Tehnici proiective

Considerate ca fiind mai potrivite pentru activitatea clinică, metodele proiective au un grad mai
mare de aderenţă în investigarea conduitelor şi trăirilor, oricât de polimorfe ar fi ele. Permit
investigarea conduitei intrinseci, iar numărul de răspunsuri nu este limitat. Totodată, interpretarea
răspunsurilor subiectului nu este univocă (specific al testelor de inteligenţă), ci extrem de
complexă – fapt ce constituie pe alt plan un obstacol evident în tentativele de apreciere
cantitativă.

Având la bază o concepţie globală, sintetică asupra personalităţii, acestea furnizează datele unui
portret descriptiv.

Din cauza imposibilităţii aprecierii (estimării) cantitative este de preferat să fie catalogate drept
tehnici şi NU teste proiective. Cu ajutorul lor, se desprind aspecte globale ale personalităţii
abordată sintetic.

Dacă încercăm o comparaţie cu probele cognitive, aceasta arată că în probele proiective

participarea afectiv-imaginativă a subiectului ajută transpunerea în situaţii, care măreşte gradul
de fidelitate al răspunsurilor în probe. În testele cognitive abordarea subiectului este de tip
analitic, iar participarea afectivă şi disprosexia scad nivelul de eficienţă al rezultatelor.

Când materialul adunat cu ajutorul tehnicilor proiective este restructurat, cel mai adesea
subiectul dă răspunsuri raportate, prin analogie, la configuraţia universului său afectiv, fapt ce
impune un interes mai mic pentru aspectul cantitativ al rezolvării de probleme, al corectitudinii
la probe.

Tehnica asociativ-verbală a fost iniţiată de Fr. Galton care a construit prima tehnică proiectivă,
ulterior dezvoltată de Jung.

Galton � a ordonat o serie de cuvinte-stimul la care subiectul trebuie să răspundă cu primul

cuvânt care-i vine în minte şi a cronometrat timpul de reacţie.

Jung utilizează testul ca un ,,detector” de complexe: la atingerea unor astfel de complexe printr-
un cuvânt inductor, el presupune că se va produce o tulburare sau o blocare a răspunsurilor,
manifestată prin mărimea timpului de reacţie sau chiar uitarea cuvântului indus. Jung arăta că
pornind de la această tehnică, cu unele suplimentări (înregistrări RED, ritmul şi amplitudinea
respiraţiei, observarea modificărilor mimicii) se pot studia reacţiile emoţionale, componente ale
structurii de personalitate.

În prezent, tehnica se foloseşte pentru studiul amănunţit în nevroze, stări depresive

(potenţialitatea suicidară) şi în toate bolile cu coeficient psihopatogenetic.

B. Tehnica Rorschach, imaginată şi definitivată de Herman Rorschach în 1921, se bazează pe

răspunsurile pe care le dă subiectul, pe rând, în faţa a 10 planşe, relatând tot ce îşi poate
reprezenta în legătură cu stimulii standard.

Planşele sunt cunoscute ca alcătuind tehnica „petelor de cerneală” alcătuite prin suprapuneri de
imagini simetrice, 5 dintre ele fiind alb-negru, 2 cu nuanţe de cenuşiu şi roşu şi 3 planşe sunt
multicolore.

Cotarea se face în raport de numărul total al răspunsurilor (care pot fi globale sau detaliu; formă,
culoare etc.) şi de timpul necesar pentru toate cele 10 planşe. De o mare importanţă pentru
interpretare este conţinutul pe care subiectul îl prezintă în răspunsuri: forme umane, animale,
plante, anatomie etc., ca şi raportul banalitate/originalitate.

Pe baza tehnicii Rorschach sunt descrise (Beck) arii centrale ale personalităţii:
a. activitate intelectuală;

b. emoţii exteriorizate;

c. viaţă emoţională înnăscută.

Planşe din proba Rorschach

Tehnica Rorschach, foarte mult utilizată, ajută la evidenţierea unor trăsături de personalitate la
subiecţi normali, iar la bolnavi, atât la cei somatici, cât şi la cei psihici, având rol important în
diagnosticare, diferenţiere şi prognoză psihiclinică. Dorim să arătăm că, numai pe baza semnelor
(fie ele şi patagnomice) nu se pot diagnostica tipuri precise de maladii mentale, dar unele indicii,
mergând chiar spre cunoaşterea detaliată le putem obţine prin această tehnică. Astfel, perceperea
predilectă a amănuntelor de formă este o dovadă a clarităţii percepţiei şi un indicator al bogăţiei
intelectuale.
Perceperea, în special după culoare a stimulilor din planşe arată unele ,,deschideri” spre zonele
de mai mare sensibilitate afectivă, specifică pentru femei, iar la cele realizate preponderent după
formă arată prezenţa unor capacităţi cognitive deosebite a tendinţelor spre sinteză etc. Cei care
au o fire sociabilă realizează o bună asociere formă-culoare (FC+). Cei ce dau răspunsuri
construite pe elementul ,,umbră” denotă prezenţa unor trăiri emoţionale negative: anxietate,
depresii, inadecvare.

Utilizarea în mod deosebit a spaţiilor albe din imaginile planşelor arată încăpăţânare,
perseverenţă, ostilitate. Viaţa interioară apare reflectată în răspunsuri care surprind mişcarea
(K+), fiind dovada unor elemente ale emoţiei interiorizate.

Când răspunsurile tip mişcare (K) depăşesc numărul celor de tip culoare se apreciază că
gândurile predomină asupra acţiunilor, iar simptomele bolii privesc în special modificările la
nivel cognitiv.

Predominanţa răspunsurilor de tip culoare (C) asupra celor de mişcare (K) arată prezenţa
exagerată a simptomelor somatice şi motorii.

C. Test Zulliger (Test Z)

Testul Z diferă de Testul Rorschach

El reprezintă în esenţă o metodă colectivă destinată depistării subiecţilor patologic neadaptaţi ori
dezechilibraţi.

Testul Z - trebuie să fie etalonat de psihologi pe populaţie de limbă şi cultură omogenă.

Nu e bine să se facă suprapuneri şi analogii între testul Z şi Rorschach, este chiar periculos.

Testul Z este diferit de Rorschach pentru că este test colectiv, realizează o bună cunoaştere
elementară (banală) cu exteriorizarea profunzimilor psihice.

Se acceptă că doar testul Rorschach descrie personalitatea. Testul Z nu poate face aceasta în
profunzime dar permite descoperirea semnelor tipic patologice, arată anomaliile simpto-matice,
dar nu dă diagnostice diferenţiale

Istoric � a apărut în timpul celui de al doilea război mondial (1942), în Elveţia, selectând
persoanele apte pentru a fi ofiţeri

- La mulţi subiecţi normali nu trebuiau aprofundate structurile mentale pentru că unele erau
evidente la prima privire ori manifestare. În 1942 Zulliger a elaborat un set nou de planşe ca
Rorschach – preparând şi pregătind 600 planşe; în final a optat pentru 3 planşe.

- ele au fost etalonate pe 800 subiecţi cu dovedirea validităţii şi fidelităţii.

Comparativ cu metoda Rorschach, testul lui Zulliger este mai modest, dar ,,recunoaşte” normalii
şi îi selectează pe cei pentru examinări aprofundate

Testul Z este considerat că are o mare obiectivitate chiar aplicabilitate şi în alte domenii decât în
armată.

Descrierea testului

Planşa I este alcătuită doar cu tonuri de gri închis şi deschis; imagini masive şi cu margini „adâncite”.
 Răspunsurile pot fi de tip interpretare globală,
primară. Apar reacţii la diferite tonuri –
denumite reacţii de ,,estompaj” şi de tip „clob”
(apud Rorschach).

Poate să apară şoc la culoarea negru iar

subiecţii afirmă că planşa ar fi „sinistră”,
imagine de mort, fantomă etc.

Conţinutul acut disforic este generat de anumite

interpretări.

Planşa
I

Planşa II – este colorată divers şi considerată ,,ciudată”, evocând: numeroase interpretări ale
culorilor; interpretări de tip detaliu; rare interpretări de tip „G” (elaborate) – fapt important
pentru structura mentală; elemente kinestezice; şoc � culoare frecvent.

Pata roşie – interpretarea culorii dar şi a mişcării este frecvent decodificată drept: „doi copii care
se ţin în braţe”

Pata albă � sugerează inter-pretare imediată � fapt ce demonstrează prezenţa elementului

patologic şi răspuns tip şoc-culoare.

Pentru imaginea verde lateral se obţin interpretări botanice (de plante) – determinate de culoarea
respectivă.

Imaginea din partea inferioară a paginii Brun – maroniu determină interpretări nuanţate, fie
statice, fie de tip mişcare.

Interpretarea petelor verzi şi brune – arată o reacţie primară; iar subiectul care lasă roşul la sfârşit
îl descrie ca fugind de roşu şi ne arată teama de a se implica emoţional a subiectului –
decodoficată drept: „refulare afectivă”.

Planşa II
Planşa III – oferă interpretări mai dificile – pentru că este mai complicată. Această planşă este
importantă pentru surprinderea mişcării

Ea sugerează, în mod analog, cu planşa III din testul Rorschach – imagini umane.

Pata roşie exterioară adesea este interpretată în manieră kinestezică.

Ea dă loc la răspunsuri pentru surprinderea banalităţii.

Planşa III

Administrarea testului

De regulă, se face într-o sală pentru 30 subiecţi cu vizibilitate egală. În sală trebuie să fie
întuneric, iar sala să fie dotată cu lumină cât să permită subiecţilor doar să scrie, în timp ce
imaginea rămâne proiectată pe ecran.

Distanţa faţă de ecran a primei planşe este pentru primul rând de subiecţi de 2,50 m (standard);
iar distanţa maximă este de 15 m.

Fiecare subiect primeşte o foaie liniată – care are în partea de sus un spaţiu pentru date generale
(nume, dată) şi o margine în stânga pentru cotaţiile psihologice. Foaia este împărţită în 2 părţi: I
şi II pe prima faţă, iar pe verso spaţiu pentru planşa III.

După mai multe încercări a fost fixat la 5 minute timpul necesar pentru răspunsuri, testul putând
fi terminat în 20 de minute.

Notarea răspunsurilor se face pe marginea dreaptă. Răspunsurile pe care pacientul le face în

funcţie de percepţia lui sunt notate în funcţie de localizare, determinant, conţinut şi, după caz, în
funcţie de banalitatea sau originalitatea interpretării.

Localizare

Răspunsurile tip G şi D sunt notate ca în Rorschach. Considerăm „D” răspunsurile care revin cel
puţin o dată la 22 de interpretări.

Se ştie că „Dd” este un segment insolit sau foarte limitat, iar ”Do” este o parte din ceea ce
subiectul normal vede în general ca pe un tot; „dbl” este interpretarea părţilor albe.

Determinantul

Determinantul reprezintă formă F+ sau F– şi se regăseşte în statisticile autorului cel puţin de 50

de ori din 100.
Determinantul poate să reprezinte mişcarea şi este desemnat prin „K” cu condiţia să se aplice
unei figuri umane care gesticulează.

Determinantul de tip culoare se notează exact ca în Rorschach: C, CF sau FC

În cazul în care interpretarea se referă la culoare ori este o interpretare a imaginii negre sau gri, o
vom nota: „Clob” - pentru o interpretare inspirată de aspectul de „masă sumbră” şi compactă, iar
„E” – ,,estompaj” – pentru toate celelalte interpretări provocate de diverse nuanţe de gri.

Culorile, „Clob”-urile şi „E”-urile pot fi pure sau determinate de formă şi vor fi notate

§ Clob sau E

§ F Clob sau FE

§ Clob F sau EF

Banalităţi sau originalităţi

Acceptăm ca răspunsuri banale pe cele care revin o dată la 4 enunţuri; ele comportă aceeaşi
interpretare a semnificaţiei de adaptare socială şi de participare la gândirea colectivă ca în testul
Rorschach.

Originalitatea unui răspuns, mai dificil de stabilit, este în funcţie de mediul social, naţional şi
cultural. Numai o lungă experienţă şi cunoaştere a unei populaţii permite recunoaşterea cu
certitudine a originalităţii şi valorii sale.

Tipuri de răspunsuri:

- Tip de aprehensiune

- Tip de rezonanţă intimă

- Formulă secundară

- Succesiune

- Banalitate (ban)

- F+%

- A%

Tipul de aprehensiune reprezintă gradul de predominare a unuia sau maximum 2 elemente

caracteristice de localizare: G – D – DD – Dbl – Do

Testul Z – ca test colectiv nu ar trebui administrat grupurilor ce depăşesc 10 persoane. În acest

caz, nu va fi dificil unui examinator cu experienţă să repereze de la prima vedere punctele
litigioase şi de a pune eventual unele întrebări subiecţilor.

Metoda Zulliger prezentată de noi a fost recent tradusă, etalonată şi validată pe populaţie
românească, graţie eforturilor susţinute ale colectivului Catedrei de Psihologie a Universităţii de
Vest din Timişoara – coordonate de psiholog IOANA RADULOVICI, doctor în psihologie ca şi a
colegei psiholog, medic şi doctor în psihologie Simona Trifu de la Institutul Naţional de
Expertiză şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, din Bucureşti.
Autorul şi colaboratorii au examinat iniţial rezultatele a 100 de protocoale de bărbaţi adulţi care
au dat un total de 1194 răspunsuri. În context, exemplificăm utilitatea probei prin prezentarea
analizei a 3 cazuri de persoane investigate cu această tehnică.

Protocol nr. I

- tânăr, 28 de ani, absolvent Politehnică

- nivel mental: superior

- examen de selecţie a cadrelor.

Test Z – Protocol nr. 1

R = 23

Tip de aprehensiune

Tip de rezonanţă intimă

Formulă secundară

Succesiune: lăsată

F+% : 70

A % : 26

Semne patologice: fără.

Analiză

Subiect introvertit, care are o anumită tendinţă să se replieze asupra lui şi să trăiască o viaţă
interioară, imaginativă, poate un pic secretă. Comportamentul îi este dirijat mai mult de intelect
decât de afectivitate.

Productivitatea este ridicată (R 23) şi este cu atât mai eficace cu cât gândirea îi este aptă să
abordeze probleme de ordin general cu capacitatea de a le elabora şi sintetiza (număr şi analize
ale G). Păstrează în acelaşi timp un bun contact cu realitatea şi cu sentimentul practic (12 D).
Este deci vorba despre un subiect capabil să înţeleagă ideile şi să le realizeze. Ţine cont de detalii
fără însă să se lase dominat de ele (5 Dd). Adaptarea socială este destul de puternică obiectivată
prin răspunsuri de tip ,,Ban” (4 Ban).

Gândirea, destul de variată şi cu numeroase puncte de interes (conţinut), nu este întotdeauna

foarte controlată (F + % 70). Subiectul nu formulează şi nici nu acceptă idei absurde, dar datorită
unei propensiuni datorată probabil anxietăţii (,,Clob”) gândirea sa a rămas uneori vagă şi
nesigură (Fą).

Viaţa interioară şi imaginaţia sunt destul de bogate şi active (4 K de extensie) pentru a prezice
acestui tânăr o bună productivitate în domeniul profesional. Se pare că în gândirea sa interioară şi
secretă, anxietatea nu este foarte puternică, cu toate acestea „K” în albul Pl II este tulburător,
„personajul oribil” putând reprezenta, pentru că este perceput în alb, fie un personaj de care
subiectului îi este teamă, fie un personaj de care se teme să nu ajungă. Celelalte „K” arată o
atitudine amuzată, simpatică în faţa figurii umane.
Accentul este pus voluntar pe partea pozitivă a vieţii. Agresivitatea este combătută: „K” –ul care
o indică este incomplet (Kp Pl I). Elementele constructive, productive (II, 2 – scene – artă)
domină elementele distructive, respectiv, încredere în viaţă, energie, dinamism.

Aceste tendinţe sunt totuşi contracarate de o anumită doză de pesimism şi de anxietate (Clob şi
Pl I, 7 şi 10), împotriva cărora subiectul luptă prin inteligenţă şi raţiune. Se forţează să-şi
construiască şi să-şi modeleze personalitatea.

Acelaşi lucru se observă şi în domeniul afectiv. Tendinţele impulsive (C Pl III) sunt refulate dar
pot apărea brusc, într-o manieră neaşteptată; de obicei emoţiile sunt adaptate, socializate, trimise
controlului raţiunii (2 FC). O parte rămâne totuşi secretă şi refulată (E).

În rezumat: un tânăr echilibrat intelectual, ponderat, energic şi dinamic, dotat cu un control

emoţional suficient, apt să reuşească într-o carieră liberală sau într-un post de răspundere de
conducere.

Protocol nr. II

- tânăr, 23 de ani, licenţiat în Litere

- nivel mental: bun

- tânăr intelectual în căutare de lucru.

Analiză

Trăsătura şocantă în acest protocol este verbalizarea excesivă care adăugată la o slabă
productivitate (Rq), la numărul relativ mare de G (în care nici unul nu a fost elaborat), la
reminiscenţele şcolare, la căutarea unui limbaj, la tendinţă de a cofabula, indică la acest subiect
aspiraţii cu mult peste capacităţile reale.

Subiectul şi-a dat sau a acceptat o sarcină intelectuală care îl depăşeşte; are dificultăţi pe care
încearcă să le depăşească folosind un limbaj abundent şi scolastic, care nu compensează
capacităţile instructive. Este obligat în permanenţă să se sprijine pe gândirea ambiantă (5 Bau);
când gândirea sa se depărtează de la normă, ea devine prea slab structurată (I, 2 şi III, 2).

Contactul cu realul este insuficient (4 D). Din cauza dorinţei de a trăi într-un climat de gândire
abstractă care nu îi aparţine, subiectul a pierdut sensul realităţii şi are prea puţin discernământ în
viaţa practică. Este pretenţios, îşi supraestimează cunoştinţele care nu sunt suficient asimilate.
Neînţelegerea cu privire la propria lui valoare îl împiedică să se mulţumească cu un post care i s-
ar potrivi.

În viaţa interioară şi imaginativă, care este o banalitate extremă, el nu face decât să

înfrumuseţeze cu cunoştinţele căpătate foarte scolastic o gândire fără originalitate, dar de care
este mândru şi foarte satisfăcut. „Eu”-ul foarte frecvent, arată hipertrofia lui „Eu” şi dorinţa de
afirmare prin mijloace pseudo-culturale spectaculare.

El nu lasă să se întrevadă în acest protocol nici o emotivitate (OC şi OE). Totul se petrece ca şi
cum dorinţa de a „părea” a distrus orice altă formă de sensibilitate.

În rezumat: tânăr cu inteligenţă medie, tributar anturajului, cu ambiţii excesive şi care caută într-
un verbalism uşor şi spectacular confirmarea unei pretinse superiorităţi.

Protocol nr. III

- şcolar de 17 ani
- nivel mental: bun, Q.I. 110.

Analiză

Trăsătura caracteristică a acestui protocol este introvertirea pură, puternică, la un subiect aflat
încă aproape de pubertate. Ea indică o repliere pe sine cauzată de nemulţumiri şi de insatisfacţii
din motive afective, probabil familiale. Simţindu-se sau crezându-se insuficient iubit, subiectul a
găsit o compensare mai mult sau mai puţin reuşită în viaţa interioară, secretă, unde şi-a construit
cu propriile fantasme o lume mai agreabilă decât cea reală.

Se remarcă în conţinut o fantezie destul de bogată, alimentată de cunoştinţele dobândite. În

imaginile observate se constată detaşarea faţă de mediul ambiant (I, 2), câteva idei autiste (I, 3),
câteva idei de evaziune fie în spaţiu (II, 3) , fie în realitate (II, 4). Subiectul plonjează în propriile
construcţii imaginare unde îşi găseşte probabil un amuzament şi o formă de compensare
împotriva unei realităţi mai puţin plăcute. Detaşarea afectivă care urmează este totală (OC şi
OE); la ora actuală emoţiile nu joacă nici un rol în comportament.

Calitatea „K”-urilor, bună şi adesea de extensie, lasă să se întrevadă că acest tânăr ar putea mai
târziu să atingă o anumită productivitate.

Dar gândirea foarte concretă, ataşată la realitatea imediată, fără mare anvergură şi fără capacitate
de elaborare, nu permite previziunea unei productivităţi creative (8D). Subiectul ar putea fi
eficient în domeniul realizărilor practice sau tehnice.

Ataşarea la realitate, dorinţa de a face bine, de a nu greşi, menţine acest şcolar „în instanţă de
bacalaureat” într-o stare de anxietate şcolară care determină o rigiditate de gândire (F + % 100)
care nu îi este în caracter. Subiectul face fără îndoială un efort de adaptare, se preocupă să fie sau
să pară ca toată lumea (4 Bau) în ciuda influenţei imaginaţiei. Acest efort limitează în prezent
interesele subiectului (numai 2 categorii de conţinut), el nu se simte liber şi probabil îşi refulează
adevăratele tendinţe în favoarea unui conformism şcolar care trebuie, crede el, să-l ajute la
obţinerea diplomei.

În rezumat: şcolar preocupat să reuşească, care îşi sacrifică tendinţele unui scop şcolar. Repliat
asupra lui, imaginativ, puţin sensibil şi puţin comunicativ, nemulţumit poate de anturaj sau aflat
într-o stare de conflict familial.

Pl. I

Imaginea pe care am văzut-o mi-a sugerat 3 idei diferite.

În primul rând, cea care mi-a atras atenţia este cea a unei mari pete de cerneală, a unui fluture de
cerneală creat prin juxtapunerea simetrică a unor foi de hârtie pliate în două, peste care aş fi
vărsat călimara.

După aceea, imaginea unui crab hidos şi acoperit de asperităţi. Această idee mi-e sugerată de un
fel de cleşti care se ridică deasupra capului şi de stalactitele de cerneală care atârnă pe părţi.

În fine, partea centrală (C) îmi dă ideea unei frunze, pur şi simplu, ţinând cont de formă şi de
decupaje.

Pl. II

În această imagine, am impresia că nu ne putem face o idee de ansamblu, în afară de culori, care
sunt diferite şi caracterizează planşa.
Dar, individual, am fost lovit de asemănarea dintre verde (3 şi 9) şi peştii din Walt Disney,
disproporţionaţi, cu ochii blegi şi gigantici, sau dintre verde şi fauna submarină şi surprizele pe
care aceasta le ascunde (fapt ignorat până acum).

Pl. III

Cât despre această planşă, mi se pare mult mai clară şi comprehensibilă decât celelalte două,
poate şi datorită amintirii livreşti pe care o păstrez despre bufonii vechilor regi înconjuraţi de
pitici şi de fiinţe diforme din care aceştia îşi făceau o temă de amuzament.

Partea de sus a acest or figuri mă face să mă gândesc la pălăriile care se purtau la Curte pe
vremea lui François I sau Henri al VIII-lea.

Personajele apar unul în faţa celuilalt ca pentru a-şi bate joc unii de alţii, înconjuraţi de micii lor
servitori comici şi interesanţi.

D. T.A.T. – Thematic Apperception Test � a fost imaginat de Murray şi Morgan în 1935 şi

este frecvent utilizat. Autorii au realizat 30 de fotografii de dimensiuni standard care reprezintă
una sau mai multe persoane într-o situaţie incertă, atitudinile fiind redate ambiguu.

Totdeauna planşele se distribuie diferit: 10 sunt pentru femei, 10 pentru bărbaţi şi 10 pentru
adolescenţi. La terminarea probei se mai adaugă o planşă albă pentru care subiectul este rugat să
alcătuiască o poveste mizându-se pe exteriorizarea de tip proiectiv a problematicii individuale.

La baza proiecţiei şi a posibilităţii de identificare a subiectului cu unul din personaje, prin

intermediul unei povestiri stă tocmai această prezentare neclară a situaţiilor şi de aici tentaţia
subiectului de a se asimila cu poza, cu imaginea din planşă.

Sunt analizate elementele formale ale povestirii (mărimea raportată la timp, organizarea
materialului, bogăţia limbajului şi a detaliilor etc.), care dau informaţii asupra posibilităţilor
cognitive, ca şi conţinutul, care aduce date asupra laturii afectiv-emoţionale a personalităţii
subiectului.

Elementele de conţinut sunt ilustrate prin sesizarea temei de bază, prin identificarea forţelor care
acţionează favorabil sau nefavorabil, prin stabilirea eroului cu care se identifică subiectul, prin
felul cum se termină povestea (cu optimism sau pesimism), ca şi perspectivele eroului.

În afecţiunile somatice şi în unele stări reactive de intensitate nevrotică apar următoarele aspecte:

- atitudinea perceptivă a bolnavului este extrem de permeabilă faţă de influenţele exterioare;

- relatarea este totdeauna saturată emoţional, conform cu dinamica vieţii afective a persoanei;

- deşi diferite, imaginile redau adesea acelaşi aspect al vieţii afective, pentru că în perioada
respectivă aceasta este dominantă;

- rezolvarea favorabilă pe care o dau bolnavii situaţiilor conflictuale din tablouri se traduce
prin speranţa depăşirii propriilor dificultăţi.

T.A.T. nu aduce date suplimentare deosebite în psihoze, poate doar în formele incipiente sau cu
manifestare clinică discretă:

- ca o consecinţă a senzaţiei de transformare pe care o trăieşte bolnavul, sunt cazuri când el

apelează frecvent la examinator, dorind parcă să ,,verifice” transformarea lui sau autenticitatea
realităţii;
- în descrierea imaginilor bolnavul lasă impresia unei lumi paralele cu alte criterii de
apreciere, cu alte sisteme de referinţă;

- uneori ideile prevalente sau dominante se impun chiar când nu sunt sugerate de imagini;

- alteori, bolnavul impune în prim-plan conţinutul propriilor lui trăiri.

Fig. 12. Planşa T.A.T. pentru adolescenţi

F
ig. 13. Planşa T.A.T. pentru adulţi

În bolile vârstei înaintate, în mod frecvent acţiunea redată de subiect este amplasată în trecut,
pentru că posibilităţile reprezentative sunt mai bine conservate decât cele imaginative. Sunt
prezente atitudini bănuitoare, revendicative, chiar protestatare.

În povestirile lor, bătrânii fac apel la cazul individual, care are o anumită pregnanţă conferită de
încărcarea lor afectivă.

E. Tehnica Rosenzweig (Picture Frustration Study-PF Test) este alcătuită anume pentru a
sonda toleranţele şi modul de a reacţiona la stresul cotidian.
 Fig. 14. Varianta pentru adulţi Fig. 15. Varianta pentru copii

Formată din 24 de imagini precum cele din figurile 14 şi 15, în care sunt minimum 2 personaje,
în situaţii frustrante determinate de un obiect sau personaj, tehnica solicită subiectului să-şi
exprime spontan atitudinea prin câteva cuvinte sau o frază (în primele 16 imagini). In
următoarele 8 situaţii subiectul trebuie să răspundă unei acuzaţii sau injurii.

După administrarea probei, bolnavul citeşte răspunsurile pe care le-a dat, iar examinatorul
notează mimica, inflexiunile vocii etc., clarifică eventualele ambiguităţi.

Răspunsurile sunt apreciate după: direcţia agresiunii, fapt care delimitează subiecţii în mai
multe categorii. Aceştia pot fi: extrapunitivi, intropunitivi şi impunitivi, respectiv subiecţi ce
îndreaptă reacţia agresivă în afară, spre ei înşişi sau nu acordă semnificaţie situaţiei transmise:
„nimeni nu e vinovat”.

Fiecare item este compus din două pesoane aflate într-un dialog şi o situaţie curentă de frustraţie.
Una din persoane spune ceva. Problema subiectului este de a se aşeza în situaţia celui de al 2-lea
personaj (din situaţia de frustraţie) care trebuie să răspundă ca şi cum ar fi implicat în acea
situaţie de frustrare în mod real.

Există grade diferite de răspuns, dar modul de a răspunde poate fi împărţit în 3 tipuri:

1. răspunsuri extrapunitive;

2. răspunsuri intropunitive;

3. răspunsuri impunitive.

În contextul acestor 3 tipuri de răspunsuri se detaşează trei feluri ăn care predomină ceva:

1. există predominarea obstacolului şi a tot ce şine de el;

2. există apărarea eului;

3. există persistenţa – cerinţei,

– necesităţii.

Din combinarea acestor 3 tipuri cu 3 răspunsuri se ajunge la existenţa a 9 factori.

Teoria frustrării consideră că este vorba de un obstacol.

Există perspective principale în reacţia de frustrare care se exprimă într-un fel de tipologie –
Rosenzweig a delimitat 3 tipuri de R-uri:

a. tipil de reacţie după trebuinţele frustrate,

b. tipil de reacţie după direcţie,

c. tipil de reacţie după caracterul mai mult sau mai puţin adecvat al reacţiei.

Testul are o anumită gradaţie a situaţiilor frustrante şi evidenţiază destul de satisfăcător toleranţa
la frustraţie.

Rosenzweig spunea că fiecare om dispune de o anumită capacitate fie de a evita descărcarea

tensiunii; fie de a încerca să-şi impună un grad de idiferenţă faţă de situaţiile frustrante iar
toleranţa la frustrare are atât componente individuale cât şi educaţionale şi datorită acestui fapt
poate exista o ,,amânare” raţionaşă fie a satisfacerii unei trebuinţe, fie a răspunsului agresiv de
saturaţie.

Există subiecţi care au toleranţa foarte scăzută.

În interpretarea rezultatului testului se mai calculează indicele de conformitate la grup şi se

notează cu GCR; are ca scop măsurarea conformaţiilor răspunsurilor subiecţilor, raportarea
acestora la media răspunsurilor populaţiei în astfel de situaţii frustrante.

Ele oglindesc gradul de adaptare socială a insului.

Testul se poate aplica la:

� oameni normali,

� dizarmonici,

� cazuri cu trăsături sau tendinţe anti-sociale.

Tehnica constituie un mod de selecţionare a bolnavilor pentru psihoterapie. Totodată, ea dă

indicii asupra relaţiilor interpersonale cu medicul, cu psihiatrul chiar privind riscurile
intervenţiilor exploratorii sau terapeutice.

F. Tehnica Szondi, elaborată de Leopold Szondi în 1939, vizează explorarea pulsiu-nilor intime
ale individului. Formal, bazându-se pe noţiunea de preferinţă estetică, proba este alcătuită din 48
fotografii ale unor bolnavi psihici – 6 serii a câte 8 fotografii, cu reprezentanţi din 8 entităţi
nosologice recunoscute clinic.

Bolnavul alege din fiecare serie 2 fotografii care-i plac mai mult şi 2 care-i displac, în ansamblu
va alege 12, considerate simpatice şi 12 drept antipatice. Se repetă de mai multe ori, la 1-2 zile.
Pentru alcătuirea unei poze, unii psihologi solicită şi algeri precum: ,,mai puţin simpatic” ori
,,mai puţin antipatic”.

Alegerile sunt considerate ca reprezentând trebuinţe aprobate de persoană, iar respingerile ca

trebuinţe reprobate, refulate, ele manifestându-se în toate domeniile vieţii omului: profesiune,
prietenie, dragoste, boală.
Tehnica este bazată pe o metodologie psihologică originală, numită de Szondi „analiza
destinului”, ce explorează „inconştientul familial” situat între inconştientul personal al lui Freud
şi inconştientul colectiv al lui Jung.

Tehnica este destinată investigaţiei pulsionale, având pretenţia de a formula diagnostice

psihiatrice.

În acest sens, Moser (1954) compară pe 40 de cazuri diagnosticul clinic cu rezultatele tehnicii şi
găseşte o corespondenţă de 86%.

Totuşi, Arnold şi Kohlmann arată că numai epilepticii au putut fi identificaţi, pe baza probei, de
alte grupe nosologice.

G. Tehnica arborelui (Koch, 1958). Subiectului i se cere să deseneze un copac oarecare, dar i
se interzice să deseneze un brad.

Tehnica sesizează stadiile de evoluţie ale personalităţii, dar şi distorsiunile apărute datorită
modificărilor distorsionate.

Se apreciază că bogăţia şi fineţea ramificaţiilor arată permeabilitatea afectivă, sensibilitate,

impresionabilitate, imaginaţie, ca şi înţelegere vie, dar şi pragul senzorio-afectiv coborât, cu un
mare potenţial reactiv.

Ramurile desenate împletite, cu aspect de reţea, arată introversie, dar şi o personalitate

psihastenică, în pendulare obsesională.
 A B

Desenul A – Cătălin. Desenul B – Luiza.

În familie au existat probleme diverse Minora a desenat tulpina puternică – fapt ce ne

afective ori tip social. Desenul neavând
rădăcini ne arată că minorul nu are nici o
legătură stabilă. În acelaşi timp, la vârsta
şcolarităţii mici este prezentă gândirea
concretă, deci nu apar rădăcinile.
arată că în viitor va avea multă forţă şi aspiraţii
înalte, dar nu-şi găseşte obiective şi fetiţa se
separă de restul lumii.

Copilul poate fi nesocializat: înclinaţie spre

trecut şi proiecţie spre viitor conform
aşezării în pagină a copacului.
 Desenul C – Mihai.

Desenul ne arată probleme în partea primă a

copilăriei, în primii ani de viaţă. Este vorba şi de
lipsă de forţă (tulpina este desenată foarte
subţire). Sau, putem să interpretăm că minorul
realizează cu dificultate cunoaşterea în genere.

În acelaşi timp antepreşcolaritatea poate fi

apreciată ca ,,bună”, dar există o nebuloasă în
prezent.

În perspectivă, copilul ar putea deveni un om cu

voinţă, dar adaptarea prezentă este dificilă.