1.

SENSUL CLASIC ŞI SENSUL MODERN AL

PEDAGOGIEI PREŞCOLARE

În sens clasic, Pedagogia este ştiinţa educaţiei, o ştiinţă

care analizează critic şi reconstruieşte fenomenul educaţional
şi, încercând să-l înţeleagă, identifică regularităţi, sensuri,
relaţii noi între componentele situaţiei educative şi variabilele
acţiunii educaţionale. Este o ştiinţă care construieşte şi verifică
ipoteze, soluţii, strategii de cunoaştere etc.
Pedagogia preşcolară este o disciplină de ramură a
pedagogiei. Ea are un obiect propriu de studiu şi dispune de un
corp teoretic metodologic care se îmbogăţeşte progresiv. Poate
fi încadrată în categoria pedagogiilor diferenţiale: pedagogia
pe vârste, pedagogia familiei, pedagogie instituţională.
Trimiterea o facem către criteriul utilizat de J.L.Garrido
şi anume axa analiză-sinteză, criteriu pe baza căruia autorul
citat delimitează ştiinţe analitice ale educaţiei, antropologice
(biologia educaţiei, psihologia educaţiei, sociologia educaţiei,
antropologia educaţiei) şi metodologice (orientarea educativă,
didactică, organizarea şcolară, politica educaţiei, economia
educaţiei, planificarea educaţiei) ori teleologice (filosofia
educaţiei, teologia educaţiei), ştiinţe analitico-sintetice ale
educaţiei (istoria educaţiei, educaţia comparată), ştiinţe
sintetice ale educaţiei (pedagogia generală şi pedagogia
diferenţială). Pentru pedagogul german Dietrich, pedagogia
preşcolară intră în categoria pedagogiilor specializate, alături
de pedagogiile şcolare, teoria instituţiei şcolare, teoria
curriculum-ului, teoria instruirii, pedagogia familiei, pedagogia
socială, pedagogia întreprinderii, raportările la mediile de
formare specifice fiind (sub)criteriul luat în considerare.
Facem, de asemenea, precizarea că nu există un
inventar mai presus de discuţie al ştiinţelor educaţiei.

În principal, pedagogia preşcolară conturează, pe

baza explicării şi înţelegerii fenomenelor educaţionale
timpurii (de la 2/3 la 6/7 ani), perspective aplicative şi
practice cu impact în învăţământul preprimar. Studiază şi
îmbogăţeşte permanent cunoaşterea şi acţiunea în domeniul
structurii, dinamicii şi funcţionalităţii acţiunii educaţionale
la vârstele menţionate.

Pedagogia preşcolară studiază natura, esenţa proceselor

şi fenomenelor educaţionale timpurii, ca şi normativitatea,
conceptele şi teoriile despre instruire şi educaţie la vârstele
premergătoare celei şcolare.
În sinteză:
 Ramură a pedagogiei, pedagogia vârstelor timpurii studiază
natura şi explică esenţa proceselor de educaţie şi instruire de
la naştere până la 6/7 ani, premergătoare celei şcolare;
 Studiază căile eficientizării diverselor forme de organizare a
instruirii în grădiniţă, instituţie consacrată a educaţiei
formale timpurii;
 Defineşte obiectivele şi reperele educaţiei preşcolare,
precizează şi fundamentează teoretic metodologia specifică
învăţământului preprimar, modalităţile de selectare şi
organizare a conţinuturilor şi de evaluare a achiziţiilor
copiilor;
 Se axează pe studiul interdependenţei dintre finalităţile
învăţământului preprimar, obiectivele şi conţinuturile
educaţiei la vârstele timpurii, punând în evidenţă posibilităţi
de proiectare curriculară (proiect instrucţional global pentru
învăţământul preprimar);
 Pedagogia preşcolară oferă baze teoretice pentru utilizarea
eficientă a resurselor materiale, umane, de timp şi spaţiu în
actul managerial specific instituţiei de învăţământ
preprimar;
 Propune elemente de evaluare instituţională şi a sistemelor
de influenţe educaţionale formale şi nonformale şi schiţează
profilul de formare al educatoarei, asigurând dezvoltarea
profesională continuă şi oferind repere în managementul
carierei didactice.

În contextul "saltului" de la "pedagogie" la "ştiinţele

educaţiei", pedagogia preşcolară se sprijină în dezvoltarea sa pe
discipline de bază cum sunt:
-teoria educaţiei;
-teoria instruirii;
-teoria curriculum-ului,
cât şi pe ştiinţe cu statut interdisciplinar, cum sunt:
-psihologia educaţiei;
-sociologia educaţiei;
-logica învăţării/educaţiei etc.
sau pe cele născute din raportarea pedagogiei la diferite
metodologii:
-pedagogia comparată;
-pedagogia experimentală etc.
Legitatea în educaţie se reflectă în esenţa următoarelor enunţuri
cu caracter de lege:
• legea abordării educatului ca obiect şi subiect al
educaţiei;
• legea interacţiunii între factorii educaţiei: educator,
educat, instituţii educative;
• educaţia permanentă sau legea caracterului permanent
al educaţiei;
• legea unităţii educaţie-instrucţie;
 • construcţia cunoaşterii prin efort propriu şi implicare
efectivă;
• apropierea dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea
artistică, dintre ştiinţă şi artă în procesul instructiv-
educativ etc.
“Logicile” educative, care se află la baza organizării şi
desfăşurării proceselor educativ-formative cu copiii mici şi
foarte mici:
• logica afectivităţii şi dezvoltării (logica sentimentelor);
• logica autorităţii şi
• logica socială

Disciplină de ramură a pedagogiei, pedagogia vârstelor

mici apelează la arsenalul metodologic al acesteia, pornind de
la aşa-zisele "metodologii de bază". "Între cele predominant
inductive (insist asupra faptului că şi ele au a face parţial cu
deducţia), putem înregistra ca fundamentale sau de bază pe
următoarele patru:

- Metodologia descriptivă;
- Metodologia experimentală;
- Metodologia istorică;
- Metodologia comparativă.

Toate acestea corespund unor capacităţi fundamentale

ale cunoaşterii umane:
- Capacitatea de observaţie (metodologia descriptivă);
- Capacitatea de manipulare (metodologia experimentală);
- Capacitatea de percepţie temporală (metodologia istorică);
- Capacitatea de percepţie spaţială (metodologia comparativă).
Dintre acestea patru, primele două (descriptivă şi
experimentală) sunt predominant analitice, în timp ce ultimele
două sunt predominant sintetice (J.L.G. Garrido, Fundamente
ale educaţiei comparate, EDP, 1995, p. 105).
 În funcţie de scopul şi complexitatea problematicii
abordate, există:
- cercetări teoretico-fundamentale, care urmăresc înţelegerea şi
explicarea unui fenomen, deschid noi orizonturi asupra
fenomenului educaţional;
- cercetări aplicative, practice, care constau în elaborarea şi
verificarea unor măsuri ameliorative, de optimizare, concrete,
cercetări care abordează o problematică tot mai restrânsă şi au
o aplicabilitate practică imediată.

Cercetarea aplicată este îndreptată spre un obiectiv sau

scop practic determinat şi cuprinde lucrări originale realizate
pentru a obţine cunoştinţe noi; permite transpunerea în forma
operaţională a ideilor.

Cercetarea aplicată se raportează în general la un caz

concret, la o situaţie reală de tipul perfecţionării metodologiei
didactice, proiectarea unor noi mijloace de învăţământ etc.
Propunând programe şi soluţii concrete, de organizare a
învăţării, de pildă, de acţiune sau intervenţie asupra a ceva (în
scopul studierii relaţiei dintre intervenţie şi efect, apoi),
cercetarea dezvoltare (cu sens de dezvelire, intrare în detalii,
desfăşurare) este numită şi cercetare operaţională sau cercetare
locală Există şi cercetări orientate spre rezolvarea unor
probleme concrete sau orientate către decizii educaţionale cu
diferite grade de complexitate.
- cercetări mixte, care modifică practica existentă.
Cercetările-acţiune, operaţionale, de fundamentare a
deciziilor la nivelul acţiunii sociale presupun nu numai
constatarea unor probleme, fapte etc., ci intervenţia în
desfăşurarea fenomenului investigat.
Se poate opera: 1. inductiv, descriptiv, observaţional
(prin prezentarea propriei experienţe sistematizate),
«experienţiere» sau 2. deductiv, experimental, normativ, cu
implicaţii practice, acţionale.
După domenii, cercetarea poate fi didactică, în
domeniul educaţiei, de psihologie pedagogică, metodică. După
alte criterii, cercetarea poate fi constatativă ori ameliorativă,
individuală ori colectivă (de grup, echipă de cercetare).
Educatoarea se poate angaja într-o cercetare
longitudinală, o urmărire în timp a fenomenelor studiate.
«Asemenea cercetări au o valoare preponderent descriptivă,
oferind date asupra interacţiunilor dintre variabilele acţiunii
educaţionale, aşa cum se prezintă ele în mod natural. Demersul
este inductiv, de la fapte la generalizări. De aceea, el incumbă
un coeficient de probabilitate. Aria lor de aplicabilitate este mai
restrânsă»(I. Drăgan, I.Nicola, 1993, p. 75).
Funcţiile cercetării pedagogice:
 funcţia explicativă sau descriptiv-explicativă, de
constatare, descriere şi explicare a fenomenelor.
Funcţia se referă la stabilirea unor raporturi, poziţii,
priorităţi, ierarhii şi la necesitatea de a distinge între
esenţial şi periferic, între necesar şi întâmplător, între
normalitate şi surpriză;
 funcţia praxiologică, practic-aplicativă sau practic-
acţională, evidentă în condiţiile în care cercetarea
oferă soluţii clare şi eficiente, procedee de rezolvare a
unor situaţii concrete;
 funcţia predictivă are în vedere controlul evoluţiei
viitoare, anticiparea fenomenelor şi proceselor;
 funcţia sistematizatoare, implicată în realizarea unor
ordonări specifice de date, clasificări, tipologii,
categorii, putând servi ca bază unor cercetări
ulterioare;
 funcţia referenţial-informaţională, de creare a unui
cadru conceptual şi de raportare la repere teoretic
valide (după L. Stan,1994).
 Metode de cercetare:
 metode empirice experimentale: observaţia,
convorbirea, analiza documentelor şcolare şi/sau
curriculare, analiza produselor activităţii,
interevaluarea elevilor etc.
 metode experimental-ştiinţifice: experimentul
pedagogic, chestionarul şi scările de opinii şi atitudini,
studiul de caz, fişa psihopedagogică, testele, tehnici
statistice de interpretare etc.
 metode ştiinţifice fundamentale: metoda istorică şi
comparativă, metoda analitică-sintetică şi modelarea
sau analogia, metoda holistică, metoda sistemică,
metoda contextualistă şi cea structuralistă.

ORIENTAREA CALITATIVISTĂ
Metode:
 Observaţia participativă;
 Interviul nestructurat;
 Metoda biografică;
 Studiul de caz;
 Analiza de conţinut etc.

PARADIGME DE CERCETARE
 Pozitivism-realism naiv;
 Postpozitivism-realism critic;
 Teorii critice - poststructuralism, postmodernism,
realism istoric (medierea valorilor);
 Constructivism - relativism
(după E.G. Guba, Y.S. Lincoln, 1994).
Să menţionăm, de asemenea, apariţia conceptelor de
cercetare narativă şi interviu de tip povestea vieţii, concepte
care au devenit, în ultimii ani, comune în ştiinţele sociale, fiind
folosite în teorie, cercetare şi practică. Amintirile din primii
ani de viaţă reprezintă o cheie în abordarea personalităţii
(vezi, de pildă cartea autorilor Amia Lieblich, Rivka Tuval-
Mashiach, Tamar Zilber, 1998, carte tradusă în limba română
în 2006 la Polirom, Iaşi, Cercetarea narativă. Citire, analiză
şi interpretare, Sage Publications).

ÎN SINTEZĂ
Metodele şi tehnicile specifice de cercetare pedagogică
sunt tot atâtea căi de explorare a adevărului şi pot servi la
acumularea empirică şi ştiinţifică a datelor:
- Observaţia, observaţia sistematică, observaţia ca
participant, metoda autoobservaţiei;
- Experimentul psihopedagogic/didactic;
- Analiza produselor activităţii copiilor;
- Testul;
- Analiza documentelor curriculare (învăţământ preprimar);
- Tehnicile sociometrice (ancheta, convorbirea,
chestionarul, interviul, testul sociometric, metoda aprecierii
obiective);
- Metoda biografică, istoria vieţii;
- Studiul de caz;
- Analiza portofoliului, a jurnalului de practică (practica
reflexivă);
- Înregistrarea audiovideo, tehnici de consemnare etc.
Experimentul pedagogic( constatativ, ameliorativ, de
verificare, de dezvoltare) şi cercetarea acţiune se utilizează
pentru introducerea, aplicarea măsurilor ameliorative, de
intervenţie.
Pentru interpretarea datelor se utilizează metode şi
tehnici statistice, ca metode de interpretare cantitativă şi
metodele de interpretare calitativă cum sunt metoda
diferenţelor, a concordanţelor, a variaţiilor concomitente, a
rămăşiţelor etc.
 Metode avansate în cercetarea socială sunt analiza
factorială, analiza cluster, scalarea multidimensională, analiza
de corespondenţă şi analiza de omogenitate. Date
suplimentare ori clarificatoare pot fi găsite de cei interesaţi în
lucrarea din 2004 a Irinei Culic, intitulată “Metode avansate
în cercetarea socială. Analiza multivariată de
interdependenţă”, Iaşi:Polirom.
Metodele se utilizează în sistem şi se asociază
permanent cu reflecţia asupra celor constatate. Pentru
surprinderea unei imagini de ansamblu asupra fenomenelor şi
proceselor studiate, rezultatele se vor corobora, iar metodele,
cât mai diverse, vor fi tratate drept complementare. (I.Maciuc,
2006)

RECOMANDĂRI

 O cercetare adevărată necesită mult timp. Începeţi,

deci, cât mai devreme!
 Atenţie, însă, alegeţi cu grijă problema: ea trebuie să
fie reală, nu inventată!
 Gândiţi serios asupra domeniului ales, colectaţi
informaţii, date, elaboraţi un cadru de referinţă
teoretic!
 Clasaţi apoi datele, faceţi ordine, elaboraţi fişiere,
protocoale de observaţie, completaţi grile, tabele de
indicatori etc.!
 Realizaţi o prima interpretare a datelor, o prelucrare
cât de sumară...
 Lăsaţi apoi “să se aşeze puţin praf”. Timpul va înlesni
decantările necesare!
 Între timp, culegeţi diverse opinii cu privire la
problema studiată, de la colegi, profesori, din cărţi, dar
să o faceţi în deplină libertate, destins, fără idei
preconcepute ori presaţi de timp!.......