În zilele noastre divorțul ocupă un loc important în structura socială reprezentând o

tranziție a familiei cu impact substanțial asupra fiecărui membru, și cu precădere asupra

copiilor. În acest articol îmi propun să descriu trei aspecte majore ale relațiilor familiale cu
impact asupra dezvoltării copilului și adolescentului: 1. Relația copilului cu părintele rezident;
2. Tipologia conflictelor dintre părinți; și 3. Calitatea accesului și a relației dintre copil și
părintele non-rezident, sau părintele mai puțin accesibil copilului, în mod tipic tatăl.

Divorțul ca tranziție stresantă pentru viața de familie

Divorțul este sursă majoră de stres pentru membrii familiei (Clarke-Stewart & Brentano,
2006) și poate reprezenta un factor de risc pentru copii. Comparativ cu copiii proveniți din
familii cu părinții căsătoriți, copiii cu părinții divorțați au rezultate academice mai scăzute și
un nivel mai mare de absenteism școlar, mai multe probleme emoționale și comportamentale,
stimă de sine mai scăzută și se confruntă cu mai multe dificultăți în relațiile interpersonale
(Amato, 1993, 2000; Kelly, 2000). Rapoartele calitative asupra costurilor emoționale în rândul
copiilor implică stări și amintiri dureroase, și o dorință pentru mai mult contact cu tata, pe
întreg parcursul copilăriei (Emery, 2004; Marquadt, 2006; Wallerstein, 2000).

Dincolo de aceste riscuri, majoritatea copiilor au nevoie de 2-3 ani pentru procesul de
readaptare după divorțul părinților (Hetherington & Kelly, 2002). În timp ce aproape toți
copiii trăiesc distres datorită divorțului părinților, doar 20-25% sunt la risc pentru a dezvolta
probleme emoționale de genul tulburărilor afective, tulburări de anxietate, și tulburări de
conduită (Emery, 2004). Astfel divorțul nu-i condamnă pe copii la o viață cu probleme și
greutăți, dar poate determina factori de risc care pot fi cauză a mai multor probleme (Clarke-
Stewart & Brentano, 2006).

Adaptarea copiilor în funcție de vârstă

Atunci când părinții întreabă care este vârsta la care divorțul este mai puțin dureros
pentru copii, răspunsul rezultat în urma cercetărilor de specialitate arată că la vârste diferite
există riscuri diferite.

Copilăria mică – Cercetările care examinează impactul divorțului asupra copiilor mici,
sub 6 ani, sunt consistente în ceea ce privește portretizarea diferitelor tipuri de dificultăți, dar
sunt neconcludente cu privire la longevitatea acestor dificultăți. Întrucât preșcolaritatea este o
perioada sensibilă și importantă pentru dezvoltarea cognitivă, copiii mici sunt la risc pentru a
dezvolta o imagine de sine negativă, probleme comportamentale, și inabilitate în a forma
atașamente și relații pozitive. Schimbările cu privire la timpul petrecut de preșcolar cu
părinții, schimbările cu privire la contextul de viață și programul obișnuit, și mai ales
schimbările cu privire la starea emoțională a părinților pot interfera cu dezvoltarea emoțională
a copilului și abilitățile acestuia de a-și forma și menține un atașament sigur. Concomitent cu
dezvoltarea nevoii de autonomie, preșcolarii cu părinți divorțați manifestă o mai mare frică de
abandon, comportamente regresive, neîncredere în ceilalți, o mai mare frecvență și intensitate
a crizelor de furie și o tendință crescută spre auto-blamare (Clarke-Stewart & Brentano, 2006;
Hermon & Bretherton, 2001). Pruett și Pruett (1999) au descoperit că copiii mai mici de 6 ani
au o percepție inacurată sau vagă despre natura divorțului și manifestă îngrijorări în legătură
cu relaționarea față de ambii părinți. Deoarece se află în etapa egocentrică a dezvoltării
cognitive, aceștia sunt predispuși să gândească că propriul comportament a cauzat separarea și
continuă să spere că familia se va reunii sub aceeași formă.
 Copilăria mijlocie – Copiii cu vârsta între 6 și 12 ani resimt un nivel mai crescut de
stres în domeniul experiențelor academice și sociale, dar și în plan emoțional. Aproximativ o
treime din copiii care au trecut prin divorțul părinților se confruntă cu dificultăți academice
(Amato, 2001) în mod particular în ceea ce privește cititul, silabizarea și abilitățile matematice
(Bisnaire, Firestone & Rynard, 1990). Mai mult decât atât, copiii de vârstă școlară care au
trecut prin divorțul părinților manifestă mai multe comportamente agresive în comparație cu
semenii lor care au părinții căsătoriți, în special în primii 2 ani după separarea părinților
(Hoyt, Cowen et.al., 1990). Deoarece este perioada în care se dezvoltă loialitatea și pasiunea
pentru a urma regulile jocului copiii, din acest grup de vârstă, pot fi înclinați spre alienarea
durerii părintelui rezident și o oarecare revoltă împotriva celuilalt părinte (Johnson & Roseby,
1997). Statisticile cu privire la diferențele pe grupuri sunt modeste (Amato, 2001), copiii pot
trăii stări de depresie chiar și atunci când funcționează bine în interacțiunile cu ceilalți
(Kliewer & Sandler, 1997). Intervențiile școlare și grupurile de terapie par să fie cele mai
accesibile și mai eficiente metode de tratament pentru această vârstă.

Adolescența – Chiar dacă adolescenții mai mari care trăiesc divorțul părinților au o
mai mare putere de înțelegere a ceea ce se întâmplă între părinți, sunt de asemenea predispuși
la frustrare și pot resimții o lipsă de putere pentru restabilirea situației și adesea se implică în
consum de alcool, droguri, activitatea sexuală prematură, comportamente agresive și
delicvente ca formă de exprimare a supărării (Kirby, 2002). Granițele dintre vârste se
estompează și deseori adolescentul devine confidentul părintelui rezident și adesea este nevoit
să asculte criticile și blamările părintelui plecat, dar și o parte din responsabilitățile casei pot fi
preluate de copilul adolescent ceea ce face ca viața acestuia să sufere un dezechilibru
semnificativ. Dezvăluirile materne sunt adesea asociate cu relația mamă-fiică, dar Koerner și
echipa sa (2004) au descoperit corelații semnificative între auto-dezvăluirea maternă și
distresul psihologic atât la băieți cât și la fete. Alte studii clinice au arătat o descreștere la
nivelul stimei de sine a adolescenților, lipsa de încredere și conflicte mai frecvente la nivelul
relațiilor romantice și o mai mare probabilitatea a divorțului la vârsta adultă (Ross &
Mirowsky, 1999).

Relația cu părintele rezident

Pentru mulți adulți, divorțul este o perioadă a unei reforme la nivelul identității
personale și a schimbărilor rapide în mai multe aspecte ale vieții. Rezultatele dezechilibrului
parental pot fi manifestate sub forma unei deznădejdi temporare sau pe termen mai îndelungat
poate apărea alcoolismul, abuzul de medicamente și depresia (Kelly & Emery, 2003; Williams
& Dunne, 2006). Aceste simptome sunt mai intense în primii ani după divorț, perioadă în care
părinții trebuie să învețe să negocieze aspectele financiare și sociale, și să se adapteze la
schimbările emoționale.

Astfel sănătatea mintală a părintelui rezident este în mod particular importantă pentru copil.
Dacă părintele rezident se confruntă cu diferite probleme de sănătate mintală copilul este
expus la riscuri și complicații viitoare (Cowen et. al., 2008). Problemele de sănătate mintală
pot exacerba conflictul cu părintele non-rezident (Whiteside & Becker, 2000).

Sănătatea mintală și stabilitatea ambilor părinți reprezintă ingredientul central în menținerea

calității parentale, care este, în fapt, unul dintre cei mai importanți factori de protecție pentru
copiii cu părinți divorțați. Un alt aspect semnificativ este reprezentat de corelația dintre stilul
parental și adaptarea pozitivă a copilului, un stil parental care implică disciplină consistentă,
monitorizare parentală, și implicarea în comunicare empatică și deschisă cu copilul (Kelly,
2000; Buehler, 2000). Adițional stresorilor psihologici, nevoia multor părinți rezidenți de a
petrece mai mult timp la muncă și de a acoperii lipsurile financiare contribuie la o descreștere
a disponibilității și eficacității parentale. Condițiile externe familiei nucleare au de asemenea
un impact asupra calității parentale după divorț, cu referire la implicările familiei extinse și la
posibilele conflicte, și aspectele legale în care membrii ai familiei extinse sunt audiați ca
martori în procesul de divorț (Kelly & Emery, 2003).

Colaborarea parentală și conflictul

Conflictul parental este recunoscut ca fiind un factor de risc pentru slaba dezvoltare a copiilor
după divorțul părinților (Laumann-Billings & Emery, 2000). În timp ce majoritatea părinților
își reduc nivelul de dispute în aproximativ 2-3 ani după divorț, un procent de 8 până la 20%
dintre părinți continuă disputele care se transformă în conflicte majore pentru o lungă
perioadă de timp (Hetherington, 1999; Kelly, 2006) expunându-și copiii la atitudini și
comportamente care îngreunează dezvoltarea în copilărie. Conflictele frecvente, în special
cele care-l plasează pe copil ca element central, și care se manifestă în prezența copilului sau
care îl forțează pe copil să-și declare loialitatea doar față de un părinte sunt asociate cu
probleme academice, comportamentale, relaționale și emoționale în tranziția de la copilărie
spre vârsta adultă (Amato & Afifi, 2006; Grych, 2005; Johnson, 1997). Conflictul parental
poate avea de asemenea influențe negative indirecte asupra sistemului parental, incluzând
dezvoltarea comportamentelor de menținere a distanței, care se manifestă prin eforturile
depuse de părintele rezident pentru a restricționa accesul părintelui non-rezident la copil după
divorț (Pruett, Arthur & Ebling, 2007). Este important de subliniat faptul că dacă părinții sunt
capabili să țină copilul (copiii) departe de conflictul parental, copiii sunt mult mai predispuși
la a avea nivele de funcționare similare cu cele ale copiilor care nu au părinții divorțați. Chiar
dacă părinții se angajează în cercul vicios al conflictelor, o relație axată pe compasiune și
deschidere între copil și un adult semnificativ (vecin, profesor, psiholog) poate diminua
efectele negative al certurilor parentale (Hetherington, 1999).

Unii părinți pot să coopereze de dragul copiilor chiar dacă au viziuni și valori diferite.
Astfel de colaborări facilitează adaptarea copiilor la divorțul părinților, mai ales atunci când
vorbim despre efectuarea tranziție între locuințe sau activități. Aceste colaborări sunt extrem
de importante pentru implicarea parentală pozitivă chiar dacă mama este de obicei îngrijitorul
principal al copilului după divorț (Pruett et al. 2007).

Relația și contactul dintre părintele non-rezident și copil

Chiar dacă constatăm o creștere în ceea ce privește implicarea taților în educația și

viața copiilor, în comparație cu generațiile anterioare (Cowan et al. 2008), structura
tradițională primară cu privire la custodia sau rezidența copilului la mamă reprezintă situația
majoritară după un divorț. Lipsa de implicare a tatălui după divorțul părinților și suportul
economic în timp, dar și lipsa clarificării responsabilităților rolului de părinte pot duce adesea
la pierderea totală a contactului dintre copil și tată, acesta fiind unul dintre cele mai negative
efecte ale divorțului (Fabricius & Hall, 2000; Johnston, 1993; Kelly & Emery, 2003).

Cercetările timpurii cu privire la relația/contactul dintre tată și copil, și adaptarea

copilul post-divorț erau centrate pe frecvența contactului ca fiind un factor critic pentru relație
și sau descoperit doar efecte minimale (Amato & Gilbreth, 1999). În zilele noastre cercetătorii
au început să exploreze calitatea (și mai puțin cantitatea) contactului tată-copil și implicarea
paternă, rezultatele aratând că în situațiile în care tatăl are un rol activ în viața copilului, copiii
au o mai bună adaptare psihologică și socială, dar și performanțe academice mai bune (Pruett,
2000). O relaționare sănătoasă între tată și copil poate diminua unele dintre efectele secundare
ale conflictului parental. Fabricuis și Luecken (2007) au descoperit că acei copiii care petrec
mai mult timp cu tații (post-divorț) au relații mult mai bune pe termen lung chiar și în
familiile în care conflictul părinților este de durată. Mai mult decât atât, același studiu arată că
o creștere a timpului petrecut în relația tată-copil mai ales atunci când această relație implică
și manifestarea responsabilităților parentale, poate genera o descreștere a conflictul dintre cei
doi părinți.

Este important să subliniem următorul amendament: implicarea tatălui în viața

copilului nu este mereu sănătoasă sau dezirabilă. În situațiile în care există probleme mentale
severe, abuz de alcool sau droguri, violență domestică sau abuz asupra copilului, accesul
tatălui trebuie limitat, supervizat sau suspendat în conformitate cu interesul superior al
copilului.

Concluzii
Indiferent de nivelul de normalitate a divorțului în societatea zilelor noastre, decizia părinților
pentru separare și divorț plasează copilul și familia la risc pentru suferință atât pe termen scurt
cât și pe termen îndelungat. Știința psihologică a făcut progrese semnificativ pentru
înțelegerea factorilor care îngreunează viața copilului, cu părinți divorțați, la vârste diferite și
identificarea strategiilor de colaborare parentală post-divorț care minimalizează efectul
factorilor de risc.

Adolescentul, desi trecut de varsta copilariei continua sa aiba multa nevoie de grija si
indrumarea parintilor sai. Autonomia, independenta se refera la capacitatile din ce in ce mai
mari de autoingrijire, la treburile casnice, la posibilitatea de a face diferite drumuri singur, de
a face cumparaturi, de a se ocupa cu responsabilitate de scoala, de a avea pasiuni si hobby-uri
personale. In privinta relationarii cu ceilalti, in privinta vietii afective si a maturizarii
emotionala si sociale, adolescentul este inca imatur. Modelele sale sunt in primul rand
parintii, primii si cei mai de-aproape adulti cu care intra in contact. Cand era mic se juca "de-a
mama si tata", incercand sa imite cat mai bine infatisarea si comportamentul parintelui de
acelasi sex.

Cum simte el despartirea fizica a parintilor?

In adolescenta, a ajuns in momentul in care deja face multe din lucrurile pe care le-a vazut
inca de cand era mic la parintii sai. In plus, modul de a se relationa cu un partener de sex opus
este invatat in familie, de la cuplul parental. Daca a avut parinti care isi aratau iubirea unul
altuia folosind nume de alint sau facandu-si cadouri dragalase, si adolescentul va proceda asa
cu primul sau prima prieten/a. Daca parintii isi reprosau infidelitatea si crizele de gelozie erau
ceva frecvent, adolescentul va simti el insusi lipsa de incredere in prietena sa. Daca in acest
context, apar discutii, certuri, neintelegeri, despartirea parintilor, adolescentul fiind destul de
mare sa inteleaga despre ce este vorba, va fi in primul rand derutat si destabilizat in
procesul lui de identificare cu parintii sai. In mod evident, el nu poate fi de acord cu ceva care
il raneste si de aici propria lui pozitie in aceste dispute intre parinti.

Atunci cand parintii se despart, copilul este si el impartit intre ei. Atat fizic, prin faptul ca va
petrece un timp separat cu fiecare dintre ei cat si afectiv pentru ca va trebui sa divida inauntrul
lui partea pentru mama sa de partea pentru tatal sau. In urma conflictului dintre ei,
adolescentul a avut anumite trairi si momente cand s-a simtit mai aproape de mama sa si
momente cand s-a simtit mai aproape de tatal sau. Aceste parti ale lui au ramas si vor ramane
separate inca mult timp, pana cand el va fi deja matur si poate va reusi sa le puna laolalta,
facand apel la diferite mecanisme de aparare, rationalizare, uitare etc.

Care sunt reactiile lui?

In privinta modului in care gandeste si actioneaza, adolescentii au reactii diferite, de la o

implicare excesiva in conflictul parental pana la o absenta totala si o retragere ingrijoratoare.
Unii adolescenti incearca sa "profite" de neintelegerile si lipsa de comunicare intre parinti
si sa poarte diferite mesaje de la unul la celalt cu diferite scopuri. Altii incearca sa se protejeze
de suferinta retragandu-se cat mai mult si refuza sa participle la discutii cu fiecare dintre
parinti si chiar cu alte rude. O stare depresiva, de retragere si izolare, de refuz al contactului
cu oamenii, chiar cu colegii de scoala, uneori abandonul scolii sau boli somatice insotesc
aceasta perioada. Toate sunt indicatorul suferintei pe care adolescentul nu o poate elabora,
gestiona, rupturii care se produce in inteiorul sau.

Cum il afecteaza?

In functie de sprijinul si ajutorul de care beneficiaza in aceaspta perioada, adolescentul va fi

afectat mai mult sau mai putin. Este cert ca el are nevoie sa vorbeasca aceste lucruri, sa
exprime trairile sale fara sa fie judecat, criticat, laudat pentru ele. Indiferent ce simte si
pentru cine, aceste trairi deosebit de intense il impovareaza. O persoana neutra care sa il poata
asculta si doar atat este cea mai in masura sa ii acorde acest ajutor. Neutralitatea ei se refera la
lipsa unei judecati, la lipsa sfaturilor si la a nu fi nici de partea mamei si nici a tatalui, la a nu
incerca sa convinga adolescentul de ceva ci doar la a-l sustine sa exprime ceea ce simte, crede
si gandeste.