiar de mâna sfântului, aflat la
Panaguda după adormirea sa:
„Atunci când eu, renumitul Paisie m-am cercetat pe sine, am văzut că toate poruncile
Domnului le-am călcat și toate păcatele le-am făcut.
Nu are importanță dacă unele le-am făcut într-o măsură mai mică, deoarece nu am deloc
circumstanțe atenuante.
Căci multe faceri de bine am primit de la Domnul.
Rugați-vă să mă miluiască Hristos. Iertați-mă și iertați să fie toți cei ce cred că m-au
mâhnit.
Vă mulțumesc mult și iarăși rugați-vă!
Monahul Paisie”.

13
Ieromonahul Isaac, Viața Cuviosului Paisie..., p. 472.