TESTUL FAMILIEI Ancheta se desfăşoară sub forma unei convorbiri care cuprinde
Testele Desenaţi o familie şi Desenaţi o casă, un copac, o următoarele faze:
persoană, sunt considerate variaţii ale temei fundamentale, a
desenării omului.
Testul desenării familiei implică interpretări ale tuturor figurilor
desenate dar şi a amplasamentului acestora, a relaţiei dintre erou,
părinţi şi fraţi.
În context, testul HTP implică desenarea pe una, două sau trei
coli de hârtie a unei case, a unui copac şi a unui om. Casa simbolizează
nivelul gratificării dependenţei, copacul natura relaţiilor sale
interpersonale sau sociale, iar Persoana desenată, subiectul. Este
important să se observe casa dacă este "vie" , deci dacă prezintă
ferestre, uşi, perdele, jaluzele, horn, fum ieşind din horn, flori, animale,
este atractivă etc.; sau dacă este "moartă", desenul este steril, fără
viaţă, fără căldură, fără urme de viaţă. Aceste aspecte sunt legate în
interpretare de felul cum subiectul îşi priveşte dependenţa sau
ratificarea afectivă. În aceeaşi măsură, se analizează gradul în care
pomul este "viu", deci plin de ramuri, colorat, puternic, mare, înflorit
etc.; sau este "mort", fără flori, frunze, ramuri, fără viaţă.
Teoria
Testul desenului familiei a fost publicat de Louis Corman, sub
denumirea "Testul desenului familiei în practica medico-pedagogică",
cu 103 figuri în 1967.
Administrarea
Consemnul pentru copil este: "Desenează o familie", sau
"Imaginează-ţi o familie şi deseneaz-o". Se poate adăuga, dacă copilul
nu înţelege, "Desenează tot ce vrei; persoanele dintr-o familie, dacă
vrei, obiecte, animale".
Examinatorul va urmări încurajând dacă apar inhibiţii şi
observând comportamentul în probă.
- încurajarea copilului, indiferent de "valoarea" desenului; "este
bine, mai descrie-mi această familie pe care ai desenat-o. Unde sunt
ei? Ce fac? Descrie-mi toate personajele începând cu primele pe care
le-ai desenat. Pentru fiecare se întreabă numele, rolul în familie, sexul,
vârsta.
- Se încearcă să se afle care sunt preferinţele afective ale unora
pentru ceilalţi.
- Se pun 4 întrebări; "Care este cel mai simpatic dintre toţi?",
"Care este cel mai puţin simpatic?", "Care este cel mai fericit?", "Care
este cel mai puţin fericit?" Pentru fiecare întrebare se adaugă şi un "De
ce?". În final, este întrebat: "Tu pe cine preferi din toată familia?"
- Se mai pun întrebări circumstanţiale precum: "Tata propune o
plimbare cu maşina, dar nu are loc pentru toţi. Cine va rămâne
acasă?", "Copilul nu a fost cuminte. Cum va fi pedepsit?"
- Urmează etapa care implică identificarea, în care se întreabă:
"Să presupunem că şi tu faci parte din familie. Cine vei fi tu?" Dacă
copilul ezită, se poate adăuga: "Ne jucăm că faci parte din această
familie, fii cine vrei tu". Dacă copilul intră în joc, este întrebat de ce a
făcut alegerea având în subsidiar ipoteza că principiul plăcerii este cel
care acţionează în identificare.
Dacă copilul şi-a desenat propria familie deşi este suficient să i
se ceară identificarea, poate fi continuată investigarea cu întrebarea:
"Ce alt personaj ai dori să fii dintre cei din familia ta?"
Se urmăresc reacţiile afective în timpul probei. La terminarea
desenului copilul este întrebat dacă este mulţumit de desen. Apoi este
întrebat cum ar face dacă ar trebui să mai deseneze încă o dată.
În interpretare se compară datele din desen cu situaţia reală a
copilului în relaţie cu membrii familiei sale.
 Interpretare
Analiza se realizează în plan formal şi în cel de conţinut.
Elementele formale ale desenului sunt împărţite în două categorii:
trăsături izolate şi structuri de ansamblu. Există astfel trei nivele ale
interpretării standardizate de Corman: nivelul grafic, nivelul
structurilor formale şi nivelul conţinutului.
Analiza la nivel grafic se referă la: modul de desenare a liniilor,
calitatea şi forţa acestora şi la zona de plasare. Analiza structurilor
formale include gradul de perfecţionare a desenului, structura formală
a grupului de personaje cu interacţiunea reciprocă dintre acestea
diferenţiind între tipul de personalitate rigid şi cel senzorial.
Analiza la nivelul conţinutului introduce ipoteza diferenţei
dintre situaţia în care copilul, renunţând la imaginaţie şi fantezie, ne
prezintă propria sa familie prezentând în desen ordinea ierarhică a
vârstelor şi importanţei şi situaţia când intervenţia factorilor interiori
subiectivi îl va conduce spre proiectarea în desen a dorinţelor. Se cere
în acest sens compararea între realitatea familiei copilului şi familia din
desen, conform atitudinii generate de nivelul controlului şi de
prevalenţa principiului plăcerii vs. principiul realităţii. Diagnoza poate
exprima nivelul de maturitate afectivă şi al adaptării la real, modul de
funcţionare al mecanismelor de apărare în apărarea faţă de angoasă.
Dintre comportamentele particulare cu valoare diagnostică
intervin:
• valorizarea prin atenţie, care poate fi evidentă prin numărul
de amănunte şi expresivitatea personajului desenat, desenarea de la
început, talia mai mare a figurii, detalii supraadăugate, rolul
privilegiat relevat prin anchetă, identificarea copilului cu respectivul
personaj;
• devalorizarea exprimată prin: talia mai mică a personajului,
plasarea în planul ultim sau pe
marginea paginii, distanţarea de celelalte personaje sau mai jos,
desenarea ei evident cu detalii importante lipsă sau cu mult mai multe
detalii, prin schimbarea vârstei sau estimări depreciative la anchetă,
schimbarea numelui real în situaţia când celorlalte personaje li s-a
păstrat numele şi, în anumite cazuri, prin identificare explicită. Un mod
extrem de exprimare a devalorizării este bararea sau tăierea
personajului după ce a fost desenat;
• deplasarea, care poate interveni prin schimbarea sexului,
vârstei sau situaţiei personajelor desenate (de exemplu, în cazul unei
regresii, personajele pot fi reprezentate ca şi copiii foarte mici sau
bebe), sau sub forma unor personaje dubluri, respectiv personaje
foarte asemănătoare ca vârstă, sex, situaţie reprezentând o tendinţă a
subiectului care nu se poate exprima direct. În unele situaţii,personajul
poate fi şi un animal, travestiul reprezentând un maxim de cenzură. În
general, când apar animale în desen, fenomenul de regresie este
evident;
• modul de exprimare a legăturilor afective prin distanţa sau
apropierea dintre personaje;
• analiza identificării şi a nivelului acesteia, conştient sau
inconştient, precum şi a dinamicii conflictuale a personajelor.
Se pot explora prin desenul familiei conflictele fraternale
infantile, reacţiile agresive, reacţiile depresive, precum şi complexul
oedipian. Testul exprimă activitatea imaginativă a copilului în registrul
ei conştient, dar şi în cel al fantazării pasive. Autorul insistă în acest
sens asupra faptului că psihologia relaţiilor interpersonale nu poate fi
înţeleasă fără permanente referinţe la cadrul conceptual psihanalitic.
În planul dezvoltării psihice, testul poate, alături de celelalte
tehnici de desen menţionate, studia maturizarea psihomotorie şi
intelectuală, precum şi caracteristicile diferenţiale dintre cele două
sexe.
 TESTUL ARBORELUI
Istoric
În 1928, Emile Junker cere copiilor să deseneze arbori şi
încearcă prima dată o interpretare empirică în cadrul efortului de a
stabili instrumente pentru orientarea profesională.
În 1934, Schliebe, studiază exprimarea afectelor prin desene
succesive de arbori. Subiectului i se cere să deseneze un arbore
oarecare, un arbore îngheţat, un arbore vesel, un arbore apelând la
ajutor, un arbore în suferinţă şi, în final un arbore mort.
În 1947, discipolul lui Goodenough, Buck, introduce ideea
desenării succesive a unei case, a unui pom şi a unei persoane, testul
HTP.
În 1949, eleveţianul Carl Koch în urma unui studiu sistematic şi
statistic introduce Testul Arborelui, standardizat ca administrare,
cotare şi interpretare a indicilorliii. Studii ulterioare au făcut obiectul
unor interpretări a testului ca probă de dezvoltare a personalităţii şi
stadialităţii intelectuale la copil.
Testul a fost rapid adopat în Franţa, unde Rene Stora
aprofundează cercetările lui Koch mai ales în ceea ce priveşte aplicarea
testului pentru copii, realizând un studiu comparativ, precum şi norme
de interpretare. DE asemenea, cercetători şi practicieni precum F.
Dolto, A. Canard, R.Davidoliv desfăşoară studii cu privire la
semnificaţiile desenului arborelui la copii.
Teorie
C. Koch consideră arborele că arborele are o mare valoare
simbolică. Studiul său se referă la date din cultura diverselor popoare
demonstrând că simbolul arborelui este foarte vechi şi răspândit în
practic toate culturile omenirii. Arborele este purtătorul în principal a
simbolului omului, în principal al verticalităţii, al creşterii şi
fecundităţii, al puterii şi misterului. Desenarea unui arbore, va purta
proiecţia conţinuturilor
inconştiente ale imaginii de sine, în toate dimensiunile ei, structurală -
relaţia dintre nivelele psihismului, dar şi a gradului de organizare a
acestor instanţe, a defenselor, a atitudinii în faţa alterităţii, a vieţii şi
morţii.
Descriere şi administrare
Instructaj: "Desenaţi un arbore fructifer, cât de bine puteţi.
Puteţi folosi întreaga pagină". După terminarea desenului se poate
cere: Desenaţi un alt arbore.
Material: foaie A4 şi un creion HB sau B. Masa de lucru nu
trebuie să fie moale. O gumă. Se va urmări procesul desenării: de unde
începe să deseneze, ce şterge, cum şterge, ce accentuează, unde
insistă, unde trece cu vederea, unde liniile sunt nesigure, unde liniile
sunt prea apăsate, ce verbalizează şi cum, ce exprimă comportamentul
nonverbal.
Diferenţe semnificative de aplicare apar în tehnica dezvoltată
de Renée Storalv. În administrarea autoarei se dau patru desene.
Instructajul indică: Desenaţi un arbore fructifer, indiferent care, dar nu
un brad. Pentru desenul II: Un alt arbore, indiferent care, dar nu un
brad. Desenul III: Desenaţi un arbore din vis, din imaginaţie, un arbore
care nu există în realitate. Desenul IV: Desenaţi un arbore, indiferent
care, dar închizând ochii.
Pentru Stora primul desen reprezintă reacţia persoanei în faţa
mediului necunoscut, străin şi efortul său de autocontrol. Desenul II
corespunde reacţiei faţă de o situaţia psihologice cunoscute şi exprimă
deci modul de adaptare la mediul său obişnuit. Desenul III informează
despre dorinţele rămase nesatisfăcute, dificultăţile actuale ale
persoanei. Desenul IV poate revela un traumatism sau un conflict acut
al copilăriei,ale cărui consecinţe au persistat până în prezent.
 Interpretare
Principii interpretative
Desenele comportă două nivele de analiză. Un prim nivel,
formal, centrat pe indici cu rol de semn, simptom. Specificitatea
acestor indici se relevă însă în planul analizei corelative, contextuale.
Interpretarea nu se opreşte la analiza formală, cere şi analiza calitativă,
contextuală şi a simbolurilor apărute în desen.
Koch şi discipolii săi aplică testul arborelui mai ales pe copii,
realizează studii statistice pentru diferiţi indici şi tabele de frecvenţă
pentru 58 de indici în funcţie de vârsta subiectului.
R. Stora standardizează analiza formală a indicilor pe baza unei
fişe care cotează 177 caracteristici grupate în 15 rubrici: 1. Libertatea
faţă de consemne, 2. Solul, 3. Rădăcinile, 4. Simetria, 5. Crucea, 6.
Poziţia în pagină, 7. Forma coroanei, 8. Haşurări sau înnegriri ale
desenului sau părţilor din desen, 9.Trunchiul, 10. Înălţimea totală, 11.
Înălţimea coroanei, 12. Lărgimea coroanei, 13. Ieşiri în afara paginii,
14. Trăsături dominante, 15. Trăsături suplimentare.
Stora indică semnificaţii pentru fiecare dintre caracteristici
precum şi frecvenţa lor la copii, pe baza unor studii experimentate
realizate pe vârste între 4 şi 15 ani. Diferenţiază semnificaţia pentru
fiecare nivel de vârstă şi pentru cele două sexe. Faptul că aceste
caracteristici par să se organizeze în diferite tipuri de constelări
saumodele îi permite autorului să realizeze tipologii de "copii-
problemă", şi a nivelelor de inteligenţă şi afectivitate. Stora publică
tabele standardizate şi profile de personalitate în funcţie de
constelaţiile de trăsături pentru criterii precum vârsta şcolară, debutul
şcolarităţii, perioada de şcolarizare şi preadolescenţa.
Ca regulă fundamentală, analiza se poartă succesiv asupra
următoarelor aspecte:
1. Plasamentul desenului în pagină.
Plasarea "normală" este cea centrală, cu o relativă deviere spre
stânga care poate fi considerată normală; cam 15% de la bază, 15% de
la marginea de sus a paginii. În interpretare, plasarea în partea stângă
extremă a paginii indică orientarea predominantă spre propria
persoană, spre dreaptă extremă - orientarea spre exterior. Plasarea în
josul paginii indică stare depresivă, în partea de sus, optimism,
entuziasm.
2. Mărimea desenului.
Desenul foarte mare indică entuziasm dar de tip
compensatoriu, iar dacă desenul este dezorganizat, necontrolat, indică
tendinţe de exteriorizare. Desenele mici indică o stimă de sine scăzută,
eu slab, depresie, sentimente de inadecvare.
3. Perspectiva.
Desenele schematice din câteva linii indică tendinţa de a evita,
posibil datorită lipsei de siguranţă. Desenele incluse într-un peisaj, deci
cărora li se adaugă alte obiecte, fiinţe în afara instructajului, indică în
plus nevoia de sprijin, suport afectiv, dependenţa subiectului de
ceilalţi, nesiguranţă interioară.
4. Calităţile liniei.
Liniile puternice, negre sugerează agresivitate; cele uşoare, abia
vizibile indică abandon, tendinţa de a ceda, nesiguranţă, eu slab. Liniile
schiţate indică în general anxietate (cu excepţia profesioniştilor), de
asemenea nesiguranţă şi timiditate. Liniile desenate fără grijă,
impulsiv, indică tendinţe de exteriorizare lipsită de control indiferent
de celelalte calităţi menţionate până acum; invers, liniile desenate
ordonat, cu precizie, unde predomină controlul şi grija indică această
capacitate de control a persoanei. O accentuare pe partea de mijloc a
desenului sugerează probleme legate de imaginea corporală, chiar
teama de "dezmembrare". Simetria evidentă a desenului sugerează
dominanţa logicului şi controlului, dar cu cât această simetrie este mai
accentuată, cu atât putem vorbi de compulsivitate şi rigiditate; invers,
impulsivitatea sau lipsa totală de simetrie indică tendinţe de
exteriorizare necontrolată.
5. Tratarea diferenţiată (exprimarea unei atenţii relativ
neobişnuite pentru unele părţi ale desenului).Omiterea unor părţi
importante ale figurii desenate poate fi considerată ca ne-accidentală
şi poate fi interpretată prin efortul subiectului de a face faţă unei
probleme interioare ameninţătoare, presante, legate de semnificaţia
simbolică a acelei părţi ceea ce se exprimă prin evitarea conştientă a
acelei părţi. Distorsiunile care apar, precum mărimea exagerată a unei
părţi în raport cu celelalte, accentuări prin linii groase, punctarea
foarte apăsată, reluarea unora dintre părţi, indică de asemenea un
conflict interior legat de simbolismul părţii distorsionate. Ştergerea
prea apăsată a unei părţi indică acelaşi lucru. Umbrirea sugerează de
asemenea anxietate legată de parte de desen umbrită; umbrirea până
la înnegrire indică nu numai anxietate ci şi agresivitate legată de
simbolismul părţii respective.
6. Impresia generală pe care o face desenul.
Pentru a putea avea o impresie cu adevărat autentică, cel care
interpretează îşi poate pune întrebarea: Ce s-ar întâmpla dacă brusc
desenul ar fi viu? Va cădea datorită slăbiciunii!? Exprimă furie! Exprimă
tristeţe şi abandon! Exprimă forţă vitală! Care ar fi impresia pe care o
creează viu fiind?
Acest tip de analiză poate duce la ipoteze privind structura
personalităţii, relaţiile dintre diferitele nivele ale psihismului,
autocontrolul, atitudinea prevalentă.
În continuare, interpretarea se va axa pe elementele
componente ale copacului distingând între un nivel stabil: scheletul
copacului - rădăcini, trunchi, coroană şi ramuri, şi elementele de
decorare: frunze, fructe, peisaj.
Rădăcinile, suportă proiecţia situaţiei inconştientului şi sunt
desenate mai ales de copii şi în situaţia unor tulburări nevrotice sau
mentale, prezenţa lor la adult fiind un indicator al tulburărilor afective
(până la regresie afectivă), şi a unor probleme legate de reprezentările
originii.
Simbolic rădăcinile reprezintă originea, legătura cu pământul.
Copacul creşte în două direcţii – ascendent şi descendent; trăieşte în
lumină şi prin lumină dar trăieşte de asemenea în întunericul
pământului şi prin pământ. Două moduri de a fi într-unul singur.
Copacul este înrădăcinat în lumină şi în pământ. Puterea luminii şi a
pământului se întâlnesc în copac. Ramurile coroanei, legătura cu
spiritul, cerul, arată ca o rădăcină întoarsă invers, ca o renunţare la
pământ. Rădăcina este un copac întors, subteran. Rădăcina este cea
mai durabilă parte a copacului. Copacul îşi poate pierde ramurile, pot fi
tăiate, dar rădăcina este protejată de orice intervenţie artificială.
Rădăcina se hrăneşte din pământ, se întinde în pământ; fără ea
copacul nu s-ar susţine. Rădăcina este închisă în pământ, este viaţa
invizibilă, este închisă în pământul care hrăneşte toţi copacii; trăieşte
în elementul comun – pământul – inconştientul colectiv.
Rădăcina este simbolul pentru invizibil, inconştient,
profunzime, ansamblul experienţelor primitive.
Baza trunchiului este aproape de rădăcină şi este de asemenea
legată de apariţia pe lume, de momentul naşterii la suprafaţa
pământului, simbolic, de intrarea în viaţă.
Cu cât baza trunchiului se divide ca o rădăcină, cu atât exprimă
greutatea mişcării, nu greutatea omului mort care este înţepenit, ci
greutatea omului mort care trăieşte (nevroticii desenează rădăcina la
fel de mare ca restul copacului).
Apariţia unor ierburi, neregularităţi la baza trunchiului este
considerată un indicator pentru traumatisme legate de momentul
naşterii.
 Linia solului, care separă aerul de pământ, este deseori linia
care separă două tipuri de existenţe – nu numai conştientul de
inconştient, ci două moduri de a fi, o viaţă dublă.
Trunchiul suportă reprezentările eului stabil şi a transformărilor
de-a lungul vieţii, devenirii proprii până în momentul desenării.
Trunchiul conduce ascendent de la bază spre vârful copacului.
În natură, această formă se întâlneşte la pomii fructiferi, uneori la păr,
dar niciodată la măr. Mărul este prototipul pomului fructifer, fiind cel
mai frecvent desenat. În jumătatea nordică a Europei coniferul este
forma de copac cea mai impregnată în copilărie; este mai uşor de
desenat şi face o mai mare impresie – bradul de Crăciun. Fizic,
coniferul apare înaintea pomului fructifer, în ciuda semnificaţiei
arhetipale ataşate pomului fructifer din Paradis, la care Geneza se
referă ca la Pomul Vieţii şi care nu este conifer, chiar dacă etnografic
se descoperă aceasta. Coniferul are o înrădăcinare mai veche decât
pomul fructifer în conştiinţa copilului (într-o stare de conştiinţă
precară, primitivă, în care predomină vitalitatea instinctului, aproape
de inconştient, de pământ, de origine), chiar dacă pomul cu fructele
interzise există ca arhetip în straturile profunde.
Din perspectiva încărcăturii simbolice alături de stereotipia
desenării bradului, reţinem consemnul de a desena un pom fructifer -
la Koch, un arbore, altul decât un conifer - la Stora.
Trunchiul reprezintă elementul median şi menţine echilibrul
între partea stângă şi cea dreaptă, având totodată funcţia de susţinere
a coroanei; aceste funcţii conferă trunchiului statutul de cel mai stabil
element - trunchiul este centrul: element vertical, purtător,
substanţial, durabil, stabil, neperisabil.
Ramurile împreună cu coroana exprimă modul de organizare
mentală, gradul de diferenţiere la care a ajuns individul, dar şi
modalitatea de apărare sau atac faţă de lumea exterioară, de mediu.
Direcţiile centripete sau centrifuge ale ramurilor, bogăţia sau sărăcia
coroanei în corelaţie cu gradul de coordonare şi organizare sunt indici
majori pentru coroană şi rădăcini.
La pomul fructifer trunchiul se divide în ramurile coroanei. În
coroană se organizează trunchiul; dar în cazul coniferului această
organizare lipseşte; prin trunchi expresia primitivă, instinctuală şi
dominaţia pulsională ajunge spre zonele superioare, conştiente.
Realitatea este invadată de aceste forţe primitive care nu sunt, decât
în mică măsură, transformate de către intelect. Persoana care
desenează conifer va fi, de aceea, relativ primitivă, robustă şi puţin
diferenţiată.
Coroana şi în special extremităţile acesteia formează zona de
contact cu mediul, de relaţie reciprocă interior-exterior, de asimilaţie,
de respiraţie. Astfel prin expresia grafică a coroanei vom obţine
informaţii despre modul de relaţionare şi gradul de inserţie al
subiectului în mediu.
Accesoriile reprezintă nevoile de reprezentare în contactul şi
interrelaţia cu ceilalţi. În acest sen, se pot analiza şi interpreta
desenarea frunzelor, a florilor şi fructelor precum şi nevoile de sprijin
exprimate prin elementele de peisaj: animale, păsări, integrarea în
natură etc.
Indexul lui Wittgenstein
Premisa teoretică constă în faptul că înălţimea arborelui,
respectiv distanţa de la baza desenului la vârful coroanei, conţine
istoria de viaţă a subiectului.
Înălţimea arborelui desenat (H), este calculată în milimetri, de
la baza desenului până în punctul său cel mai de sus. Această
dimensiune se împarte la vârsta desenatorului calculată în ani şi luni
(V). Acest raport numeric, H/V reprezintă indexul, x.
Se măsoară din nou, înălţimea în mm, de la baza desenului
până la punctul cel mai de sus al zonei de pe trunchi unde apare
scorbura, ciotul, întreruperea în desenul trunchiului (h). Această
dimensiune se va împărţi la indice, rezultatul însemnând vârsta la care
s-a produs în viaţa subiectului o traumă, un eveniment distorsionant.
Deci h/x = vârsta traumatismului.
Cu ajutorul său se pot decela pe desen anumite aspecte ale
istoriei individuale, în parte uitate, dar care au lăsat urme în psihismul
subiectului.
Exemplu: subiect de 40 de ani, desenează un arbore de 120
mm: 120/40=3. Indexul este 3. Linia stângă a trunchiului este
întreruptă la o distanţă de 12,9 mm de la baza desenului. Această
distanţă se împarte la index: 12,9/3=4,3.
4,3 înseamnă 4 ani şi 4 luni. La această vârstă subiectului îi
murise mama (traumatism în domeniul feminin-matern).
Interpretare
Cadrul interpretativ general este constituit plecând de la
schema grafică a lui Max Pulver conform căruia se disting semnificaţii
diferite ale diferitelor zone ale hârtiei. Dispoziţia arborelui, echilibrarea
diferitelor părţi, situarea predominantă într-una sau alta dintre aceste
zone, orientează spre ipoteze diferite privind maturitatea afectivă,
relaţia dintre interior şi exterior, atitudinea dominantă etc.
Pornind de la aceste date, schema de interpretare Grünwald-
Koch are următoarea configuraţie:
• Pagina de hârtie este virtual împărţită în patru părţi egale,
corespondente simetriei liniilor de demarcaţie ale unei cruci, verticala
care desparte pagina în jumătatea ei dreaptă şi jumătatea ei stângă, şi
orizontala care desparte pagina în jumătatea de sus şi jumătatea de
jos.
• Partea stângă a paginii va suporta, - cu cât suntem mai
departe de centru şi mai aproape de margine proiecţia aspectelor care
ţin de trecut, pasivitate, feminitate, dependenţa de afectivitatea
maternală, extraversie.
• Partea dreaptă, reprezentări legate de activism, viitor, relaţia
cu autoritatea paternală, introversie.
• Partea superioară suportă reprezentări care ţin de aspectele
conştiente, proiecţia spirituală, relaţia cu aspiraţiile, cerul.
• Partea inferioară a paginii exprimă inconştientul, relaţia cu
pământul, cu originea.
• Partea stânga - sus este zona de proiecţie a pasivităţii, spaţiu
"spectatorului vieţii".
• Zona dreaptă - sus, zona înfruntării active cu viaţa.
• Partea din dreapta jos, zona pulsiunilor, a trebuinţelor şi
instinctelor, a "nostalgiei" pământului.
• Simetric, zona stângă - jos, zona conflictelor legate de debut,
regresie, fixaţia la stadii primitive.
• Delimitând pagina de-a lungul a două oblice, colţul din stânga
sus poate fi simbolizat de aer, respectiv emergenţa în afară, înspre vid,
neant. Colţul din dreapta sus are ca simbol focul, ca punct suprem al
aspiraţiei, dar în acelaşi timp sfârşitul, moartea.
• Colţul din stânga jos, are ca simbol apa, ca suport pentru
reprezentările legate de origine, naştere, debut. Colţul simetric,
dreapta jos, are ca simbol pământul, reprezentări legate de materie,
infern, cădere, demonic.
Interpretări ale simbolului arborelui
Copacul este unul dintre cele mai puternice simboluri ale
umanităţii: întrupează viaţa, punct de unire a trei tărâmuri (cer,
pământ şi apă), şi o axă a lumii în jurul căreia este organizată lumealvi.
Adorarea copacului este răspândită în aproape toate părţile lumii unde
clima a fost favorabilă creşterii copacului.Unele sensuri precum
imortalitatea, longevitatea pentru conifere, regenerarea şi renaşterea
pentru copacii care îşi pierd frunzele semnifică nevoia omului de a se
reasigura în legătură cu continua sa existenţă. Pentru C. G. Jung,
dependent de tradiţia diferitelor culturi, arborele este o expresie a
arhetipurilor latente, moştenitelvii. Simbolistica cuprinde virtualitatea
interpretărilor ataşate arborelui: dezvoltarea, creşterea din rădăcini
ascunse, evoluţia spre totalitate, într-un singur cuvânt sensul uman.
Toate mitologiile derivă din fenomenele psihologiei primitive, de aici
încărcătura cu conţinuturi interioare proiectate asupra obiectelor
lumii. În simbolismul copacului putem analiza atât sensul de "copac al
vieţii" cât şi pe cel simetric "copac al morţi", dar şi copacul ca "axă a
lumii", care permite unificarea între material şi spiritual, între pământ
şi cer, condiţie a existenţei umane, dar şi săvârşirea simbolică a uniunii
mistice spirituale, nuptiae coelestes hierosgamos.
M. Eliadelviii a realizat un studiu al mitologiilor şi tradiţiilor
culturale care au în centru simbolismul copacului, decelând 7
interpretări principale, articulate în jurul ideii de cosmos viu,
regenerare continuă. Simbol al evoluţiei ascensionale continui, care
asigură comunicarea dintre subteran (rădăcini), suprafaţa
pământului (trunchi) şi înalt, ceresc (coroana, ramurile şi vârful atrase
de lumina soarelui). Simbol al raporturilor cer - pământ: ramurile şi
frunzele copacului adună puterile luminii şi ale aerului, iar prin
rădăcini, puterile pământului şi ale apei. Simbol al centrului spiritual al
lumii, de aici conotaţia de arbore al lumii, respectiv de axă a lumii.
Simbol al verticalităţii, drumului ascensional din lumea vizibilului spre
cea a invizibilului. Simbol al deosebitului, al măreţiei deosebite
(stejarul celtic, teiul la germani, măslinul în islam, frasinul la
scandinavi, bradul la români...). Simbol al nemuririi, al continuei
regenerări. Simbol al înţelepciunii (copacul care poate aduce
iluminarea lui Budha).
Ca simbol sexual, copacul apare ambivalent (Jung). Pomul vieţii
este o imagine a androginului originar: ca trunchi înălţat spre cer, este
expresia falică, imagine arhetipală solară a tatălui; ca arbore
scorburos, cu frunziş des şi învăluitor, care rodeşte periodic, este o
imagine arhetipală lunară a mamei fertile. Copacul are o dublă
conotaţie, ca falus şi matrice în acelaşi timp şi, în acest dublu aspect,
Jung vorbeşte de simbolistica legată de individuare în care contrariile
se reunesc. În legendele despre arborii taţi şi arborii mame, Jung
descoperă contextul mitic care conduce spre ideea "arborelui
străbun", a arborelui genealogic. La acest sens trimite şi conotaţia de
arbore biblic (Isaia 11) ca simbol pentru generaţiile a căror istorie o
rezumă Biblia şi va culmina cu venirea Mântuitorului.
Răsturnarea copacului, echivalenţa dintre rădăcini şi coroană,
simbolizează rolul soarelui în creşterea fiinţelor: viaţa vine din cer şi
pătrunde în pământ, este îndrumată în jos. În simbolismul hindus,
arboreal este răsturnat în sensul că rădăcinile apar ca principiu al
manifestării, ramurile ca dezvoltare a acestei manifestări (Bhagavad
Gita). Omul este o plantă cerească, un copac întors - spune Kabbala,
vorbind despre rădăcinile cereşti.
Ca simbol al fertilităţii, arborele apare inclus în multiple
ritualuri magice din multiple culturi, în toate timpurile şi locurile.
Uciderea spiritului unui copac primăvara promovează sau grăbeşte
creşterea, asociată unei revitalizări a spiritului.
O figură interesantă apărută în mai multe culturi este aceea a
"omului verde", o figură protodionisiacă, zeu al vechii Europe, ce apare
în ritualuri sau reprezentări sculptate medievale, este unul dintre cele
mai puternice simboluri ale fertilităţii, - energia masculină care
impregnează pământul cu viaţă, el însuşi subiect al ciclului etern al
decăderii şi reînnoirii. Apare ca fiu, iubit şi păzitor al marii Zeiţe în
cultura bazinului danubian. Din el descinde şi Dionisos ca fiu al lui Zeus
în Grecia antică şi multe ritualuri în care apar statui împodobite cu
vegetaţie, cu feţe cu bărbi uriaşe de frunze. Are corespondenţi în
pădurile din nordul Europei, în Irlanda şi Scoţia, ceremoniile lunii mai
din Franţa, Germania, Anglia şi ţara noastră.
Interpretarea simbolismului arborelui în registrul dezvoltării
 O serie de cercetări ale lui C. Koch, R. Stora, şi R. Kollog, se
referă la dimensiunea interpretativă legată de nivelul de dezvoltare
psihică, punând în evidenţă modalităţi de a diagnostica nivelul de
dezvoltare mentală.
Cercetând cei peste 50 de indicatori din perspectiva frecvenţei
la diferite nivele de vârstă, de la 5 la 16 ani, Koch descrie 17 trăsături
ca deosebit de diagnostice, conducând spre standardizarea
interpretării testului.
S-a desprins şi o serie de indici, denumiţi "forme primare" a
căror apariţie poate trasa o etapizare a evoluţiei psihice de-a lungul
micii copilării până în perioada adolescenţei. Astfel de forme apar pe
rând şi treptat sunt înlocuite cu forme mai evoluate. Apariţia lor la alte
vârste decât cele ale copilăriei este un indiciu al regresiei sau
retardării.
Ca forme primare, Koch pune în evidenţă prezentate în ordinea
cronologică a apariţiei lor ceea ce permite şi un diagnostic privind
nivelul de dezvoltare mentală: trunchi şi braţe ca trăsătură unică,
realizarea ramurilor din linii strict orizontale, integrarea formei de
cruce, exclusivitatea liniilor drepte, ramuri în echer, ramuri în cruce,
apariţia trunchiului din două linii, apariţia ramurilor în formă de s,
ramuri începând de la baza trunchiului, forma de floarea soarelui sau
de floare a coroanei, decalaje spaţiale între ramuri şi trunchi, trunchi
purtând flori şi frunze, trunchi fără coroană cu ramuri scurte, trunchi
"sudat" cu ramuri orizontale şi decalaje spaţiale, trunchi alungit şi
coroană mică, trunchi scurt şi gros cu o coroană mică, parcă sudate,
trunchi şi ramuri înnegrite, baza trunchiului rectilinie aşezată direct pe
marginea de jos, curburi şerpuitoare ale coroanei, stereotipii, fructe şi
frunze prea mari, peisaj încărcat sau complex.
De asemenea, orice ieşire din consemn, precum desenarea mai
multor arbori, desenarea rădăcinilor, deficitul de coordonare, formele
repetate suprapuse.
Desenul proiectiv ca activitate inclusă în terapia copilului
Desenul serial este o tehnică terapeutică în care terapeutul se
întâlneşte într-un număr de şedinţe şi cere copilului să deseneze. În
decursul acestor şedinţe, se formează o relaţie, problemele sunt
exprimate simbolic prin proiecţia care are loc în desen, şi poate apare
o rezolvare a conflictelor interioare şi un proces de vindecare poate fi
pus în joc.
Tehnica se poate desfăşura în trei modalităţi. Această abordare
serială a desenului a fost prima dată comentată de Jung, prin
comparaţie cu analizarea unui singur desen, sau a două realizate într-o
singură şedinţă. Această serie de şedinţe de exprimare prin desen
activează potenţialul de vindecare interioară, natural, blocat până în
acel moment, şi dă posibilitatea unei dinamici transformative în care
conflictele sunt exprimate şi rezolvate iar terapeutul îşi poate forma o
imagine din ce în ce mai clară asupra activităţii inconştiente.
Caracteristică pentru această tehnică este dinamica între proiecţie ca
atare şi transfer şi contratransfer, pe de altă parte.
Condiţia de încredere, de alianţă între cei doi protagonişti
sprijină creşterea psihologică şi procesele transformative; sunt
produse imagini şi fantezii care, exprimate în concretul material al
desenului, facilitează procesul de creştere psihologică.
John A. B. Allanlix studiază desenul serial şi determină existenţa
unor modele generale ale acestor procese transformative, deşi fiecare
copil este o individualitate şi pentru fiecare se pune problema unicităţii
traumei, a luptei psihologice, a forţei particulare a eului. Astfel, unii
dintre copii încep prin a produce imagini ale durerii, alţi copii încep
prin imagini privind reparaţia şi vindecarea, alţii încep prin desene
foarte stereotipe.
În proces, de-a lungul şedinţelor, unii dintre copii rămân
ancoraţi mult timp în imaginile dureroase, alţii trec rapid spre imagini
ale vindecării, la alţii se poate observa încremenirea într-o situaţie de
ambivalenţă între dorinţa de creştere şi cea de distrugere.
Adesea, copilul va alege o temă simbolică pentru problemele
sale şi va rămâne ancorat în simbol de-a lungul mai multor desene,
deşi rar perseverează rigid în aceeaşi imagine; de obicei se
înregistrează o mişcare de la distrugere, violare la reparaţie şi
funcţionare sănătoasă.
Tehnica cere în general derularea a aproximativ 12 şedinţe.
Dinamica proceselor de transformare are anumite caracteristici care se
pot delimita în trei etape. Etapa de început durează de obicei de-a
lungul primelor patru şedinţe de desen. În stadiul iniţial, desenele
copiilor pot să dea o imagine asupra lumii interioare a copilului şi
prezintă de cele mai multe ori imagini care exprimă o cauză a
problemelor copilului, sau reflectă pierderea controlului intern şi
starea de disperare şi lipsă de speranţă trăită de persoană. În acelaşi
timp ele oferă materialul prin care se poate crea o punte, o legătură
între terapeut şi copil. Uneori, de-a lungul primelor desene, terapeutul
începe să fie cuprins simbolic sau ca atare în desenul sub forma unui
uriaş prietenos, a unui superman salvator, a unui vrăjitor, sau chiar sub
forma unui pilot de helicopter, doctor, asistentă medical etc.
În stadiul median, între şedinţa a V-a şi a VIII-a, desenele încep
să reflecte emoţia în forma ei pură, nedisimulată, lupta directă între
opuse - de exemplu, binele şi rău - starea de ambivalenţă şi indici ai
formării unei alianţe mai profunde între cei doi protagonişti.
Spre finalul acestei perioade, copilul începe să folosească
relativ conştient desenul ca o punte pentru abordarea direct a unei
probleme dureroase sau pentru dezvăluirea unui secret.
În ultima parte a tehnicii, copilul începe să exprime în desen
faptul că se simte capabil de autocontrol, că îşi recapătă încrederea în
valoarea proprie, scenele reflectând o imagerie pozitivă prin absenţa
violenţei,a distructivităţii şi agresivităţii. Acum apar în desen forme de
mandală ca indice pentru intrarea în joc a funcţiei de vindecare a
sinelui. Poate apare umorul şi, nu în ultimă instanţă, semne ale
desfacerii dependenţei de terapeut.
Descrierea metodei
O şedinţă durează între 20 şi 25 minute, o dată pe săptămână.
Pentru copiii într-o condiţie de criză acută numărul de şedinţe pe
săptămână creşte. Hârtie şi creion, ca singure materiale. Consemnele
sunt adaptabile fiecărei situaţii în parte dar trebuie să includă:
stabilirea raportului dintre copil şi psiholog, identificare rolului
terapeutului de ajutorare, plasarea tratamentului în contextul real (al
şcolii, al grădiniţei etc.), sugerarea faptului că vorbirea şi desenarea
pot să ajute, identificarea aspectelor legate de timp şi loc şi a legăturii
dintre psiholog şi profesor, de exemplu adunarea desenelor prin
protejarea şi valorarea produselor, afirmarea faptului că desenele vor
fi returnate ulterior şi i se oferă şi copilului posibilitate de a vorbi şi a
pune întrebări.
Există trei metode de desfăşurare legate în principal de modul
cum sunt conduse şedinţele şi sugerate temele desenelor. Tehnica
nondirectivă, tehnica directivă şi parţial directivă.
Metoda nondirectivă este utilizată în situaţiile când copilul
începe pur şi simplu să deseneze, iar psihologul rămâne în rolul de
martor al procesului. Sunt copii despre care se consideră că sunt
conectaţi la propriul proces curativ interior.
Metoda directivă intervine la copiii care par încremeniţi, prinşi
în imagini stereotipe, foarte nesiguri. Psihologul va sugera ce să
deseneze. Cu aceşti copii se poate începe seria HTP a lui Buck şi
continuată cu alte desene direcţionate până vor fi gata să substituie
propriile desene celor impuse. Direcţionarea se face înspre acea
problemă pe care terapeutul o consideră centrală pentru condiţia
emoţională a copilului.
Când este utilizat testul HTP, după ce au fost realizate cele trei
desene, acestea sunt puse în faţa copilului şi urmează o anchetă.
Pentru fiecare dintre desene, psihologul întreabă: "Există o poveste în
acest desen", "Casa a fost vreodată rănită de cineva?", "De ce anume
are nevoie casa?", "Ce doreşte casa?" La sfârşitul şedinţei se spune:
"Ţi-am cerut să desenezi cele trei desene şi mă întreb dacă doreşti tu
acum să desenezi ceva anume?"
În funcţie de aceste patru desene, terapeutul va decide dacă va
continua prin tehnica directivă, sau prin desenul liber.
Copiii revelă probleme şi trebuinţe emoţionale prin faptul că:
folosesc mult timp pentru un anume aspect al desenului, se focalizează
pe o anume componentă simbolică, trăiesc intens o anume imagine.
Aceste trei tipuri de procese observate pot da indicaţii asupra unui
afect blocat sau asupra ariei unde este posibilă creşterea psihologică.
Dacă va continua cu abordarea directivă, terapeutul se va centra fie pe
aria dureroasă sau pe cea de creştere, şi poate cere copilului un desen
a imaginii respective.
Regula importantă este ca, atunci când se lucrează cu un
anume simbol, acesta trebuie tratat ca şi când ar fi real pentru că, în
fapt, el este real, este viu.
Metoda parţial directivă intervine când în desenele copilului
apare o imagine, un simbol particular,care are o relevanţă specială
pentru copil. Adesea această imagine este iniţial tulbure, sau spartă,
distrusă, sau, dimpotrivă, apare ca simbol al întregului şi unificării,
reprezentând forţa centrală în dezvoltarea copilului. Poate fi o casă, un
copac, o floare, o vietate. În cadrul acestei metode, terapeutul cere
copilului, la fiecare 4 - 6 şedinţe, desenarea acelui simbol particular.
"Mă întreb ce s-a petrecut cu ... de la ultima dată când ai desenat-o".
Rolul terapeutului
La început este important ca terapeutul să spună foarte puţin, -
înţelesurile, sensurile vor fi revelate de copil prin desenele salelx. Dar,
în situaţia unui copil în condiţie de criză, luptă cu sine, este furios, iar
terapeutul simte prin contratransfer activ că pacientul are nevoie de
întărirea legăturii şi ataşamentului, se pune problema legăturii dintre
desenele copilului, relaţia terapeutică şi alte situaţii existenţiale.
Scopul este reducerea anxietăţii sau durerii prin intermediul
interpretărilor.
Regula generală este însă că excesul de interpretare poate
bloca intrarea în joc spontană a procesului natural de vindecare.
De aceea, astfel de legături sau interpretări sunt lăsate spre
sfârşitul şedinţei şi utilizate apoi în legătură cu conţinutul desenelor ca
o punte imediată spre un răspuns definit.
În anumite momente, utilizarea interpretării facilitează
transferul şi procesele de creştere, mai ales pentru copiii care par
prinşi în sentimente ambivalente pe care nu le pot singuri defini,
exprima, separa.
Este posibilă înscenarea unui dialog cu imaginile din desene şi
cu realitatea din viaţa copilului.
În stadiul al III-lea, terapeutul trebuie să sublinieze aspectele
pozitive ale desenului, apariţia figurii eroului, restaurarea ordinii şi
calmului. La despărţire copilul trebuie să plece conştient de faptul că
poate apela la ajutor. Şedinţa terminală se poate centra pe discutarea
răspunsului copilului la întrebarea "Dacă te supără ceva în viitor, ce
crezi că ai de făcut?"
În final copilului i se prezintă dosarul cu toate desenele în
ordine cronologică, fiind lăsat să le revadă. "Ce gândeşti acum, când îţi
vezi toate desenele?".
Psihologul are sarcina de a face comentariile concluzive prin
luarea în considerare a transformărilor de-a lungul şedinţelor: "Când ai
venit prima dată am observat că ai desenat ... şi apoi ... iar acum
desenele tale par să prezinte..." Va întreba copilul dacă doreşte înapoi
desenele, sau să fie păstrate la loc sigur până le va lua mai târziu.
 TEHNICA RORSCHACH A PETELOR DE CERNEALĂ:
REPERE PENTRU INTERPRETAREA CLASICĂ, PSIHANALITICĂ
ŞI ANALITICĂ.
Istoric
Ideea de a face un test de "pete de cerneală" nu îi aparţine lui
Rorschach. Binet şi Henri publică în 1895 în L'année psychologique o
astfel de idee indicându-l pe Leonardo Da Vinci ca sursă, şi
considerând-o o probă de imaginaţiexxxviii.
În 1897, în S.U.A., Dearborn, publică o primă serie de pete
experimentale şi împreună cu Kirkpatrick şi Sharp fac cercetări
experimentale în perioada 1898 -1900.
Whipple, 1910, construieşte o serie de 10 pete pe care le
standardizează, serie prin care încearcă să pună în evidenţă diferenţele
individuale, fără a-şi considera testul o probă proiectivă.
1910, Rybakoff, publică un Atlas de 10 pete, prin care
evaluează forţa, bogăţia, acuitatea imaginaţiei.
1916, Bartlett, introduce primul culorile în tehnica petelor de
cerneală.
Testul a fost publicat în 1921. După moartea autorului, doar
puţini cercetători s-au dedicat continuării cercetărilor şi abia la 10 ani
după moartea autorului testul începe să fie cunoscut şi să-şi câştige
adepţi. Societatea germană de Psihologie Experimentală, în persoana
lui W. Stern, atacă destul de violent proba. Şi totuşi cercetările
continuă, testul convinge treptat un număr tot mai mare de
cercetători. Dintre aceştia este important pentru dezvoltarea teoriei
testului elveţianul Bider, care studiază răspunsurile declanşate de
culoare şi nuanţele de gri, adăugând în cotări răspunsurile clarobscur,
1932. Pe aceeaşi direcţie sunt remarcabile cercetările lui Behn-
Eschenburg. Beck introduce testul în USA în 1936. În 1939 Bruno
Klopfer fondează Institutul Rorschach la New York.
În 1941, Zulliger publică un set de norme la un set secundar de
planşe dezvoltat încă din 1920 de Behn-Eschenburg, cu asistenţa
personală a lui Rorschach, pentru a fi paralel originalului, denumit
Testul Behn-Ro. Planşele sale servesc ca un test paralel originalului, dar
mulţi clinicieni consideră că acest lucru nu este real pentru că datele
obţinute nu au aceeaşi valoare datorită faptului că planşele nu au
aceeaşi putere de stimulare şi nici nu furnizează în imageria evocată de
ele bogăţia de calităţi decernabile în răspunsurile la planşele
Rorschach.
O perioadă importantă, mai ales sub impactul dezvoltărilor
psihanalitice, este cea care a urmat celui de al II-lea război mondial,
când testul e cunoscut în lumea francofonă, sub influenţa lui Loosli-
Usteri, Ombredane şi Canivet, Beizmann. În USA se dezvoltaseră deja 5
mari sisteme de interpretare, rezultate mai ales din experienţa
autorilor în folosirea clinică a testului, respectiv Rapaport, Klopfer,
Hertz, Piotrowski, Beck. În 1948 H. Zulliger introduce un test inspirat
direct din testul Rorschach, testul Z, folosind doar 3 planşe apropiate
de 3 din planşele Rorschach. În 1959, Holtzman, introduce un alt test,
pornind de la contururi de pete. Printre marii profesori ai metodei
Rorschach sunt recunoscuţi azi Bruno Klopfer, Florence Miale, Camilla
Kemple, David Kandinski.
Interesant este faptul că cercetările realizate cu ajutorul
acestor noi teste, apărute în general cu scopul de a simplifica
laborioasa muncă de cotare şi interpretare a testului original al lui
Rorschach, nu au condus spre rezultate la fel de sensibile şi complexe.
Psihanaliza şi psihologiile dinamice au studiat planşele pentru
interpretări în contextul explicativ al acestor teorii. În SUA, Exner jr.
începe din anii 66 – 68 cercetări pentru o standardizare riguroasă a
cotării şi interpretării testului.
 Autor
Hermann Rorschach (1884, Zurich – 1922). Licenţa în medicină
cu studiul halucinaţiilor reflexe şi fenomenelor asociate acestora, în
1912. Studiile sale medicale din perioada 1904 – 1909 (influenţat de
biologul Haeckel) sunt urmate de o specializare în psihiatrie la clinica
universitară din Zürich (condusă de Eugene Bleuler), 1909 - 1913.
Membru al cercului de psihanaliză din Zürich (alături de Bleuler, Jung)
şi vicepreşedinte al Societăţii Psihanalitice Elveţiene. Adept al lui Jung
(în perioada în care făcea experimente cu testul asociativ verbal).
Personalitatea sa este descrisă astfel de contemporani: blând,
aproape timid, cultivat, strălucitor şi profund în conversaţiile care îl
interesau, rezervat la primele contacte, cu o mare bunăvoinţă pentru
ai săi şi prieteni. Cu talent artistic şi de clinician. Descrierea este foarte
similară tipului de introvert creative descris în teoria sa asupra
personalităţii, (D. Anzieu).
Soţia sa povestea că rămâne uimit când descoperă un pasaj
într-o lucrare despre Leonardo Da Vinci, pasaj care făcea parte din
jurnalul unui contemporan al geniului, în care se descrie o scenă în
care acest ucenic îşi surprinde maestrul sub ploaie contemplând un
perete pătat de umezeală şi, subliniind contururile cu degetul, îi
explica peisaje sau scene. Da Vinci atribuie lui Botticelli ideea.
Soţia lui Rorschach scrie scene de familie în care împreună cu
prietenii se amuzau descoperind profiluri în formele norilor.
De fapt ideea proiectivă gesta în mediile de psihanalişti ai
epocii, pornită de la tehnica asociativă a lui Jung.
Teoria
Testul Rorschach urmează tehnicii asociaţiei verbale pusă la
punct de Jung şi, spre deosebire de materialul verbal, se sprijină de un
material nonverbal, aparent lipsit de semnificaţii verbale - petele de
cerneală. Important este faptul că atitudinea cerută de consemne
subiectului este "semantică": i se cere să formuleze semnificaţii, unele
sugerate chiar de configuraţia planşelor. În acest sens, abordarea
tradiţională a testului distinge 2 tipuri de atitudini: atitudinea
perceptivă şi atitudinea imaginativă. Testul pune astfel în joc
capacitatea subiectului de a slăbi controlul conştient şi a permite
atitudinea creativă.
Originalitatea deosebită a testului Rorschach constă în
transformarea probei din diagnoza imaginaţiei în diagnoza structurii
personalităţii, descoperind cheia unei noi interpretări a răspunsurilor
la petele de cerneală: respectiv faptul că răspunsurile care se referă la
mişcare exprimă introversivitatea subiectului, iar cele în care culoarea
este aspectul declanşator, extratensivitatea. Cei doi termeni şi teoria
lui Rorschach nu acoperă perfect conceptele introduse în psihologie de
către Jung încă din 1911, respectiv cel de introversie şi extraversie.
Punctul de plecare al concepţiei lui Rorschach se sprijină pe
imaginea dintr-un vis care poate fi considerat premonitoriu. În 1904,
student la medicină, visează, după ce în timpul zilei asistase prima dată
la o autopsie, cu senzaţii foarte precise de cădere, că îi este tăiat
creierul în părţi transversale, fiecare dintre acestea căzând succesiv.
Visul va constitui punctul de plecare pentru teza sa în medicină din
1912 (D.Anzieu), şi este considerat a-i anunţa orientarea sa
neuropsihiatrică, efortul de a despica personalitatea în elementele sale
esenţiale.
Porneşte de la a-şi pune întrebarea: cum se poate ca în vis să
simtă senzaţia unei mişcări care, în realitatea cotidiană, nu există. Cum
percepţiile de un anume tip pot fi transformate în percepţii de alt tip,
respectiv opticul în acustic şi invers.
Răspunsul găsit a fost că omul dispune de un registru de
imagini mai larg decât cel utilizat în viaţa cotidiană şi că percepţiile
sunt legate una de cealaltă nu numai prin mecanisme asociative, ci
printr-o modalitate mai directă, respectiv sistemul kinestezic.
Percepţiile vizuale sunt conservate sub pragul conştiinţei sub forma
unor imagini kinestezice, ele putând fi retrăite conştient sub forma
unor percepţii kinestezice, sau inconştient retraduse în imagini vizuale.
Petele de cerneală, consideră autorul, acţionează precum o
oglindă, ca stimuli vizuali, ele activează imagini kinestezice ale
subiectului care sunt proiectate asupra petelor şi, la rândul lor,
percepute ca reflexii retrimise de oglindă.
După Rorschach, materialul kinestezic se proiectează de pildă în
simbolurile visului, în halucinaţia reflexă în psihoză, în răspunsurile tip
mişcare la petele de cerneală, în activităţile creatoare. Acest proces
caracterizează introversia creativă. Individul kinestezic sau introversiv
este descris de autor în următorii termeni: închis în sine, stângaci şi
timid; îşi inhibă mişcările reale; inteligenţa sa este individualizată; e
capabil să imagineze şi creeze; are o viaţă interioară intensă şi reacţii
afective stabile; relaţiile cu ceilalţi sunt mai degrabă profunde decât
numeroase; are o bună conştiinţă de sine. Putem înţelege că kinestezia
se reflectă în interiorizarea vieţii emoţionale.
Răspunsurile declanşate de culoare, complementar, exprimă
exteriorizarea vieţii emoţionale. Extratensivul, sensibil la culoare, este
descris ca având o inteligenţă reproductivă; adaptabil şi îndemânatic,
activ; cu reacţii afective abundente dar relaţii superficiale cu oamenii şi
obiectele lumii. Are ideea de a lega culoare roşu de impulsivitate şi
culoarea albastru de autocontrol.
Defineşte astfel ca şi complementare introversivitatea creativă
şi extratensivitatea reproductivă, care nu diferenţiază două tipuri de
constituţii ci două funcţii psihice ce coexistă în grade diferite de
dilatare sau concentrare.
Defineşte "tipul de rezonanţă intimă" care exprimă proporţia
specifică pentru fiecare persoană, între cele două funcţii.
Introversivitatea este considerată de Rorschach ca fundament
pentru cultură iar extratensivitatea, fundament pentru acţiunea
implicată în civilizaţie umană.
De fapt, anul 1919 a marcat formularea coerentă a teoriei iar
cartea sa, psihodiagnostic este terminată în 1920 şi apare înainte de
decesul autorului în 1921. Tipărirea planşelor a însemnat un dezastru:
tipărirea a schimbat formatul, culorile, au apărut griurile şi nuanţele de
griuri în cadrul petei - ceea ce îi va da posibilitatea lui Rorschach să
descopere valoarea răspunsurilor estompaj.
O parte dintre aspectele de interpretare au fost contestate de
cercetările ulterioare, dar, în întregul ei, teoria rămâne deosebit de
fructuoasă, iar proba este capabilă să surprindă cu acurateţe
problemele structurii personalităţii şi mai ales dinamica acestora.
Descrierea testului
Materialul testului cuprinde 10 planşe, 17 pe 23 cm., care
reprezintă fiecare o pată simetrică faţă de un ax central. Materialul
îndeplineşte două scopuri fundamentale pentru tehnica proiectivă şi
pentru autor: Pata este suficient de nestructurată, de ambiguă pentru
a permite o "interpretare liberă" şi suficient de simplă şi obişnuită
pentru a putea fi definită pur şi simplu ca pată.
Petele diferă din perspectiva culorilor. Planşele I, IV, V şi VI sunt
caracterizate de şcoala franceză, C. Chambert prin planurile de griuri,
ca aparţinând clarobscurului, planşele II şi III sunt alb - negre, planşa a
VII-a este gri relativ compact, iar celelalte, VIII, IX şi X cuprind mai
multe culori în nuanţe pastel.
Planşele I, IV, V, VI şi X au un caracter unitar, pata este masivă,
organizată în baza axei centrale, iar II, II, VII şi VIII au o configuraţie
bilaterală.
Planşele I, II, III, VII, IX, X sunt deschise, iar planşele I, IV, V şi VI
sunt închise.
 Administrarea probei
Tehnica de aplicare
Planşele se prezintă subiectului pe rând, în succesiunea
numerotării.
Psihologul şi subiectul stau fie faţă în faţă, fie într-un unghi de
45 grade, ceea ce permite o mai bună observare a comportamentului
subiectului cu planşa.
Planşele se prezintă în poziţia standard, subiectul având
libertatea de a răsuci planşa şi a vizualiza pata în orice poziţie dar fără
a îndepărta prea mult.
Consemn general: "Ce ar putea fi aici"?xxxix
La nevoie se precizează subiectului că: poate spune tot ceea ce
se poate vedea în planşă; nu este un
test de inteligenţă, nu există răspunsuri bune sau greşite;
• durata este liberă;
• fiecare este liber să vadă ce vrea
• nu se dă nici un exemplu
• majoritatea persoanelor descoperă mai mult de un singur
lucru în planşă
• nu se comentează calitatea răspunsului (mulţumesc, poate
mai reuşiţi să descoperiţi şi alte
obiecte).
Planşele se prezintă subiectului în ordine, într-o poziţie
determinată. Subiectul este invitat să exprime tot ceea ce îi evocă sau
îi amintesc aceste planşe. La prezentarea propriu-zisă a planşei se
foloseşte întrebarea: “Ce ar putea fi aceasta?”. Nu este necesar să fie
invitat să răsucească planşa. Dacă o face spontan, este tacit lăsat să
continue. Dacă, după ce dă un răspuns, înapoiază planşa fără să o
răsucească, I se poate indica faptul că poate privi pata şi din alte
poziţii, poate va reuşi astfel să mai vadă şi alte lucruri.
Pentru înregistrări se foloseşte o foaie cu mai multe coloane, în
prima se înscrie poziţia răspunsului şi timpul, în următoarea se înscrie
răspunsul, în următoarea datele obţinute din anchetă, în continuare
cotările şi notarea banalităţilor şi tendinţelor. Se înscriu de asemenea
şi aspecte comportamentale semnificative.
Loosli-Usteri, 1929, recomandă înscrierea pentru fiecare
răspuns a poziţiei planşei în care s-a văzut imaginea: /\ pentru poziţia
standard, V pentru inversare, > poziţia din latura stângă, < poziţia din
latura dreaptă. Iar cu săgeata răsucită se indică răsucirea planşei spre
o anume poziţie.
Ca regulă fundamentală, nu se cotează tot ceea ce a spus
subiectul, dar nu se poate nota decât ceea ce a spus acesta.
Examinatorul trebuie să înregistreze cu cea mai mare precizie
conţinutul interpretărilor, odată cu remarcile subiectului, pauzele,
reacţiile nonverbale semnificative, modul în care este ţinută sau rotită
planşa, timpul de reacţie şi timpul total pentru răspunsul la planşă,
atitudinile subiectului în timpul probei.
Tipuri de analiză
Analiza cantitativă va considera: Poziţia planşei : standard (^),
inversat (v), “est” (>), “vest” (<). Numărul total al răspunsurilor – R:
Timpul mediu de reacţie (latenţă), Timpul total pentru răspunsuri – T,
timpul pentru fiecare răspuns - T / R. Localizarea răspunsurilor -
globale (G) sau de detaliu (D). Factorul determinant al răspunsului –
forma (F), culoarea (C), mişcarea (K), clar-obscurul – difuz (Clob) sau
(estompaj – E). Conţinut – animal (A), uman (H), anatomic (Anat) etc.
Banalitatea (Ban) sau originalitatea (Orig).
Nr. planşei Răspuns / Anchetă Localizare Determinant Conţinut
Timp latenţă comportament
Timp total
poziţie
planşă

Ancheta este a II-a etapă, deosebit de importantă pentru
cotarea răspunsurilor, având ca scop lămurirea în detaliu a
psihologului în legătură cu fiecare răspuns.
Se reia prezentarea planşelor – se discută unde şi cum a văzut
răspunsul respectiv, astfel ca examinatorul să-şi dea seama exact de
ceea ce a determinat subiectul să "vadă" un anume lucru.
În afara acestui tip de anchetă, sunt autori care practică şi:
• un protocol suplimentar care este destinat unor răspunsuri
noi, date de subiect în timpul anchetei;
• ancheta de limite, pusă la punct de Klopfer, care poate fi
utilizată în momentul când observăm că subiectul nu a interpretat o
porţiune importantă a planşei care prin frecvenţă duce la un răspuns
banal.
Astfel, subiectul poate fi explicit invitat să privească din nou planşa şi
zona pentru a observa dacă este vorba de o neglijare, de un blocaj
trecător care poate fi depăşit sau o incapacitate psihică fundamentală;
• se dă subiectului posibilitatea să aleagă, din toate cele 10
planşe, 2 planşe pe care le preferă şi 2 planşe care îi displac cel mai
tare.
Durata unei investigaţii se situează între 30 de minute şi 2 ore
(inclusiv ancheta). Iar cotarea şi interpretarea aprofundată poate cere
câteva ore de lucru.
În afara acestui tip de fişă de înregistrare se mai practică şi fişa
de tip Gatier, 1953, 1965, şi fişa tip Beizmann, 1966.
Cotarea
Se observă schimbările de poziţie a planşelor, respectiv tipul de
comportament al subiectului:
• lucrează metodic, explorând sistematic toate posibilităţile;
• manifestă opoziţie, fiind gata să ia invers ceea ce i se
propune;
• lucrează agitat, explorând la întâmplare planşele, etc.
Se iau în calcul o serie de indici primari cantitativi privind
numărul de răspunsuri şi timpii înregistraţi.
În ceea ce priveşte numărul de răspunsuri, se calculează:
numărul total, R, şi media răspunsurilor pe planşă.
În mod obişnuit, normele indică un R între 20 - 30 de
răspunsuri, dar şi 40 - 50 de răspunsuri pentru subiecţii cu nivel
intelectual superior. Pentru un R mai mic de 20, cu cât este mai mic, cu
atât putem considera fie că subiectul face testul călcându-şi pe inimă,
fie este vorba de un blocaj emoţional, depresie, retard intelectual sau
chiar o tulburare mai gravă psihiatrică. Pentru răspunsuri mult peste
performanţele medii, putem vorbi, odată cu Rorschach, de semnalarea
unui "complex al inteligenţei", în sensul că subiectul răspunde din
dorinţa de a se face bine văzut de psiholog, de a fi considerat inteligent
şi deosebit de cooperant în probă şi astfel tinde să acumuleze
răspunsuri preferând cantitatea calităţii acestora.
Se calculează, de asemenea timpul mediu pentru timpii de
reacţie, T/R. Normele indică în jur de 45 de secunde.
Prelungirea acestuia mult peste un minut indică efectul unei
inhibiţii care poate avea diferite determinări: elaborarea şi reflectarea
cer subiectului un timp mai lung, lentoarea depresivă sau blocajul
asociativ. Excesul de rapiditate, de la 3 răspunsuri pe minut în sus,
indică o dificultate la nivelul controlului ideilor datorată fie unei stări
hipomaniacale, fie conduitei imaginative care poate avea urmări
la nivelul adaptării la realitate. Aspectul este considerat relativ normal
în perioada adolescenţei, dar devine indice patognomic de exemplu
pentru schizofrenia incoerentă.
În urma anchetei fiecare răspuns în parte este cotat în funcţie
de 4 elemente esenţiale:
 • localizarea răspunsurilor;
• determinanţii percepţiei;
• conţinutul interpretării;
• caracterul banal sau original al interpretării (acolo unde este
cazul).
Cotările primare se vor regăsi în indici compoziţi precum:
modul de aprehensiune (percepţie), modul de rezonanţă intimă etc.
Normativ, există, pentru marile spaţii culturale şi geografice, tabele
care subliniază frecvenţa localizărilor şi unor răspunsuri ce pot fi
considerate banale. În sistemul normative Exner, aceste cotări sunt
mult mai strict standardizate.
Localizarea va influenţa tipul de aprehensiune, respectiv
raportul subiectului cu realitatea, modul de a percepe, de a intra în
contact cu realitatea.
Răspuns global (G sau W (engl)): atunci când pata este
interpretată ca un tot iar ancheta confirmă că toate părţile planşei au
fost integrate în răspuns. Dacă o parte a planşei este eliminată de
subiect răspunsul nu mai este considerat global. Ca exemplu de
răspuns global, la planşa VII "O pisică stă pe pământ", planşa IX " o
explozie".
În cadrul acestei categorii se distinge între:
• global primar (de ex. la planşa V, "liliac"), apare mai ales la
planşele conpacte şi nu se face o diferenţiere directă a detaliilor;
• global secundar (de ex., planşa I, "o femeie purtată de doi
bărbaţi!"), când are loc o succesiune de operaţii mentale în elaborarea
răspunsului.
Prezenţa răspunsurilor globale simple indică adaptarea
perceptivă bazală: subiectul aderă la gestaltul din realitate, deci
implicit calitatea raporturilor sale cu realul, caracterul adaptativ al
funcţiei cognitive, respectiv identitatea stabilă a subiectului. Când
numărul lor este mic ne punem ipoteza incapacităţii subiectului de a
aborda şi înţelege entităţile în integritate, ceea ce indică după unii
autori goluri semnificative în înţelegerea şi formarea imaginii de sine.
Când calitatea lor este slabă, sunt cotate ca vagi sau
impresioniste, pentru că nu relevă un efort minimal de organizare ci
mai degrabă "supunerea" faţă de real, care poate lua semnificaţii
diferite în interpretare în funcţie şi de calitatea determinantului
asociat. De exemplu, G vagi asociate cu F+, care apar când conturul
este prost delimitat, pot fi consecinţa unei gândiri relativ incoerente şi
evocă insuficienţa cadrului (exemplu, nori, pictură nonfigurativă,
lamelă de microscop ...). Dar pot indica şi intrarea în joc a unor
mecanisme de apărare împotriva unor reprezentări jenante, ezitarea
între două imagini de tip obsesional ("nu ştiu dacă este cap de pisică
sau şarpe"...). Răspunsurile impresioniste sunt cele associate unor
determinanţi senzoriali şi indică sugestibilitatea subiectului.
În cadrul răspunsurilor secundare diferenţiem calitativ între
răspunsuri elaborate (sau combinate) şi cele necombinate care pot fi
confabulate sau contaminate. Răspunsurile elaborate ţin cont de o
organizare structurală a engramei prin combinarea diferitelor părţi ale
petei astfel că indică condensarea operantă a mişcărilor perceptive şi
proiective (Anzieu), subiectul fiind adaptat la realitate, dar şi capabil de
o restructurare bazată pe reperele interioare. Răspunsurile globale
combinate indică potenţialul creativ, capacitatea de interiorizare,
existenţa unui spaţiu psihic propriu. Numărul de astfel de răspunsuri
nu este în mod strict corelat cu nivelul de eficienţă intelectuală.
Calitatea slabă a răspunsurilor globale secundare se notează:
• global confabulat (de ex. planşa IX, "doi vrăjitori şi doi copii se
joacă pe un nor în cer"; prin generalizare sau prin lărgirea unui singur
detaliu la întreg ansamblul fără a ţine cont de alte detalii);
 • global contaminate (de ex., planşa IV, "piele de animal cu
cizme"; se combină absurd două percepţii parţiale pe care subiectul nu
a ajuns să le distingă la timp şi să le separe în răspuns);
• global “tăiate” sau "amputate" când subiectul specifică
eliminarea unor extremităţi ale petei.
Răspunsurile globale secundare necombinate indică o gândire
sincretică prin nediferenţierea ansamblului şi părţilor.
Răspunsurile globale retardate se constituie prin enumerarea
de detalii sau prin parţiala lor juxtapunere cu ajutorul legăturilor de tip
"cu", "şi", "pe". De exemplu, planşa IX "4 piei de purceluş (roz), pe un
mantou, nu, o vestă verde pe un pantalon (oranj), ...4 piei de purcel pe
un baston ce conţine vesta şi pantalonul...".
Răspuns de detaliu "mare" se notează D, sunt cele care se
construiesc prin decuparea unei părţi din pată şi sunt cele mai
numeroase de obicei. D este orice parte a unei planşe care este
interpretată foarte frecvent de sine stătător. Există liste cu D pentru
diferitele spaţii culturale, liste obţinute din studii de frecvenţă. Criteriul
principal este deci cel al gestaltului care trebuie să aibă un caracter
evident. Notarea D nu depinde de mărimea sau suprafaţa părţii
respective, pentru că şi un fragment mic, dar clar ca şi gestalt este
notat D şi invers, un fragment mare, dar slab delimitat va fi notat Dd,
detaliu mic.
Este foarte importantă această delimitare între răspunsurile D
şi cele Dd, pentru că primele indică inteligenţa practică a subiectului,
raportul cu concretul în sensul realului ca atare. Într-un protocol,
numărul mediu de răspunsuri D este în mod normal între 15 şi 20.
Dacă, din totalitatea răspunsurilor, peste 75% sunt D, putem
vorbi de limite de ordin emoţional sau intelectual. Un procent mic de D
trebuie considerat şi în funcţie de tipul de determinat sau de
conţinutul răspunsului. Orice combinaţie de două sau mai multe D se
notează simplu, D.
Răspunsurile detaliu "mic" reprezintă decupaje parţiale.
Klopfer distinge între Dd normale (de exemplu, răspunsuri peninsulare
sau insulare) care sunt normale şi cele mai numeroase; răspunsuri
Dde, detaliu de bordură; răspunsuri Ddi, interioare, în masa petei; Ddr,
care se referă la părţi rare, fie originale, dacă sunt forme bune şi care
sunt tipice pentru artişti, fie, dacă sunt forme proaste, autiste, tipice
pentru incoerenţa schizofrenului.
Dd pot avea o semnificaţie intelectuală sau afectivă, însă
explicaţia lor este similară, respectiv spiritual de minuţiozitate. Dd care
au un conţinut bogat indică o gândire capabilă să analizeze micile
detalii. Dd numeroase însă sărace ca şi conţinut, repetitive, indică
sărăcia culturală şi intelectuală datorată fie unei pregătire academice
slabe, fie unei debilităţi mentale.
Dd repetate la planşele negre IV, V, VI şi în culori VIII, IX, X, mai
ales dacă sunt profile de bordură, sunt un indice de angoasă (Anzieu,
perturbat emoţional de problema centrală pe care i-o pune planşa,
subiectul fuge la periferie, în detaliul mic). De asemenea, numărul
mare de Dd poate ţine şi de minuţiozitatea obsesională, ca mod de a
evita intrarea în profunzimea lucrurilor. Dde indică dorinţa de
evadare din planşă, este un mod de exprimare a nemulţumirii într-un
mod obsesional sau prin angoasă.
Ddi este un indice de anxietate, o încercare slabă de control
intern.
În general răspunsurile Dd forme bune, în care mecanismele
perceptive sunt dominante, relevă un demers cognitiv punctiform şi
apărări rigide prin căutarea preciziei. Când sunt susţinute de o
atitudine mentală formală şi meticuloasă, indică apărările de tip
obsesiv. Dd forme proaste, prin dominarea mecanismelor proiective,
indică demersurile unei gândiri confuze, ilogice, interpretative sau
uneori delirante, desocializate, datorită pierderii contactului cu realul.
 Cotarea detaliul oligofren (Do), este o invenţie proprie a lui
Rorschach, pe care doar elveţienii şi francezii o mai continuă Sunt 2
condiţii, după autor: 1. localizarea, - subiectul vede doar o parte
redusă, un detaliu mic acolo unde de obicei este văzut un întreg şi 2.
conţinutul, - conţinutul acestui detaliu mic este de obicei o parte din
conţinutul văzut de obicei în detaliu mare. De exemplu, planşa VI, sus,
"mustaţă de pisică". De obicei, centrul sus este perceput ca şi "cap de
pisică".
Pentru Rorschach, Do sunt un semn de arierare mentală, de
oligofrenie. Experienţa nu a confirmat această interpretare dar a adus
în prim plan o altă cauză, respectiv inhibiţia afectivă. Do este absent
într-un protocol normal. Poate apare mai frecvent în planşele III, IV, V.
Răspunsurile detaliu alb, sau Dbl. Se cotează Dbl numai dacă
porţiunea este în întregime albă. Dar dacă albul este integrat într-o
parte a petei răspunsul este cotat DDbl sau DdDbl sau GDbl, în funcţie
şi de localizare şi importanţa porţiunii.
După Rorschach, se interpretează prin inversarea situaţiei
figură-fond, respectiv traduc atitudinea de opoziţie frecventă la
psihopaţi. Astăzi se insistă pe "atracţia către vid", lipsa pe care o traduc
aceste răspunsuri. Analiza se face şi în funcţie de planşele unde apar şi
de conţinuturile lor.
În general, consideră Anzieu, semnificaţia lor este variată,
legată de aceeaşi dialectică relaţională primară: subiectul prezintă o
sensibilitate particulară la lacunele intra-pată trăite ca o lipsă
fundamentală, care variază de la relaţiile precoce cu mama, la
insatisfacţiile ce au lăsat o urmă de insuficientă completitudine.
Adesea, Dbl-ul este susţinut de angoasa de castrare, dar indică
întotdeauna o lipsă, o falie, o absenţă în structura personalităţii.
Determinanţii percepţiei (care este elementul determinant al
interpretării pe care o oferă subiectul). Cuprinde categoriile: formă,
kinestezie, culoare, estompaj, clarobscur.
Formă. Se ia în considerare calitatea gestaltului în raport cu
răspunsul subiectului.
Se notează cu:
F+, formă bună, exactă, dacă corespunde realităţii; pentru
simplificare, s-au emis liste de forme în funcţie şi de frecvenţa
răspunsurilor.
F– , formă proastă, eronată, dacă nu corespunde realităţii;
F+, dacă forma obiectului este imprecisă ea însăşi,
nedeterminată (ex. nori, urmă, cotă geografică). O formă în sine
precisă, dar văzută de subiect cu un sentiment de aproximare sau
imprecizie a delimitărilor, se va nota fie +, fie –. Se notează cu F?
răspunsurile pentru care este imposibil să ne stabilim decizia.
Procentul de forme bună are o valoare diagnostică permiţând
aprecierea calităţii raporturilor cu realul, relevând conduitele de
control atât în ceea ce priveşte realitatea exterioară percepută
obiectiv, cât şi realitatea interioară ale cărei manifestări sunt reduse.
Calitatea răspunsurilor formă indică aptitudinea subiectului de a da un
contur limitativ lucrurilor, "graniţe" stabile între interior şi exterior.
Dacă persoana poate face această distincţie, poate face şi diferenţa
dintre real şi imaginar.
Kinestezia reflectă răspunsurile al căror determinant este
mişcarea trăită, simţită de subiect ca atare în imaginea planşei.
Diferenţiem între kinesteziile mari, K, sau umane, când
răspunsurile vorbesc de fiinţe umane în întregime şi kinestezii mici, k,
părţi de fiinţe umane, animale, obiecte văzute în mişcare. Kinestezia
este indice al productivităţii imaginative. Se referă la răspunsurile
determinate prin aportul engramelor kinestezice. Se disting:
• kinestezii de flexie (semnificând tendinţa de a se sustrage
realităţii, o slabă vitalitate, tendinţa de a se replia departe de lume, în
lumea dificultăţilor interioare);
 • kinestezii de extensie (care presupun tendinţe expansive,
orientarea către lumea reală, o vitalitate puternică, viaţa interioară se
revarsă asupra lumii).
• Tipuri de kinestezii secundare:
• Kp (kinestezie parţială, fragment uman văzut în mişcare);
• Kan (kinestezie animală);
• Kob (obiect văzut în mişcare), de exemplu "explozie atomică".
Semnificaţia acordată de Rorschach pentru K este legată de
inteligenţă şi de interiorizare. Tendinţa contemporană este de a
diversifica interpretarea, cu aspecte privind motivaţia subiectului,
mecanismele de apărare opuse acestor motivaţii. Pornind de la faptul
că kinestezia nu este dată expres în sarcină, apariţia ei este
considerată de unii autori ca proiecţie pură, ceea ce înseamnă că este
direct purtătoare a vieţii inconştiente şi dorinţelor profunde a
persoanei, a vieţii imaginare în măsura în care ea este o compensare
faţă de eşecurile, privaţiunile şi frustrările din real.
În contex psihanalitic, Anzieu recomandă interpretarea
kinesteziilor în funcţie de trei criterii: al proiecţiei, în funcţie de
calitatea formală şi în funcţie de conţinuturi. De exemplu, analiza
reprezentărilor umane furnizate de test poate permite delimitarea
organizărilor narcisiste, surprinderea caracteristicilor imaginilor
parentale, aprecierea modului cum subiectul se poate reprezenta pe
sine. Astfel se poate face analiza proceselor de individuare şi a celor de
identificare sexuală.
Cotările şi semnificaţiile k sunt mai incerte şi unele dintre
acestea nu sunt recunoscute de toţi autorii.
Culoarea cuprinde următoarele categorii de răspunsuri în
funcţie de intervenţia determinantului formă în conţinutul răspunsului:
• C pur (care reprezintă o descărcare afectivă directă, lipsită de
control, impulsivă; de ex. sânge sau foc); exprimă impulsivitatea şi
absenţa controlului.
• CF, când culoarea domină interpretarea (de ex. floare, foc de
artificii); CF dă măsura labilităţii afective; legătura cu obiectul nu este
nici durabilă, nici suficient controlată); reprezintă afectivitatea
egocentrică, instabilitatea, narcisismul.
• FC, când culoarea este integrată elementului formă, care
domină interpretarea (de ex. fluture exotic). FC exprimă afectivitatea
socialmente adaptată şi acceptată de subiect.
Distincţia dintre CF şi FC se face în mare parte în funcţie de
aportul anchetei unde se urmăreşte distingerea determinantului care a
jucat un rol privilegiat. Răspunsurile FC semnifică sentimente care ţin
de obiect şi care sunt controlate raţional. Ele sunt indicator al
capacităţii de contact, al stăpânirii de sine şi al capacităţii de adaptare
la situaţia şi la interesele obiectului.
Studiul legăturii dintre reprezentare şi afecte pune în joc
analiza dimensiunilor perceptiv-senzoriale, gradul de utilizare labilă a
culorii, semnificaţia pulsională a culorii, semnificaţia afectivă a culorii,
semnificaţia patologică a răspunsurilor culoare ce au ca trăsătură
esenţială imaginea corporală.
• KC care apar la indivizii superior dotaţi (dar şi la schizofrenici).
Estompajul. Răspunsurile de acest fel sunt în acelaşi raport cu
răspunsurile culoare precum k de K. Sunt răspunsuri declanşate de
culoarea gri şi nuanţele ei, considerate ca răspunsuri cromatice
atenuate. Sunt descoperite de Rorschach, dar dezvoltate de Binder
ulterior morţii autorului.
Se analizează tot în funcţie de determinantul formă. Astfel
diferenţiem între:
• FE, răspunsuri formă - estompaj;
 • EF, răspunsuri estompaj - formă;
• E, răspunsuri estompaj pur.
Semnificaţia lor este interpretată relativ diferit de autori
precum Beck (răspunsuri gri deschis, răspunsuri perspectivă,
răspunsuri textură), Piotrowschi, Klopfer, Ombredane şi Canivet.
Astăzi, se deosebesc mai ales în estompaje de textură care
caracterizează sensibilitatea tactilă, estompaje de difuziune constituite
de engrame cu contururi efemere, diluate, estompaje de perspectivă
sau tridimensionale legate de narcisism.
Clarobscur
Pot fi FClob, ColbF sau Clob şi reprezintă cazuri particulare de
estompaj definite de Binder.
Pentru a cota Clob trebuie respectate 2 condiţii: răspunsul să
fie determinat de masa întunecată a petei şi să prezinte o tonalitate
disforică (angoasă, depresie, agresiune).
Astfel avem răspunsuri de tip "zăpadă murdară", "cap de mort"
care indică atitudinea de fugă a subiectului; "un cataclism îngheţat",
"castel în ruine", care indică o stare de paralizare; "furtună
ameninţătoare", "vampir îngrozitor", când subiectul recţionează
agresiv în faţa fricii.
Răspunsurile clarobscur sunt o emanaţie statică, constituind un
criteriu de angoasă patologică care caracterizează starea nevrotică.
Răspunsurile Clob dispar în psihoze, dar pot fi prezente la debutul
psihotic când indică atât groaza subiectului în faţa dezorganizării
personalităţii, cât şi capacitatea de a lupta cu această dezorganizare.
Interpretări detaliate (sunt frecvent D sau Do), în care subiectul
relevă fiecare nuanţă în particular. Aceste interpretări sunt de cele mai
multe ori în perspectivă.
Interpretări în combinaţii cu figuri inter-maculare (răspunsurile
fiind atunci fie în perspectivă, fie în plan obişnuit); astfel de combinări
se notează DblDF(C) sau DblF(C) (de ex. pentru planşa II, alee în plin
soare, figura inter-maculară).
Interpretări clar-obscur detaliate la planşele colorate (de ex.
pentru marginea mediană a brunului din planşa IX - coasta norvegiană,
notată DdF(C)+, geogr. orig.). Interpretările clar-obscur detaliate
traduc o capacitate de adaptare fin nuanţată, cu predominanţa
intelectului.
Interpretările clar-obscur, difuze, Clob, sunt aproape
întotdeauna G sau D şi sunt induse de impresia globală difuză a petei şi
pot fi FClob, unde conturul este important (de ex. silueta unui castel în
ruină, pe o stâncă, notat DFClob+ la planşa VI) sau ClobF unde
caracterul clar-obscur al petei primează) Norii şi radiografiile sunt
aproape întotdeauna ClobF, ca şi fotografiile aeriene). Interpretările
clar-obscur difuze sunt expresia tensiunilor interioare, cel mai adesea
disforice şi a modului în care se face reglajul stărilor afective
instinctuale.
Interpretări clar-obscur pure, când elementul formal lipseşte în
întregime (de ex. coşmar, notat GClob, abstr., la planşa IV).
Autorii americani nu recunosc cotările tip Clob.
Conţinutul interpretării (categoriile cele mai importante):
• Formă umană întreagă, H.
• Fragment de corp uman, Hd.
• Fiinţă paranormală, spirit, vrăjitor, înger, diavol, caricatură,
portret (H).
• Formă de animal întreagă, A.
• Monstru, animal mitologic, desen animat, caricatură de
animal, (A),
• Detaliu de animal, Ad.
• Anatomie, Anat.
 • Sex.
• Geografie, Geogr.
• Peisaj.
• Obiecte.
• Abstactizări, Abstr..
• Vegetaţie etc.
Dacă răspunsurile H apar în număr suficient, faptul indică
capacitatea persoanei de a se identifica cu o imagine umană, de a-şi
recunoaşte apartenenţa la specia umană, de a se autoreprezenta într-
un sistem de relaţii clar definit în raport cu identitatea participanţilor.
Procentul de răspunsuri animale indică gradul de stereotipie a
gândirii, desfăşurat între un minim, când subiectul se arată dezintegrat
de lumea externă şu un maxim, dincolo de care gândirea este
stereotipă. Optimul traduce posibilitatea de a observa lumea şi de a se
putea elibera de ea. Analiza calitativă poate permite sublinierea
caracterului socializat sau nesocializat al conţinuturilor. Apariţia unui
bestiar arhaic şi prost diferenţiat poate servi ca suport pentru proiecţia
unui conţinut persecutoriu, devorator, tentacular
(Anzieu).
Unele conţinuturi au valoare simbolică, care poate fi
interpretată în registrul psihanalitic şi / sau simbolic. Trebuie evitate
corespondenţele "logice" în aprecierea semnificaţiei simbolice, în acest
sens putând fi cerute asociaţii chiar subiectului.
Analiza se face îndeosebi asupra conţinuturilor cu valoare
sexuală, conţinuturilor cu valoare agresivă, conţinuturilor cu valoare
regresivă şi a unor a particulare precum cele anatomice, sânge,
răspunsurile numerice. Răspunsurile unde se poate descoperi un
simbolism sexual sunt mai frecvente la planşele II (zona mediană,
"clopot"), IV ("personaj puternic"), VI ("o flacără care se ridică"). Astfel
de asociaţii sunt obişnuite şi sunt considerate forme bune, în
rezonanţă cu conţinutul latent al planşelor. Răspunsuri cu
valoare simbolică sexuală sunt: flori, cochilii, vas, referinţele la cruce
mai ales la planşele "receptive" II, VII, IX , la planşa "sexuală" IV şi la
planşa VI.
Conţinuturile cu valoare agresivă pot fi recunoscute în cele
care se referă la obiecte ascuţite sau care taie (foarfece, ace, topor), la
răspunsuri privind animale feroce care permit deplasarea unor pulsiuni
agresive periculoase (hiene, urangutani, lup). Distructivitatea este mai
accentuată în răspunsuri de tip foc, sânge, în care domină aspectul
violent. Efectele tendinţelor distructive, apar simbolic în răspunsurile
de tip ruine, fragmente, bucăţi etc.
Valoarea regresivă a unor răspunsuri poate fi trăită de subiect
în contextul de plăcere sau de neplăcere. Astfel, evocarea elementelor
şi mai ales a apei reflectă contextul de plăcere (fund de mare, ape
calme, eleşteu într-un luminiş...) sau de neplăcere (noroi, apă murdară,
furtună ...). De asemenea conţinuturile care se referă la înveliş,
container, contactul senzorial (veşmânt, blană, perne moi ...).
Răspunsurile tip "sânge" sunt considerate ca acompaniind o
tulburare emoţională, făcând pereche cu şocul la roşu. Simbolismul
este relativ larg, de la distructivitate la sexualitate.
Rorschach consideră răspunsurile numerice de genul "văd 6
feţe" tipice pentru schizoidie. La fel răspunsurile de tip poziţie, gen
"inimă pentru că e în mijloc", în care decupajul este resimţit ca o
imagine dezintegrată de unitatea corpului propriu.
Caracterul banal sau original al interpretării.
Răspunsurile Ban., sunt cele care revin 1 din 3, după Rorschach,
în prezent, 1 la 6. Semnifică adaptare socială elementară,conformismul
social, participarea la gândirea colectivă. În mod normal variază între 5
şi 7. În exces indică un compromis excesiv, iar în număr mic sunt un
indice pentru insuficienţa inserţiei sociale. Există tabele cu principalele
Ban. în diferite culturi.
 Răspunsurile originale sunt cele care apar o dată la 100 de
răspunsuri. Se deosebesc, originale bune, care caracterizează gândirea
creativă şi Orig. proaste, care sunt un indice de patologie.
Fenomene particulare
În afara acestor elemente esenţiale sunt o serie de alţi factori la
fel de importanţi pentru interpretare, care nu pot fi măsuraţi, numiţi
fenomene particulare.
Refuzul apare când subiectul nu dă nici nu răspuns la planşă.
Este datorat unui blocaj al gândirii prin inhibiţie sau stupoare. Când
inhibiţia este pur depresivă, subiectul dă totuşi o interpretare
spontană, fără să ajungă la un veritabil refuz. Când refuzul este brusc şi
categoric se remarcă o patologie a conştiinţei. Refuzul apare mai
frecvent la planşele IX, VII, VI, IV şi II. La anchetă, persoana este
invitată să revină asupra refuzului. În unele cazuri refuzul poate fi
depăşit şi se consideră că a fost legat de un conflict psihologic; dacă
persoana nu reuşeşte să depăşească refuzul, se consideră că acest
conflict ţine de structura mentală a acesteia. Se face diferenţa dintre
un refuz normal, emotiv, când, încurajat să răspundă, subiectul îl poate
depăşi; refuzul datorat unui blocaj anxios paralizant; refuzul datorat
incapacităţii de răspuns când, în ciuda eforturilor şi a cooperării
persoana nu ajunge să găsească un răspuns (Castellan).
Conştiinţa atitudinii interpretative este firească pentru
comportamentul normal. La depresivi, meticuloşi, psihastenici, ea este
exacerbată. Contrariul este slăbirea conştiinţei interpretative, până la
suprimarea completă (la schizofrenici şi debili mintal).
Autocritica şi critica obiectului presupun întotdeauna
sentimente de inferioritate, lipsă de certitudine interioară (la
psihastenici, psihopaţi, fobici şi în nevrozele anxioase).
Răspunsurile de tip şoc reprezintă reacţii de stupoare afectivă
pentru Rorschach, o perturbare emoţională profundă provocată de
particularităţile planşei care generează o dezorganizare a gândirii
raţionale şi controlului asupra comportamentului. Pentru a evalua ca
atare şocul, trebuie întruniţi cel puţin 5 dintre indicii următori:
scăderea randamentului, cantitativ sau calitativ, la o planşă faţă de
celelalte; creşterea supracompensată a numărului de răspunsuri;
schimbări în modul de aprehensiune; neregularităţi în succesiune;
absenţa răspunsului culoare la planşele colorate; absenţa
răspunsurilor obişnuite la o planşă (mai ales Ban.); sărăcirea
conţinuturilor, G primare; creşterea timpului de latenţă; manipularea
agitată a planşei sau ezitări; tăcere, refuz, negaţii; exclamaţii
emoţionale de dezaprobare sau aprobare a planşei; remarci critice sau
autocritice; răspunsuri bizare sau infantile; răspunsuri ce exprimă
simbolic problemele persoanei.
Cele două şocuri principale sunt şocul la culoare şi şocul la
negru.
Şocul culoare este un comportament provocat de stupoarea în
faţa petelor colorate. În unele cazuri, stupoarea este atât de puternică
încât sfârşeşte cu un refuz. Formele de apariţie ale şocului-culoare:
este mai frecvent la planşele II, IX, VIII, X unde poate apare ca şoc
culoare manifest sau şoc culoare latent Semnele pentru şocul la
culoare sunt: timp de reacţie prelungit; gesturi şi mimică trădând
perplexitate; modificări de succesiune, în special “fuga” în Dbl pentru a
evita culorile; tendinţa la refuz; interpretare sexuală izolată ca prim
răspuns; animalele din conţinutul lateral al planşei VIII nu sunt
interpretate în primul rând şi sunt înglobate într-o interpretare mai
vastă; scăderea preciziei formelor bune; diminuarea netă a numărului
de răspunsuri la planşele colorate; perplexitate la planşele II şi III.
Alte variante ale şocului culoare: aderenţa la culoare; şocul
culoare supracompensat; şocul la roşu; şocul la negru (uneori
supracompensat); şocul la negru interferat de şocul culoare; şocul la
alb; şocul la albastru şi la brun; şocul kinestezic.
Şocul la negru, sau şocul la estompaj, sau şocul disforic, apare
mai ales la planşele IV, VI, V, VII şi I. Este mai difuz şi mai durabil ca cel
la culoare.
Şocul la vid pentru planşele VII şi IX, caracterizează fobiile din
perioada pregenitală, perturbările precoce în relaţia cu imago-ul
matern, nevroza de abandon sau unele obsesii privind moartea.
Şocul sexual apare mai ales la planşa VI şi indică preocupări ce
privesc probleme sexuale nerezolvate.
Şocul la simetrie, mai ales odată cu planşa II, indică psihopatie
sau schizoidie.
Şocul kinestezic, mai ales la planşele III, I, II, IX sunt un semn de
apărare de angoasă prin rigiditate.
Alte fenomene particulare: descrieri, nominalizări culoare;
- inhibiţia safropsihică (reacţia psihică pentru a elimina sau
supracompensa reacţiile disforice);
- descrieri de senzaţii; accentuarea simetriei; răspunsuri “sau –
sau”;
- răspunsuri perspectivă; pedanteria în formulare;
- kinestezii reprimate sau cu dublu sens sau cu senzaţii
corporale; perseverarea; contaminările; confabulările; stereotipiile
anatomice; referinţele personale (proiectarea propriei persoane în
interpretare); răspunsuri număr şi poziţie; stupoare datorită
simbolismului sexual; afazie amnestică.
Interpretarea rezultatelor
După cotarea simbolică a răspunsurilor se face o cotare
numerică a rezultatelor, grupându-se modurile
de aprehensiune, determinanţii, conţinuturile, banalităţile şi
originalităţile.
Se calculează numărul de răspunsuri şi timpul care a fost
necesar pentru aplicarea întregii probe.
Se calculează procentajele: F%, F+%, H%, A%.
Se stabileşte succesiunea modurilor de aprehensiune pentru
fiecare planşă (tipul de aprehensiune).
Se stabileşte raportul numeric (cel mai important) dintre
răspunsurile mişcare şi răspunsurile culoare, respectiv unul dintre
indicii cei mai semnificativi pentru diagnosticul asupra structurii
personalităţii, tipul de rezonanţă intimă, TRI.
TRI este o formulă pusă la punct de Rorschach, stabilind
proporţia dintre atitudinile introversive şi extratensive, şi indică modul
cum simte persoana.
Tradiţional, se compară suma de kinestezii umane (K) cu suma
ponderată de răspunsuri culoare şi C. Dacă suma de K este mai mare
decât suma de C, Rorschach consideră că este vorba de intratensivul
pur sau intratensivul dilatat, după cum suma C este fie 0, respectiv
diferită net de 0.
Dacă raportul este în favoarea sumei C, vorbim de tipul
extratensiv, pur sau dilatat după cum suma K este 0, respectiv net
diferită de 0.
Dacă cele două sume sunt sensibil egale vorbim de tipul
ambiegal, cânt avem valori peste 3 care tind să se egalizeze.
Dacă raportul de egalitate este 1/1, Rorschach vorbeşte de tipul
coartativ, iar dacă egalitatea este la nivelul 0/0, tipul coartat.
Iniţial, autorul a considerat ambiegalul ca un top ideal, bine
echilibrat putând dispune de ambele atitudini. Experienţa clinică cu
testul a demonstrat că ambiegalul este departe de a fi echilibrat în
sensul normalităţii; situaţia de egalitate indică de fapt incapacitatea
subiectului de a se decide între cele două atitudini, comportamentul
fiind indecis, blocat şi ambivalent. La extrem, nevroza obsesională.
Coartatul şi coartativul reprezintă persoane cu o îngustare a
personalităţii, a intereselor vitale. Dacă funcţionarea psihică este
normală, putem vorbi de tendinţa subiectului de a refula puternic, sau
de faptul că participă la test împotriva voinţei. Personalitatea fie
blocată, fie rigidă, este tăiată de orice resursă afectivă. De asemenea,
situaţiile de coartare sau coartative se întâlnesc mai des la bătrâni sau
la personae foarte tinere. În registrul tulburării funcţionării psihice, le
întâlnim fie la bolnavi psihotici, fie la organic sau psihosomatici.
Tendinţa intraversivă se manifestă printr-o viaţă interioară
intensă, numărul mai mic dar profunzimea mai mare a contactelor cu
ceilalţi, lipsa de îndemânare şi maleabilitate în acţiuni şi în viaţa
socială, exprimare mai redusă şi unele dificultăţi de raportare la
realitate.
Extratensivul prezintă o personalitate expansivă, dar
superficială şi mai puţin originală, cu un contact imediat cu realul bun,
se adaptează la real uşor şi se exteriorizează uşor, dar este relativ
influenţabil şi schimbător. Pentru Rorschach, introversivitatea
înseamnă raporturi afective între lucrurile reale şi persoană, dar
diferite de cele caracteristice pentru extratensivitate, respectiv le
consideră mai intense şi mai selective, mai "subterane", se manifestă
mai discret şi mai lent, sunt mai "complicate".
Rorschach consideră că TRI este stabil pentru adult,
caracteristic personalităţii de bază.
Mulţi practicieni americani nu mai consideră TRI ca indice
central pentru structura personalităţii. Unii merg până la a-i nega
valoarea, sau îl menţin dar sub altă denumire. De exemplu, Beck îl
denumeşte cotient afectiv. Nu se mai insistă azi atât de mult pe
cuantificarea propriu-zisă, acordându-se semnificaţie mai ales analizei
detaliate a componentelor.
Unii autori, Canivet şi Rausch, au stabilit o formulă secundară,
sau complementară care se adaugă primei simetric, punând în ecuaţie
suma de k comparată cu suma ponderată de estompaje (fără Clob).
Compararea cu procentul de răspunsuri la ultimele planşe
pastel poate aduce o confirmare sau o detaliere a semnificaţiei TRI.
Astfel RC%, dacă este semnificativ, indică impactul stimulărilor externe
asupra subiectului care acţionează prin supralicitarea producerii de
răspunsuri. În corespondenţă cu calitatea acestor răspunsuri,
semnificaţia se poate referi la starea de angoasă şi combaterea ei prin
supraproducţie, excitare care depăşeşte mecanismele de control,
având loc o invadare cu reprezentări sau afecte, în registrul unei
calităţi bune, sentimentul de bine care facilitează expresivitatea.
Consideraţii generale şi reguli fundamentale în interpretarea
rezultatelor
Interpretarea rezultatelor este o activitate dificilă, complexă
analitică şi sintetică, nesupusă rutinei. Ca orice diagnostic, presupune
ştiinţă şi artă, stăpânirea tehnicii dar şi intuiţie. Pentru elaborarea
psihogramei şi a diagnosticului este nevoie de specializare în tehnica
Rorschach.
Reguli fundamentale:
Fiecare rezultat trebuie analizat profund în multiplele sale
detalii; la fel ca raporturile dintre factori.
Nu este admisibil să se stabilească un diagnostic numai în
funcţie de rezumatul numeric (trebuie considerate şi reacţiile care nu
se pot cota, succesiunea, şocul etc.).
Nu este admisibil să se facă abstracţie de rezultatele numerice.
Psihograma şi diagnosticul trebuie stabilite prin examinarea
efectivă a subiectului (nu prin metoda oarbă).
 Examinatorul trebuie să rămână mereu conştient de faptul că Nume, vârstă, Q. I., Motivul examinării, Data examinării
testul măsoară o realitate dinamică, infinit de complicată pentru care R: G: sumă F (F+, F-, A: F%:
nu există semnificaţii absolute. Refuz: D. F+): Ad: F+%:
Timp total: Dd: K: H: A%:
Cele patru faze ale interpretării Timp / Dbl: Kp: (H): H%:
Faza Activitate Comentariu răspuns: Do: Kan: Hd: Ban.:
1 analiza şi interpretarea cotelor În această fază se recomandă Media timp FC: Elem.:
formale (numere brute, utilizarea unei “foi de latenţă: CF: Fragm.:
procentaje şi formule) despuiere a datelor” C: Ob.:
2 analiza şi interpretarea şocurilor Această fază este importantă FE: Anat.:
şi a fenomenelor de interferenţă pentru înţelegerea problemelor EF: Geogr.:
afective ale subiectului E; Peisaj, plante:
3 analiza interpretărilor susceptibile FClob: Ştiinţă:
de încărcătură simbolică ClobF: Abstr.:
4 sinteza sau psihograma Această fază nu este o simplă Clob: Altele:
aliniere de fapte descoperite în Succesiune Elemente calitative:
etapele precedente ci un tot Tip de apreh.: Şocuri
unde toate datele sunt corelate TRI: Echiv. şoc.
între ele. Personalitatea este un F compl.: Perseverări
tot indivizibil, mai mult sau RC%: Remarci sb.
mai puţin armonios, care Alegeri + Remarci culoare
încearcă să îşi menţină Alegeri - Critici subiect
echilibrul Critici obiect.
Descrieri
Schema unei psihograme Reveniri
Psihograma cuprinde sintetic analizele cantitative pe indicii Conştiinţa interpret.
Referinţe personale
relevanţi.
Majoritatea indicilor din testul Rorschach prezintă mai multe
semnificaţii. Delimitarea se poate realize tocmai prin analiza
integrativă, compararea cu restul protocolului. Indicele trebuie
considerat asemănător unei ipoteze, a cărei confirmare sau infirmare
va rezulta din interpretarea integrativă.
Deci, interpretarea testului înseamnă emiterea unei serii de
ipoteze pentru care se vor analiza şi confrunta integrativ datele
testului alături de alte date (rezultatele testului de inteligenţă,
observaţii comportamentale, alte teste de personalitate). Ceea ce dă
testul este o viziune detaliată asupra structurii şi funcţionării acestei
structuri a personalităţii.
Interpretarea protocolului este dinamică în măsura în care cere
sesizarea interrelaţiilor. Demersul este sintetic în măsura în care reia
temele mari - inteligenţă, vulnerabilitate etc. - dar cere referinţe şi
utilizarea unui model teoretic coerent.
Raportul final va suporta diferenţe în funcţie de beneficiarul
acestuia (poate fi cel care angajează persoana, poate fi completul de
judecată dacă este vorba de o expertiză judiciară, poate fi medicul
psihiatru, poate fi chiar subiectul interesat de consiliere sau
psihoterapie, poate fi chiar terapeutul examinator). În concluzie,
examinatorul va trebui de exemplu să răspundă care sunt reacţiile
posibile ale persoanei într-o anumită situaţie (schimbarea mediului, a
locului de muncă, a procedurii terapeutice etc.), diagnosticarea stării
prezente a subiectului, prognosticul evoluţiei psihologice. În cadrul
fiecăreia dintre formele de raport, se cere respectarea regulilor
deontologice privind relaţia psiholog - subiect.
În principiu analizele calitative se axează, sistematic, pe
următoarele probleme (Anzieu):
Evaluarea inteligenţei (cantitativ şi calitativ)
Testul Rorschach nu oferă posibilitatea stabilirii unui coeficient
intelectual. Totuşi, după afirmaţia autorului, este o probă de
inteligenţă, independentă de memorie, exerciţii, educaţie şi înţelegere
verbală în sensul că oferă o imagine calitativă a inteligenţei, precizând
dacă randamentul inferior ţine de handicap mental, de o deficienţă
dobândită sau de un factor inhibitiv.
În linii mari se poate afirma că un bun nivel intelectual al unui
individ normal se traduce printr-o serie
de factori: o succesiune ordonată, un tip de aprehensiune G - D - Dd
sau D – G –Dd, F% ridicat (80-90%), un procent mediu de banalităţi şi
originalităţi, un A% scăzut şi mai multe kinestezii.
Modul de aprehensiune permite aprecierea modului în care se
abordează munca. Răspunsurile globale reflectă o perspectivă de
ansamblu, talent organizatoric şi gust pentru teoretizare şi
sistematizare ştiinţifică. Indivizii obsedaţi de ambiţia calităţii, dau
multe interpretări G dar cu forme rele, pentru că sunt lipsiţi de talent
natural. Interesul există dar lipseşte aptitudinea. G alături de un TRI
intratensiv relevă persoane visătoare. De obicei, subiecţii cu aptitudini
tehnice dau numeroşi K, orig.+, dar puţine G. Cei care sunt capabili de
munci de fineţe dau următorul tip de aprehensiune: G – D – Dd.
A% scăzut apare la subiecţii dotaţi cu imaginaţie, artişti (20-
25%); persoanele obişnuite au A% mediu (35-50%).
Ban.% ridicat (9-12) denotă persoane comune, plictisitoare.
Absenţa banalităţilor înseamnă o tulburare gravă de contact sau
autism schizofrenic.Subiecţii teoretici dau puţine răspunsuri ban. (3-4).
Răspunsurile originale cu formă bună (orig.+) cu G abstracte se
întâlnesc la teoreticieni şi la spirite ştiinţifice creatoare. Cei cu
aptitudini matematice şi tehnice dau G constructive şi orig.+.
Practicienii inventivi au mulţi D şi orig.+. Cei cu orig.+ şi Dd au idei
originale şi pot face munci minuţioase. Dbl cu orig.+ desemnează
subiecţii capabili în dispute polemice şi critice. Răspunsurile G originale
+ ne conduc către remarcabile aptitudini.
Kinesteziile. Persoanele realiste, practice, cu inteligenţă
reproductivă au un număr mic de K, în timp ce teoreticienii şi spiritele
creatoare dau mulţi K. Raportul kinestezii şi TRI este important. K
combinat cu un TRI intratensiv implică o productivitate interioară care
nu are, de obicei, corespondent în practică. Kinesteziile combinate cu
un TRI ambiegal sau extraversiv presupun o productivitate care poate
fi convertită în activitate socială.
 Azi, pentru aprecierea funcţiei cognitive, respectiv a felului cum
persoana se serveşte de capacităţile sale intelectuale, analiza se poartă
asupra calităţii factorilor şi a interacţiunii lor. Se studiază modul de
aprehensiune, calitatea raporturilor cu realul, gradul în care
kinesteziile se asociază cu forme bune şi calitatea conţinuturilor.
Evaluarea afectivităţii
Proporţia valorilor culoare (tipul culoare) oferă o perspectivă
asupra structurii afectivităţii. Dacă FC domină faţă de CF+C,
afectivitatea este stabilizată şi echilibrată. În tipul median, unde FC
sunt mai puţin numeroase şi CF puternic reprezentate, alături de C
pur, este vorba de o afectivitate vie şi adaptată. Când CF+C predomină
faţă de FC, avem o afectivitate labilă, impulsivă şi inadaptată.
Interpretările clar-obscur detaliate, fără răspunsuri culoare,
indică persoane care încearcă să suplinească adaptarea spontană
printr-o adaptare mediată, intelectualizată, prudentă. F(C) cu FC indică
persoane cu fine capacităţi empatice. Când F(C) sunt mult superioare
numeric lui FC este vorba de o hipersensibilitate. F(C) cu CF şi C (dar
fără FC) presupun o luptă conştientă împotriva propriilor afecte, sau o
sensibilitate schizoidă (în special când lipseşte CF)
Inhibarea afectivităţii se relevă în trei factori: Clob, Dbl şi şocuri.
Factorii stabilizatori ai afectelor sunt: K, F+% şi răspunsurile C.
Absenţa răspunsurilor culoare din protocol are cauze diferite:
amorţirea afectivă, viaţă vegetativă, debilitate mentală însoţită de o
debilitate afectivă, inhibiţie de tip depresiv sau nevrotic.
Capacitatea de contact social sau analiza factorilor de
socializare
Sunt analizaţi în relaţie cu factorii pentru analiza funcţionării
cognitive, acest lucru permiţând aprecierea proceselor de adaptare
implicate în special în conduitele cognitive. D%, A%, F+%, H% şi Ban.
sunt evaluaţi pentru a determina dacă este vorba de o socializare
insuficientă, un conformism excesiv cu valoare defensivă, echilibrul
între considerarea constrângerilor impuse de realitatea socială şi
subiectivitate.
Capacitatea de contact social este corelată palierului afectiv şi,
după Rorschach, este condiţionată de mai mulţi factori: ban.%, FC, D,
H, Hd, TRI şi natura răspunsurilor K.
- Ban. şi ban.% sunt indicatori pentru adaptarea intelectuală;
- FC reprezintă posibilitatea de contact afectiv;
- D implică luarea în considerare a realităţii (simţul realităţii);
- H şi Hd semnifică interesul subiectului pentru mediul uman;
- TRI dă măsura intensităţii contactului social, extratensivii
având un contact mai bun decât extraversivii;
- Kinesteziile de extensie sunt un factor de contact pozitiv, pe
când cele de flexie indică o îndepărtare de lume.
Dinamica afectivă
Analiza componentelor TRI, respectiv a raportului dintre K vs. C
permite rafinarea aspectelor date de formula propriu-zisă. Astfel,
permite studierea procesului de indentificare, capacităţii de
conflictualizare şi calitatea specifică a modalităţilor de relaţionare.
Anzieu observă importanţa aprofundării analizei legăturilor dintre
reprezentări şi afecte, pentru a decela semnificaţiile mai subtile ale
modului de control a afectelor. TRI ţine cont de felul în care persoana
se situează în raport cu sine şi cu ceilalţi.
În acelaşi scop, alţi autori recomandă analiza componentelor
formulei secundare, respectiv a raportului dintre k şi E, care va permite
relevarea unor aspecte care intervin în funcţionarea mentală. De
exemplu, un număr important de k va schimba acceptul pe tendinţele
proiective inhibate de la nivelul TRI. O sensibilitate extremă se poate
traduce prin numeroase răspunsuri E, faţă de existenţa unui număr
mai scăzut de răspunsuri culoare propriu-zise.
Accentuând centrarea pe conţinuturi vom putea determina
temele privilegiate, respectiv preocupările dominante ale subiectului,
registrul conflictual caracteristic.
Atitudini generale posibile: ambiţia, sentimente de
inferioritate, agresivitatea, opoziţia etc. Dispoziţia poate fi: neutră,
deprimată, animată, anxioasă etc.
Anzieu accentuează importanţa unei interpretări dinamice sau
temporale a planşelor, prin care se reiau răspunsurile în ordinea dată
de subiect pentru a le studia interacţiunea şi stabili tabloul de
ansamblu al personalităţii. Acest proces analitic se realizează iniţial în
interiorul fiecărei planşe, apoi legând între ele planşele, de la una la
alta. Se notează felul în care variază şi se succed localizările,
determinanţii, conţinuturile, numărul de răspunsuri, comentariile,
timpii de latenţă şi timpul de răspuns, inversarea planşelor,
comportamentul subiectului şi atitudinea sa faţă de examinator.
Se poate astfel degaja dinamica zonelor conflictuale şi diferitele
faţete ale personalităţii.
Cazurile în care persoana manifestă acelaşi stil de la un capăt la
altul al testului sunt rare,
Schimbările se produc mai ales la planşele negre sau la cele
color. Se observă dacă există o planşă care perturbă puternic
atitudinea subiectului (mai ales planşele IX, V, VI, VII), acesta ne mai
prezentând aceeaşi dinamică înaintea şi după planşă. În astfel de
situaţii testul poate fi împărţit în două secvenţe distincte; în cursul
fiecăreia dintre ele persoana îşi revelă un aspect diferit.
La sfârşitul examinării, conform Morgenhaler, se pot
readministra chestionând: care sunt 2 planşe cele mai preferate, şi 2
planşe, cela mai puţin preferate, pentru a preciza şi dinamica acestor
răspunsuri. Se cer motivele alegerilor. Alegerea este totdeauna
revelatoare dacă persoana preferă o planşă la care anterior a
reacţionat inconştient prin stupoare. O astfel de situaţie indică
încercarea de a ignora conştient sau inconştient tulburările care au
produs reacţia de stupoare.
Indici ai nevrozeixl
• număr de răspunsuri sub 15;
• K inferior lui 2;
• număr de kinestezii animale superior lui K;
• şoc culoare;
• şoc Clob sau şoc la negru;
• refuz al uneia sau a mai multor planşe;
• F% superior lui 50;
• A% superior lui 50;
• FC inferior lui 2.
Interpretarea psihanalitică a Testului petelor de cerneală.
Perspectiva psihanalitică reprezintă şi în cazul testului
Rorschach un model teoretic care permite interpretări de profunzime,
care depăşesc ancorarea semnificaţiilor răspunsurilor subiectului la
nivelul structurii personalităţii, adăugând dimensiunea conţinuturilor
semnificative.
Sarcina subiectului este abordată astfel în funcţie de conţinutul
manifest, configuraţia perceptivă a petei, dar şi în funcţie de solicitările
implicite, conţinutul latent articulat în jurul celui manifest.
Diferenţierea între manifest şi latent permite interpretări nuanţate a
răspunsurilor pentru că ceea ce spune subiectul este în legătură nu
numai cu un obiect concret, ci şi cu un obiect simbolic care are
semnificaţii afective şi - sau fantasmatice.
 Rapaportxli denunţă mitul testului ca activitate perceptivă
plecând de la un material non-structurat. Planşa constituie o realitate
materială care permite o ancorare în real, dar în acelaşi timp suscită,
datorită lipsei unei configuraţii concrete, o "elaborare a percepţiei în
funcţie de preocupările esenţiale ale subiectului", de fantasmele sale şi
de relaţia sa cu obiectul: articularea interferenţelor perceptive şi
proiective constituie semnul distinctiv a probei petelor de cerneală.
Rapaport descrie moduri de a analiza confruntarea dintre ego şi
materialul latent al testului Rorschach pentru a diagnostica atitudinile
şi condiţia eului. Autorul compară relaţia dintre ego, ca centru de
control, şi forme de imagini străine ego-ului. O imagine dată poate fi
"acceptată de ego" sau "străină egoului" în funcţie de sursa ei psihică
şi de gradul de ameninţare. Ego-ul răspunde selectiv imaginilor.
Imaginile care apar ego-ului ca străine sunt legate de materiale
inconştiente.
Totuşi există condiţii ale ego-ului în care, materiale care apar
străine examinatorului, pot să nu apară străine trecute prin evaluarea
ego-ului subiectului. Materiale care provin din inconştient pot susţine
eul, mai ales în situaţia indivizilor creativi şi pentru persoane fără
tulburări psihologice. Observaţii centrate pe maniera în care ego-ul
răspunde unei confruntări între ego şi o imagerie potenţial străină
pentru subiect, ne pot furniza indici semnificativi pentru predicţii
privind comportamentul subiectului.
Testul Rorschach poate fi privit în calitate de obiect tranzitional,
în sensul dat de Winnicott acestui termen în 1975, de obiect real
investit de individ cu semnificaţii subiective. În acest fel, el devine un
obiect dublu determinat (C. Chabert, 1997):
- Ca obiect real el solicită cuvinte ce exprimă o serie de imagini
articulate plecând de la o realitate imaterială. În acest sens, apelul la
percepţie permite subiectului acroşarea la real, adică fundamentul
înscrierii individului în mediul ambiant. “Distanţa” stabilită între
subiect şi materialul testului va fi, din acest motiv, bogată în
semnificaţii.
- Ca obiect potenţial, imaginat - datorită absenţei unei
configuraţii distincte a materialului -‚ Rorschach permite o elaborare a
percepţiei în funcţie de preocupările esenţiale ale subiectului, de
modalităţile sale de relaţionare cu obiectele, de fantasmele şi afectele
care sunt susţinute prin cuvinteleimagini pe care le oferă subiectul.
Testul facilitează astfel mişcări regresive şi proiective, solicitând
totodată mecanismele proiective şi de adaptare la real.
Proiecţia fantasmei este suscitată de calităţile structurale şi
senzoriale ale planşelor. Structural, planşele unitare solicită proiecţii
ale corpului uman, pe când cele simetrice pot oferi reprezentări ale
relaţiilor. Din punct de vedere senzorial, planşe gri-negru sunt
susceptibile de a declanşa reacţii de nelinişte, anxietate iar planşa gri şi
planşele negru - alb - roşu solicită, prin culoarea roşie, afectele brutale,
emoţiile violente. Planşele pastel prin culorile lor induc afecte.
Suprapunerea celor două dimensiuni - structurală şi senzorială - este
de natură să evoce reacţii complexe şi semnificative din partea
subiectului la fiecare dintre planşe (C. Chabert, 1983).
Autoarea introduce o abordare dublă a planşelor, pe cele două
coordonate principale: cea descriptivă şi cea senzorială. Abordarea la
nivel descriptiv permite o clasificare a planşelor în funcţie de
dimensiunea lor structurală: cele care au un caracter unitar (planşele I,
IV, V, VI, IX) şi cela care se supun unei configuraţii bilaterale evidente
(II, III, VII, VIII). După dimensiunea senzorială, planşele sunt în gri -
negru sau contrastantul negru - alb şi, de asemenea, planşe cu roşu şi
planşe pastel.
Cele două dimensiuni majore şi obiective îi servesc autoarei
pentru a fundamenta analiza conţinutului latent al fiecărei planşe,
pornind de la faptul că dimensiunea structurală este tradiţional
considerată purtătoare a demersului cognitiv iar sensibilitatea la
culoare este asociată empiric cu afectele. Regruparea
solicitărilor materialului planşelor se realizează în funcţie de două
aspecte intercorelate: aspecte care trimit la imaginea de sine şi
aspecte care trimit la reprezentările relaţionale.
Analiza discursului subiectului se face în funcţie de conceptele
psihanalizei; se analizează distincţiile posibile dintre intern şi extern şi
calitatea proceselor defensive, respectiv modalităţile de apărare care
intervin şi modul lor de funcţionare. După Anzieuxlii, testul Rorschach
trimite la "faza pre-verbală a copilăriei, oferind un spaţiu vide în care
subiectul nu poate locui decât în măsura în care-şi proiectează aici
propria imagine corporală". Reamintind modul cum se formează Eul
copilului în sânul relaţiei cu mama şi în contactul cu experienţele care
pun în joc corpul său şi funcţiunile care se formează, Anzieu evocă
primele reprezentări corporale parţiale ale copilului sub forma
fantasmelor corpului traumatizat, în bucăţi, asemănătoare acelor
răspunsuri la test unde pacienţii trăiesc experienţe de dezintegrare şi
derealizare corporală. Analiza răspunsurilor la materialul latent al
planşelor va cuprinde atât tipul de imagine corporală cât şi tipul de
univers relaţional care gravitează în jurul acestei imagini, introducând
perspective temporală şi psihogenetică asupra construcţiei acestora.
Planşa I situează persoana în faţa testului, deci subiectul
trăieşte experienţa întâlnirii cu un obiect necunoscut. Materialul
planşei solicită imagini ce evocă relaţiile precoce cu obiectul
primordial. În plus, referinţa perceptivă la corpul uman împreună cu
alte caracteristici manifeste mobilizează elaborări narcisice (imaginea
propriului corp, reprezentarea de sine) şi, în acelaşi timp, elaborări
privind relaţia cu imaginea maternă.
Planşa II, este construită în jurul unei lacune şi poate fi
apercepută, la nivelul cel mai arhaic, ca un tot strălucitor: lacuna
mediană este trăită ca un gol, un vid interior, o falie corporală
esenţială, subiectul evocând posibilităţile de unificare dar şi de
delimitare dintre interior şi exterior.
La nivelul reprezentărilor relaţionale, acest tip de imagine de
sine se poate asocia cu reprezentări simbiotice de tip fuziune sau
distrucţie.
La un nivel mai evoluat, planşa trimite la problematica de tipul
angoasei de castrare: Dbl este resimţit ca o gaură, o rană. Uneori se
poate produce o contrainvestire prin valorizarea punctelor din mijloc
care sunt interpretate ca simbol falic. Frecvent în răspunsuri apar
referinţe feminine (gestaţie, ciclu, naştere etc.). Relaţional, materialul
solicită investiţii pulsionale fie sub aspectul valenţei libidinale ("două
animale care se îmbrăţişează"), fie agresive ("doi urşi care se luptă").
Planşa III, accesează imaginea corporală, punând în joc
soliditatea schemei corporale datorită personajelor umane. Procesele
de identificare sexuală intervin prilejuite de bisexualitatea esenţială a
planşei (personaje cu sâni şi penis). Pot apare conflicte pentru că
subiectul se simte tentat de două tendinţe contradictorii uneori fără
posibilitatea de a se decide. La nivelul reprezentărilor relaţionale,
reapar cele două aspecte ale implicării pulsionale, fie agresivă, fie
libidinală.
Planşa IV, evocă imagini ale puterii prin masivitatea,
construcţia şi calităţile senzoriale ale planşei. Simbolismul dominant
este cel falic. În majoritatea situaţiilor, puterea falică este asociată
imaginii masculine, planşa fiind adesea denumită "planşa paternală".
Dar, în unele situaţii, poate domina evocarea unui imago feminin, al
mamei falice şi periculoase. În interpretare este implicată poziţia pe
care o ia subiectul faţă de imaginile de putere: se identifică cu forţa lor
dinamică, mai ales când apar reprezentări de personaje foarte active
precum "uriaş", "King-Kong"; sau, datorită şi aspectului de "estompaj"
al petei, se identifică cu pasivitatea, receptivitatea, în răspunsuri
precum "floare stranie,", "pergament uriaş".
 Planşa V, este considerată planşa identităţii şi a reprezentării planşele pastel pot facilita şi regresii prin reactivarea unor manifestări
de sine în sensul psihologic al eului. Chabert consideră planşa deosebit mai vechi, primitive ale senzorialităţii precoce - pentru ceea ce s-a trăit
de sensibilă faţă de orice formă de fragilitate narcisică, evocând anterior limbajului verbal, spune autoarea, şi astfel poate accesa
manifestări depresive legate de stima de sine scăzută, desconsiderarea experienţe de plăcere sau neplăcere legate de contactele sale
sau afirmarea megalomană a puterii absolute, exhibiţionism în iniţiale cu mediul său relaţional.
căutarea gratificării narcisice. În acelaşi timp, datorită pregnanţei Asemănări şi diferenţe între interpretările psihanalitice
gestaltului, planşa este importantă pentru a determina gradul de şi cele analitice. Prezentare succintă.
realism în abordarea lumii exterioare, independenţa între Planşă Conţinut analitic Conţinut arhetipal
reprezentarea de sine şi raportarea la obiectele lumii exterioare. cf. D. Anzieu, M. Monod cf. R S. McCully xliii
I Angoasa pierderii obiectului. Autoritate feminină matriarhală;
Planşa VI este considerată purtătoare a simbolismului sexual.
Susceptibilă la şoc iniţial. relaţia cu feminitatea în funcţia ei
Dimensiunea falică domină ("stilou", "totem", "spadă"). Dar este o Semnificativă şi pentru modul de legată de fecunditate şi
planşă în acelaşi timp bisexuală pentru că evocă o sensibilitate pasivă, adaptare la situaţii inedite. maternitate.
receptivă, asociată cu imagini sexuale feminine ("blană", "floare", "sex Planşă paternă.
feminin"). II Scena primitivă, cuplul originar. Ideea naşterii, continuitatea vieţii.
Planşă a agresivităţii. Poate Prin elementele bisexuale şi
Planşa VII este considerată esenţial feminină. Are o
declanşa şocul la roşu. simetria
configuraţie în cruce, griul şi albul sunt interpenetrabile. Chabert ei introduce problema
consideră că aici pot fi evocate toate modalităţile de relaţie cu imagoul diferenţierii;
matern, de la cele mai arhaice la cele mai evoluate: relaţii simbiotice separarea originară om-animal,
sau fuzionale, relaţii marcate de analitate sau oralitate: sentimente de masculinităţii de feminitate.
bună dispoziţie sau insecuritate, beatitudine sau angoasă, depresie III Situaţie oedipiană. Planşa Planşa androgină în care ambele
virilităţii. Susceptibilă la şoc sexe
legată de pierdere sau căutarea agitată a obiectului pierdut. La nivelul sexual şi şoc la roşu. Planşa încep să fie diferenţiate în
identificărilor permite persoanei să se situeze prin raportarea la un kinesteziilor. proporţii
model feminin: opoziţie, conflict, supunere pasivă sau valorizarea ori egale.
devalorizarea imaginilor feminine. Complexe personale, psihism
Planşele pastel prin coloratură, prin mixturile între culori, individual profund.
IV Supraeu patern. A doua planşă Planşa arhetipală a energiei
suscită masiv afectele, şi permit interpretări privind tipul de raport parentală. Reacţia la autoritate. masculine
între subiect şi mediu. Este mai dificil să se stabilească specificitatea patriarhale. Principiul masculin,
acestor planşe dar Chabert relevă pentru planşa VIII, interpretări puterea, virilitatea. Masculinitatea
privind contactele cu lumea exterioară, pentru planşa IX referinţele este dominantă, feminitatea
maternale primitive, denumind-o "planşă uterină", iar pentru planşa X, recesivă.
situaţia subiectului în raport cu individuarea şi separarea. Toate
V Imaginea mamei falice. Planşă a Psihismul personal primar, conţinuturi reprimate de Eu, dar stimulii care suscită complexele
principiului realităţii. imaginea personale nu activează obligatoriu şi sursele colective (şi invers).
de sine. Planşa eului, a capacităţii
de a se raporta la pulsiuni şi
McCully a încercat să degajeze un număr de legi care sunt
realitate. presupuse a intra în funcţiune în momentul emergenţei simbolului. El
a propus patru legixliv:
VI Bisexualitatea. Planşa sexuală. O Funcţionarea principiului masculin, 1. Legea conştiinţei excluse: în formarea simbolului, conştiinţa
măsură a anxietăţii. investirea energiei masculine. este exclusă de la înţelesurile perceptive asociate cu proprietăţile
Funcţionarea masculină.
stimulului.
VII Prima planşă maternă. Arhetipul feminităţii, energia şi
Separarea de partenerul matern. funcţionarea principiului feminin 2. Legea percepţiei vizuale alterate: în formarea simbolului sunt
în raport cu erosul. de remarcat distorsiunile vizuale care apar; energia arhetipală acoperă
VIII Nu conţine un simbolism în sine. Disponibilităţi adaptative ale eului, forma originală, corectă, a excitaţiei care ajunge la cortex şi
Mediul exterior, străin de familie diferenţierea între real şi ireal, remodelează forma înregistrată. Conştiinţa va înregistra astfel
masculinitate - feminitate, perceptul alterat.
intrapsihic - extrapsihic.
IX A doua planşă maternă; cea mai Relaţia eului cu viitorul.
3. Legea înţelegerii incomplete: deşi Eul funcţionează, exigenţa
frecvent refuzată. Transpersonalul, uniunea marilor unei judecăţi logice este redusă; dacă conştiinţa ar fi complet activă şi
Pulsiunea de moarte. categorii de opoziţie. ar fi astfel în posesia înţelesurilor ce influenţează apariţia simbolului,
X Se pretează la diverse Planşa capacităţii de integrare, a acesta nu s-ar mai forma.
interpretări fiind lipsită de un raportului conştient - inconştient. 4. Legea corespondenţei psihice: ceea ce este perceput de
simbolism în sine. Arhetipul sursă, inconştientul,
către subiect (perceptul alterat) are un corespondent într-o realitate
Angoasa de divizare, de principiul inconştientului în
distrugere a ansamblului, cu accepţie lărgită (sursa psihologică, subiectivă. Din acest punct de vedere, imaginea este
păstrarea posibilităţii de inconştientă, principiul marin, adecvată stimulului. Interpretarea răspunsurilor trebuie realizată
reîntregire şi reglare acvatic). întotdeauna în planul în care apare imaginea.
Pornind de la observarea unor corespondenţe între arta
Interpretare analitică prin prisma materialului simbolic al paleolitică şi calităţile structurale şi senzoriale ale planşelor Rorschach‚
planşelor Rorschach McCully propune un simbolism propriu asociat fiecărei planşe.
Factorii care determină imageria Rorschach nu sunt cunoscuţi Important este faptul că conţinutul arhetipal simbolic al fiecăreia
în totalitate. Robert McCully a încercat să deceleze în interiorul dintre planşe verifică o anume stadialitate în formarea şi dezvoltarea
materialului oferit de protocoalele Rorschach două surse posibile: filogenetică şi ontogenetică a psihismului uman, de la formele
sursele personale, respectiv sursele arhetipale. Nu întotdeauna sursa fundamentale în care psihicul se exprimă în şi prin funcţia maternală a
unui răspuns o constituie arhetipu1. Materialul testului Rorschach naşterii la formele de individuare ale eului care presupun ieşirea din
poate evidenţia probleme personale, atitudini ale Eului, chiar
dependenţele paternale, rezolvarea autonomiei şi corespondenţa
matură a eului cu sinele.
Planşa I
Este cea mai "veche" ca putere de evocare a stadiului primitiv
al apariţiei şi existenţei individului, eului. Ea evidenţiază funcţia
primitivă, primordială a feminităţii: feminitatea funcţională (mama),
matriarhatul în care fecunditatea şi maternitatea sunt funcţiile
principale de relaţionare.
- Detaliul central evocă o figură feminină ce trimite la imaginile
paleolitice ale fertilităţii; este posibilă evocarea unor complexe
personale legate de feminitatea funcţională, dar şi a unor imagini
arhetipale.
- Detaliile marii laterale - evocă frecvent figuri mitologice
(demoni, vrăjitori etc.) cu trimitere la arhetipul umbrei.
- Detaliile albe în formă de triunghi apar în paleolitic ca
reprezentare simbolică a vulvei.
Planşa II
Este planşa care, prin simetria vizibilă în organizare, introduce
problema diferenţierii femininului de masculin, simbolic, misterele
iniţierii masculine
- Detaliul central - trimite la două animale mari (urşi, elefanţi),
deci la capacitatea individului de a-şi umaniza energia sa instinctuală.
- Detaliul roşu inferior - vulva (dar şi animal); în partea
superioară se poate percepe un falus de dimensiuni reduse - deci ca
material latent există în planşă un un organ sexual feminin dominant şi
un falus recesiv ce apar separate de un corp purtător. Şi în opoziţie.
- Detaliul alb central - evocă în general imagini legate de ideea
de naştere: pelvis, canalul naşterii etc., deci simboluri ale sursei vieţii.
Planşa oferă în cazul subiecţilor masculini informaţii privind
diferenţierea lor de feminitate şi de instinct, iar în cazul femeilor -
informaţii despre relaţia cu calităţile matriarhale, ca şi legătura sau
rupture ce există între instincte şi sentimente.
Planşa III
Surprinde un stadiu imediat următor al evoluţiei psihice.
Ambele sexe încep să fie diferenţiate, având o importanţă relativ
egală. Este planşa androginismului.
- Detaliile negre laterale: două figuri umane, negre,
hermafrodite. Această zonă poate evoca conţinuturi asociate umbrei
sau personei, ca şi orientarea fundamentală introversie - extraversie
(cele două figuri aflându-se în relaţie).
Planşa IV
Prin materialul simbolic pune în joc energia masculină,
patriarhală. Masculinitatea este dominantă, feminitatea este recesivă.
Putem vorbi despre funcţia arhetipală instinctuală a masculinităţii.
- Planşa în ansamblu este percepută frecvent ca un uriaş, ceea
ce trimite la aspectul primitiv al masculinităţii de forţă brută.
Simbolismul sexual al planşei ţine de prezenţa unui falus
dominant (ca detaliul central) ataşat aici unui corp, şi a unei vulve
recesive (detaliul inferior central), detaşate de corp. Este interesant de
notat că organul sexual feminin este suprapus capului uriaşului, sediu
al conştiinţei şi al controlului instinctelor; această ambiguitate
structurală poate evidenţia relaţia subiectului masculin cu feminitatea
sa recesivă.
La femei, planşa poate pune in evidenţă atât proiecţii ale
propriei masculinităţi recesive, cât şi relaţia cu puterea paternă,
integrarea autorităţii şi a puterii.
Planşa V
Este planşa eului deja format şi a imaginii de sine, vorbind
despre capacitatea eului de a stăpâni pulsiunile profunde, de a se
manifesta relativ autonom.
 Planşă a realităţii, prin forma ei clar definită, presupune
confruntarea unei lumi realiste, banale, cu lumea fantastică, ireală,
înspăimântătoare.
- Axul median clar delimitat ca şi structura sa simetrică trimit la
separarea conştient - inconştient, dar şi la diferenţierea dintre bine -
rău (cele două detalii laterale apar ca figuri mitologice de tipul “satir”,
“Pani” etc.).
- Detaliile sexuale sunt slab conturate şi detaşate de corp, fiind
posibilă evocarea unor imagini legate de arhetipul hermafroditului.
- Planşa în ansamblu are forma unui bumerang - simbol folosit
in paleolitic pentru “femeia care se supune”, femeia aflată in poziţia de
a primi sexual bărbatul.
- Părţile laterale sunt percepute uneori ca două animale
identice izbindu-se cap în cap; imaginea rezultată poate evoca atât
agresivitatea subiectului cât şi lupta între forţele interioare care
angajează energia arhetipală.
Planşa VI
Planşa evocă masculinitatea funcţională. Această planşă, a cărei
interpretare trebuie pusă în legătură cu răspunsurile primite la planşa
IV, ca planşă a structurii şi energiei asociate psihismului masculin,
evocă un nivel superior al masculinităţii: aici se poate observa
funcţionarea şi adaptarea bărbatului diferenţiat, în relaţie cu
masculinitatea sa dominantă şi cu feminitatea sa recesivă.
- Planşa în ansamblu evocă frecvent răspunsuri tip textură
(“piele de animal”) ce pot trimite subiectul la modul său intuitiv,
feminin, de apercepţie.
- Detaliul superior apare ca o structură falică dominantă având
în lateral pete asociate adeseori unor pene sau aripi. Acest falus
înaripat trimite la calităţile eliberatoare ale funcţionării logosului în
raport cu cerinţele instinctuale.
- Detaliile laterale atrag frecvent imagini ale puterii şi autorităţii
masculine, în special personaje cu barbă.
Planşa VII
Este planşa care pune în joc feminitatea şi, odată cu ea, erosul.
Surprinde structura şi funcţionalitatea feminină, respectiv feminitatea
în relaţie cu erosul.
Planşa trimite mai ales la capacitatea femeii de a conţine şi a
dezvolta masculinul; din acest motiv este deosebit de importantă în
cazul subiecţilor femei pentru a diagnostica tipul de funcţionare
feminină în raport cu masculinitatea.
- Detaliile laterale - figuri feminine clar definite ce pot fi
percepute ca dansând sau certându-se (de aici, relaţia cu alte femei).
- Detaliul alb central - vas, container, simbolizând capacitatea
de conţinere a femeii în raport cu bărbatul. Acelaşi detaliu poate
trimite şi la aspecte care ţin de opoziţia bine - rău, specifice în modul în
care este trăită în psihologia feminină (de exemplu, trăirea castităţii, a
purităţii femeii).
- Simboluri sexuale: falus recesiv (detaliile superioare în lateral),
respectiv vulva dominantă (detaliul central jos) legată aici de o
structură corporala. Se observă simetria cu planşa IV: planşa VII obţine
informaţii echivalente pentru situaţia când subiectul care răspunde
este femeie.
- Detaliul larg central în poziţie laterală (>): bufon de curte, ca
imagine care ţine de aservirea intelectuală a femeii.
Planşa VIII
Funcţionalitatea erosului şi organizarea psihică în vederea
relaţionării erotice.
Calităţile deosebite ale acestei planşe (forme definite şi culori
strălucitoare) realizează o juxtapunere între afecte si instincte; planşa
pune in joc abilitatea de a controla aceste instincte şi iniţierea
subiectului pe o treaptă superioară: relaţionarea prin eros cu sexul
opus stimulând aspiraţiile şi scopurile existenţiale ale celui care
răspunde.
- Structura planşei sugerează o mişcare de jos în sus, deci o
mişcare evolutivă, verticală. De asemenea, figurile duble apar separate
şi angajate într-un scop exterior, fapt de natură să pună în lumină
natura energiei instinctuale care sprijină erosul în experienţa
individului.
- Structurile sexuale apar aici recesiv: dacă erosul funcţionează,
problema împărţirii energiei sexual pierde din importanţă. Din acest
motiv devine semnificativă pentru interpretare orice centrare a
subiectului pe simbolurile sexuale ale planşei.
Planşa IX
Pune în joc relaţia eului cu viitorul, cu scopurile vieţii,
diferenţierea dintre sine şi lume, viaţă şi moarte.
- Culorile tind să organizeze percepţia într-un plan vertical.
Apare şi ideea unei evoluţii de jos în sus. Culorile tind să afirme viaţa
(galben solar, verde vegetal etc.), subiectul fiind astfel solicitat să-şi
enunţe propria poziţie în raport cu viaţa.
- Între verde şi roşu apare simbolul mâinii cu degete răsfirate
(alt simbol frecvent în paleolitic), a cărui semnificaţie pare să trimită
spre extinderea conştiinţei, proces care are loc ulterior diferenţierii de
şi din puterea matriarhală.
- Simbolurile sexuale apar apropiate spaţial (în zona centrală)
iar suprapunerea acestora trimite la un hermafroditism simbolic:
unirea opuselor după diferenţierea lor.
Planşa X
Este o planşă integrativă care pune în joc, prin mediul său
animal - acvatic, raportul dintre conştient şi inconştient, respectiv
raportul cu forţele obscure ale inconştientului.
Este o planşă în care potenţialul arhetipal este mai puţin
evident.
- Detaliile marine ale planşei accesează aspecte arhetipale
asociate cu sursa vieţii - inconştientul, marea - sau cu Samsara, roata
vieţii. Unii subiecţi văd în planşă "viaţa evoluând".
De regulă, când nu activate surse arhetipale, imaginile planşei
reflectă modul de adaptare al subiectului şi relaţia sa cu propria
energie instinctuală. Eventuala acţiune a legii conştiinţei subiective
tinde să se manifeste aici mai întâi asupra unor părţi ale planşei mai
degrabă decât asupra planşei în ansamblul ei.
Există şi alte încercări de interpretare a conţinutului latent al
planşelor Rorschach: Myriam Orr (1958), Mireille Monod (1963), Roy
Schafer (1954), Didier Anzieu (1965), Nina Rausch de Traubenberg
(1970, 1990). Există unele puncte de convergenţă între diversele
interpretări. Astfel, faptul că planşa I trimite, în general, la relaţia
timpurie cu mama, planşa IV la imaginea paternală, planşele VI -VII la
identificarea sexuală masculină, respectiv feminină, planşa IX la poziţia
subiectului faţă de existenţă şi viaţa.
Pentru C. Chabert (l997), planşele pastel (VIl-IX-X) se pretează
cel mai greu unei elaborări precise a sensurilor; dintre acestea, planşa
VIII continuă să rămână opacă, conţinutul ei latent fiind prezentat sub
forma unor ipoteze. În interpretare este esenţială respectarea
reacţiilor subiectului, de la centrarea narcisică la interpretare
relaţională. În fapt, este dificil să ceri şi să obţii din partea subiectului,
în limitele spaţio - temporale ale administrării testului, ca el să se
lanseze într-o cursă cu obstacole care-l va duce pe culmile unui statut
propriu în relaţie cu lumea, respectând în acelaşi timp o cronologie
care nu poate fi decât rezultatul unei reconstrucţii lente.
Interpretarea planşelor în sistemul Fisher şi Clevelandxlv
Interpretările în sistem barieră şi penetrare identifică graniţele
corporale, evaluând calităţile de conţinut ale răspunsurilor la planşele
Rorschach. Cei doi autori au pus la punct această abordare pentru a
măsura graniţele corporale bazându-se pe maniera în care indivizii
structurează barierele în elaborările la petele planşelor. Ei descoperă
că felul în care persoana descrie graniţele în răspunsurile la pete
oglindeşte felul în care simt în legătură cu graniţele propriului corp. Cu
cât îşi simt propriile graniţe ferme şi bine articulate, cu atât mai
probabil că vor vizualiza configuraţiile petelor ca bine delimitate.
Autorii, încă din 1958 şi apoi 1968, au pus la punct 2 tipuri de
răspunsuri asociate cu graniţele corporale, denumite răspunsuri de tip
barieră şi răspunsuri de tip penetrare.
Răspunsurile de tip barieră sunt percepte al căror conţinut
pune în lumină graniţele în mod pozitiv. În fiecare răspuns de acest tip
suprafaţa este caracterizată prin conotaţii de tip protectiv, de
cuprindere, decorative, de ascundere sau de substanţialitate.
Referinţele pentru acest gen de răspunsuri cuprind: îmbrăcarea,
animalele cu piele neobişnuită, suprafeţele care atârnă sau protejează,
clădirile, vehicolele, animale cu caracteristici de container, formaţiuni
geografice care închid. Ele sunt grupate în 9 categorii de conţinut.
Scorul este dat de suma tuturor răspunsurilor tip barieră, deci
frecvenţa răspunsurilor al căror conţinut ţine de calităţile protective şi
de conţinere al obiectelor. Indexul evaluează o abordare determinată
social, auto-controlată relativ conştient, care este cerută de realizarea
de succes.
O a doua categorie de răspunsuri barieră priveşte percepte
care subliniază slăbiciunea, lipsa de substanţă, penetrabilitatea
persoanelor şi obiectelor, pentru care au dezvoltat termenul de
"penetrare" precum: gândac strivit, persoană care sângerează, corp
spart, haină întoarsă, corpul privit prin radiografie. Indexul de
penetrare evaluează vulnerabilitatea la graniţele imaginii corporale,
Fisher 1970. Ele par să pună în joc mai mult anxietatea decât structura
graniţelor imaginii corporale, Fischer, 1986. În studii ulterioare, s-a
inclus ipoteza că scorurile tip barieră, faţă de cele de tip penetrare, au
fost obţinute prin adăugarea a două tipuri de conţinuturi: tipul de
conţinut protecţie şi conţinere. Se subscriu calităţii de protecţie sau de
conţinere a obiectelor, Fisher, 1970, şi astfel se pot evalua aspecte
diferite ale imaginii corporale pentru că cele două aspecte pot sau nu
să fie corelate.
După ce au fost introduse în interpretare, acest tip de scoruri
au fost folosite în multe studii. S-au definitivat şi simplificat cotările
prin definirea clară şi reducerea categoriilor de conţinuturi.
Răspunsurile tip barieră sunt grupate în 7 categorii de conţinuturi iar
răspunsurile tip penetrare la 6 categorii. De asemenea, s-au dezvoltat
norme. De asemenea, s-a extins acest tip de scorări şi pentru alte teste
tip pete de cerneală, respectiv pentru testul Holtzman (Holtzman,
Thorpe, Swartz şi Herron, 1961) care cuprinde 2 serii echivalente de 45
de pete şi pentru testul Z, Zulliger, 1969.
Sistemul integrat de administrare, cotare şi interpretare
Exnerxlvi.
Odată cu constituirea Fundaţiei de Cercetări Rorschach -
Rorschach Research Foundation -, au început cercetările americane
pentru standardizarea testului Rorschach în aşa fel încât toate calităţile
psihometrice să fie calculabile. În forma sa actuală sistemul permite o
paletă largă de date despre organizarea şi funcţionarea psihologică a
subiectului, permiţând o administrare completă, o cotare adecvată, o
interpretare formală fondate pe principii logice. La această operă au
contribuit, ne spune autorul principal, John E. Exner Jr., peste 1000 de
cercetători, asistenţi, directori de proiecte.
Sunt descrise în detaliu procedurile pentru administrarea
testului. Se prevăd o serie de elemente dintre care, de exemplu, se
menţionează poziţia celor doi: niciodată faţă în faţă, pentru că atitudini
inconştiente ale examinatorului pot influenţa productivitatea
subiectului inhibând sau întărind. Fie alături, fie în unghi de 45 grade.
Pornind de la faptul că o explicaţie prea detaliată îi poate provoca
subiectului anxietate sau rezistenţă, se insistă pe consemne simple: o
explicaţie globală după o scurt dialog "de întreţinere" între cei doi
menită a-l face pe subiect să realizeze o anume înţelegere a scopului
examenului psihologic. E o serie de pete de cerneală pe care vi le voi
prezenta şi vă voi cere să-mi spuneţi la ce vă gândiţi că seamănă. Este
esenţial ca subiectul să nu fie condus spre ideea că este un test de
imaginaţie, pentru că va începe să asocieze planşele mai degrabă decât
să vadă ceva. Or tocmai ceea ce "vede" subiectul constituie materialul
de răspuns la test. Trebuie evitaţi termeni precum "material ambiguu",
"puţin structurat". Uneori, este necesar să descrii subiectului - pentru
a identifica petele ca atare, - să i se spună subiectului cum au fost
realizate.
Astfel că pentru prima planşă consemnul va fi foarte simplu:
"Ce ar putea fi aceasta?" Iar, la rigoare, "Spuneţi-mi ce vedeţi acolo?"
Acest consemn, ne spune Exner, şi face cercetări experimentale
în acest sens, declanşează o serie de operaţii cognitive complexe, mai
ales un baleiaj al câmpului, encodări, clasamente, comparaţii, încercări
şi alegeri. Numeroase decizii sunt realizate de subiect la fiecare planşe
şi, pentru Exner, este important ca examinatorul să înţeleagă în detaliu
acest proces pentru a evalua cooperarea subiectului şi dificultăţile sale
în situaţia Rorschach.
Astfel, pornind de la modelele de scanare vizuală a planşelor,
de la caracteristicile de stimul, frecvenţa răspunsurilor şi diferenţele de
stil cognitiv şi sau de personalitate, Exnerxlvii determină existenţa în
procesul de decizie a trei etape. Faza I desfăşoară operaţii care includ
encodarea câmpului stimul precum şi clasificări ale imaginii encodate
şi a părţilor sale în răspunsuri potenţiale. În faza a doua, operaţiile
include rescanarea câmpului pentru a rafina răspunsurile potenţiale şi
renunţarea la răspunsurile neobişnuite sau nedorite prin cenzură sau
rangarea prin comparaţii tip comparare pe perechi. Faza a treia include
operaţii de selecţie finală din răspunsurile potenţiale rămase şi
articulare a răspunsurilor selectate. Fazele nu sunt total distincte, dar
fiecare implică operaţii de decizie care sunt relativ independente de
operaţiile din celelalte faze.
Dacă subiectul dă un singur răspuns la planşa I este singura
situaţie în care examinatorul îl poate încuraja. "Mai ai timp, mai
priveşte, sunt sigur că veţi găsi încă ceva". Dacă a dat deja două
răspunsuri şi întreabă câte trebuie să dea i se răspunde "Cum doriţi".
Dacă un subiect refuză o planşă, mai ales dacă este planşa I sau
II, este probabil că examinatorul nu a stabilit o relaţie de cooperare cu
subiectul, sau acesta nu a înţeles scopul examenului. Trebuie oprită
administrarea testului şi se reia dialogul cu subiectul, ceea ce va
permite reluarea planşei I, sau II. Dacă există subiecţi care nu vor şi nici
o explicaţie nu-i încurajează, atitudinea cea mai bună este de a
recunoaşte că, în mod clar, subiectul nu vrea să treacă testul şi se va
respecta decizia sa.
Refuzul ulterior are loc mai ales pentru planşele VI, VII. IX. În
astfel de cazuri examinatorul trebuie să fie cât se poate de ferm, "Aveţi
timp, Nu suntem presaţi de timp. Oricine poate găsi ceva aici". Marea
majoritate a subiecţilor dau un răspuns în mai puţin de un minut. În
anumite cazuri se ajunge la a aştepta mai mult timp. Un protocol cu
mai puţin de 14 răspunsuri nu va fi reţinut. Trebuie întreruptă testarea
şi I se va explica: "Aţi înţeles ce trebuie făcut. Dar am o problemă. Nu
aţi furnizat suficiente răspunsuri pentru ca să pot să evaluez ceva
valabil. Vom relua de la început pentru ca să puteţi da mai multe
răspunsuri. Veţi putea relua răspunsurile deja date dar mai ales aveţi
grijă să daţi mai multe răspunsuri".
Din protocoalele prea lungi nu se reţin decât primele 5
răspunsuri, în măsura în care se consideră că esenţialul pentru
interpretare a fost conservat în acestea.
De fapt, dacă subiectul dă 5 răspunsuri la planşa I, i se cere
planşa spunând: "Bine, acum să trecem la următoarea". La fel, dacă şi
la planşa a II-a dă 5 răspunsuri, se acţionează la fel. La fel, dacă dă 5 IV. TEHNICA CULORILOR LÜSCHER:
răspunsuri şi la altă planşă şi o mai priveşte încă: "Bun, să trecem acum REPERE INTERPRETATIVE A VARIANTEI DE 8 CULORI
la următoarea". În situaţia în care procedura de intervenţie s-ar aplica Istoric
la toate planşele, protocolul ar avea 50 de răspunsuri. Iată câteva Numeroşi autori s-au ocupat de semnificaţia culorii în raport de
dintre deosebirile introduse în ceea ce priveşte administrarea. Ancheta personalitatea umană, de înţelesurile asociate culorilor. Încă din 1810
prezintă de asemenea multe cerinţe care îi asigură un grad de Goethe vorbea despre funcţia de apel de tip biologic, de existenţa
standardizare. Cotarea se realizează standardizat, după reguli clar unor culori pozitive precum roşu, oranj, galben cu proprietăţi de
emise şi în funcţie de considerarea, în funcţie de criterii bine definite, a excitare şi negative precum albastrul sau purpuriul care induc
următoarelor aspecte: localizare, calitatea dezvoltării, categorii de anxietate, tandreţe.
determinanţi (apar situaţii specifice precum culori acromatice, Guilford, 1934, dintr-o altă perspectivă vorbeşte despre faptul
estompaj - textură, estompaj difuziune, dimensiune formală, perechi şi că preferinţa pentru culoare este determinată ereditar la om, fiind
reflexe, determinanţi multipli), calitatea formală, conţinuturi (cu influenţată prea puţin de mediu sau de învăţare. D
categoria specială conţinuturi multiple şi conţinuturi neobişnuite),
răspunsuri banale. O categorie specifică este organizarea perceptului,
respectiv punerea în relaţie a diferitelor elemente ale stimulului. Sunt
date criterii pentru a putea atribui un scor de tip Z. Există cotaţii
speciale pentru verbalizări, pentru combinări improprii pentru
alogisme, pentru perseverare şi eşecul integrării, pentru confabulare,
caracteristici ale conţinutului, mişcarea de cooperare, răspunsuri
personalizate, fenomene particulare privind culorile. Există o formă
standardizată pentru rezumatul formal, statistici descriptive şi tabele
detaliate de referinţă.
Unii dintre psihologii care utilizează testul Rorschach consideră
interpretările prilejuite de sistemul Exner la fel de sensibile şi profunde
ca şi cele ocazionate de interpretarea clasică sau de cea de
profunzime, dinamică şi psihanalitică (Lis, 1999).