Gladiatorii – eroii amfiteatrelor romane

Cu siguranta ca astazi, ideea unei lupte pe viata si pe moarte in fata unui public entuziast,
ar parea un act de neconceput pentru cei mai multi dintre noi. Si totusi, se spune ca in urma cu
aproape doua milenii, in chiar inima Romei antice, imperiul care avea sa puna bazele civilizatiei
moderne, astfel de spectacole socante reprezentau o realitate cotidiana. Cat adevar exista, insa, in
aceste afirmatii si cine au fost in realitate razboinicii arenelor romane, va invitam sa descoperiti
in cele ce urmeaza.

Originile unui spectacol controversat

Exista si astazi numeroase dispute in randul istoricilor in ceea ce priveste aparitia pe

scena istoriei a celebrelor lupte dintre gladiatori. In fapt, controversele sunt atat de vechi incat
nici chiar romanii nu reusisera sa cada de acord asupra lor.

Cea mai veche mentiune cunoscuta a unor asemenea intreceri apare, surprinzator, nu la Roma ci
in Grecia, atunci cand Homer aminteste de luptele ritualice organizate de catre eroul mitologic
Ahile la moartea lui Patrocle, in timpul Razboiului Troian. Diferenta, insa, dintre clasicele
inclestari din amfiteatrele romane si evenimentul pomenit de poetul antic este aceea ca
moartea razboinicilor eleni fusese doar una simbolica. Totusi, putinele dovezi arheologice scoase
la lumina pana in prezent, par sa demonstreze ca primele lupte pe viata si pe moarte intre mai
multi competitori erau organizate in Grecia, cu ocazia funeraliilor unor persoane importante, cu
mult inainte ca obiceiul sa ajunga in Peninsula Italica.

Este posibil ca primii colonisti eleni ajunsi pe tarmul Italiei sa fi adus odata cu ei si stravechiul
obicei al sacrificiilor umane din timpul jocurilor funerare. Istoricul roman Titus Livius
mentioneaza o astfel de practica la populatia etrusca din Campania care, pentru a comemora
victoria asupra samnitilor, organizeaza in anul 310 i.e.n., primele lupte de gladiatori cunoscute
in istorie. De altfel, afirmatiile invatatului roman sunt sustinute si de frescele etrusce din secolul
al IV-lea anterior erei noastre, in care apar perechi de razboinici ce se intrec in lupte organizate
cu ocazia evenimentelor funebre.

In schimb, primele jocuri gladiatoriale de la Roma sunt sustinute in anul 246 i.e.n. la initiativa
fratilor Marcus si Decimus Brutus, cei care, pentru a-si comemora tatal - Junius Brutus - cazut
in Primul Razboi Punic, finanteaza o serie de lupte pana la moarte intre trei perechi de sclavi.
Chiar daca evenimentul fusese unul de dimensiuni reduse si organizarea sa avusese loc in Forum
Boarium (Piata de Vite), succesul pe care l-a avut la multime a fost unul rasunator. De aici si
pana la fastuoasele intreceri din arenele romane nu mai era decat un pas.

Gladiatorii

In general, primii gladiatori folositi in cadrul spectacolelor erau sclavi, prizonieri de

razboi sau condamnati la moarte care, odata cumparati de catre „ianista”(proprietarii scolilor
de gladiatori) erau antrenati pentru a satisface dorintele multimii avide de astfel de intreceri.

Odata insa cu transformarea jocurilor funerare in evenimente la scara larga, costurile necesare
unor asemenea spectacole deveneau, inevitabil, apanajul nobililor instariti care, de cele mai
multe ori, incercau atragere simpatiei publice in scopul ascensiunii politice. Cu cat numarul
celor care luptau in arena era mai mare si cu cat diversitatea jocurilor incanta mai mult, cu atat
mai generos si atent la nevoile plebei parea cel care le organiza.

In ciuda conceptiilor preconcepute, existente astazi, numarul razboinicilor care mureau in timpul
luptelor era extrem de scazut. In fapt, doar 10% dintre gladiatori isi gaseau sfarsitul in arena. Si
asta pentru ca, de obicei, pretul platit pentru a vedea o lupta pe viata si pe moarte era de cel putin
100 de ori mai mare decat cel al unei competitii in care ambii combatanti scapau cu viata. Faptul
ca, uneori, amfitrionul intrecerilor ceda vointei multimii si incuviinta ca un gladiator sa fie
ucis, acest lucru trebuia privit ca un semn al generozitatii sale.

In realitate, gladiatorii erau antrenati sa nu isi aplice lovituri fatale desi, o parte importanta a
procesului de pregatire o reprezenta aceea in care ei erau invatati sa isi accepte moartea cu
demnitate. Nimic nu nemultumea mai mult spectatorii decat imaginea unui gladiator las, iar
repercusiunile unei reprezentatii jalnice puteau fi dezastruoase pentru proprietarii scolilor de
antrenament.

Chiar daca spectrul mortii plana permanent asupra lor iar umilintele indurate in timpul
pregatirilor erau, de cele mai multe ori, inumane, multi dintre gladiatori duceau o viata cu mult
peste standardele plebei romane. Acestia se bucurau de asistenta medicala, haine curate si trei
mese consistente pe zi, mese ce erau menite sa le ofere surplusul de energie necesar
antrenamentelor si luptelor dar si sa ii ajute la dobandirea straturilor suplimentare de grasime
care impiedicau patrunderea armelor catre organele vitale. In plus, imaginea gladiatorului era
asociata in lumea romana cu cea a barbatului extrem de potent. Deseori, femeile cu influenta
plateau sume exorbitante pentru a petrece o noapte in compania razboinicului preferat. Nu putine
sunt mentiunile istorice in care sotii de senatori sau de membri ai clasei cavalerilor isi paraseau
sotii pentru a intretine relatii sexuale cu gladiatori, si asta in ciuda interdictiilor din legea romana
prin care se stipula imperativ ca nicio o femeie de origine latina nu are dreptul de a avea relatii
intime cu un sclav.

Poate acestea au fost motivele pentru care tot mai multi cetateni romani renuntau de buna voie la
propria libertate pentru a deveni gladiatori, asa numitii auctoratii. In fapt, in perioada de sfarsit a
Republicii, peste jumatate din numarul gladiatorilor era format din fosti oameni liberi. Acestia
proveneau din toate paturile sociale, atrasi probabil de mirajul luptelor si de premiile consistente
pe care le primeau in cazul victoriilor. Nu odata s-a intamplat ca si imparatii Romei sa coboare
in arena pentru a lupta alaturi de sclavii razboinici. Caligula, Titus, Hadrian, Didius Julianus
sunt doar cativa dintre cei care au socat audienta infruntand adversarii pe nisipul amfiteatrelor.
Cu siguranta insa, ca niciun alt imparat nu a depasit obsesia lui Commodus in ceea ce priveste
luptele de gladiatori. Acesta nu numai ca a participat personal la peste 1000 de dueluri, dar si-a
falsificat si biografia astfel incat sa para ca tatal sau (imparatul Marc Aurelius) era, de fapt, un
gladiator celebru. Commodus ajunsese pana acolo incat se credea reintruparea eroului Hercule si
chiar i-a scandalizat pe senatori imbracand in timpul sedintelor publice costumul de luptator in
arena.

Pe de alta parte, imparati precum Cezar sau Traian preferau sa uimeasca audienta prin
extravaganta spectacolelor oferite. Astfel, in anul 65 i.e.n., Iulius Cezar, comemorand 20 de ani
de la moartea tatalui sau, avea sa organizeze o lupta nemaivazuta pana atunci la Roma, in care au
luptat nu mai putin de 320 de perechi de gladiatori imbracati in armuri de argint. Iar daca
evenimentul va ramane in istorie pentru grandoarea sa, Cezar isi va depasi propriul record
aducand in arena, odata cu ocuparea Egiptului, 300 de elefanti carora le-a opus 300 de luptatori.
Multimea va dezaproba, insa, gestul acestuia, protestand fatis fata de cruzimea spectacolului.
Plebea, pur si simplu, nu putuse suporta uciderea atator elefanti.

Nici Traian nu a fost mai prejos, organizand, odata cu cucerirea Daciei, 123 de zile de jocuri
neintrerupte. Atat de mare fusese numarul prizonierilor de razboi, incat numele de gladiator
devenise, in acea perioada, sinonim cu cel de dac.