Sunteți pe pagina 1din 10

Capitolul I.

CONSIDERAȚII ECONOMICE PRIVIND IMPORTANȚA ȘI NATURA


PRODUSELOR ÎN PROCESUL DE PRODUCȚIE

1.1.Profilări conceptuale privind principalele caracteristici, clasificări și însușirile specifice ale


produselor

Termenul contabilitate desemnează știința care studiază efectele tranzacțiilor și a


altor activități economice asupra situație economice și financiare a unei entități contabile.
La etapa actuală, oricare unitate de producere, la fel şi unităţile comerciale se supun unui singur sistem de
reglementare normativă a contabilităţii, aceloraşi convenţii şi principii de bază. Întreprinderea de
producere o mare atenţie acordă celui din urmă bun obţinut - produsul, acesta presupune elementul de
bază de obţinere a profitului mult aşteptat al oricărei entităţi.

Activitatea desfășurată de agenții economici din sfera producției materiale se concentrează la obținerea
de produse finite, semifabricate, produse reziduale, lucrări și servicii.
Produsele reprezintă acele bunuri care intră în cadrul entităţii din secţiile de producere şi se
transferă altor agenţi economici în schimbul mijloacelor băneşti, altfel spus, produsele sunt acele bunuri
economice fabricate în cadrul entităţii cu scopul vânzării acestora către clienţi. Pentru întreprinderea de
producţie, ca produse sunt privite toate bunurile fabricate în cadrul acesteia ca activitate de bază, iar
pentru clienţi ele pot fi înregistrate ca mărfuri, mijloace fixe, materie primă, adică evidenţa aceloraşi
bunuri economice se va ţine pe conturi diferite.
Pentru orice entitate scopul principal este de a obţine un profit permanent. După cum se
cunoaşte, profitul maxim îl poate obţine din activitatea operaţională prin vânzarea produselor, pentru
aceasta este necesar de a perfecţiona tehnologiile de producţie, de a scădea consumurile etc., şi desigur de
a organiza corect contabilitatea acesteia. Pentru aceasta contabilitatea trebuie să-şi formeze anumite
obiective ale contabilităţii stocurilor de produse, cum ar fi:
- Asigurarea integrităţii patrimoniale a stocurilor la locurile de depozitare şi urmărirea
permanentă a mişcării lor.
- Urmărirea şi controlul realizării programului de producere. Prin organizarea evidenţei pe
grupe şi feluri de stocuri, precum şi a consumurilor indirecte între diferite tipuri de
produse.
- Asigurarea repartizării corecte a consumurilor indirecte şi directe în costul efectiv al
produselor fabricate, care impune organizarea contabilităţii, astfel încât acestea să poată
furniza informaţii cu privire la nivelul şi structura consumurilor.
- Înregistrarea şi controlul valorificării stocurilor de produse.
- Evidenţa şi urmărirea stocurilor de produse vândute la preţuri optimale.
- Evaluarea reală a stocurilor şi determinarea influenţelor asupra patrimoniului şi
rezultatelor, prin aplicarea corectă a metodelor de evaluare.
- Promovarea principiilor prudenţei şi continuităţii activităţii la evaluarea şi înregistrarea în
contabilitate a stocurilor de produse.
De asemenea, e necesar de menţionat şi principalele sarcini ale evidenţei contabile ale
produselor în cadrul unităţilor de producere:
- controlul asupra realizării permanente a produselor de înaltă calitate şi de un sortiment
bogat necesar în vederea realizării planului de vânzări;
- asigurarea unui control permanent asupra îndeplinirii planului de realizări a produselor;
- protejarea activelor unităţii economice se poate obţine prin controlul stocurilo
împotriva risipei şi deteriorărilor, depozitarea cantitativă şi calitativă a materiilor prime şi
materialelor.
- investiţiile minime în stocuri presupun costuri de depozitare şi de asigurare minime.
- controlul sistematic asupra realizării planului la venituri, prin găsirea rezervelor pentru
creşterea lor;
- respectarea planului de consumuri privind fabricarea bunurilor;
- lichidarea consumurilor neproductive şi a pierderilor.
În cadrul oricărei entităţi de producere, produsele sunt considerate de a fi de o importanţă
maximă, deoarece acestea reprezintă rezultatul obţinut în urma unor procese complexe de
aprovizionare, fabricare şi ca rezultat este necesară, cea din urmă etapă - realizarea.

Caracteristica, componenţa, modul de evaluare şi constatare a stocurilor sunt reglamentate


de prevederile S.N.C.2 “Stocuri”. Definirea generală a stocurilor de mărfuri şi materiale reprezintă
cantităţile de resurse materiale stocate într-un anumit volum şi o anumită structură pe o perioadă de
timp determinată, cu un anumit scop. Pe perioada stocării resursele materiale sunt inactive şi
imobilizează capitalul firmei.

Stocurile cuprind categoriile de bunuri economice aflate la dispoziţia unităţii economice şi


destinate:
- pentru a fi consumate la prima lor utilizare;
- pentru a fi înregistrate ca producţie în curs de execuţie;
- pentru a fi vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de producţie.
Spre deosebire de celelalte categorii de bunuri aflate în întreprindere, produsele se
caracterizează prin faptul că sunt fabricate la entitate şi destinate vânzării sau consumului intern.
Pentru obţinerea produselor finite este necesar de a parcurge mai multe faze ale ciclului economic
din întreprindere:

Aprovizionare producţie desfacere, în care stocurile îşi schimbă atât forma, cât şi
conţinutul lor material.

Astfel, în cazul unităţilor de producţie,

în faza de aprovizionare activele circulante sub formă de disponibilităţi băneşti se


transformă în active circulante sub formă de stocuri de materii prime şi materiale consumabile;

în faza de producţie stocurile de materii prime şi materiale consumabile se transformă în


stocuri de semifabricate şi produse finite;

în faza de desfacere stocurilor de semifabricate şi produse finite sunt vândute clienţilor, iar
în urma decontărilor cu clienţii se transformă în active circulante sub formă de disponibilităţi
băneşti.

Produsele sunt reprezentate de bunuri în diferite faze din procesul de producţie sau alte
activităţi, destinate livrării terţilor şi, în unele cazuri, consumului intern.

Produsele includ:

1. după importanţa şi destinaţia producţiei


Producţia de bază este aceea care formează obiectul activităţii principale a entităţii, care se
desfăşoară în secţii principale de producţie şi care, în majoritate, este destinată vânzării către alte
unităţi sau persoane. Această producţie se realizează în mai multe secţii de producţie, în care se
fabrică mai multe produse sau comenzi. Aceasta include:

 Produse finite - producţia care a trecut toate fazele de prelucrare, corespund standardelor
tehnice, sunt înregistrate ca produse şi sunt transferate la depozit.
 Semifabricatele - produse al căror proces tehnologic a fost finisat într - o secţie şi care trec în
continuare în procesul tehnologic al altei secţii sau pot fi livrate în această stare terţilor.
 Produse secundare - constau din produse care se obţin din acelaşi proces de producţie,
necorespunzătoare calitativ şi care vor primi o altă întrebuinţare: rebuturi, deşeuri, materiale
recuperabile.
Producţia auxiliară este organizată în scopul ajutării producţiei de bază să se desfăşoare în
mod normal, inclusiv obţinerea unor anumite produse ajutătoare, cum sunt: energia electrică, energie
termică, ambalaje, reparaţii, transporturi şi altele. Această producţie se obţine în secţii auxiliare şi
este destinată, în principal, pentru nevoi interne, proprii ale întreprinderii şi uneori poate fi livrată şi
în afară ei.

2. După tehnologia de fabricaţie

 Producţia simplă - este aceea rezultată în întreprinderile de un anumit profil, unde


produsul final păstrează calităţile profilului respectiv.

 Producţia complexă - este aceea în care produsul final îmbină calităţi din mai multe
profile.

1.2.Metodele de evaluare, și determinare a produselor

Declanşarea şi derularea operaţiunilor şi tranzacţiilor economico-financiare, procurările de


bunuri economice, consumul sau vânzarea lor, efectuarea unor cheltuieli, obţinerea veniturilor,
încasarea creanţelor, plata datoriilor ş.a.m.d., necesită înregistrarea corectă a acestora în
contabilitate. În vederea realizării acestui obiectiv contabilitatea trebuie să constate şi să evalueze
corect bunurile economice intrate sau ieşite din entitate, precum şi alte mijloace, surse sau procese
economice generate de mişcarea acestor bunuri.

În conformitate cu Bazele conceptuale ale pregătirii şi prezentării situațiilor financiare,


constatarea produselor reprezintă procesul de includere în situațiile financiare a postului
corespunzător din situația financiară în baza următoarele criterii de constatare:
1) avantajele economice viitoare aferente postului, pot fi obţinute (pierdute) de
întreprindere;
2) produsele au o valoare care poate fi evaluată cu un grad înalt de exactitate.
Pentru a determina corespunderea acestor criterii şi ca urmare recunoaşterea acestui activ, este
necesar de ţinut cont de noţiunea de esenţialitate. Legătura reciprocă dintre posturile unei sau
altei situații financiare face ca postul de produs care corespunde definiţiei şi criteriilor de
constatare să impună în mod automat constatarea altui element. De exemplu, livrarea produselor
finite către clienţi conduce la apariţia creanţelor cumpărătorilor faţă de unitatea economică.

Evaluarea stocurilor de produse constituie una din cele mai abordate probleme în
contabilitate. După cum s-a demonstrat, valoarea ce se atribuie stocului final poate avea o
influenţă foarte mare asupra venitului net determinat pentru fiecare din doi ani consecutivi.
Impozitul pe venit se calculează asupra venitului net, astfel încât evaluarea acestor stocuri poate
avea şi un efect considerabil asupra nivelului impozitelor de plătit. Din aceste motive, autorităţile
fiscale au analizat efectele diverselor procedee utilizate pentru evaluarea stocurilor şi au emis
norme specifice privind admisibilitatea diverselor metode. Drept rezultat, contabilul se confruntă
uneori cu problema alegerii între determinarea corectă a venitului net şi minimizarea impozitului
pe profit.

Evaluarea stocurilor de produse la intrarea în patrimoniu. Regula generală de evaluare


şi înregistrare a stocurilor este evaluarea la valoarea de intrare pentru bunurile obţinute din
producţia proprie - costul efectiv al consumurilor de producţie care cuprinde consumurile directe
de materiale, consumurile directe privind retribuirea muncii, precum şi consumurile indirecte de
producţie.

Conform prevederilor actelor normative în vigoare, stocurile pot fi evaluate în anumite momente
ale perioadei de gestiune:

 la intrarea în patrimoniu ;

 la data întocmirii situațiilor financiare ;

 la data ieșirii din patrimoniu ;

În paragrafele 33 -37 din S.N.C. 2 “Stocuri ”, se precizează că la evaluarea stocurilor de


produse în contabilitatea curentă pot fi aplicate metodele reprezentate mai jos.

Metode de evaluare a produselor

1. Metoda identificării specifice, care constă în determinarea costurilor individuale elementelor


de stocuri. Această metodă este adecvată pentru stocurile de fac obiectul unei comenzi distincte,
indiferent dacă au fost achiziționate sau fabricate ( de exemplu, clădiri, apartamente, automobile,
opere de artă ). Identificarea specifică nu poate fi aplicată în cazurile în care stocurile cuprind unn
număr mare și divers de elemente.

2. Metoda costului mediu ponderat (CMP), presupune calcularea costului fiecărui


element de stocuri pe baza mediei ponderate a costurilor soldurilor elementelor similare
de stocuri de la începutul perioadei și a costurilor elementelor similare fabricate sau
achiziționate în cursul perioadei de gestiune. CMP poate fi calcuulat după fiecare intrare a
stocurilor, la sfârșitul perioadei de gestiune, sau în alt mod stabilit de politicile contabile
ale entității.

Costul mediu ponderat poate fi determinat în două variante:


1) stabilirea unui cost mediu ponderat unitar calculat ca raportul dintre valoarea stocului şi
cantitatea, după fiecare intrare;
2) determinarea unui cost mediu ponderat unitar lunar (sau în alte perioade care, în principiu, nu
trebuie să depăşească durata medie de păstrare) calculat ca raportul dintre valoarea totală a stocului
iniţial plus valoarea intrărilor în cursul lunii (perioadei) şi cantitatea existentă în stocul iniţial plus
cantităţile intrate în cursul lunii (perioadei).
Relaţiile de determinare a costului mediu ponderat unitar şi a valorii stocurilor ieşite pot fi
prezentate astfel:
o CMP = Valoarea stocului iniţial + Valoarea intrărilor
Valoarea în stoc iniţial + Cantitatea intrată
o Valoarea stocurilor ieşite = CMP * Cantitatea stocurilor ieşite

3. Metoda primei intrări- primei ieşiri (FIFO)


Potrivit acestei metode, stocurile ieşite din gestiune se evaluează la valoarea de intrare a
primei intrări. Pe măsura epuizării lotului, stocurile ieşite din gestiune se evaluează la valoarea de
intrare a lotului următor, în ordine cronologică.

Aplicarea unei sau altei metode se concretizează în politica de contabilitate a întreprinderii în


raport cu obiectivele şi tipul de activitate a acesteia.

Indiferent de metoda de evaluare practicată de entitate, aceasta trebuie să fie aceeaşi


pentru toată perioada de gestiune şi cea ulterioară, pentru a asigura comparabilitatea informaţiilor
şi posibilitatea unei analize în dinamică.
Dacă se schimbă totuşi metoda de evaluare din motive justificative, trebuie să se
determine influenţa asupra situaţiei patrimoniale, financiare, precum şi asupra rezultatelor.

Evaluarea stocurilor de produse la data raportării (evaluare de bilanţ).

Evaluarea la întocmirea bilanţului, cu ocazia închiderii conturilor, are ca scop obţinerea


prin bilanţ a unei situaţii reale a patrimoniului şi a stocurilor de produse. Evaluarea stocurilor în
bilanţ, pusă în acord cu rezultatele inventarierii, se efectuează în conformitate cu prevederile SNC
2 “Stocuri”.

Regula de bază privind evaluarea şi înregistrarea stocurilor, conţinută în paragraful 44


din SNC 2 ”Stocuri”, prevede că stocurile de produse se reflectă în rapoartele financiare la
valoarea cea mai mică dintre cost şi valoarea realizabilă netă.

Valoarea realizabilă netă (VRN), conform paragrafelor SNC 2 ”Stocuri”, reprezintă


preţul probabil de vânzare al stocurilor de produse în procesul activităţii economice ordinare,
diminuată cu cheltuielile accesorii pentru comercializarea lor.

Evaluarea stocurilor de produse la valoarea realizabilă netă se efectuează atunci când


acesta este sub cost, adică în cazurile:

a) deteriorării sau degradării parţiale a stocurilor;


b) majorării eventualelor cheltuieli aferente finalizării și vânzării stocurilor ;
c) învechirii morale parțiale sau totale a stocurilor ;
d) reducerii prețului de vânzare a stocurilor ;
Stocurile trebuie să fie evaluate la VRN, articol cu articol, sau pe grupe de articole
similare, în limitele unuia şi aceluiaşi sortiment, care au aceeaşi destinaţie sau utilitate finală,
produse şi comercializate în unul şi acelaşi sector geografic.

Valoarea realizabilă netă a soldurilor de stocuri la data raportării se determină în baza :

 prețurilor contractuale, în cazul în care stocurile sînt destinate vînzării conform


contractelor încheiate ;

 Prețurilor de piață curente în cazul în care nu sunt încheiate contracte de vânzare


a stocurilor, dar acestea fiind destinate vînzării ;
Indiferent de metoda adoptată, evaluarea stocurilor reprezintă o problemă, a cărei
rezolvare depinde de complexitatea structurii sortimentale, fiscalitate şi rentabilitate. Structura
sortimentală impune folosirea acelei metode care să asigure o evaluare cât mai exactă în raport cu
realitatea, fără a amplifica volumul muncii de calcul.

Fiscalitatea şi rentabilitatea sunt principalii factori care condiţionează adoptarea unei sau
altei metode, deoarece evaluarea cantităţii de stocuri la sfârşitul perioadei este cheia care conduce
la supraevaluarea sau subevaluarea profitului, iar în această bază - la încadrarea sau neîncadrarea
în principiul prudenţei.

În consecinţă, pentru ca întreprinderea să se încadreze în principiul prudenţei,


concomitent cu rezolvarea raportului cu fiscalitatea, într-o economie stabilă se recomandă
aplicarea metodelor costului mediu ponderat şi FIFO.

1.3.Metode de formare și structură a prețurilor

Nu există fenomen care să aibă loc pe piață în care să nu fie implicat prețul.
Prețul a apărut odată cu apariția producței de mărfuri și a relațiilor marfă – bani. Folosirea,
acțiunea și evoluția prețurilor sunt strâns legate de evoluția producției de mărfuri și de acțiunea
legii valorii și a legii cererii și ofertei. Mărimea prețului este dependentă de valoarea etalonului
prețurilor, monedă, și de mărimea valorii mărfurilor.
Evaluarea contabilă presupune utilizarea ca elemente de calcul a costului, preţului şi/sau
tarifului. Preţul este expresia monetară a valorii unei tranzacţii între unitatea comercială şi o
persoană terţă. În funcţie de destinaţia stocurilor şi serviciilor distingem următoarele categorii de
preţuri, dacă privim evaluarea mărfurilor prin prisma doar a celor două momente caracterizate
prin repetabilitate, aprovizionare şi vânzare :
 preţuri de cumpărare specifice procesului achiziţionării de bunuri sau service ;
 preţuri de vânzare specifice procesului vânzării bunurilor sau serviciilor ;

Preţurile de cumpărare , reprezintă echivalentul sumei plătite sau de plătit pentru mărfurile
achiziţionate de la alte entităţi. Aceste preţuri se caracterizează prin negociabilitate şi fluctuaţie.
Fluctuaţia preţurilor de cumpărare este determinată atât de raportul dintre cerere şi ofertă, cât şi de
puterea de cumpărare a monedei naţionale. Caracterul de negociabilitate este determinat de relaţiile
cu partenerii, cu ocazia încheierii contractelor economice. Preţul de cumpărare este o componentă de
bază a costului de achiziţie folosit cu ocazia evaluării mărfurilor cumpărate şi intrate în patrimoniu.

Preţurile de vânzare , reprezintă echivalentul bănesc al sumelor încasate sau de încasat ca urmare
a vânzării mărfurilor. Dacă privim acest preţ prin prisma posibililor participanţi la circuitul
comercial (angrosişti şi detailişti) se pot structura două categorii de preţuri:

 Preţuri de vânzare cu ridicata (en-gros);

 Preţuri de vânzare cu amănuntul (en-detail).

Structura acestor preţuri este aceeaşi, diferenţa dintre ele este dată de nivelul adaosului comercial
practicat sau a marjei brute a comerciantului (Mb). Prin urmare, preţul de vânzare se compune
din costul de achiziţie al mărfurilor (Ca) şi adaosul comercial (Ac) sau marja brută a
comerciantului (Mb), astfel:

Pv = Ca + Ac (Mb)

Marja brută reprezintă suma cuprinsă în preţul de vânzare al cărei scop este acela de a acoperi
cheltuielile de vânzare şi de a asigura profitul entităţii vânzătoare necesar continuării activităţii.

Marja brută prezintă următoarele caracteristici:

 mărimea marjei brute se stabileşte de către entitatea vânzătoare, dar se negociază cu clientul
în momentul negocierii preţului de vânzare care o include;

 mărimea marjei fluctuează odată cu fluctuaţia preţului de vânzare pe grupe sau sortimente de
mărfuri;

 nivelul marjei brute se diferenţiază în funcţie de profilul entităţii (cu ridicata sau amănuntul)
şi în funcţie de natura mărfurilor vândute.

Marja brută se poate stabili procentual (procentul aplicându-se la costul de achiziţie, iar suma astfel
stabilită adăugându-se la acesta), în sumă absolută (fixă), mixt (prin combinarea procentului cu
suma fixă) sau ca diferenţăîntre preţul de vânzare şi costul de achiziţie.
Preţul se formează în mod liber, prin negociere şi consens, tinzând către un preţ de echilibru,
determinat de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă, în condiţiile concurenţei.

Comportamentul Negocierea Comportamentul


producătorilor preţurilor beneficiarilor

– transparenţa pieţei (oferta, cererea, – transparenţa pieţei (oferta, cererea,


concurenţa, preţurile) concurenţa, preţurile)
– calculul economic al eficienţei şi – calculul economic al eficienţei şi
echilibrului microeconomic echilibrului microeconomic
– strategia preţului de vânzare – strategia preţului de cumpărare
Politica statului:
– preţurile şi concurenţa
– fiscalitatea
– subvenţiile
– alocarea resurselor şi eficienţa
folosirii lor
– echilibrul macroeconomic
– bunăstarea consumatorilor