Modalităţi de investigare a personalităţii

Metodologia de investigare a personalităţii prezintă multe diferenţe faţă de alte

niveluri ale psihismului în general, specificitate raportată la existenţa a peste 50 de
definiţii ale personalităţii şi a identificării a mii de termeni care o definesc (G. W.
ALLPORT şi H. S. ODBERT găsesc peste 18.000 de termeni în limba engleză).
De aceea, se impune o sistematizare, iar caracteristicile exhaustive ale acestei
abordări sunt greu de respectat.
Probele prin care se realizează investigarea personalităţii (în ansamblu, atât la
normali, cât şi în cadrul bolii) sunt extrem de polimorfe, alcătuite după criterii care
pun accentul pe individualitate; din aceasta decurge dificultatea cuantificării
rezultatelor obţinute, pentru a nu mai sublinia nota de subiectivitate prezentă
aproape în orice încercare de investigare.
1. Se apreciază că există metode subiective, în care subiectul, pentru a fi
cunoscut, este pus să vorbească despre sine. În prezent, psihologii consimt că
personalitatea (măcar anumite faţete) se poate investiga şi cunoaşte cu ajutorul
anamnezei, chestionarelor şi a scalelor de apreciere.
2. Există modalităţi de investigare grupate sub genericul metode obiective � cu
ajutorul cărora se urmăreşte cunoaşterea directă a comportamentului subiectului,
a diferitelor lui reacţii perceptibile.
Cercetătorii în domeniu, în special psihologii şi medicii, fac observaţie directă şi
pot ajuta echipa de cercetare pentru reproducerea unor situaţii de viaţă, cu
suficiente limite deja cunoscute.
Pentru mai multă obiectivitate în cunoaşterea personalităţii umane, a conduitelor
şi activităţii, psihologii şi medicii au apelat frecvent, în ultimele decenii, la o serie
de înregistrări şi măsurători psihofiziologice. În abordarea structurii complexe a
sistemului de personalitate, aceste date sunt recoltate, în special (realizând o notă
de mai mare individualitate), în condiţii care provoacă un conflict ori o situaţie
emoţională reprezentativă, caracteristică psihică generic umană sau personală.
Aceste date, uneori doar, crâmpeie, câteodată definitorii pentru comportamentul
uman sunt recoltate cu ajutorul electroencefalografiei (EEG), electromiografiei
(EMG), electrocardio-grafiei (EKG) etc., fiind rezultatul prelucrării reflexului psiho-
galvanic ori al modificărilor electrice cerebrale, musculare etc.
3. Metodele proiective sunt constituite din totalitatea tehnicilor prin care
subiectului i se solicită răspunsuri faţă de stimuli nestructuraţi, pe care acesta va
tinde să-i interpreteze prin prisma propriilor trăsături de personalitate.
În general, răspunsurile subiectului sunt în funcţie de sensul sugerat de stimul, de
stările prin care el trece. De asemenea, ele sunt influenţate de particularităţile
personalităţii subiectului, de nivel de cultură şi educaţie, nivel de aspiraţie,
motivaţie, imagine de sine etc.
Pentru o înţelegere cât mai profundă şi pentru raţiuni de ordin metodologic
trebuie să menţionăm că aspectele obiective şi subiective din structura psihicului

2
 uman se înterpătrund, astfel că această încercare de clasificare, mai sus prezentată
conţine elemente eclectice, deşi este mult utilizată.
Există multiple împărţiri şi clasificări ale tehnicilor proiective; efortul psihologilor
de a imagina probe fiind concretizat în mii de dovezi:
a. tehnicile asociative mai cunoscute şi mai des utilizate sunt: experimentul
asociativ-verbal şi tehnica RORSCHACH;
b. tehnici constructive � TAT sau testul aprercepţiei tematice, imaginat de
Murray şi Morgan;
c. tehnici de completare: prin imagini – ROSENZWEIG;
prin fraze MICHIGAN, Rotter etc.;
d. tehnici de ordonare: SZONDI (diagnostic pulsional);
e. tehnici expresive: testul arborelui (KOCH); desenul figurii umane.
Cunoscând o mai mare dezvoltare în ultimele două decenii, scalele de evaluare
ţintesc estimarea cantitativă a comportamentului uman, dovedindu-şi utilitatea în
aprecierea cvasi-obiectivă a efectelor psihofarmacologice a diferitelor substanţe
psihotrope.
Acestor scale de evaluare ,,rating scales” li se adaugă recentele procedee „check-
list� şi lista de adjective pentru control. De exemplu, o variantă în care din 300 de
adjective considerate concludente pentru comportamentul uman, subiectul este
rugat să sublinieze adjectivele care l-ar caracteriza.
În această tehnică, examinatorul (evaluatorul) apreciază fiecare simptom (psihic
ori somatic) cu o cifră, în funcţie de intensitatea acestuia. Prelucrarea statistică
obţinută din scoruri, la etape anume stabilite de cercetători, oferă posibilitatea
alcătuirii unui profil clinic (în dinamică) al bolnavului respectiv.
Scalele de evaluare sunt adaptate nosologiei şi sindromologiei din clinicile, de
exemplu, de psihiatrie. Se vorbeşte de scale pentru nevroze, psihoze etc., ori
pentru testarea anxietăţii, a depresiei.
Cele mai cunoscute sunt: scalele LORR, HAMILTON, ZUNG, WITTENBORN.
Pentru aprecierea efectelor terapeutice (aspecte comparative, tratamente
standard şi depôt ori standard şi retard etc.), scalele au fost folosite şi la noi în
ţară, pentru unele medicamente cum ar fi: fluanxol, oxipertină, clorpromazină,
oxazepam.
Chestionarelesunt modalităţi de cercetare, de cunoaştere, prezente în majoritatea
disciplinelor ca şi în activităţile cotidiene, alcătuite din întrebări cu un anumit grad
de generalitate, dar urmărindu-se o ,,radiografiere” a stărilor, atitudinilor,
intereselor, poziţiilor subiectului. Se înţelege că răspunsurile pot fi mai mult sau
mai puţin subiective, de aceea se alcătuiesc fie cu răspunsuri închise(„DA”, „NU”,
„NU ŞTIU”), fie cu răspunsuri deschise (libere).
Unul dintre chestionarele cunoscute şi frecvent utilizate este Chestionarul Cornell
(Universitatea Cornell din S.U.A.), alcătuit din 101 întrebări, la care subiectul este
„forţat” să răspundă cu DA ori NU.

2
 Întrebările sondează în ansamblu aspecte somatice, psihice, comportamentale.
din cele 101 întrebări: 18 se referă la frică şi dificultăţi adaptative; 7 întrebări
investighează timia, dispoziţiile afective; 7 întrebări sunt referitoare la anxietate şi
nervozitate, altele privesc aspecte hipocondriace, neîncrederea ori sensibilitatea
excesivă, iar altele se referă la tulburări gastro-intestinale, circulatorii etc. Se
obţine o notă care poate varia între 10 şi 100, iar cei cu punctaj peste 23 sunt
consideraţi bolnavi.
A. Inventarul de personalitate multifazic Minnesota (MMPI) este considerat cel
mai complet şi cel mai răspândit chestionar.
Este alcătuit din 550 întrebări la care subiectul trebuie să se decidă pentru unul
din răspunsurile: „ADEVĂRAT”; „NEADEVĂRAT”; „NU ŞTIU”.
Rezultatele se apreciază în funcţie de 4 scale de validare: ,,?”, L, F, K şi 9 scale
clinice.
Următoarele Scale de validare vor fi succint prezentate:
a) Scala ,,?” – este cea dată de numărul total de răspunsuri la care persoanele
răspund prin ,,nu ştiu” (se numără). O notă relativ crescută indică un subiect cu o
structură psihastenică, depresivă ori numai inhibată. O notă prea mare poate
invalida testul.
b) Scala L (lie = minciună) – Obţinerea de scoruri mari este proprie persoanelor
rigide, psihopate ori cu tendinţe interpretative (în special când doresc, în urma
efectuării testului, să apară într-o lumină favorabilă, falsificând rezultatele).
c) Scala F – apreciază validitatea întregului test. Un scor mare arată o posibilă
lipsă de atenţie în sortarea enunţurilor ori incapacitatea de a da un răspuns
corect.
d) Scala K – are un rol corectiv prin măsurarea atitudinii persoanei faţă de
răspunsurile date. Scorul mare arată tendinţa de a se realiza un profil normal,
indicând atitudinea de apărare a persoanei, faţă de propriile slăbiciuni. El indică şi
un bun prognostic pentru bolnav, ilustrând capacitatea lui de a-şi rezolva propriile
probleme.
Scale clinice � vizează, în fond, trăsături ale personalităţii.
1. Scala Hs – pentru hipocondrie � măsoară interesul individului pentru funcţii
şi caracteristici somatice. Scorul ridicat arată tendinţe spre acuze somatice lipsite
de suport organic, neîncredere în medic, relaţie terapeutică compromisă,
inactivitate psihică. Scala diferenţiază aspectele hipocondriac � cenestopate sau
tulburări organice.
2. Scala D – pentru depresie � este sensibilă la apariţia depresiei şi anxietăţii;
scorul poate să crească şi la subiecţii normali dar blazaţi, sceptici, introvertiţi ori
cuprinşi de sentimentul inutilităţii. Detectează depresiile subiacente şi disimulate.
3. Scala Hy � pentru isterie – arată inactivitatea psihică, egocentrismul,
atitudini sociale de mare naivitate, ca şi tulburări funcţionale de ordin general.
Scala indică potenţialitatea histeroidă.

2
 4. Scala Pd � pentru deviaţie psihopatică � indică superficialitatea stărilor
emoţionale, lipsa unor capacităţi de a folosi experienţa proprie, indiferenţă faţă de
normele etico-morale, potenţial toxicomanic, tendinţă spre perversiuni, tendinţe
narcisice.
5. Scala M/F � masculinitate-feminitate � poate avea un scor mare, arătând
devierea structurării intereselor în direcţia sexului opus. Scala M/F cu scor mare la
bărbaţi este legată câteodată, mai mult de anumite trăsături intelective decât de
homosexualitate. Tendinţa de homosexualitate este considerată ca prezentă când
percepem o mărire concomitentă a scorurilor la M/F, Pd şi Pa. Scorul mare la
femei indică existenţa tendinţei de dominare, agresivitate, lipsă de inhibiţie.
6. Scala Pa – paranoia � identifică o serie de trăsături ca: neîncredere,
suspiciune, hipersensibilităţi, moralitate excesivă, tendinţe interpretative.
7. Scala Pt � psihastenie – se caracterizează prin încercarea de decelare a
fobiilor, obsesiilor, a tendinţelor compulsive. Identifică şi personalităţi psihastenice
care se manifestă prin depresie, disprosexie, neîncredere în sine.
8. Scala Sch � schizofrenie � nu este în special ilustrativă pentru personalităţi
schizoide ori schizofrene, întrucât schizofrenia are o multitudine de forme clinice.
9. Scala Ma � hipomanie � ne ajută să identificăm persoanele cu structuri de
personali-tate ce conţin: tumult ideativ, polipragmatism, entuziasm incorigibil,
non-conformism.
ˇ Scoruri ridicate la Pd şi Ma indică imaturitate, toleranţă scăzută la frustrare,
ostilitate, impulsivitate, agresivitate, comportament delictual.
ˇ Scoruri mari la D, Hy, Hs caracterizează personalităţile pasive, resemnate,
dependente, iritabile, în tensiune.
ˇ Psihologii clinicieni au stabilit că scorurile ridicate la D, Hy, Hs asociate cu valori
mari la scala Pt se întâlnesc la alcoolicii vechi cu modificări biologice şi psihice.
ˇ Persoanele cu scoruri ridicate la scala Pt şi D pot obţine rezultate bune în
activitatea de rutină, deşi sunt lipsite de iniţiativă, curaj, simţ de răspundere.
ˇ De asemenea, scoruri mari la Pt, D şi M/F caracterizează personalităţile
nevrotice, inhibate.
În concluzie, inventarul MMPI relevă potenţialul psihopatologic, dar are unele
dezavantaje: este rigid, răspunsurile pot fi uşor trucate, este permanent un
monolog, iar în clinică are mult mai mult succes dialogul; subiectul poate face în
mod inconştient proiecţie, încărcându-se cu un grad mare de subiectivitate (în
mod frecvent subiectul se apreciază aşa cum crede că este, cum şi-ar dori uneori
să fie etc.).
Considerate ca fiind mai potrivite pentru activitatea clinică, metodele proiective
au un grad mai mare de aderenţă în investigarea conduitelor şi trăirilor, oricât de
polimorfe ar fi ele. Permit investigarea conduitei intrinseci, iar numărul de
răspunsuri nu este limitat. Totodată, interpretarea răspunsurilor subiectului nu
este univocă (specific al testelor de inteligenţă), ci extrem de complexă – fapt ce
constituie pe alt plan un obstacol evident în tentativele de apreciere cantitativă.

2
 Având la bază o concepţie globală, sintetică asupra personalităţii, acestea
furnizează datele unui portret descriptiv.
Din cauza imposibilităţii aprecierii (estimării) cantitative este de preferat să fie
catalogate drept tehnici şi NU teste proiective. Cu ajutorul lor, se desprind
aspecte globale ale personalităţii abordată sintetic.
Dacă încercăm o comparaţie cu probele cognitive, aceasta arată că în probele
proiective participarea afectiv-imaginativă a subiectului ajută transpunerea în
situaţii, care măreşte gradul de fidelitate al răspunsurilor în probe. În testele
cognitive abordarea subiectului este de tip analitic, iar participarea afectivă şi
disprosexia scad nivelul de eficienţă al rezultatelor.
Când materialul adunat cu ajutorul tehnicilor proiective este restructurat, cel mai
adesea subiectul dă răspunsuri raportate, prin analogie, la configuraţia universului
său afectiv, fapt ce impune un interes mai mic pentru aspectul cantitativ al
rezolvării de probleme, al corectitudinii la probe.
Tehnica asociativ-verbală a fost iniţiată de Fr. Galton care a construit prima
tehnică proiectivă, ulterior dezvoltată de Jung.
Galton � a ordonat o serie de cuvinte-stimul la care subiectul trebuie să
răspundă cu primul cuvânt care-i vine în minte şi a cronometrat timpul de reacţie.
Jung utilizează testul ca un ,,detector” de complexe: la atingerea unor astfel de
complexe printr-un cuvânt inductor, el presupune că se va produce o tulburare sau
o blocare a răspunsurilor, manifestată prin mărimea timpului de reacţie sau chiar
uitarea cuvântului indus. Jung arăta că pornind de la această tehnică, cu unele
suplimentări (înregistrări RED, ritmul şi amplitudinea respiraţiei, observarea
modificărilor mimicii) se pot studia reacţiile emoţionale, componente ale structurii
de personalitate.
În prezent, tehnica se foloseşte pentru studiul amănunţit în nevroze, stări
depresive (potenţialitatea suicidară) şi în toate bolile cu coeficient
psihopatogenetic.