VISUL MAMEI

La nașterea mea, mama a avut un vis ciudat și se făcea

că era pe lunca satului după o zi grea de muncă, sub nucul
umbros din grădină, dormind liniștită cu mine în brațe, grădina
fiind la marginea șoselei. În somn, visul a fost tulburat,
deoarece a auzit un cal tropăind, ce sforăia, iar călărețul, un
necunoscut, ca un crai, purta haine aurite, a oprit calul, spunând
că este „Arhanghelul Mihail” din cer și a zis:
Dormi în pace, nu-ți fac rău
Că nu e de rând al tău,
Eu am venit pe pământ
La altul, care-i de rând.
Călărețul a dat pinteni la cal și a plecat mai departe,
după care s-a trezit din vis cu fața plină de plâns, având parcă
frică să nu fiu luat de călăreț. În cele din urmă s-a bucurat că
am scăpat și, cu mine în brațe, a ajuns acasă, povestind visul
celor din jur, iar bunica Stanca a afirmat că visul este un semn
bun cu șansa de a trăi, iar răul m-a ocolit, deoarece nu am fost
luat de arhanghel, bunica fiind o tălmăcitoare iscusită în ceea
ce privește tâlcul visurilor.
Visele sunt prevestitoare în viața omului având
semnificația lor, iar cine știe să le tălmăcească, să le
interpreteze poate să prevadă dinainte primejdiile ce se pot ivi
în cale.
Bunica povestea că la nașterea fiicei ei a visat că, fiind
la marginea satului, un câine rău i-a sărit în față, iar fetița
sfâșiată de o haită de câini adunată, visul fiind un semn rău,
deoarece nu a avut șansa de a trăi, s-a îmbolnăvit și a murit,
subit, la vârsta de un anișor.
 URSITOARELE

În mitologia veche se arată că ursitoarele sunt niște zâne

închipuite care prevestesc destinul omului încă de la nașterea
sa. Ursitoarele vin în casa nou-născutului în a treia zi după
naștere, cu care ocazie îi prevăd soarta fericită sau nu, destinul
rău sau mai bun.
Se zice că ursitoarea mare toarce firul vieții, adică drumul
lung sau scurt, cea mijlocie este cu pățaniile, primejdiile ivite, iar
a treia rupe firul vieții, fiecare având o destinație bine determinată.
Din cele arătate rezultă că ursitoarea mare vine cu nașterea
pruncului, cea mijlocie cu soarta, adică întâmplările ivite în viață,
și a treia ursitoare vine cu moartea, încheind viața omului.
Se mai susține când este vorba de mit, că omul nu poate
scăpa de soarta orânduită de natură și cele prezise de ursitori
constituie un obicei împământenit ridicat la rang de lege, omul
fiind neputincios și se supune în fața forțelor naturii.
Ideea destinului nu trebuie considerată o născocire a
cuiva, deoarece viața a demonstrat că orice lucru sau ființă
creată are o soartă aparte de la care nu se poate abate, iar
forțele naturii care guvernează Universul nu pot fi întoarse
după voința omului, care se supune vremii fără nicio
împotrivire.
Primul volum de poezii pe care l-am compus este intitulat
„ȘIREATA” ce se referă la soarta omului din care redau unele versuri:
Cine te aduce, soartă?
Că tu ești a vieții roată…
Tu le-ntorci, tu le rotești
Și merg toate cum dorești!

De ești dulce ori amară

De ești crudă sau bizară
Viața curge pica, pica
 Și nu poți schimba nimica!

TAINA NOPȚII

În antichitate mai ales grecii credeau că noaptea este o

zeiță ce poartă numele „Nyk” ce călătorește pe cer în carul tras
de cai împodobiți cu zorzoane și acoperă pământul fiind învăluit
totul în tăcere. Carul zeiței ar fi înconjurat de stele, de prezența
unor zei, care revarsă pe pământ nesfârșite licăriri de lumină.
Anticii aveau o explicație mistică și pentru lună,
crezând că este o zeiță numită „Selena”, care merge pe bolta
cerească de la răsărit la apus și împrăștie întunericul nopții,
fiind îmbrăcată în veșmânt alb, cu o seceră pe cap.
Legenda mai spune că zeița străbate văzduhul și, fiind
zdrobită de oboseală, se duce într-o peșteră, unde se odihnește
până vine următoarea noapte. În versiunea populară luna, cu
splendoarea ei totală în Univers, este numită „taina nopții”
pentru că vede atâtea pe pământ și, fiind discretă, nu le spune
nimănui, considerate cu adevărat taine ascunse.
Luna, un astru care strălucește în timpul nopții și-
mpodobește cu mult farmec Universul, a constituit o sursă de
inspirație pentru poeți, de-a lungul vremii, care s-au întrecut cu
prisosință în compozițiile create.
Dimitrie Bolintineanu, cu poemele de răsunet create, pe
care l-am numit „doinitorul legendei”, în poezia „Cea de pe
urmă noapte a lui Mihai cel Mare”, definește luna ca un glob
de aur în versiunea sa:
„Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.”
 ISPRAVA DIN PĂDURE

Într-o duminică din luna octombrie, în toamna anului

1932, la șapte anișori, am plecat de la conacul din dealul
Bechet împreună cu văruica Gheorghița Serafim ca să paștem
oile în pădurea „Crăciunel” din apropiere.
La un moment dat turma s-a speriat în pădure din cauza
câinilor ce se încăierau și s-a îndreptat spre pădurea numită
„Prebejneac” situată mai departe, la circa 2 km de dealul Bechet.
Vitele au păscut iarbă în cele trei poieni ale pădurii,
după care au coborât spre ogașul din apropiere pentru a bea
apă. La puțin timp am fost trimis de verișoara mea, care era mai
mare ca mine, ca să întorc oile, să nu treacă spre pădurea
„Maturăț”, ca să ne-ntoarcem cu vitele la conac, deoarece
soarele era trecut de vremea prânzului.
Am întors oile după ce băuse apă și, în loc să plec după
ele, am rămas să prind raci și peștișori din apă, fără a-mi da
seama că mă rătăcesc în pădure, loc pe care nu-l cunoșteam,
fiind pentru prima dată în zona împădurită.
Oile nu le-am mai văzut și nu știam în ce direcție s-o
iau, timp în care am auzit un zgomot ciudat în apropiere și m-a
apucat frica, strigând: „mamă, ce mă fac?” Un glas parcă a
răspuns: „urcă-n pom, să scapi de isprava ce-ai făcut.” De
spaimă, m-am urcat în copac și m-am uitat jos, văzând o vulpe
ce cobora să bea apă, după care am auzit un zgomot de care cu
boi ce treceau pe drumul îndepărtat.
M-am dat jos din copac și am plecat spre direcția
huruitului de care, reușind să ajung la șosea, deoarece mă
rătăcisem în pădure. Vara mea, văzând că oile vin singure, a
strigat după mine și dacă n-am răspuns a crezut că m-au
mâncat lupii. A ajuns cu oile la conac, i-a spus mamei că lupii
m-au sfâșiat în pădure, care a-nceput să plângă și, cu leagănul
la șold cu sora Silvia mică, a plecat să mă caute fiind plină de
durere și tot timpul striga după mine. I-am auzit vocea și, din
marginea pădurii, i-am răspuns, după care în fugă i-am ieșit în
cale. În hohote de plâns m-a îmbrățișat, apoi s-a așezat în
genunchi, s-a închinat, rugându-se la cer că am scăpat cu bine
din isprava întâmplată.
Tata m-a certat și a zis: „Să fie învățătură de minte și să
mă feresc de rele în viitor”. Mama cu suflet bun mi-a luat
apărarea și mereu își făcea cruce, fiind mulțumită că am scăpat
cu bine din cele întâmplate.
În altă zi, mai târziu am plecat singur cu vitele la pădure
și s-a ivit o furtună cu o ploaie torențială, iar de frică m-am
ascuns sub trunchiul unui copac gros aplecat din rădăcină, unde
am scăpat nevătămat de grindina căzută de mărimea nucilor și
din urechile sângele șiroia.
Ajuns cu oile la sălaș am observat că îmi lipsea un miel
din cei 75 câți erau, fiind furat de lup în pădure pe timpul
furtunii, iar eu am început să plâng având păreri de rău după
mielul pierdut.
Tata ca să mă-mpace, a zis: „Cel de Sus a dat, cel de
Sus a luat”, așa că omul nu se poate împotrivi răului apărut în
calea vieții.
 OBICEIURI DIN SAT

În seara de ajunul Crăciunului copiii obișnuiau să plece

la colindat de la un capăt la altul prin sat și la poarta casei erau
așteptați cu bucurie, unde primeau colăcei și fructe, mere sau
nuci, adunate în trăistuța avută la șold. Apoi plecau cu „Steaua”
în echipă de trei copii și în case cântau cântece evlavioase
învățate la școală:
Steaua sus răsare
Ca o taină mare,
Steaua strălucește
Și lumii vestește.
Îmi amintesc că mergeam cu colegii de școală: Gică
Magdalen, Petre Paraschiv, și recitam piesa „Trei crai”, în care
Gică făcea pe Irod împărat, Petrică pe craiul Melchior și eu pe
Baltazar, din care redau versurile:
„Eu sunt Irod împărat
Care pe cal am încălecat,
În Betleem am intrat
Și tot pământul s-a cutremurat.”
De sărbătoarea Paștelui mergeam la „înviere” și, după
terminarea slujbei la biserică, se făcea focul afară, unde se
adunau tinerii și se întreceau între ei sărind peste focul aprins
din fața bisericii, fiind un obicei vechi spre a fi feriți de rele.
A doua zi de Paște la hora din fața școlii veneau fetele
îmbrăcate în haine cusute de mână pe timpul iernii, fiind un fel
de concurență între ele, de care amintesc pe: Anica Pârvu, Ghița
Serafim, Floarea Cioabă, Ioana Coșei, cea mai frumoasă, Ioana
Iordache, Floarea-Ioana Țuca, Rica-Leana Bogobia fiind
neîntrecute și nelipsite de la hora din sat.
 Anica, numită „fata bătrână” deoarece s-a măritat mai
târziu, apărea în cele mai frumoase haine de sărbătoare, despre
care se vorbea că știe să prindă băieții începători în aprinsul foc
al dragostei pe care îi învăța la sărutat.
De Nedeie – sărbătoare populară – se ținea praznicul
Sfânta-Maria Mică pe data de 8 septembrie în fiecare an și se
obișnui să vină la masa de prânz rude sau cunoscuți din satele
apropiate, care petreceau și apoi mergeai la hora încinsă din
fața școlii, unde cântau lăutarii vestiți de pe plaiul muntelui
Cerna.
Toamna, după culesul porumbului, se obișnuia să se
facă „clacă”, unde se adunau copii și tineri care se-ntreceau la
curățatul de foi a porumbilor, fiind o adevărată veselie, cu care
ocazie cei bătrâni spuneau snoave cu strigoii veniți din cimitir
și se ascundeau în podul casei, farmece făcute de ghicitoare sau
întâmplări din timpul războiului.
Bunicul spunea că în Primul Război Mondial, într-o
ambuscadă, pe timp de noapte, în pădure, trupa noastră a fost
înconjurată de inamic și în schimbul de focuri, calul a căzut sub
gloanțe, după care împreună cu un camarad s-a ascuns în
scorbura unui copac, unde au scăpat nevătămați, restul fiind
luați prizonieri.
În timpul războiului, își amintea că al doilea cal s-a-
mbolnăvit pe front și părinții au fost nevoiți să-i cumpere alt
cal, deoarece așa era regula stabilită pe atunci, armata să fie
făcută cu calul adus de acasă.
 POVEȘTI

Bunica Stanca spunea că într-o seară a plecat de pe deal

spre casă și i-a apărut în cale o umbră în fața ochilor, care s-a
retras la poarta lui Șimianu, fiind figura fiului său ce murise în
războiul început în 1941. S-a oprit în loc și a văzut o limbă
prelungită care se-ntindea spre șosea, răspândind în jur un fum
negru de care s-a speriat, fiind nevoită să se întoarcă înapoi la
sălaș.
Mai povestea că în primul război mondial din anii
1914-1918, fetele din sat umblau cănite cu cărbune pe față de
frica ostașilor nemți care, fiind băuți, căutau să le violeze. Mama
Veta cu surorile Floarea și Paulina erau cănite de mama lor și,
de spaima nemților, s-au ascuns în podul pătulului plin cu fân,
până ostașii au plecat din sat.
Într-o dimineață, bunica a plecat de pe deal la Tr.
Severin pentru a face cumpărături, mersul fiind pe jos, că nu
erau mijloace de transport, iar distanța era de 20 km. După ce-a
făcut cumpărăturile, s-a înapoiat și a observat că nu cumpărase
cuie pentru gard. De necaz, s-a întors înapoi, a cumpărat ce
trebuia și, seara, a ajuns la sălaș frântă de oboseală, după ce
făcuse două drumuri, de 80 de km, în aceeași zi, iar gurile rele
vorbeau că ar fi fost băută, dar în realitate era cu gândul la
muncă.
La o nuntă unde era nașă, a pus ploconul obișnuit pe
masă și bunicul a observat că găina coaptă la cuptor nu avea
măruntaiele scoase. Repede a luat găina învelită, să nu observe
mesenii, a mers acasă și a luat alta din cuptor, după care s-a
înapoiat la nuntă, ca nuntașii să nu știe cele întâmplate.
În sat se obișnuia să vină turcul Mustafa de la Ada-
Kaleh cu bomboane și bucăți de zahăr să le vândă la copiii din
sat. A bătut și la poarta noastră, dar acasă era numai sora cea
mică, Silvia care a ieșit la poartă și a luat dulciurile aduse și a
mers în casă să caute banii, dar nu i-a găsit. A căutat sub pat,
unde, într-o oală de lut, a văzut mai multe monede de aur pe
care le-a luat în poală, fiind mică de 4-5 ani, și le-a dat la turc,
care și-a dat seama că fetița este singură acasă. A așteptat să
vină bunica de la grădină și a restituit tot aurul primit, dând
dovadă că este un negustor cinstit, fiind apreciat de săteni.
Boierul Nică Cioabă, fratele mamei, fiind cunoscut sub
numele de „Boieru'”, de profesie învățător, un fiu de marcă al
satului, în primul război mondial a fost rănit la umăr, pe râul
Siret, și a căzut de pe cal în apă. A reușit cu o mână să se
prindă de frâul calului, care l-a scos la mal, fiind salvat de la
înec.
Avea gradul de căpitan în rezervă la Grăniceri și, fiind
lăsat la vatră, s-a prezentat la școală unde-l aștepta catedra pe
care o dorea de mic copil.
Tatăl său, care era primar în comună, nu l-a lăsat să se
căsătorească cu colega sa ce era învățătoare, deoarece nu era
din sat și, de necaz, a plecat de acasă, după care a ajuns la
Chișinău, unde s-a căsătorit cu Marusia, ce era educatoare și nu
vorbea bine românește, fiind rusoaică.
Obișnuia să meargă la serviciu cu trăsura, având un
birjar cunoscut și ajunsese revizor școlar, considerat un om
eminent cu o-naltă pregătire profesională.
Într-o zi, venind de la serviciu, s-a oprit la cârciuma din
apropierea casei, unde a servit o țuică înainte de masă, s-a urcat
în trăsură și, la intersecția străzii, la virajul făcut, a căzut jos,
lovindu-se la cap de trotuar, în urma cărui fapt a încetat din
viață la vârsta de 44 de ani, accidentul fiind produs în anul
1938.
La înmormântare s-a dus unchiul Patașanu, zis „Vlaicu”,
care era veteran de război, dar neștiutor de carte și, călătorind
cu trenul, a cumpărat un ziar, iar în compartiment îl ținea
invers, făcându-se că citește. A fost întrebat de un călător
despre ce se mai arată în jurnal, iar răspunsul l-a dat imediat,
zicând: „un nimica tot”.
La Chișinău se zvonea că moartea unchiului Nică a fost
pusă la cale de soția sa, care avea relații cu un ofițer din armată
cu care s-a căsătorit ulterior.
În timpul războiului, soția s-a refugiat și a vrut să vină
cu bagajul la casa din sat a fostului soț, însă cele trei surori s-au
opus și a fost nevoită să lase lăzile cu bagaje la familia Cușei
din Tr. Severin ce era din Bahna, plecând la Timișoara unde a
găsit locuință.
Ulterior, a luat lăzile sigilate de unde le lăsase și a
rămas surprinsă când în loc de obiecte a găsit cărămizi printre
puținele lucruri care au scăpat să nu fie furate.
Pe parcurs s-a aflat că nepoata proprietarului din
Severin a dat lovitura la lăzi, de unde a luat toată argintăria,
vasele de porțelan cu inscripția Nică pe ele și obiecte de
îmbrăcăminte fiind văzute de surorile acestuia. Din agoniseala
de-o viață n-au mai rămas decât niște file din caietul de
Matematică ale elevului Nică Cioabă, de la Institutul
Pedagogic, ce poartă data de 5.XI.1912 cu viza Prof. de clasă,
care au un scris caligrafic de admirat și pe care le anexez în
original.