1.Chirurgia oro-maxilo-facială ca ştiinţă medicală.

Obiectul şi sarcinile
Chirurgia oro-maxilo-facială este acea diviziune a medicinii dentare care se ocupă de toate afecţiunile cavităţii orale ce au
nevoie de tratament chirurgical. In cadrul acestei specialitati,se studiaza sub toate aspectele anomaliile si afectiunile
congenitale,traumatice,infectioase,tumorale si de alta natura ale teritoriului O-M-F.Se studiaza metode de prevenire si
combatere a durerii .
Cuprinde doua parti :
-Chirurgia orala(dento-alveolara,oro-dentara) studiaza indicatiie si tehnica extractiilor dentare,incidentele,accidentele si
complicatiile acestora,tratamentul chirurgical al tulburarulor de eruptie dentara,metodele chirurgicale ajutatoare
tratamentelor endodontice,tratamentul chirurgical al parodontopatiilor marginale cronice,metode chirurgicale
proprotetice ca si alte tratamente chirurgicale ale afectiunilor dento-parodontale si ale cavitatii bucale.
-Chirurgia maxilo-faciala cuprinde chirurgia tegumentului si orificiilor fetei,chirurgia partilor moi cervico-faciale,a
maxilarelor,articulatiilor temporo-mandibulare si glandelor salivare,refacerea morfofunctionala a teritoriului maxilo-
facial.

2.Formele de asistenţă stomatologică chirurgicală (profilactică, planică, de urgenţă) şi conţinutului lor.

Formele de asistenta stomatologica chirurgicala:
- asistenta stomatologica chirurgicala de urgenta se acorda in primul rand pacientilor cu dureri acute, severe.
Include asistenta medicala in limita competentei si a posibilitatilor tehnice medicale.
- Asistenta planica include: consultatia medicului chirurg, manevre de mica chirurgie, prescriere de tratament,
recomandare la investigatii paraclinice pentru stabilirea diagnosticului, monitorizarea tratamentului bolnavilor cronici.
- -asistenta profilactica – control profilactic anual (consulatie, recomandare pentru investigatii), imunizare, educatie
medico-sanitara, depistarea precoce a cancerului, dispensarizarea malformatiilor congenitale
Documentatia:
- fisa medicala a pacientului
- Registru de evidenta zilnica a medicului
- Registru de operatii
- Forma statistica (date de nr de pacienti, interventii, etc)
Volumul asistentei medicale in sectia OMF – 25u.c = 5 pacienti/zi

3.Cerinţele amenajării, de microclimă şi organizării cabinetului (secţiei) chirurgical (pereţii, podeaua, tavanul,
ventilarea, lavuar, canalizare, geamuri etc.).
Asistenta stomatologica chirurgicale se acorda in cadrul policlinicilor de larg profil, stomatologice sau in cadrul spitalului.
Cabinetul chirurgical – amplasat la ultimul etaj; trebuie sa corespunda normelor igieno-sanitare si rigorilor de protectie a
muncii, tehnicii de securitate, etc. In cabinetul chirurgical trebuie sa fie obligatoriu asigurata alimentarea centralizata cu
apa rece si calda, canalizare, containere cu capac pentru colectarea deseurilor si materialelor contaminate.
Trebuie sa fie obligatoriu asigurata alimentarea centralizata cu energie electrica si o sursa autonoma de energie electrica.
Hol – 0,3m2/pers, min 18m2
Registratura – min 10m2 (5m2/functionar)
Suprafata cabinetului – min 14m2 (+10m2 pentru fiecare fotoliu adaugator)
Sectia OMF este compusa din:
- Cabinet chirurgical
- Saloanele
- Postul asistentei medicale
- Sala de pansamente (septica/aseptica)
- Sala de proceduri
- Cabinetul medicilor, asist. Med., infirmierelor
- Sufrageria (pt bolnavi)
- Podeaua – tapetata cu linoleun, pardosita cu gresie
- Tavanul si peretii – acoperiti cu vopsea lavabila (pasta de silicat/ulei)
- Instalatia de apa – 2 chiuvete (apa rece si calda ) – pentru spalarea mainilor si pentru instrumente
- Inzestrarea cu lampa de cuart
- Trebuie sa existe locul de munca pentru medic, asistenta medicala; coltisorul anti-HIV, antisoc, frigider pentru
pastrarea
- Unor substante

Iluminarea si ventilaţia să fie conform normelor in vigoare:

O buna iluminare – combinarea iluminatului natural cu cel artificial.
Iluminarea naturală :Optim – orientarea nordica a ferestrelor si fotoliul orientat spre geam
Iluminarea artificială să fie asigurată din două surse :pentru cabinet – mai difuză;pt. Câmpurile operatorii mai puternică.
Ventilaţia :
Naturală – prin ferestre sau geamuri de ventilaţie
Artificială – sisteme exhaustive, sisteme care insuflă aer din exterior, sau mixte
Asigurarea unui microclimat termic corespunzător (de 22-24 ºc în cabinete, 18-20º C în săli de aşteptare).
In cabinetele în care se efectueaza interventii chirurgicale ce necesita spitalizare de zi/de o zi va fi amenajata o incapere
special destinata pentru recuperarea postoperatorie, dotata cu paturi, asigurandu-se o suprafata minima de 7 m2/pat.
5. Oasele ce formează scheletul facial.
Scheletul feţei constă din 14 oase:
Oasele feţei sunt:
1. Maxilarele (2) formează falca superioară, poartă dinţii superiori, ocupă cea mai mare parte a feţei, cerul gurii,
cavităţile orbitale şi formează peretele exterior al cavităţii nazale.Are forma neregulata ,prezinta corp si 4 apofixe
2. Mandibula (1) formează falca inferioară, bărbia şi partea de jos a feţei. Este singurul os al craniului care se mişcă şi
poartă dinţii inferiori.
3. Oasele zigomatice sau ale obrajilor (2)
4. Osul nazal (2) formează puntea nazală
Oasele interne ale feţei:
1. Oasele palatale(2) formează podeaua cavităţii nazale şi cerul gurii precum şi podeaua cavităţilor orbitale
2. Osul vomer formează partea din spate şi de jos a septului nazal.
3. Oasele lacrimale sunt două oase foarte mici în interiorul orbitelor,prezinta creasta lacrimalaa.
4. Oasele cornetului inferior (2) care formează o parte a nasului,constituie o lama subtire.

6. Anatomia dinţilor şi raportul rădăcinilor cu tablele osoase (corticala).

Dintii sunt structurile cele mai dure din organismul uman, fiind folositi la muscarea, sfasierea si
mestecarea alimentelor, ca un prim pas in digestie. Dintii au un rol si in vorbire, un proces controlat prin directionarea
fluxului de aer in gura, cu ajutorul dintilor, limbii si a buzelor. Fiecare dinte are doua parti principale - coroana dintelui -
partea Vizibila de la suprafata - si radacina situata in maxilar. Aceste doua parti se intalnesc la gatul dintelui (colet), situat
chiar sub marginea gingiei.
Coroana-aceasta este partea vizibila a dintelui,situata deasupra marginei gingivale si acoperita cu smalt.
Gatul dintelui - Numit si colet, este locul in care coroana intalneste radacina.
Radacina dentara - Radacina dintelui se extinde in osul maxilarului, iar forma sa depinde de tipul dintelui. Incisivii si caninii
au o singura radacina, premolarii au o radacina sau doua, iar molarii pot avea doua sau trei radacini, in functie de locatie.
Smaltul este invelisul exterior, dur, al coroanei dentare.
Smaltul acopera suprafata coroanara
Cimentul dentar - Asa cum smaltul acopera coroana, cimentul acopera radacina.
Dentina este o substanta asemanatoare cu osul, aflata sub smalt si care alcatuieste cea mai mare parte a dintelui.
Pulpa dentara - In mijlocul dintelui se afla pulpa dentara, o cavitate ce contine vase de sange, nervi si tesut conector -
pulpa. Pulpa hraneste dintele si asigura vitalitatea sa.
Ligamentul periodontal - Radacina dintelui este atasata de osul alveolar prin ligamentul periodontal. Acest ligament
contine vase de sange si nervi, constituind o zona de amortizare flexibila intre dinte si os.
Foramenul apical - Deschizatura mica de la capatul fiecarei radacini, care permite trecerea vaselor de sange si a nervilor.
Raporturile intime ale sinusului maxilar cu rădăcinile dentare variază în funcţie de mai mulţi parametri: vârstă,
dezvoltarea sistemului dentar, a maxilarului şi sinusului, morfologia individuală a acestei cavităţi, precum şi de prezenţa
sau absenţa dinţilor.
Raportul sistemului dentar cu canalul mandibular
Carter şi Keen (1971) au studiat din punct de vedere morfologic şi radiologic mii de mandibule cu scopul verificării
traiectului şi dispoziţiei canalului mandibular, respectiv a nervului dentar inferior, descriind existenţa a trei variante :
- Tipul 1. Este cunoscut sub numele de varianta convenţională. Canalul coafează apexurile dinţilor laterali. (la limita)
- Tipul 2. Este prezent în 20% din cazuri. Canalul este situat la distanţa de apexurile dinţilor laterali, între ei şi acestea
aflându-se un plex nervos .
- Tipul 3. Canalul are o poziţie inferioară. Trunchiul nervos se divide în două ramuri, care ulterior se ramifică în plexuri
nervoase.
Rădăcinile dinţilor din rândul superior uneori fac legătură şi cu cavitatea nazală ce are mare însemnătate pentru
stomatologi în vremea rezecţiei vârfurilor rădăcinelor fiindcă se pot leza formaţiunile adiacente. Alăturarea foarte
apropiată de cavitatea nazală dă posibilitate spargerii abceselor în vremea proceselor de inflamaţie în regiunea vârfurilor
rădăcinilor.
Raporturile rădăcinilor incisivilor mediali superiori cu podeaua foselor nazale poate fi diferită. La oamenii cu cap rotund şi
faţa lată , rădăcina incisivului superior medial foarte tare se apropie de podeaua cavităţii nazale, despărţindu-se de ea
numai printr-un strat subţire osos. La oamenii cu capul lung şi faţa îngustă ,vârful rădăcinii se găseşte la o depărtare de
cavitatea nazală până la 10 mm.
Rădăcina incisivului superior lateral în legătură cu dimensiunile lui mai mici de obicei nu se apropie de cavitatea nazală.
Trebue de avut în vedere, că rădăcinile la ambii incisivi îndeosebi cel lateral, din partea vestibulului cavităţii bucale sunt
acoperite cu un strat osos subţire, ce formează alveolele dentare.
Raporturile apexurilor dentare cu sinusul maxilar si fosele nasale Sunt in functie de:
-pozitia podelei foselor nasale si sinus maxilar fata de marginea procesului alveolar
-lungimea radacinilor dentare
-inaltimea proceselor alveolare

-marimea si forma sinusului maxilar

ASTFEL : -caninul -90% apexul este la distanta de sinus -10% este in contact punctiform cu sinusul cand radacina e
curbata distal

-premolar unu:- 85%la distanta de sinus de peste 3 mm - 10% la 1-2mm de sinus - 5-8%in contact cu podeaua
sinusului sau chiar sub membrana sinusala
-premolar doi: -de regula cu apexul in contact cu podeaua sinusului 90% -in 10% chiar sub membrana sinusala
-molarii unu si doi:-de regula in contact cu podeaua sinusala sau chiar sub membrana sinusala -mai rar la 2-5mm
de podea -radacinile vestibulare mai frecvent in contact cu mucoasa sinusala
-molarul trei- raporturi variabile cu sinusul
Concluzionand : raporturile apexurile dentare cu sinusul maxilar pot fi :-La distanta de podeaua sinusala-Tangente
cu podeaua sinusala-Penetrante sub mucoasa sinusala

7. Vascularizarea și inervația regiunii oro-maxilo-faciale.

ARTERA CAROTIDĂ COMUNĂ
- asigură irigaţia capului şi gâtului.-
ORIGINE
- drepta –trunchiul brahiocefalic
- s t â n g a – a r c u l a o r t i c
Traiect:-De la origine se îndreaptă oblic superior si lateral
- flanchează conductul laringo-traheal
- la nivelul cartilajului tiroid al laringelui se bifurcă în:artera carotidă externă, interna

ARTERA CAROTIDĂ EXTERNĂ

Este o ramură terminală a arterei carotide comune, rezultă din bifurcarea acesteia lanivelul trigonului carotidian.
Aceasta da urmatoarele ramuri:
- Ramuri colaterale:
- anterioare: - artera tiroidiană superioară, artera linguală, artera facială
- posterioare: - artera occipitală
- artera auriculară posterioară
- mediale: - artera faringiană ascendentă
- Ramuri terminale:
- artera temporală superficială
- ARTERA MAXILARĂ
Despre arterele regiunii O-M-F

1) ARTERA LINGUALĂ
- ORIGINE: - este ramură colaterală anterioară a ACE (se desprinde între artera tiroidiană superioară şi cea facială)
- TRAIECT: - spre anterior; paralel cu osul hioid, apoi pătrunde profund de muşchiul hioglos, are traiect anterior până
la vârful limbii
- DISTRIBUŢIE:
-irigă o parte a regiunii suprahioidiene, glanda sublinguală , limba şi peretele inferior al cavităţii bucale.

2)ARTERA FACIALĂ
- ORIGINE: - ramură colaterală anterioră ACE
- se desprinde din aceasta superior de originea arterei linguale
- TRAIECT: - pătrunde în porţiunea profundă a lojei glandei submandibulare
- trece peste marginea inferioară a madibulei

- urcă la faţă spre unghiul medial al pleoapelor,prin şanţul nazogenian

- devine arteră unghiulară - se anastomozează cu artera dorsală a nasului
- DISTRIBUŢIE:
-irigă structurile superficiale dela nivelul etajelor inferior şi mijlociu ale feţei, dă ramuri pentru regiunile amigdaliană şi
palatină şi pentru buze.

3) ARTERA TEMPORALĂ SUPERFICIALĂ

- ORIGINE: - este ramura terminală superficială a arterei carotide externe (din care se
desprinde la nivelul parotidei)
- DISTRIBUŢIE: irigă glanda parotidă, etajele mijlociu şi superior ale feţei,regiunile frontală şi parietală şi dă ramuri pentru
muşchiul temporal
4) ARTERA MAXILARĂ
- ORIGINE: - la nivelul ACE (ramura terminală) în regiunea parotidiană
- TRAIECT: - din glanda parotidă se îndreaptă anterior
- ajunge în fosa infratemporală prin butoniera retrocondiliană Juvara, între: - colul madibulei
-străbate fosa infratemporală:- sau prepterigoidian (pe faţa laterală a m. pterigoidian lateral) sau interpterigoid, ajunge în
fosa pterigopalatină
- TERITORIU DE IRIGAŢIE:
- fosele nazale, cavitatea bucală, muşchii masticatori, obrajii, dura mater, cavitate timpanică
- corespunde teritoriului de inervaţie al nervilor maxilar şi mandibular

Venele regiunii O-M-F

Denumire Ramuri Poziţie
Vena Jugulară Faciala şi facial Dreneaza zona fetei, amigdalelor si a palatului,
Internă (VJI) profundă apoi se uneste cu jugulara interna.

Faciala transversă Trece pe sub arcul zigomatic şi se varsă în

retromandibulară
Angulară Trece in spatiul dintre ochi si radacina nasului si se
uneste cu vena faciala.

Linguală Merge împreuna cu artera linguală si se varsă

direct in vena jugulară
 Tiroidiană mijl. şi Dreneaza zona glandei tiroide si se uneşte cu
super. jugulara internă.

Vena Jugulară Temporala Muschii osului hioid, laringele, faringele

Externă (VJE) superficială si glanda tiroida

Auriculară poster Coboara prin spatele urechii si se uneste cu

retromandibulara.

Auriculară anter Coboară prin faţa urechii şi se uneşte cu temporala

superficială
Retromandibulară Coboara prin spatele mandibulei si se varsa direct
in jugulara externa

Maxilară Dreneaza zona obrajilor, urechilor si a nasului, apoi

se uneste cu temporala superficiala pentru a forma
retromandibulara.

Jugulară anter
Se formeaza sub barbie si coboara in lungul gatului
pentru a se uni cu jugulara externa.

INERVATIA REGIUNII O-M-F

Nervul trigemen este cel de-al cincilea și cel mai mare nerv cranian și este un nerv mixt (motor și senzitiv). După cum
sugerează și numele (tri- trei și -geminus gemeni), este alcătuit din trei ramuri: nervul oftalmic (V1), nervul maxilar (V2)
șinervul mandibular (V3).
Ramura oftalmica, dupa ce paraseste cavitatea craniana, se subdivide in alte ramuri (n.nasociliar, n.frontal,
n.lacrimal),care se distribuie la globul ocular,mucoasa nazala, olfactiva si la pielea fruntii. Ea este formata exclusive din
fibre senzitve.
Ramura maxilara, formata tot numai din fibre senzitive, paraseste cavitatea craniana prin gaura rotunda, impartindu-se
in mai multe ramuri (n. infraorbital, n. zigomatic) care se distribuie la maxilar (dintii superiori), palatul moale, mucoasele
nazala si respiratorie, precum si la pielea regiunii temporale, malare, a buzelor si a pleoapei inferioare.
Ramura mandibulara este aleatuita atat din fibre senzitive cat si motorii. Dupa ce paraseste cavitatea craniana prin gaura
ovala, ea se imparte in doua trunchiuri, anterior si posterior, care la randul lor se subimpart in mai multe ramuri (n.
alveolar inferior, n. lingual, n. auriculotemporal etc.). Fibrele senzitive ale aeestui nerv se distribuie la mandibula, glandele
salivare submandibulare si sublinguale, partea anterioara a limbii, la pielea tamplelor, a pavilionului urechii, a fruntii,
obrajilor si buzei inferioare. Fibrele motorii ale nervului mandibular se distribuie la muschii masticatori, la o parte din
muschii suprahioidieni, la muschiul tensor al timpanului si la muschiul tensor al valului palatin. in afara fibre lor senzitive
si motorii, nervul trigemen mai contine si fibre vegetative parasimpatice.
Nervul facial este cel de-al șaptelea nerv cranian și este un nerv mixt (motor, senzorial, vegetativă parasimpatică).
Controlează mișcările mușchilor mimicii (ai expresiei faciale), trimite informații senzoriale legate de gust (două treimi de
pe mucoasa linguală anterioară). De asemenea, conține fibre vegetative parasimpatice, inervând glandele lacrimale și
salivare (submandibulare și sublinguale) Nervul facial are originea aparentă în șanțul bulbopontin și originea reală în:
ganglionul geniculat (pentru calea senzorială), nucleul motor din punte (pentru calea motorie) și nucleul lacrimal și
salivator superior (pentru calea vegetativă parasimpatică).
8. Anatomia mandibulei. Particularităţile anatomo-morfologice
Mandibula este unicul os mobil al craniului, fiind constituit din corp dispus orizontal, pe care sunt fixaţi dinţii şi două
ramuri orientate vertical, care servesc la formarea articulaţiei temporomandibulare şi inserţia muşchilor masticatori.
Aceste două porţiuni se unesc sub un unghi, formând unghiul mandibulei, pe faţa externă a căruia se află tuberozitatea
maseterică, iar pe cea internă – tuberozitatea pterigoidă.
Corpul mandibulei are forma unei potcoave şi i se descriu două feţe – una externă şi alta internă, o margine inferioară
bazală şi una superioară alveolară.
Pe partea anterioară a corpului mandibulei, pe linia medie, se află protuberanţa mentală, mărginită lateral de o
proeminenţă, numită tubercul mental. Posterior de tubercul, la nivelul spaţiului dintre molarii unu şi doi,se află orificiul
mental, ce prezintă orificiul de deschidere a canalului mandibular, prin care trece artera şi nervul omonim.
Pe faţa internă a corpului mandibulei proeminează spinul mental, lateral de care se află fosa digastrică, locul de inserţie a
muşchiului omonim. Sub spina mentală începe linia milohioidiană, care are o direcţie postero-superioară şi laterală, ce
împarte faţa internă a corpului mandibulei în doua fosete: una superioară – foseta sublinguală, pentru glanda sublinguală,
şi una inferioară – foseta submandibulară pentru glanda salivară cu acelaşi nume.
Ramurile mandibulei. Pe faţa internă observăm orificiul mandibular situat la 2 cm inferior de incizura mandibulei, care
duce în canalul mandibulei . Canalul trece în profunzimea mandibulei şi se termină pe faţa ei externă cu orificiul mental.
Posterior de orificiul mandibular trece şanţul milohioidian determinat de traiectulmănunchiului vasculonervos
milohioidian. Ramura mandibulei se termină cu două apofize – una anterioară, apofiza coronoidă, şi alta posterioară,
apofiza condilară . Între ele se află incizura mandibulei . De la baza apofizei coronoide trece creasta buccinatorie.
Apofiza condilară este alcătuită din cap şi col; pe faţa anterioară a colului se află foseta pterigoidianăpentru inserţia
muşchiului pterigoid lateral.

9.Anatomia maxilei. Particularităţile anatomo-morfologice.

Maxila sau maxilarul (superior) este un os pereche și neregulat, situat în centrul feței, făcând parte din viscerocraniu. Are
un corp (cu 4 fețe: anterioară, infratemporală, orbitară, nazală) și 4 procese (zigomatic, frontal, alveolar, palatin); conține
sinusul maxilar și canale ce străbat maxila (canalul suborbitar, canale alveolare).
Fiecare maxilă este formată din două oase care: maxila propriu-zisă și osul incisiv
CORPUL MAXILEI
Corpul maxilei este porțiunea centrală, globuloasă, a maxilei, având forma unei piramide triunghiulare.
Corpul maxilei are o bază, un vârf, patru fețe (nazală, anterioară, infratemporală și orbitară) și trei margini (anterioară,
posterioară și inferioară)
Fața anterioară este ușor concavă și situată anterolateral.
Ea prezintă:

 gaura suborbitară , aflate dedesubtul marginii orbitale - unde se deschide canalul infraorbital.
 fosa canină o mică depresiune aflată sub gaura suborbitară, în care își are originea mușchiul ridicător al unghiului
gurii
 incizura sau scobitura nazală o scobitură concavă largă, semiovală aflată medial și anterior. Incizurele nazale ale
ambelor maxile participă la delimitarea aperturii piriforme ce duce în cavitatea nazală.
Fața posterioară sau infratemporală
Fața posterioară sau infratemporală este concavă și rugoasă și privește posterolateral formând peretele anterior al fosei
infratemporală. Esre separată de fața anterioară prin procesul zigomatic. În partea inferioară ea se articulează cu osul
palatin și cu procesul pterigoid.
Pe fața posterioară se află :

 tuberozitatea maxilei o convexitate aflată pe partea inferioară a feței posterioare a maxilei

 orificii alveolare în număr de 2-3 situate pe tuberozitatea maxilei. Orificiile alveolare se continuă în grosimea
osului cu canalele alveolare prin care trec ramurile nervoase și arteiale pentru molari
Fața superioară sau orbitară
Fața nazală
PROCESELE (APOFIZELE) MAXILEI
Procesul zigomatic
Procesul zigomatic al maxilei este o proeminență laterală a maxilei, situată la partea de sus a unghiului format între fețele
sale anterioară, posterioară și orbitală se articulează cu osul zigomatic, formând sutura zigomatico-maxilară
Procesul frontal
Procesul alveolar
Procesul alveolar al maxilei este situat în porțiunea inferioară a maxilei. Cu direcție în jos, de-a lungul marginii inferioare a
maxilei, procesul alveolar prezintă o față externă convexă situată anterior și alta internă, concavă, situată posterior.
Împreună cu apofiza alveolară, de partea opusă, formează arcada dentară superioară. Marginea sa liberă descrie o curbă
cu concavitate posterioară numită arcada alveolară, în care sînt săpate cavități numite alveole dentare, pentru rădăcinile
a opt dinți supriori. Alveolele dentare, despărțite între ele prin septuri interalveolare, se îngustează în profunzime. În
alveolele dinților multiradiculari (molari) se văd și septuri interradiculare care separă rădăcinile acestor dinți.
Pe fața anterioară (externă) a apofizei alveolare se văd reliefurile alveolelor dentare, proeminențile alveolare ,relieful cel
mai pronunțat este determinat de canin.
Procesul alveolar lipsește la sugar, apare o dată cu dentiția și involuează la edentați.
Procesul palatin
STRUCTURI AFLATE ÎN INTERIORUL MAXILEI
Sinusul maxilar ,Canale ce străbat maxia.

Funcții
Procesul alveolar al maxilei prezintă cavitățile de recepție pentru rădăcinile dinților, numite alveole dentare (Alveoli
dentales).
Maxila ia parte la formarea a trei cavității:

 plafonului cavității bucale

 planșeului și peretelui lateral al foselor nazale
 planșeului orbitei
Parțial ia parte la formarea a două fose: infratemporală și pterigopalatină, și a două fisuri: orbitară inferioară și
pterigomaxilară.

Articulații
Maxila are articulații cu 9 oase:

 2 oase ale neurocraniului: frontal și etmoid

 7 oase ale viscerocraniului: maxila de partea opusă, zigomatic, lacrimal, oasele nazale, vomer, cornetul inferior,
palatin
10.Elementele anatomice principale ale ATM. Funcţiile de bază ale ATM.
Este singura diartroză a craniului şi are rol în masticaţie, vorbire şi mimică. Prezintă o articulaţie elipsoidală,combinată şi
datorită discului articular este şi complexă.Este formată de următoarele suprafeţe osoase: faţa articulară a condilului
mandibulei şi fosa mandibulară cu tuberculul articular al temporalului. Întrucât cele două feţe articulare, temporală şi
mandibulară, sunt convexe, ele sunt incongruente; în articulaţiile de acest gen este prezent discul intraarticular care
echilibrează incongruenţa feţelor articulare.
Discul prezintă o formaţiune fibrocartilaginoasă biconcavă, pe marginea căreia se fixează capsula articu- lară, astfel încât
cavitatea articulară este împărţită în două etaje, de cele mai multe ori complet izolate, fiecare având sinoviala sa:
- un etaj superior, discotemporal;
- un etaj inferior, discomandibular.
Ele reprezintă două spaţii distincte morfologic şi funcţional. Spaţiul superior are o poziţie antero-superioară şi în el se face
alunecarea anterioară a discului împreună cu capul mandibular în cursul deschiderii gurii, al mişcărilor de propulsie şi de
lateralitate ale mandibulei. Spaţiul inferior are o poziţie postero-inferioară şi aici condilul face mişcări de rotaţie în jurul
axului său. Datorită faptului că discul articular prezintă inserţii musculare, articulaţia temporomandibulară este cea mai
diferenţiată, cea mai evoluată din organism; nici o altă articulaţie cu disc nu are inserţii musculare. Fineţea mişcărilor
necesare vorbirii şi realizării sunetelor muzicale, artistice, impune un mecanism articular fin.
Capsula articulară este laxă, anterior fiind mai fină decât posterior, şi este concrescută pe tot perimetrul cu discul
articular. Ea este întărităde ligamentele capsulare colaterale, iar la distanţă de capsulă se găsesc ligamentele sfeno-
mandibular, pterigo-mandibular şi stilo-mandibular. Ele poartă numele oaselor pe care se inseră. Toate aceste ligamente
frânează o prea mare deschidere a orificiului bucal. În articulaţia temporomandibulară se produc următoarele mişcări: de
ridicare şi coborâre a mandibulei; deplasarea mandibulei înainte (propulsie) şi înapoi (retropulsie); mişcări de lateralitate
(mişcarea mandibulei în dreapta şi în stânga)
participând astfel la realizarea funcţiilor aparatului stomatognat: masticaţie, fonaţie, deglutiţie, mimică.

11.Etapele examenului clinic al pacienţilor cu afecţiunilor OMF.

Scopul - stabilirea corectă a diagnosticului şi alcătuirea unui plan de tratament adecvat

Etapele examenului clinic:
1. Anamneza – totalitatea datelor obținute la interogarea pacientului cu privire la apariția, evoluția, antecedentele
bolii.
Modalități de colectare a anamnezei : monolog (asculatere)dialog (interogatoriu) chestionar(comunicare scrisa)

• Etape :
Stabilirea ID ( sex vîrsta domicilliu profesie)
Istoricul bolii (debutul bolii, simptomatologie, evoluţie, tratamente urmate;)
Momentul și modul de debut al maladiei: Acut, brusc, cu caracter brutal, sub fromă de criză / Lent, insidios,
caracteristic bolilor cronice; Factorii ce agravează sau ameliorează simptomele; Tratamente aplicate; Complicaţiile
survenite în urma tratamentului; Examenele radiologice şi altele.

Acuze – motivele adresării medicului (Durerea; Sîngerări Edem; Deformaţii; Defecte cu tulburări funcţionale)

Dereglari functionale
1. De masticație;
2. De deglutiție;
3. De fonație;
4. De fizionomie;
5. Ale mișcărilor mandibulei;
6. Ale mișcărilor limbii.

Isoricul vieții

2. Examenul clinic loco-regional (Exo și Endobucal)

Mijloace de efectuare : Inspecție Palpație Percuția Auscultația
3. Examenul general
4. Examene paraclinice si de laborator

12. Durerea. Definiţia. Tipurile, caracterul. Elementele principale ce caracterizează durerea.

Durerea este manifestarea senzitivo-reacţională reprezentată de fenomenele psiho-afective conştiente şi reacţiile
somato-vegetative reflexe rezultate din acţiunea stimulilor nocireceptivi asupra formaţiunilor receptoare algogene din
întregul organism.
Senzatia neplacuta care se manifesta sub diferite forme (arsura, intepatura, crampa, greutate, intindere etc.) de
intensitate si intindere variabile.
Tipuri -
Dupa sediul ei, dupa tipul ei, difuz sau localizat, dupa intensitatea ei, dupa periodicitatea si caracterul ei: durerea poate fi
pulsatila, batanta, zvacnitoare (zvacniturile sunt caracteristice unei inflamatii), ca un fulger (atingere nervoasa), poate
avea o natura de crampa (atingere musculara) sau de colica (atingere viscerala) etc. In unele cazuri, durerea este resimtita
intr-o alta parte a corpului decat cea in care se afla zona lezata sau traumatizata; atunci se vorbeste de durere iradiata. Un
alt tip de durere se refera la membrul fantoma; ea este resimtita de aproximativ 65% dintre amputati.

13.Examenul obiectiv exo și endo-bucal. Caracteristica.

EXAMENUL EXOBUCAL - se va examina faţa prin inspecţie şi palpare.
 Prin inspecţie se observă expresia feţei, inegalitatea pupilară, existenţa unor ticuri, modificările reliefurilor
normale ale feţei şi gâtului. Se verifică simetria feţei în repaus şi în timpul mişcărilor mimicii. Inspecţia feţei se face atât
din faţă cât şi din profil. Se apreciează coloraţia tegumentelor, prezenţa de erupţii, plăgi,cicatrici.
Se apreciează asimetria determinată de o pierdere de substanţă, de prezenţa unei tumefacţii sau tumori căreia i
se descrie mărimea, forme, limitele.
Palparea dă elemente importante în legătură cu procesele tumorale, traumatice, inflamatorii. În traumatisme se
cercetează dacă există mobilitate anormală sau deformaţii osoase la nivelul marginilor orbitei, ale conturului mandibular
ale piramidei nazale, etc. În procesele inflamatorii prin palpare se obţin date asupra consistenţei (depresibilitate,
infiltraţie).
În cazul formaţiunilor tumorale se cercetează forma, întinderea, localizarea, mărimea, suprafaţa (regulată,
neregulată) conturul şi consistenţa : dură, moale, elastică, etc. Precum şi gradul de mobilitate.
Examenul ganglionilor regionali (submentonieri, submandibulari, pretragieni, genieni) se face tot prin palpare,
bilateral. Se cercetează mărimea lor, gradul de aderenţă faţă de planurile adiacente, consistenţa, modul de dispunere,
izolaţi sau în bloc, unici sau multiplii.
Articulaţia temporo-mandibulară este examinată prin palpare în conductul auditiv extern bilateral, concomitent
prin următoarea tehnică: se introduce indexul în conductul auditiv extern şi se invită bolnavul să facă mişcări de închidere
şi deschidere a gurii; se constată amplitudinea mişcării condililor; se pot percepe auditiv şi palpatoriu zgomote.
Examenul obiectiv endobucal
Examenul endobucal - Pentru examenul endobucal este necesară o bună expunere a cavităţii bucale, ce se realizează cu
bolnavul aşezat în poziţie corectă pe fotoliul dentar, în condiţii de vizibilitate şi iluminare bună. Pentru examinarea
cavităţii bucale sunt indispensabile: oglindă, pensă şi sondă dentară. Prin inspecţie se examinează succesiv orificiul bucal,
buzele şi vestibulul, deschiderea gurii şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Inspecţia orificiului bucal şi buzele poate remarca despicături sau fistule labiale, pierderi de substanţă sau cicatrici,
manifestări patologice diverse. La inspecţia vestibulului bucal se apreciează profunzimea şanţurilor vestibulare, starea
frenurilor, aspectul general al mucoasei şi coloraţia sa. Examenul deschiderii gurii poate pune în evidenţă situaţii diferite:
deschiderea normală, limitarea deschiderii sau imposibilitatea deschiderii . Inspecţia cavităţii bucale propriu-zise, se face
în mod sistematic, începând cu cercetarea bolţii şi vălului palatin, planşeului bucal, limbii. Palparea părţilor moi se execută
bidigital pentru buze, obraji sau limbă şi bimanual pentru obraji şi planşeu bucal.
Se percep eventual formaţiuni patologice în grosimea părţilor moi, apreciindu-se mărimea, consistenţa,
mobilitatea şi sensibilitatea leziunilor, raporturile lor cu ţesuturile din jur.
Examenul dinţilor şi parodonţiului
Se apreciează forma arcadelor dentare, modul de implantare a dinţilor şi raporturile interdentare, se studiază
arcadele în raporturile lor reciproce. După examenul arcadelor dentare, se face apelul dinţilor, notările făcându-se după
sistemul celor două cifre.
Se examinează fiecare arcadă în parte, întotdeauna în aceeaşi ordine începând cu semiarcada superioară dreaptă,
în sensul mişcării acelor de ceasornic. Prin inspecţie directă sau indirectă, cu ajutorul oglinzii se cercetează anomaliile de
număr, formă, structură şi poziţie ale dinţilor prezenţi, malformaţiile dentare, deviaţii, înclinări, etc.
Palparea dinţilor se realizează cu mânerul sondei (percuţie dentară) orizontal sau în ax, durerile provocate dând
indicaţii asupra stării inflamatorii a parodonţiului. Examenul parodonţiului menţionează prezenţa sau absenţa tartrului
dentar, coloraţia şi aspectul gingiei (hiperplazică, retractată, existenţa de pungi gingivale, etc.).
14. Examenul stării generale a bolnavului, scopurile principale, corelaţia dintre starea generală şi leziunile oro-
maxilo-faciale.
Scop: delimitarea PACIENȚILOR CU O STARE APARENT bună, dar cu risc pt intervențiile de Ch.stomatologică, extracții
Se apreciaza tipul constitutional,dezvoltarea generala,starea de nutritive,dezvoltarea musculaturii si a
scheletului,prezenta eventuala de edeme,echimoze,hematoame,cicatrice, eruptii,transpiratii exagerata sau
insuficienta,surmenajul,starea psihica echilibrata sau labila,starea de neliniste sau teama.
Se inregistreaza semnele vitale: temperature,pulsul, tensiunea arterial si ritmul respirator. Pentru bolnavii prezentati in
ambulatory,datele cu privire la starea aparatului cardiovascular, respirator,digestive,excretor, se obtin in cadrul
anamnezei si se apreciaza prin colaborarea cu alte specialitati. Pentru bolnavii spitalizati se face examenul complet am
pielii si mucoaselor,limfonodulilor precum si al tuturor aparatelor si sistemelor,poate fi necesar examenul
otorinolaringologic si uneoriexamenul oftamologic.
Se vor efectua cercetari generale a organismului ca: biochimia singelui,analiza generala a singelui, analiza urinei,se
masoara Ta,puls,temperatura etc.

15.Explorări paraclinice loco-regionale și generale utilizate în chirurgia OMF. Scopul şi însemnătatea lor pentru precizarea
diagnosticului.
EXAMENE PARACLINICE
Se pot enumera următoarele posibilităţi de investigaţii paraclinice ale afecţiunilor oro-maxilo-faciale.
1. Examenul radiologic
2. Scintigrafia
3. Ecografia
4. Biopsia
5. Citodiagnosticul
6. Puncţia exploratoare
7. Stomatoscopia
8. Teste de colorare vitală a mucoasei bucale
9. Transiluminarea
10. Examenul secreţiei salivare
11. Examenul bacteriologic
12. Craniometria
1. Examenul radiologic - foloseşte radiografiile standard fie în incidenţe endobucale, retrodentare pentru leziuni
ale regiunilor dento-alveolare, fie incidenţe extraorale în tehnici extrem de variate pentru explorarea oaselor maxilare:
semiaxială, axială, profil şi baza craniului.
Tehnici speciale
Radiografiile panoramice obţinute prin diferite operaţii şi tehnici (Panoramix, Panorax) care realizează pe un
singur film într-o singură expunere imaginea întregii regiuni alveolo-dentare a mandibulei şi a infrastructurii maxilarului.
Tomografii convenţionale simple, permit obţinerea de imagini ale unor straturi subţiri la profunzimi diferite.
Sialografia (Iacobovici- 1929) - constă în execuţia de radiografii după introducerea în glandele salivare (parotide,
submaxilare) a unei substanţe de contrast (lipiodol).
Arteriografia carotidiană prin puncţie directă a arterei carotide externe sau prin cateterism retrograd pe calea
arterei temporale superficiale şi introducerea unei substanţe radioopace triiodată. Este indicată în malformaţiile şi tumori
vasculare, tumori ale maxilarelor şi glandelor parotide, anevrisme arteriovenoase.
Scanner - tomodensitometrie sau tomodensimetrie (Cormack - 1963, Hounsfield - 1972) este o tehnică de
explorare cu razele X a unei structuri sub diferite unghiuri şi reconstituirea imaginii acesteia cu ajutorul unui ordinator
care apreciează cantitativ diferenţele de structuri. Ei situează o tumoră în contextul său anatomic.
2. Scintigrafia salivară realizată cu Th 99, este indicată pentru explorarea morfologică a parenchimului salivar,
precizând sediul topografic al unei leziuni.
3. Ecografia sau ultrasonodiagnosticul completează radiologia furnizând date pentru diferenţierea tumorilor
solide de cele lichidiene, rezultate pozitive în diagnosticul tumorilor maligne ale glandelor parotide.
4. Biopsia este în unele cazuri singura metodă care poate preciza diagnosticul. Ca metode se folosesc:
- biopsie prin excizie - indicaţie pentru leziuni mici, superficiale sau profunde bine delimitate;
 - biopsie prin incizie - folosită pentru leziunile întinse şi voluminoase care pentru rezolvare necesită o intervenţie
mai laborioasă;
- biopsie prin chiuretaj - folosită pentru leziunile ulcerate, vegetante sau cele profunde exteriorizate;
- biopsie prin aspiraţie (forajul bioptic) - se practică pentru leziuni profunde, dificil accesibile.
Dintre regulile generale privind biopsia subliniem necesitatea de a nu se face biopsie unei leziuni presupusă
malignă, dacă nu dispunem de posibilitatea sau competenţa de a efectua tratamentul complet al cazului, întrucât biopsia
poate accelera boala (evoluţia tumorii); un rezultat bioptic negativ la un caz clinic considerat malign necesită repetarea
biopsiei.
5. Citodiagnosticul sau citologia exfoliativă, constă în examinarea directă a celulelor superficiale recoltate prin
amprentă direct pe lamă sau puncţie cu un ac subţire. Dă relaţii aproximative despre caracterul benign sau malign al unei
leziuni.
6. Puncţia exploratoare se face cu ace groase sau trocare adaptate la o seringă. Este indicată pentru precizarea
diagnosticului unor formaţiuni tumorale ale părţilor moi sau ale maxilarelor, evacuarea unui hematom, în colecţii
purulente. Permite examenul bacteriologic, histologic, etc. al produsului recoltat.
7. Stomatoscopia, investigaţie a mucoasei bucală executată cu un aparat optic, care măreşte imaginea de 10-20
ori. Permite observarea şanţurilor superficiale ale mucoasei bucale şi chiar a chorionului cu vascularizaţia sa; poate
surprinde precoce modificări suspecte de malignitate.
8. Teste de colorare vitală a mucoasei bucale pentru depistarea leziunilor maligne. Se utilizează curent testul
Schiller cu lugol sau testul Richard cu albastru de toluidină; zonele patologice reţin mai intens colorantul.
9 Transiluminarea sau diafanoscopia este folosită pentru descoperirea leziunilor dentare, ale sinusului maxilar sau
ale obrazului. Foloseşte o sursă de lumină puternică şi se execută într-o cameră obscură. Se observă pe fondul luminat,
transparenţa, opacifierile produse de un sinus bolnav, calculi, mici tumori sau dinţi devitali.
10. Examenul secreţiei salivare - Saliva parotidiană sau submandibulară se recoltează prin cateterism prin tuburi
de polietilen şi se analizează cantitativ şi calitativ (pH., structură chimică, citologie).
11. Examenul bacteriologic al produselor patologice recoltate direct de pe suprafaţa leziunilor, de la nivelul
orificiilor fistuloase sau prin puncţie din colecţii închise, în vederea izolării şi identificării germenilor şi antibiogramei.
12. Craniometria constă în măsurarea distanţelor dintre diferite puncte antropometrice cranio-faciale, fiind
indicată în vederea corecţiei unor deformaţii congenitale sau dobândite, ale masivului osos cranio-maxilar.

16 Biopsia. Definiţia. Metodele. Indicaţii şi însemnătatea clinică.

Biopsia reprezinta prelevarea "in vivo" a unui fragment de tesut (normal sau patologic) in scopul efectuarii unui examen
histologic (anatomopatologic)

Metode:
Prin excizie-in urma interventiei chirurgicale se extrage un organ /zona de tesut anumit ce necesita
biopsie,indicate pt leziuni mici,superficial bine delimitate.
Prin incizie-se ia catre biopsie doar un fragment de tesut /sau de organ ,indicat pt leziuni intinse
voluminoase,profunde
Prin chiuretaj- folosita pt leziuni ulceroase profund exteriorizate
Prin aspiratie-materialul de examinat se extragere cu ajutorul unui aparat vacuum/ac fin
Foraj biopsic-pt leziuni profunde dificil accesibile.
Se indica in:tumori de dimensiuni mici si tumori parotidiene.
Biopsia permite diagnosticarea unei anomalii locale, de exemplu o tumora, sau ale unor simptome
generalizate. Uneori, se cauta sa se asigure ca o leziune cunoscuta nu contine celule canceroase. Mai
multe biopsii succesive pot fi practicate pentru a verifica daca evolutia unei boli este favorabila sub tratament.
Ea aduce o certitudine a diagnosticului si nu o probabilitate, si indica, intre mai multele varietati cunoscute ale
unei aceleiasi boli, pe cea care este in cauza; biopsia precizeaza intinderea leziunilor, gradul lor de penetrare in
tesuturi.

17 Examenul alergologic. Caracteristica. Indicaţii şi însemnătatea clinică.

Testul alergologic poate consta într-un test de sânge sau într-un test cutanat. Testul cutanat este însă cea mai utilizată
metodă de stabilire a elementelor care ne produc reacţii alergice. Testele alergologice cutanate sunt cele mai folosite
teste alergologice. Ele sunt folosite pentru a identifica atât alergenii din aer – seminţe, tutun, praf, păr de animale, pene,
cât şi alergenii alimentari – ouă, lapte, alune, nuci, stridii sau peşte. De asemenea testul alergologic cutanat este folosit şi
pentru a identifica alergiile la medicamente sau la veninul anumitor animale.In OMF cel mai des se fac teste alergologice
pt a determina sensibilitatea organismului pacientului la anumite preparate(anestezice).

Testul alergologic cutanat constă în introducerea, în special în zona braţului, subcutanat sau direct pe piele a unei
cantităţi mici dintr-un alergen pentru a se vedea care este reacţia organismului la alergenul respectiv. În unele cazuri în
zona înţepată nu apare niciun fel de reacţie, fapt ce sugerează lipsa unei alergii faţă de substanţa respectivă, în timp ce în
alte cazuri pot apărea: prurit, tumefierea zonei sau sensibilizarea locului. Cu cât reacţia este mai intensă cu atât indiciul
este mai concludent şi anume: există o reacţie alergică la stimulul respectiv. De regulă, după realizarea testului alergologic
cutanat, zona înţepată este acoperită cu un material răcoros, sau cu o cremă pe bază de corticosteroizi, astfel încât
posibilele reacţii adverse să fie estompate.

Indicatii: inainte de orice fel de interventie/manopera chirurgicala

Insemnatate clinica: se efectueaza cu scop de a evita orice complicatie in urma manoperelor chirurgicale cum ar fi :soc
anafilactic,eruptii cuatnate,edem.

18 Radiografia retroalveolară. Caracteristica.

Radiografia retro-alveolara sau periapicala este o radiografie mica pe care se vad 2 maxim 3 dinti. Obiectivul acestui tip
de radiografie este de a vizualiza varful radacinilor unui dinte.Astfel, medicul stomatolog poate observa atat dintele cat si
osul inconjurator pe acelasi film. Radiografia retro-alveolara se poate folosi atat pentru dintii anteriori cat si pentru cei
posteriori. Acest tip de radiografie are rolul de a oferi detalii mai exacte privind afectiunile unui anumit dinte sau
eventualele tratamente anterioare. Se poate folosi pentru a se stabili daca este nevoie de un tratament endodontic sau
pentru a verifica succesul acestui tratament dupa efectuarea obturatiei de canal sau in OMF in urma extractiilor sau
fracturilor dentare de a observa resturile radiculare,pozitia si localizarea lor.

Filmul introdus în cavitatea bucala se aşează pe zona corespunzătoare de radiografiat –

se fixează de obicei cu indexul de către pacient ,filmul cu faţa anterioară va fi în contact cu coroana şi gingia (faţa
posterioară va fi orientată spre interiorul cav.bucale). Se vor evita presiunile excesive pe film pt a nu-l încurba
(determinând deformări) = se va păstra o alură rectilinie, plană a filmului. Marginea ocluzală a filmului va depăşi cu 2-3
mm marginea incizală/ocluzală a dinţilor.