MEDICINA DE FAMILIE

Medicina de familie impus ca o cerinta fireasca a societatii moderne, care a generat o serie de neajunsuri :
 izolare a individului fata de societate, de proprii semeni si chiar de familia sa ;
 in aceasta societate – timpul devine din ce in ce mai pretios ;
 evolutia medicinei spre latura centrifuga a supraspecializarii ce duce la o risipa de timp si de bani si
« fragmenteaza organismul » care nu se mai regaseste ca intreg.
Medicina de Familie revine ca o necesitate firesca :
 mult mai economica;
 mult mai eficienta;
 mai apropiata de cerintele individului si de familie;
 reprezinta modalitatea cea mai firesca de rezolvare a asistentei medicale primare ;
 medicul de familie este mult mai accesibil ;
 medicul de familie poate rezolva problemele globale de sanatate ale pacientului ;
 medicul de familie este capabil sa ingrijeasca si sa trateze toti membrii familiei
(nou-nascut →batran) ;
 medicul de familie se preocupa nu numai de omul bolnav ci si de cel sanatos ;
 medicul de familie este preocupat de latura preventiva a actului medical ;
 medicul de familie se ocupa de aspecte de planing familial si contraceptie ;
 medicul de familie acorda ingrijiri nou-nascutului si sugarului ca si celorlalte grupe de varsta ;
 medicul de familie se ocupa de ingrijirea batranului care are o patologie speciala ;
 medicul de familie se ocupa si de ingrijirea paleativa si terapia durerii in starile terminale, incluzand
aspecte de ingrijire atat omului sanatos cat si bolnav, de orice varsta si de orice patologie.
Medicina de Familie in contextul actual este o specialitate pe deplin justificata, cu continut propriu
specific firesca si acesibila, eficienta si economica.
Principalii factori care au contribuit la promovarea medicinei de familie sunt:
1.Factorii biologici:
Sunt cei mai importanti si se refera la faptul ca desi organismul uman este constituit din aparate si sisteme
cu o anumita autonomie, acesta reactioneaza unitar la diferite solicitari sau agresiuni.
In acelasi timp omul face parte dint-un ecosistem care cuprinde ansamblul factorilor fizici, reprezentati de
sol, apa, lumina, temperature si ansamblul vietuitoarelor adaptate ecosistemului; de asemenea el apartine
unui mediu social si familial care are un impact major asupra starii lui de sanatate.
Datorita faptului ca medical de familie are adesea de-a face cu efecte ale interactiunilor factorilor de mediu
si a celor din interiorul familiilor, el are posibilitatea de a aborda integral pacientul, identificand anumite
legaturi dintre modelele de imbolnavire.

2. Factorii medicali reprezentati de :

 Manifestari nespecifice la debutul majoritatii bolilor; perioada in care nu se prea stie la ce specialist
trebuie indrumat pacientul; insa sigur el ar trebui sa mearga mai intai la medical sau de familie; in
anumite tari exista aceasta obligativitate a prezentarii initiale la medical de familie. Aceasta implica
ca medical de families a cunoasca si frecventa de aparitie a bolilor, conditie care contribuie la un
diagnostic correct.
 Debuturi atipice ale unor boli, caz in care pacientul poate ajunge la un alt specialist decat cel care-I
poate rezolva problema.
 Coexistenta mai multor boli; unul din exemple este reprezentat de pacientii cu diverse boli cornice,
care trebuie ierarhizate si tratate astfel incat sa evitam polipragmazia, aparitia reactiilor adverse sau
necomplianta pacientului.
 Frecventa problemelor medicale pasagere: majoritatea problemelor pe care le prezinta pacientii in
mod current pot fi rezolvate corespunzator de catre medicul de familie.
3.Factori de ordin organizatoric:
1
  compexitatea sistemului medical care datorita inmultirii specialitatilor si diversificarii unitatilor
medicale, a devenit greu accesibil pantru pacienti;
 inaccesibilitatea specialistilor, pentru ca oricat de performant ar deveni un sistem de sanatate, el nu
poate dispune de policlinica sau spital in toate satele sau comunele, in schimb aici exista aproape
constant un dispensar in care isi desfasoara activitatea cel putin un medic de familie;
 discontinuitatea asistentei medicale de specialitate; in general pacientul este internat, in final el va fi
trimis acasa si in continuare va trebui sa fie supravegheat de cineva, si acel cineva este tot medical
de familie.
4. Factori de ordin economic:
Nici o tara din lume nu este suficient de bogata pentru a putea oferi cetatenilor ei toate facilitatile de
care dispune asistenta medicala. Acest fapt evidentiaza idea utilizarii eficiente a unor resurse limitate, ceea
ce presupune un sistem eficient de asistenta medicala primara.
Pentru a fi eficient , sistemul trebuie sa fie accesibil, sa raspunda nevoilor populatiei, sa fie integrat,
sa fie eficient din punct de vedere al costurilor.
Asistenta medicala moderna a devenit foarte scumpa, si singura rezolvare este ieftinirea ei pri
rezolvarea directa de catre medical de familie a problemelor de sanatate ale pacientilor sai, eliminand in
felul acesta investigatiile si tratamentele inutile si uneori prea costisitoare.
5. Factorii de ordin psihologic:
medical care ingrijeste pacientul trebuie sa tina cont de factorii psihici si de personalitatea pacientului; pe
langa faptul ca boala reprezinta o criza existentiala si un stress pentru pacient, trimiterea lui la specialist sau
internarea in spital ii creaza pacientului o stare aditionala de teama, de cele mai multe ori in astfel de situatii
starea sufleteasca a pacientului este ignorata, ceea ce conduce la accentuarea suferintei, la o stare de
depresie, de resemnare care va intarsia vindecarea; deci in astfel de situatii ar trebui ca pacientul sa fie
lamurit, sa I se arate compasiunea si intelegrea, sa i se ofere explicatii suplimentare daca acesta le solicita,
cu alte cuvinte sa fie sustinut dpv psiho-social; acest aspect pare sa fie rezolvat destul de bine in asistenta
medicala primara de catre medical de familie ajutat de membrii echipei de lucru.
6. Factorii ce tin de necesitatea aparitiei asigurarilor medicale de sanatate; medical
de familie ocupa o pozitie centrala in sistemele de sanatate moderne, pentru ca el asigura ceea ce specialistii
nu pot asigura, si anume – principala cerinta a pacientului, aceea de a asigura accesabilitatea la asistenta
medicala primara.

Medicul de familie functioneaza ca un neuron motor central interpus intre pacienti ce reprezinta stimuli
ce celalalte verigi ale sistemului sanitary la care poate fi indrumat pacientul (numai dupa o procesare
prealabila de catre MF).

OBIECTUL SI METODOLOGIA IN MEDICINA DE FAMILIE

Spre deosebire de celalalte specialitati care au ca obiectiv de activitate un anume organ sau o anumita
patologie, medicina de familie are ca obiect specific de activitate:
- pacientul in toata integritatea lui, integrat in mediul sau de viata si de munca, cu toate problemele si
nevoile sale medicale – deci omul bolnav.
- probleme medicale ale omului sanatos asigurand in acest caz si preventia primara.
- familia: deoarece omul se naste, traieste, se imbolnaveste, se vindeca sau moare intr-o familie, avand deci
o influenta decisive asupra starii lui de sanatate.
- patologia sociala: cuprinde oamenii neajutorati si fara speranta din cauza marilor flageluri ale timpului pe
care-l traim: somaj, saracie, supraaglomerare, handicapul, familiile dezorganizate etc.
si ca obiectiv nespecific de activitate (adica activitati care pot fi rezolvate si de medicii de alte specialitati):
-diagnosticul precoce al bolilor, realizand in acest fel preventia secundara;
- preventia tertiara;
- asistenta medicala continua;
2
- ingrijirile medicale paleative din starile terminale;
- probleme medicale ale comunitatii.
Metodologia de studio in medicina de familie: aceasta specialitate este:
 predominant clinica
 predominant comunicationala
 predominant sintetica
Aceasta inseana ca spre deosebire de celalalte specialitatii care au o metodologie predominant
analitica, intrand in profunzima fenomenelor prin analiza lor, medicina de familie are o metodologie
predominant sintetica, diagnosticul bazandu-se pe observarea, anamneza si examenul clinic al
pacientului, realizand in final o sinteza a ceea ce am obtinut prin aceste metode.
Urmeaza etapa paraclinica, care reprezinta principala metoda de stabilire a diagnosticului de
cercitudine, afirmatie valabila mai ales pentru celalalte specialitati dar care nu poate fi ignorata nici
de medicina de familie.

FUNCIILE MEDICINEI DE FAMILIE

1. Asigirarea accesabilitatii la asistenta medicala a populatiei. Pentru a putea asigura accesabilitatea la

asistenta medicala a pacientilor, cabinetele medicilor de familie se gasesc in teritoriu cat mai aproape
de domiciliul pacientilor si numarul medicilor de familie este mai mare decat numarul celorlalti
medici specialisti.
2. Supeavegherea starii de sanatate a populatiei. Inainte de a asigura asistenta medicala curenta sau
intrareapacientului in sistemul sanitary, medical de familie are grija de omul sanatos si de starea de
sanatate a familiei si a comunitatii. Pentru ca medical de familie are pe lista sa mai multi pacienti
sanatosi decat bolnavi, se poate spune ca pentru medical de familie supravegherea sanatatii este daca
nu mai importanta atunci cel putin la fel de importanta ca si functia de ingrijire a pacientilor. Prin
diverse actiuni, indivizilor si familiilor acestora li se da posibilitatea sa contribuie la promovarea
propriei sanatati, caci conform principiului din medicina de familie daca acestia nu actioneaza din
proprie initiative pentru promovarea sanatatii, atunci nici un fel de ingrijire medicala nu-I va
insanatosi; deci un numar cat mai mare de pacienti este implicat in dezvoltarea si educarea acestuia
simt al initiativei de a-si promova propria sanatate.
3.Asigura preventia primara, secundara, tertiara.
4.Asigura preventia specifica pentru anumite grupe de boli acute cat si cronice.
Aceasta se realizeaza prin:
 Vaccinarea sugarului inca din primele luni de viata pentru o serie de boli acute (tuberculoza, difterie,
tuse convulsive, rujeola, rubeola, poliomelita, hepatita B, etc.);
 Administrarea de fier la gravide pentru prevenirea anemiei feriprive;
 Administrarea de iod pentru prevenirea gusei endemice;
 Administrarea vitaminei D si calciu inca din primle saptamani de viata pentru prevenirea
rahitismului carential;
 Luarea anumitor masuri specifice pentru bolile care predomina intr-o anumita colectivitate.
Din acest punct de vedere este necesar ca medical de families a gandeasca nu numai din punct de
vedere curative, ci si din punct de vedere profilactic, pentru ca chiar daca preventia este dificila si
mai putin spectaculoasa ea este absolute necesara.
Astfel ca evaluarea eficientei asistentei medicale primare, este necesara nu numai evaluarea
asistentei medicale, ci si analiza aspectelor de profilaxie, aspectelor sociale, politice si culturale. Ca
medici de familie trebuie san e punem intrebari ca ex.:- Faciliteaza societatea alegerea de catre
indivizi a unui mod de viata sanatos?
 Cum promoveaza societatea educatia sanitara?
 Asigura asistenta primara tratamentul de baza al starii de boala si al medicamentelor necesare?

3
5. Acordarea ingrijirilor medicale curente.Aceasta se realizeaza printr-o activitate zilnica de consultatii la
cabinet si vizite la domiciliul pacientilor.Numarul de consultatii si timpul alocat fiecaruia depend de o
multitudine de Factori printer care: marimea listei de pacienti, varsta pacientilor, existenta pacientilor noi,
perioada din an (concedii, epidemii), deprivarea sociala si nuin ultimul rand de varsta si sexul medicului de
familie.Durata consultatiei influenteaza gradul de satisfactie al pacientului si numarul de consultatii
ulterioare. Este bine ca medical de families a-si puna urmatoareaintrebare legata de asigurarea unor ingrijirii
medicale curente satisfacatoare.Sunt solicitarile mari cauza consultatiilor scurte, sau consultatiile scurte
genereaza solicitari mari pentru ca nu satisface nevoile pacientilor?
6. Facilitarea intrarii si medierea pacientului in sistemul medicalDeoarece medical de familie nu poate
rezolva singur toate problemele pacientilor sai, el este obligat sa trimita pacientul la specialist, sau in caz
de necessitate sa-l interneze pe acesta in spital; in acest fel facilitand accesul pacientului in timp util la
intreg sistemul sanitar.Ulterior el poate urmari traseul pacientului prin sistemul medical, ingrijirileAcordate
in asistenta secundara, tratamentul prescris si rezultatele lui. Cu aceasta ocazie medical de familie isi poate
verifica si corectitudinea diagnosticului de trimitere.
7. Sinteza diagnostica si terapeutica
Tratand pacientul, medical de familie trebuie sa ia in considerare toata patologia pacientului. Din
policlinica unde pacientul poate fi consultat de unul sau doi specialisti, sau din spitalul de unde
pacientii pot fi transferati dintr-o sectie in alta, el se intoarce la medical de familie cu unul sau mai
multe diagnostice sau tratamente; de asemenea bolnavi cronici, pot cumula cu timpul, mai multe
boli care sepot influenta reciproc, si de asemenea medicamentele prescrise pot interactiona intre
ele, astfel incat efectul poate fi altul decat cel astptat. De aceea in toate aceste cazuri medical de
familie este obligat sa realizeze o sinteza mai ales a tratamentelor aplicate, dar si a tuturor
factorilor biologici, psihologici si sociali ai pacientului. De asemenea medical de familie printr-o
conceptie sistemica, trebuie sa aiba capacitatea de a realize in fiecare moment un inventar al
tuturor bolilor de care sufera pacientul, de a sesiza legaturile dintre aceste boli si de a face o
ierarhizare a bolilor si a medicamentelor necesare pacientului.
8. Coordonarea serviciilor medicale in functie de nevoile pacientului;adica medical de familie stabileste de
fiecare data ce specialisti si ce servicii medicale se potrivesc intr-o situatie concreta in care se afla pacientul.
9. Supravegherea medicala continuamedical de familie asigura continuitatea ingrijirilor medicale mai ales
in bolile cronice sau recurente.In acest sens el urmareste tratamentul prescris, complianta pacientului la
tratament apreciaza periodic evolutia acestor boli cronice, daca au intervenit schimbari, complicatii sau
agravari, si numai in ultima instanta acolo unde este nevoie face trimiteri si la specialistii din linia a doua
sau interneaza pacientul.
10. Asistenta medicala a familieai.
Membrii unei familii sunt in general supusi unor infuente multiple reciproce atat de ordin fizic cat si
de ordin psihic, si adesea demonstreaza potriviri genetice, astfel incat familia infuenteaza starea de
sanatate a menbrilor ei ain sens pozitiv cat si in sens negative, de aceea mediul familial in care traieste
pacientul este essential in medicina de familie.
10. Asistenta medicala a comunitatii.
In acest sens medical de familie trebuie sa tina seama de modul in care factorii sociali infuenteaza
starea de sanatate a individului, sa evite influentele negative sis a cultive influentele positive ale
mediului social.
10. Asigurarea reabilitatii si recuperarii pacientului
Medical de familie trebuie sa urmareasca modul de integrare a pacientului in munca, in familie si in
societate dupa o perioada de spitalizare sau dupa anumite boli care necesita recuperarea la domiciliu.
10. Acordarea ingrijirilor medicale treminale si paleative.
In cazul bolilor care evolueaza inexorabil spre deces, medical de familie trebuie sa faca tot ce este
posibil pentru a asigura o minima calitate a vietii bolnavului, incercand sa trateze symptomatic
pacientul si evitand pe cat posibil durerea.
10. Cercetarea stiintifica.
4
 Medicina de familie trebuie sa desfasoare o activitate de cercetare legata de obiectul si metodele sale
de studiu.

CUNOSTINTELE SI DEPRINDERILE NECESARE INDEPLINIRII

FUNCTIILOR MEDICINEI DE FAMILIE

Cunostintele minime necesare medicului de familie/asistenta medicala:

 Cunoasterea etiopatogeniei celor mai frecvente boli, a bolilor cronice si a bolilor care pun in pericol
viata individului.
 Cunoasterea metodelor de preventie, de doagnostic precoce si de management in asistenta medicala
primara.
 Cunoasterea relatiilor familiale care pot genera probleme de sanatate si a modului in care bolile pot
influenta viata familiala.
 Cunoasterea factorilor de mediu si sociali care pot influenta starea de sanatate a individului si familiei.
 Cunoasterea celor mai adecvate metode de rezolvare a problemelor de sanatate a pacientilor.
 Cunoasterea normelor etice in cadrul relatiilor medic-pacient.
 Cunoasterea legislatiei in vigoare cu implicatii in paractica medicala.

Deprinderile necesare practicarii medicinei de familie:

1. De apune un diagnostic fizic, psihic si social in conditii de ambulatory.
2. De a avea cel putin cunostinte temeinice despre stadiile incipiente ale bolilor, asfel incat sa devina
specialisti buni nu in boli, ci in pacientii lor.
3. De a utilize datele epidemiologice in activitatea curenta.
4. De a utilize factorul timp in diagnostic si tratament.
5. De identifica factorii de risc si modalitatile de a-I neutraliza.
6. De a lua o decizie initiala in orice problema de sanatate pe care pacientul o are.
7. De a coopera cu ceilalti specialisti, cadre medii si cu alti lucratori ai serviciilor de sanatate.
8. De a organiza si conduce serviciul de asistenta medicala primara.

CONTINUTUL ACTIVITATII MEDICULUI DE FAMILIE/ASISTENTA MEDICALA

Activitatea curativa

1. La cabinetul medical:
De regula aici se prezinta pacienti care in proportie de 50% au o problema medicala pasagera, 40%
care au o boala cronica, restul fiind reprezentate de urgente medicale sau probleme personale fara o
legatura aparenta cu starea de sanatate. Cele mai frecvente simptome pe care le acuza pacientii sunt
reprezentate de : febra, dureri abdominale, diaree, tuse, disfagie, eruptii cutanate, dispnee, palpitatii,
artralgii, cefalee, anxietate si insomnie.
2. La domiciliul pacientului:
Medicul de familie / asistenta medicala este solicitat sa faca vizite la domiciliul pacientilor care nu se
pot deplasa la cabinet din cauza unor boli acute care detrmina alterarea starii generale, fie in cazul
unor urgente majore, sau a unor boli cronice debilitante sau a unor boli cronice.
De asemenea medicul de familie/ asistenta medicala efectueaza vizite profilactice copiilor in perioada
de nou nascut si sugar.
Ca activitati efectuate de medical de familie la nivelul cabinetului se inscriu:
 examinarea bolnavilor de orice varsta;
 prescrierea unui tratament medicamentos;
 prescrierea unui regim igieno-dietetic;
 solicitarea unui anume examen paraclinic;
 efectuarea unui examen de bilant;
5
  solicitarea unui consult intr-o alta specialitate;
 acordarea avizelor epidemiologice de intrare in colectivitate si a altor adeverinte medicale, concedii,
etc.;
 efectuarea catagrafiilor privind vaccinarea, precum si a vaccinarilor propriu-zise;
 organizarea unor sedinte de puericultura;
 dispensarizarea profilactica a gravidelor;
 dispensarizarea bolilor cronice.

Activitatea preventive:
Pentru orice bola scopul este prevenirea.
Theoretic ar trebui ca activitatea preventive sa se desfasoare in cadrul unor consultatii destinate special acestui
scop, insa practice acest lucru este putin probabil din cauza timpului dedicate activitatii curative care il solicit
ape medic aproape in totalitate, astfel ca in mod usual activitatea preventive se imbina cu cea curative intr-o
consultatie obisniuta.

Managementul cabinetului:
Activitatea curativa si cea preventiva este completata cu activitatea manageriala a cabinetului care este
obligatorie datorita raportarilor lunare catre casele de asigurari de sanatate. In activitatea de manager medicul
de familie este ajutat de catre echipa lui de lucru, careia ii deleaga sarcini, si care este formata din asistenta de
cabinet, asistenta de ocrotire, contabil, in anumite cabinete exista secretara, gestionar, etc.; acestia contribuie
mai mult sau mai putin la rezolvarea a o serie intreaga de probleme medicale, administrative, de intretinere a
cabinetului, de completare a actelor medicale, efectuarea de statistici si situatii lunare a gravidelor, lauzelor,
bolilor cronice, etc.
1. Asistenţa medicală primară în concepţia OMS

Asistenţa medicală primară (AMP) a apărut ca o necesitate de asigurare a stării de sănătate ca urmare a
mutaţiilor ce au avut loc la începutul anilor ´80 legate de costurile ridicate ale asistenţei medicale ca rezultat
al accentuării procesului de specializare şi supraspecializare, precum şi a creşterii gradului de tehnologizare
în sectorul medical.
Devenise tot mai clar că nu toţi bolnavii aveau nevoie de o asistenţă medicală laborioasă şi foarte scumpă, ci
dimpotrivă, majoritatea puteau fi îngrijiţi la fel de bine cu mijloace mai simple şi mai ieftine.
Astfel a luat naştere conceptul de AMP care avea scopul de a eficientiza şi a ieftini asistenţa medicală.
Fără a reduce cu nimic din importanţa asistenţei medicale secundare (AMS) şi asistenţei medicale terţiare
(AMT), trebuie recunoscut faptul că AMP are un rol deosebit în păstrarea stării de sănătate a populaţiei.
AMP este cu atât mai importantă, cu cât societatea respectivă are probleme economice şi de sănătate mai
mari. De aceea, conceptul de AMP a intrat în centrul atenţiei la începutul anilor ´80, o dată cu apariţia noilor
state, foste colonii, care impuneau asigurarea unor condiţii optime de menţinere a stării de sănătate a
populaţiei.
În acest context, OMS şi UNESCO au organizat la Alma-Ata, în 1978, prima Conferinţă Internaţională de
Asistenţă Sanitară Primară, care a revoluţionat conceptul de sănătate, definind sănătatea ca starea completă
de bine bio-psiho-social, şi nu numai absenţa bolii şi a infirmităţii.
Conceptul de AMP a fost reactualizat în urmă cu 15 ani, o dată cu schimbările politice din Europa Centrală
şi de Est, OMS a organizat în 1996 la Conpenhaga „Conferinţa asupra sistemelor de sănătate european” care
a introdus conceptul de ”sănătate pentru toţi”, lărgind conceptul de asistenţă medicală primară. AMP are un
rol deosebit nu numai în ţările sărace, ci şi în ţările bogate ale lumii. Astfel, este interesant de remarcat că în
campania sa electorală de la începutul anilor ‘90, Bill Clinton a propus dezvoltarea sistemului de asigurări
medicale şi a AMP, şi astfel, după 10 ani, procentul medicilor de familie din SUA a crescut de la 17% la
35%.

2. Definiţie şi conţinut
6
Asistenta medicala primara defineste furnizarea ingrijirilor de sanatate cuprinzatoare, de prim-contact,
indiferent de natura problemei de sanatate, in contextul unei relatii continue cu pacientii, in prezenta bolii
sau in absenta acesteia.
AMP reprezintă locul de contact al populaţiei cu sistemul de sănătate, reprezintă prima linie a
sistemului sanitar.
În această primă linie, activează atât cabinetele de MF, cât şi serviciile de ambulanţă, serviciile de
gardă ale spitalelor, poliţia sanitară, medicina şcolară, medicina muncii, farmaciile şi altele.
Deasupra sau mai bine zis în spatele AMP se află AMS reprezentată de spitale, policlinici,
laboratoare şi centre de recuperare, iar în spatele AMS se află AMT formată din spitale de specialitate,
institute de cercetare şi altele (fig. 1).
Deoarece fiecare nivel al sistemului sanitar are funcţiile sale, ele trebuie să colaboreze între ele într-
un mod armonios, orice disfuncţionalitate apărută între aceste nivele generând repercusiuni asupra stării de
sănătate a populaţiei.
Rolul AMP este acela de a răspunde în mod concret nevoilor medicale ale populaţiei:
 asigurarea asistenţei medicale de prim contact;
 asigurarea medicală a urgenţelor;
 acordarea primului ajutor medical până la internarea în spital;
 selecţionarea cazurilor pe care le poate îngriji singur;
 selecţionarea cazurilor care trebuie trimise la specialiştii de profil;
 asigurarea continuităţii asistenţei medicale;
 supravegherea stării de sănătate a populaţiei;
 efectuarea prevenţiei bolilor.
Între AMP şi AMS există o serie de deosebiri legate de orientarea AMP predominând asupra stării de
sănătate, în timp ce AMS este orientată spre starea de boală, precum şi de alte trăsături sau particularităţi
(tabelul nr. 1).

Tabelul I
Deosebirile dintre AMP şi AMS

AMP AMS

orientată spre sănătate orientată spre bolnav

orientată spre prevenţie orientată spre curativ

orientată spre bolnav orientată spre boală

acordă asistenţă de prim contact acordă asistenţă secundară

asigură continuitatea asistenţei medicale asigură asistenţă medicală-episodică

nu solicită dotări speciale solicită dotări speciale

este mai ieftină este mai scumpă

Există deosebiri între AMP şi AMS şi în ceea ce priveşte patologia. Astfel, în timp ce AMP îngrijeşte
boli mai uşoare, dar mai frecvente, exemplu IACRS, AMS, se îngrijeşte mai ales infecţiile respiratorii
inferioare, bolile maligne şi alte afecţiuni ce necesită investigaţii şi tratamente mai complexe .

7
 În sens restrâns, conceptul de AMP implică numai îngrijirile de sănătate. În sens lărgit, acest concept
include, pe lângă îngrijirile de sănătate, şi prevenirea îmbolnăvirii şi măsuri de igienizare. AMP nu
furnizează populaţiei doar accesul iniţial la serviciile medicale, ci funcţionează ca bază pentru integrarea
eforturilor individuale şi comunitare în activităţile instituţiilor medicale, educaţionale şi economice.
În concepţia OMS, AMP se axează pe promovarea sănătăţii pacientului, prevenirea îmbolnăvirii,
adaptarea tehnologiei pentru a sprijini indivizii să îşi poată menţine stilul obişnuit de viaţă în mediul lor
obişnuit cât mai mult posibil, şi integrarea tuturor aspectelor legate de acestea.
Deosebirea esenţială dintre conceptul OMS al asistenţei sanitare primare şi conceptul de servicii
sanitare de bază constă în aceea că AMP este un proces ce implică echitate, interacţiune între diverse
sectoare, participare şi implicare comunitară pentru menţinerea sănătăţii.
AMP nu constă doar în furnizarea de servicii medicale pe plan local. Înseamnă şi implicarea la nivel
individual şi familial în asumarea responsabilităţii pentru sănătatea şi bunăstarea proprie şi comunitară, şi
dezvoltarea capacităţii de a contribui efectiv la prosperitatea lor şi a comunităţii. Conceptul OMS al AMP
presupune că investiţia în procesul de asistenţă sanitară primară la nivel comunitar local este mai eficientă,
mai acceptabilă şi mai larg susţinută decât alte căi de promovare a menţinerii sănătăţii.

3. Asistenţa medicală primară în România

În România, serviciile de asistenţă sanitară primară cuprind servicii de asistenţă medicală primară şi servicii
de asistenţă socială comunitară.
Cabinetul de medicina de familie furnizeaza servicii medicale catre pacienti:
 asigurati, inscrisi pe lista propie sau a altor cabinete;
 neasigurati;
Cabinetul de medicina de familie poate desfasura urmatoarele activitatii:
 interventii de prima necesitate in urgentele medico-chirurghicale;
 activitati de medicina preventiva;
 activitati medico-curative;
 activitati de ingrijire la domiciliu;
 activitati de ingrijire paleativa;
 activitati de consiliere;
 alte activitati medicale, in conformitate cu atestatele de studii complementare;
 activitati de invatamant in specialitatea medicina de familie, in cabinetele medicilor de familie;
 activitati de cercetare stiintifica;
 activitati de suport.
Activitatile medicale se pot desfasura la sediul cabinetului, la domiciliu pacientilor, in centrele de
permanenta, in alte locatii special amenajate si autorizate sau la locul solicitarii, in cazul interventiilor de
prima necesitate in urgente medico-chirutghicale ori in caz de risc epidemiologic.
Cabinetul de medicina de familie poate oferi servicii esentiale, servicii medicale extinse si servicii
medicale aditionale.
Serviciile medicale esentiale sunt acele servicii, definitorii pentru domeniul de competenta al asistentei
medicale primare, care sunt oferite de toti medicii de familie in cadrul consultatiilor medicale.
Serviciile medicale esentiale sunt urmatoarele:
 interventii de prima necesitate in urgentele medico-chirurghicale;
 asistenta curenta a solicitarilor acute;
 monitorizarea bolilor cronice, care cuprind: supravegherea medicala activa pentru cele mai frecvente
boli cronice, prescriptii de tratament medicamentos si / sau igieno-dietetic, coordonarea evaluarilor
periodice efectuate de catre medici de alta specialitate decat cea de medicina de familie;
 servicii medicale preventive, precum: imunizari, monitorizarea evolutiei sarcinii si lauziei,
depistarea activa a riscului de imbolnavire pentru afectiuni selectionate conform dovezilor stiintifice,

8
 supravegherea medicala activa, la adulti si copii asimptomatici cu risc normal sau ridicat, pe grupe
de varsta si sex.
Serviciile medicale extinse sunt acele servicii care pot fi furnizate la nivelul asistentei medicale primare in
mod optional si / sau in anumite conditii de organizare precum:
 servicii speciale de consiliere;
 planificare familiala;
 unele procedurii de mica chirugie;
 servicii medico-sociale: ingrijiri la domiciliu, ingrijiri terminale
serviciile medicale aditionale reprezinta manopere si tehnici insusite de medicii practicieni, certificate prin
atestate de studii complementare si / sau care necesita dotari speciale.
Colectarea si transmiterea de date pentru supravgherea bolilor comunicabile se realizeaza prin
sisteme informationale de rutina, care cuprind un set minimal de date, intr-un format unic, obligatoriu a fi
transmise de catre toti furnizorii de srvicii medicale si al caror continut , metodologie si colectare si rapoarte
se stabilesc prin hotarare de Guvern
Supravegherea epidemiologica detaliate si colectarea de date privind utilizarea serviciilor medicale
de catre pacienti reprezinta un serviciu distinct si se realizeaza prin cabinetele santinele. Acestea pot
contracta servicii cu institutiile interesate.
Cabinetele de medicina de familie in care isi desfasoara activitatea medici formatori de medicina de
familie pot oferi prestatii de formare medicala, in cadrul colaborarii cu institutii de invatamant superior
medical sau cu organizatii acreditate ca furnizori de educatie medicala continua, precum si activitati de
cercetare.
4.Rolul si obligatiile asistentei medicale primare in sistemul sanitar
In procesul de furnizare de servicii cabinetele medicilor de famile colaboreaza cu toate celalalte
specialitati medicale, cu respectarea specificului specialitatii si asigurarea transmiterii reciproce a tuturor
datelor relevante cu privire la starea pacientului.
Obligatiile personalului si cabinetelor de medicina de familie se reglementeaza prin acte normative,
dupa cum urmeaza:
 obligatiile de etica si deontologie profesionala – prin legile si codurile de deontologie profesionala
care guverneaza exercitarea profesiilor reglementate in sistemul sanitar;
 obligatiile privind sanatatea publica – conform reglementarilor legale in vigoare si dispozitiilor
autoritatilor de sanatate publica;
 obligatiile fata de sistemul asigurarilor sociale de sanatate – prin contract – cadru, normle anuale de
apicare si contractele cu casele de asigurari;
 obligatiile privind relatiile de munca – prin contractul de munca anual la nivel de ramura sanitara si
contractele individuale / colective de munca ale angajatilor, precum si prin alte prevederi legale
speciale;
 obligatiile fata de pacienti – prin indeplinirea prevederilor specifice din actele normative, precum si
din legislatia privind drepturile pacientului;
 obligatiile privind managementul evidentei medicale primare si a informatiei medicale gestionate –
prin reglementarile legale in vigoare;
 obligatiile privind protectia mediului si gestionarea deseurilor rezultate din activitatea medicala –
prin reglementarile legale in vigoare;
 obligatia de educatie/formare continua si de dezvoltare profesionala a resursei umane din asistenta
medicala.
Asistenţa medicală primară este structurată pe activităţi profilactice, diagnostice şi curative, incluzând:
 servicii medicale ambulatorii de sănătate publică: medicină de familie, medicina muncii, medicină
şcolară, servicii de ambulanţă şi urgenţe medicale;
 servicii de epidemiologie sanitară (poliţie sanitară şi medicină preventivă);
unele servicii medicale de spital: asistenţa medicală de urgenţă pentru pacienţii care se prezintă sau sunt
aduşi la camerele de gardă, asistenţa medicală obstetricală.
9
5. Posibilităţi şi limite în AMP

Având rolul de a acorda asistenţă medicală de prim contact, de a rezolva urgenţele medicale, precum
şi celelalte activităţi de îngrijire şi de profilaxie menţionate anterior, AMP este confruntată cu toate
problemele medicale ale populaţiei. AMP se confruntă atât cu probleme pe care le poate rezolva, cât şi cu
probleme pe care nu le poate rezolva, pentru care are nevoie de ajutorul celorlalţi specialişti din sistemul de
sănătate. Astfel, AMP se confruntă în permanenţă cu posibilităţile şi limitele sale.

5.1. Posibilităţi şi limite în activitatea profilactică

Activitatea profilactică în asistenţa medicală primară implică profilaxia primară, secundară şi terţiară.
Aceste activităţi se realizează la nivelul medicinei de familie, medicinei şcolare, medicinei muncii şi al
serviciilor de epidemiologie sanitară (poliţie sanitară şi medicină preventivă).
Reamintim cerinţele Declaraţiei de la Alma-Ata, în ceea ce priveşte măsurile de profilaxie:
 educaţia comunitară pe probleme de sănătate şi implementarea unor metode de prevenire sau control
al bolilor;
 promovarea unei alimentaţii adecvate, a consumului de apă potabilă şi a măsurilor elementare de
igienă;
 îngrijiri referitoare la sănătatea materno-infantilă, inclusiv planificarea familială.
 imunizarea împotriva principalelor boli infecţioase;
 prevenirea şi controlul bolilor endemice locale.
 furnizarea medicamentelor esenţiale.

I. POSIBILITĂŢI
Activitatea profilactică în România se realizează la 5 nivele de AMP: serviciile de neonatologie, medicina
familiei, medicina şcolară, medicina muncii şi serviciile de epidemiologie sanitară (tebelul 2)

 PROFILAXIA PRIMARĂ
La nivelul serviciilor de neonatologie din maternităţi:
Profilaxia bolilor transmisibile, prin:
1. imunizarea prin vaccinare a nou-născuţilor (vaccinările obligatorii: BCG şi antihepatitică B);
2. profilaxia oftalmiei gonococice la nou-născuţi.

Profilaxia bolilor netransmisibile:

1. educaţia pentru sănătate a proaspetelor mămici;
2. promovarea alimentaţiei la sân
3. prevenirea abandonului în maternităţi
4. iniţierea măsurilor terapeutice profilactice (de ex. profilaxia rahitismului).

La nivelul medicinei de familie:

Profilaxia bolilor transmisibile, prin:
1. imunizarea prin vaccinare (vaccinările obligatorii din calendarul naţional de vaccinări, la copiii până
la vârsta de şcolarizare şi la adulţi; vaccinările specifice în zonele endemice; vaccinările opţionale);
2. măsurile antiepidemice în focarele de boli transmisibile (izolarea bolnavilor, ancheta
epidemiologică, urmărirea şi investigarea contacţilor, vaccinarea contacţilor din focar sau asigurarea
tratamentului medicamentos profilactic, acolo unde este cazul);
3. educaţia pentru sănătate (în ceea ce priveşte măsurile de igienă preventivă).
Profilaxia bolilor netransmisibile, prin:
10
 1. educaţia pentru sănătate, în scopul identificării şi eliminării/limitării factorilor de risc;
2. măsuri terapeutice profilactice (cum sunt: profilaxia rahitismului şi anemiei feriprive la copii,
profilaxia anemiei feriprive la gravide, etc.);
3. activităţi de planning familial(limitarea avorturilor şi a sarcinilor nedorite);
4. supravegherea medicală a gravidelor.
La nivelul medicinei şcolare:
Profilaxia bolilor transmisibile, prin:
1. imunizarea prin vaccinare a copiilor din colectivităţile şcolare (vaccinările obligatorii din calendarul
naţional de vaccinări);
2. măsuri antiepidemice în focarele şcolare de boli transmisibile (triajul epidemiologic, izolarea
bolnavilor, dezinfecţia în focar, investigarea contacţilor din colectivitatea respectivă, vaccinarea sau
tratamentul medicamentos al contacţilor, acolo unde este cazul);
3. supravegherea epidemiologică a căminelor şi cantinelor colectivităţilor şcolare;
Profilaxia bolilor netransmisibile, prin:
1. educaţia pentru sănătate a copiilor din colectivităţile şcolare.
La nivelul medicinei muncii:
Profilaxia bolilor transmisibile, prin:
1. imunizări sezoniere în unităţile economice, acolo unde sunt asigurate de angajator (ex.: vaccinarea
antigripală a angajaţilor)
2. măsuri antiepidemice în focarele de boli transmisibile din unităţile economice (izolarea bolnavilor,
dezinfecţia în focar, identificarea şi trimiterea pentru investigare şi eventual tratament a contacţilor
de la locul de muncă)
Profilaxia bolilor profesionale prin:
1. examenul medical la angajare;
2. urmărirea din punct de vedere medical şi psihologic a adaptării în muncă;
3. prevenirea accidentelor de muncă;
4. urmărirea aplicării măsurilor obligatorii de combatere a noxelor profesionale.
La nivelul serviciilor de epidemiologie sanitară (poliţie sanitară şi medicină preventivă):
1. coordonarea programului naţional de vaccinări obligatorii şi controlul aplicării acestuia;
2. aprovizionarea cu vaccinurile necesare şi furnizarea lor către unităţile sanitare;
3. alte măsuri de epidemiologie preventivă (stabilirea măsurilor obligatorii de igienă preventivă la
nivelul unităţilor sanitare, economice, de învăţământ, alimentaţie publică, etc.; eliberarea
autorizaţiilor sanitare de funcţionare, etc.);
4. activităţi de poliţie sanitară (control sanitar epidemiologic al unităţilor sanitare, economice, unităţilor
de învăţământ, unităţilor de alimentaţie publică, colectivităţilor organizate, etc.;

o PROFILAXIA SECUNDARĂ

La nivelul serviciilor de neonatologie din maternităţi:

Activităţi de screening:
 testarea pentru fenilcetonurie;
 testarea pentru hipotiroidism;
 screening pentru depistarea malformaţiilor congenitale;
 depistarea şi tratarea retinopatiei prematurului.
La nivelul medicinei de familie:
1. Activităţi de screening:
 examinările medicale periodice (de bilanţ)

11
  programe naţionale de screening (pentru boli transmisibile, ca luesul şi tuberculoza, şi pentru boli
netransmisibile, cum sunt cancerul de col uterin, cancerul mamar, cancerul de prostată etc., în
colaborare cu serviciile de specialitate)
2. Aplicarea programelor naţionale de prevenţie (de ex. profilaxia rahitismului şi anemiei feriprive la
copii şi a anemiei feriprive la gravide)
3. Colaborarea interdisciplinară
4. Dispensarizarea bolnavilor cronici
5. Educaţia pentru sănătate
La nivelul medicinei şcolare:
1. Activităţi de screening:
 examinările medicale periodice (de bilanţ)
 aplicarea programelor naţionale de screening (pentru tuberculoză: testarea IDR la ppd a şcolarilor
din clasa a şaptea)
La nivelul serviciilor de epidemiologie sanitară (poliţie sanitară şi medicină preventivă):
1. Coordonarea programelor naţionale de prevenţie;
2. Stabilirea măsurilor obligatorii de screening epidemiologic;
3. Activităţi de poliţie sanitară.

 PROFILAXIA TERŢIARĂ
 se axează pe colaborarea cu ambulatoriul de specialitate şi serviciile specializate spitaliceşti, care
deţin rolul principal în acest tip de profilaxie;
 practic, constă în monitorizarea pacientului prin planul de recuperare tabelul 2

Tabelul nr.2
POSIBILITATI IN ACTIVITATEA PROFILACTICA DIN ROMANIA

Sevicii de assist. Profilaxie primara Profilaxie secundara Profilaxie tertiara

medicala

Servici de Imunizare(AHB, BCG) Screening pentru

neonatologie Profilaxia oftalmiei gonococice -fenilcetonurie
Promovarea alimentatiei la san -hipotiroidism _____
Prevenirea abandonului -malformatii congenitale
-retinopatia prematului

Medicina de Imunizarile obligatorii din calendarul national la Profilaxia rahitismului si Dispensarizarea

Familie grupa de varsta 2 luni- 5 ani anemiei feriprive la bolilor cronice in
Masuri antiepidemice in focarele de boli sugar colaborare cu
transmisibile Screening pentru : serviciile de
Masuri de igiena preventiva TBC specialitate
Consiliere pentru alcool, fumat, edroguri, etc. Lues
Cancere: col, san,
prostată, colon, etc.

Medicina Imunizarea copiilor scolari cu vaccinurile Examinari periodice de

Scolara obligatorii bilant
Masuri antiepidemice in focarele scolare de Screening pentru infectii ____
boli transmisibile streptococice, TBC, etc.

12
 Supravegherea epidemiologica a caminelor si
cantinelor
Educatia pentru sanatate

Medicina Imunizari AHB, antigripale, etc. Examene periodice de Dispensarizarea

Muncii Masuri antiepidemice in focar bilant bolilor cronice in
Examen medical la angajare colaborare cu
Profilaxia bolilor profesionale (noxe, strees) serviciile de
Prevenirea accidentelor de munca specialitate
Consiliere psihologica privind adaptarea la munca

Servicii Coordonarea programelor de vaccinarii Coordonarea

epidemiologie Masuri de epidemiologie preventiva programelor nationale de
sanitara Control epidemiologic al unitatilor publice, preventie stabilirea
etc. obligatoriu de screening
epidemiologic

II. LIMITELE SISTEMULUI DE PROFILAXIE ÎN ASISTENŢA MEDICALĂ

PRIMARĂ DIN ROMÂNIA

Reamintim că Declaraţia de la Alma-Ata, se referă în special la măsurile de profilaxie( educaţie comunitară

pe probleme de sănătate, imunizare, promovarea alimentaţiei adecvate, îngrijirea mamei şi copilului,
controlul bolilor endemice etc.)
În lumina acestor cerinţe de profilaxie primară în România există o serie de limite (tabelul nr. 3)
1. Limite privind imunizarea împotriva principalelor boli infecţioase:
 fragmentarea responsabilităţii în ceea ce priveşte aplicarea programului naţional de imunizări duce la
omiterea de la vaccinările obligatorii a copiilor de vârstă şcolară care, din diverse motive, nu au fost
şcolarizaţi de loc sau au abandonat şcoala pe parcurs. Soluţii posibile ar putea fi: repartizarea acestei
activităţi doar către un singur nivel (de ex. medicina de familie, care realizează deja această
activitate la celelalte categorii de vârstă) sau crearea unui serviciu separat numai pentru imunizările
obligatorii (centre de vaccinare);
 existenţa copiilor fără acte de stare civilă (externaţi din maternităţi fără certificat de naştere de la
starea civilă, care, din acest motiv nu au cod numeric personal) poate duce la omiterea acestora de la
vaccinare, deoarece, fără CNP, nu pot fi înscrişi pe listele medicilor de familie şi sunt omişi de la
catagrafiere. Soluţii posibile ar putea fi: rămânerea în maternitate sau transferul copiilor într-o
unitate de profil (centre de plasament), eventual împreună cu mama, până la obţinerea actului de
stare civilă, măsuri care ar proteja copiii şi de alte eventuale abuzuri (câte nu i se pot întâmpla unui
copil fără acte, care, oficial, nu există);
 dificultatea aplicării programului naţional de vaccinări în zonele rurale izolate, unde nu există
personal medical calificat. O soluţie posibilă ar putea fi crearea unor centre mobile de vaccinare, în
care să lucreze prin rotaţie, în regim de gardă, personal de la staţiile orăşeneşti de ambulanţă, de la
cabinetele de medicină de familie şi medicină şcolară din oraşe sau alte categorii de personal
medical care ar putea fi cointeresate să desfăşoare acest tip activitate.

2. Limite privind educaţia comunitară pe probleme de sănătate şi implementarea

unor metode de prevenire sau control al bolilor

13
 nu există condiţii adecvate pentru realizarea efectivă a educaţiei pe probleme de sănătate: nu s-au
elaborat standarde şi nu există un cadru organizat (de exemplu ore de educaţie pe probleme de
sănătate incluse în programa şcolară, care să fie susţinute de personal medical abilitat), deşi la toate
nivelele sistemului de asistenţă medicală primară este prevăzută educaţia pentru sănătate;
 numărul foarte mare de asiguraţi pe care medicii de familie sunt constrânşi de criterii economice să
îi înscrie pe listele de pacienţi, determină limitarea timpului pe care medicul de familie îl poate
acorda educaţiei pe probleme de sănătate la o consultaţie;
 zonele rurale nu dispun de personal medical suficient pentru nevoile comunităţii, deci nu are cine să
asigure nici educaţia sanitară a populaţiei;

1. Limite privind promovarea alimentaţiei adecvate, a folosirii apei potabile şi a

măsurilor elementare de igienă:
 În ceea ce priveşte promovarea alimentaţiei adecvate, ne confruntăm cu două aspecte
contradictorii, dificil de controlat la nivelul asistenţei medicale primare:
 pe de o parte creşterea procentului populaţiei care trăieşte la sau sub limita sărăciei, unde apar
fenomene de subalimentaţie din lipsa mijloacelor financiare. Pentru această categorie este necesară
intervenţia factorilor de decizie politică, pentru a limita fenomenul printr-o politică economico-
socială eficientă;
 pe de altă parte extinderea fenomenului şi a produselor hipercalorice de tip „fast-food”, a produselor
care conţin conservanţi, a consumului de alcool şi tutun (susţinute de o reclamă agresivă în mass-
media), acestea producând dezechilibre alimentare de alt tip, ducând la creşterea incidenţei
obezităţii, diabetului şi a altor boli de nutriţie şi degenerative. Măsurile de combatere eficientă a
acestor fenomene, care reprezintă o problemă la nivel mondial, ţin de decizia politică la nivel de stat,
pentru a asigura fondurile necesare campaniilor susţinute în mass-media, educaţiei sistematice
pentru sănătate în şcoli, etc. Pentru a promova o alimentaţie sănătoasă nu sunt suficiente doar
eforturile personalului din asistenţa medicală primară.
o În ceea ce priveşte apa potabilă, în majoritatea zonelor rurale şi chiar în unele cartiere din
oraşe, inclusiv din capitală, nu există sistem de canalizare şi apă curentă în locuinţe.
- măsurile elementare de igienă sunt şi ele dificil de aplicat în condiţiile absenţei apei curente, cu
toate eforturile care se pot face la nivelul asistenţei medicale primare pentru promovarea aplicării
lor.
1. Limite privind îngrijirile de sănătate materno-infantile, inclusiv planificarea
familială:
 Morbiditatea şi mortalitatea infantilă se menţine încă foarte mare;
 Adreasabilitate scăzută a femeii gravide la seviciile medicale, în anumite medii sociale impune
eforturi susţinute pentru creşterea proporţiei femeilor gravide care primesc precoce supraveghere şi
îngrijiri prenatale.
 În zonele rurale există problema deficitului de personal medical calificat; asistenţa materno-
infantilă în aceste zone fiind deficitară.
 Serviciile de planning familial, se lovesc de bariere educaţionale şi religioase şi de lipsa trainingului
adecvat al personalului medical din asistenţa medicală primară.
 Cu toate că se remarcă o creştere a numărului de femei care folosesc metode contraceptive, cea mai
frecvent utilizată metodă de control al naşterilor este avortul la cerere.
 Avortul la cerere se efectuează cu prea mare uşurinţă. O soluţie ar putea fi consilerea gravidei de
către medicul de familie şi efectuarea avortului de către ginecolog numai cu bilet de trimitere de la
medicul de familie.
 Invers, ca urmare a insuficienţei serviciilor de planificare familială şi a carenţelor educaţionale din
anumite medii sociale, asistăm încă la naşterea unui număr îngrijorător de mare de copii proveniţi
din sarcini nedorite, în afara familiei sau în familii fără posibilităţi elementare de întreţinere, creştere
şi educare a unui copil.
14
 Tabelul nr.3
LIMITELE ACTIVITATI DE PROFILAXIE PRIMARA IN ROMANIA
Tipri de activitate Limite Solutii posibile
profilactica

Imunizarea impotriva Fragmentarea responasbilitatii privin programul Repartizarea acestei responsabilitati

pricipalelor boli de vaccinare duce la omiterea copiilor catre un singur nivel: fieMF, fie
infectioase neşcolarizati creearea unor centre de vaccinarii

Existenta copiilor fara acte de stare civila (fara
CNP) ce nu pot fi inscrisi pe listele MF
Dificultati de aplicare a programului national de
vaccinare in zonele rurale izolate
Ocrotirea acestora fie in maternitate fie
intr-un centru de plasament.
(ex. Programul “Spitalul Prietenul
copilului”)
Creearea unor centre mobile de
vaccinare

Educatia comunitara Lipsa unor standarde si a unui cadru organizat Elaborarea unor standarde de
pe probleme de educatie pentru sanatate la nivel
sanatate national
Lipsa timpului necesar acordat de MF educatiei Realizarea unui echilibru intre plata
pentru sanatate datorita numarului mare de “per capita” si “per servicii” care sa
inscrisi stimuleze aceasta activitate “

Promovarea Numarul mare de persoane subnutrite

alimentatiei adecvate
si a folosirii apei Cresterea numarului de persoane obeze în
potabile si a masurilor datorita unei alimentatii dezechilibrate
elementare de igiena hipercalorice, consum de alcool, etc. Interventia factorilor de decizie
politico-administativi
Lipsa apei potabile si a sistemului de canalizare
în mediul rural si la periferia oraselor mari

Ingrijiri de sanatate Adresabilitate scazuta a femeii gravide la Stimularea eforturilor MF de

materno-infantile seviciile de sanatate dispensarizare precoce a gravidei
incusiv planificarea
familiala Bariere educationale si religioase in realizarea Training adecvat al personalului
planingului familial medical din AMP

Avortul la cerere se efectueaza cu prea mare usurintaObligativitatea ca avortul la cerere

sa se efectueze numai cu bilet de
trimitere de la MF pentru a permite
o consiliere prealabila
15
 Numar mare de copii proveniti din nasteri
nedorite Popularizarea mijloacelor
contraceptive in medile sociale cu
carente educationale

4.2. Posibilităţi şi limite ale AMP în domeniul curativ

După cum arată foarte mulţi autori, la nivel AMP se rezolvă peste 80-90% din problemele medicale
curente ale populaţiei. Deoarece AMP este orientată spre colectivitate, este important de remarcat faptul că
medicul de familie are de-a face nu numai cu oameni bolnaviolectivitate, smele medicale curen de sănătate.
are nu le poate rezolva, prentru i gradului d, ci şi cu oameni sănătoşi, sau cu pacienţi care se află într-o fază
asimptomatică a unei boli (de exemplu ateroscleroză, HTA, diabet zaharat, cancer, osteoporoză) sau cu
bolnavi care au o simptomatologie minoră pe care o ignoră sau pe care o tratează singuri. De remarcat faptul
că doar o mică parte dintre pacienţi se prezintă la medicul de familie care va rezolva aproximativ 80-90%
din cazuri, restul de 10-20% din cazuri îi va trimite la specialişti, iar dintre aceştia, doar 1% necesită
internarea în spital (fig. 3).

După cum arată unii autori, aproximativ 75% dintre bolnavii cu o simptomatologie minoră se
tratează singuri, doar 25% dintre ei se prezintă la medicul de familie şi doar 2,5% dintre ei sunt internaţi în
spital (fig. 4). În concluzie, doar 1/10 din bolnavii care se prezintă la medicul de familie sunt internaţi în
spital.
Fig. 4 adresabilitatea pacienţilor in AMP

De aceea, în condiţiile în care la noi în ţară se internează aproximativ 5 milioane de bolnavi pe an

(25% din populaţia ţării), se pune problema în ce măsură sunt folosite posibilităţile AMP şi care sunt factorii
profesionali, economici, administrativi şi culturali care determină acest lucru.
La o primă analiză s-ar părea că medicul de familie de la noi din ţară ar fi suficient de bine pregătit
din punct de vedere profesional pentru a putea rezolva problemele cu care sunt confruntaţi la fel de bine ca
şi colegii lor din celelalte ţări europene. Evident că un rol important în limitarea posibilităţilor AMP l-a avut
şi managementul sistemului de sănătate, care a îngrădit prin măsuri administrative medicul de familie,
precum şi factorii culturali din ţară unde persistă încă ideea că toţi bolnavii trebuie internaţi în spital.
Aceeaşi percepţie există şi în învăţământul medical care este axat aproape în exclusivitate pe spital.
Învăţământul medical se desfăşoară aproape exclusiv la patul bolnavului şi absolvenţii se miră când văd
bolnavii umblând pe stradă. Astfel, cei peste 50% din absolvenţii care vor lucra în ambulatoriu, vor constata,
de exemplu, o altă etiologie a durerii precordiale, în timp ce în spital peste 50% dintre bolnavi au o durere
toracică de etiologie cardiacă în ambulatoriu mai puţin de 25% au o durere toracică de etiologie cardiacă
(fig. 5).
Fig. 5 Etiologia durerii toracice din spital versus ambulator

16
 După cum arată unii autori, în condiţiile în care AMP ar beneficia de 15% din bugetul de sănătate, ea
ar putea rezolva aproximativ 90% din problemele medicale curente, ale populaţiei, restul de 10% din
problemele medicale ale populaţiei pentru care sunt alocate 85% din fondurile destinate bugetului de
sănătate, fiind destinate AMS şi AMT (fig. 6).
Fig. 6 Bugetul de sanatate alocate celor trei eşaloane ale A.M.

Dacă, însă, resursele economice în AMP scad, piramida asistenţei medicale se îngustează, starea de
sănătate a populaţiei scade şi tot greul asistenţei medicale cade pe AMS (fig. 7). De aceea, una dintre
preocupările fundamentale ale sistemelor de sănătate este acela de a echilibra din punct de vedere economic
cele trei nivele ale asistenţei medicale.

Fig. 7 Repartizarea deficitară a resurselor economice la nivelul AMP

CONCLUZII

1. AMP reprezintă o activitatea complexă care solicită atât factorii medicali cât şi cei economico-
sociali şi politico-administrativi în efortul comun de promovare a stării de sănătate şi de prevenire a
îmbolnăvirilor.
2. Investiţia în procesul AMP la nivel comunitar este mai eficientă, mai acceptabilă şi mai larg
susţinută decât celelalte căi de promovare a sănătăţii.
3. Necesitatea armonizarii permanente a celor trei nivele de asistenţă medicală pentru a evita generarea
de repercursiuni negative asupra stării de sănătate.
4. Un individ sănătos nu poate exista fără o societate sănătoasă, în acest context AMP fiind permanent
supusă provocărilor legate de evoluţia societăţii, care într-o etapă iniţială se constituie „în limite” şi
ulterior „în posibilităţi”.
5. În perspectivă, posibilităţile şi limitele AMP înregistrează o evoluţie dinamică în raport cu
standardele şi exigenţele societăţilor viitoare

Asistenta medicala comunitara

Asistenta medicala comunitara cuprinde ansamblul de activitati si servicii de sanatate organizate la nivelul
comunitatii pentru solutionarea problemelor medico-sociale ale individului, in vederea mentinerii acestuia
in propriul mediu de viata si care se acorda in sistem integrat cu serviciile sociale.
Asistenta medicala comunitara cuprinde un ansamblu integrat de programe si servicii de sanatate centrate pe
nevoile individuale ale omului sanatos si bolnav, acordate in sistem integrat cu serviciile sociale, in
concordanta cu politiciile organelor administrative de stat si locale.

BENEFICIARII SI OBIECTIVELE SERVICIILOR DE ASISTENTA MEDICALA COMUNITARA

Beneficiarul serviciilor si activitatilor de asistenta medicala comunitara este comunitatea dintr-o arie
geografica definita, in mod deosebit, categoriile de persoane vulnerabile.
Categoriile de persoane vulnerabile sunt persoanele care se gasesc in urmatoarele situatii:
 nivel economic sub pragul saraciei;
 somaj;
 nivel educational scazut;
 diferite dizabilitati, boli cronice;
 boli aflate in faze terminale care necesita tratamente paleative;
17
  graviditatea;
 varsta a treia;
 varsta sub 5 ani;
 fac parte din familii monoparentale.
Serviciile si activitatile de asistenta medicala comunitara sunt derulate de urmatoarele categorii
profesionale: asistent social, asistent medical comunitar, mediator sanitar, asistent medical cuomunitar de
psihiatrie, asistent medical de ingrijiri la domiciliu, care colaboreaza cu autoritatile locale si cu serviciile de
asistenta medicala si sociala. Aceste categorii profesionale sunt incluse in Clasificarea Ocupatiilor din
Romania (C.O.R.).
Obiectivele generale ale serviciilor si activitatilor de asistenta medicala comunitara sunt:
1. implicarea comunitatii in identificarea problemelor medico-sociale ale acesteia;
2. definirea si caracterizarea problemelor medico-sociale ale comunitatii;
3. dezvoltarea programelor de interventie, privind asistenta medicala comunitara, adaptate nevoilor
comunitatii;
4. monitorizarea si evaluarea serviciilor si activitatilor de asistenta medicala comunitara;
5. asigurarea eficatatii actiunilor si a eficientei utilizarii resurselor.
Obiectivele generale ale asistentei medicale comunitare sunt:
1. educarea comunitatii pentru sanatate;
2. promovarea sanatatii reproducerii si a planificarii familiale;
3. promovarea unor atitudini si comportamente favorabile unui stil de viata sanatos;
4. educatie si actiuni directionate pentru asigurarea unui mediu de viata sanatos;
5. activitati de prevenire si profilaxie primara, secundara si tertiara;
6. activitati medicale curative, la domiciliu, complementare asistentei medicale primare, secundare si
tertiare;
7. activitati de consiliere medicala si sociala;
8. dezvoltarea serviciilor de ingrijire medicala la domiciliu a gravidei, nou nascutului si mamei, a
bolnavului cronic, a bolnavului mintal si a varstnicului;
9. activitati de recuperare medicala.

Particularitatile diagnosticului si tratamentului in medicina de familie

Deoarece medicul de familie este primul medic la care se prezinta pacientul, este medicul care
asigura asistenta medicala continua, care lucreaza in conditii de dotare cu mijloace de investigare redusa,
procesele informational- decizionale pe care le desfasoara medicul de familie pentru a ajunge la diagnostic,
au anumite particularitati.
Particularitatile de diagnostic rezulta din particularitatile activitatii medicului de familie:
1.necesitatea de a acoperi intreaga patologie umana
2.necesitatea de a stabili un diagnostic precoce
3.necesitatea de a interveni in toate urgentele medico-chirurgicale
4.necesitatea recunoasterii debuturile atipice
5.necesitatea supravegherii bolnavilor cronici, sesizand in timp util modificarile patologice,
complicatiile aparute
6.necesitatea stabilirii diagnosticului clinic, importanta deosebita fiind acordata obsrvatiei directe,
anamnezei si al examenului fizic
7.necesitatea confirmarii diagnosticului clinic prin examinari paraclinice, si prin colaborarea cu
ceilalati medici specialisti
8.necesitatea de a stabili un diagnostic integral, de a face o sinteza diagnostica prin luarea in
cosiderare a tuturor bolilor, a factorilor psihici, familiali, sociali si profesionali

18
 9.necesitatea ierarhizarii bolilor existente (in functie de evolutie, de durata, de influenta asupra
functiilor vitale, de raspunsul la tratament).Aceasta ierarhizare se face in mod continuu, la fiecare
modificare in starea bolnavului.
Avand in vedere aceste particularitati ale diagnosticului in practica medicului de familie, cele mai
folosite tipuri de diagnostic cu care lucreaza medicul de familie sunt diagnosticul clinic si cel de sindrom;
urmarindu-se precocitatea acestor diagnostice, intotdeauna sinteza diagnostica se incheie cu diagnosticul
diferial.
Dificultatile cu care se confrunta medicul de familie in stabilirea unui diagnostic corect si precoce
sunt:
-evolutia asimptomatica a unor boli in stadiile incipiente
-difilcultatile de obtinere a informatiilor
-dotarile tehnice insuficiente
-debutul atipic al unor afectiuni
-existenta unor boli asociate sau concomitente.
Particularitati tratamentului in practica medicului de familie sunt legate de
1.medicul de familie cunoaste si ia in considerare factorii care pot influenta evolutia unor boli
2.existenta bolilor care necesita internare in spital
3.tratamentul trebuie sa fie bine corelat cu posibiltatile socio-economice ale pacientului.(trebuie
evitat tratamentul la domiciliul pacientilor singuri, care nu pot fi deplasabili, de asemenea trebuie evitat de
administrat medicamente scumpe pacientilor care nu au posibilitati materiale deosebite, existand
posibilitatea ca pacientul sa nu urmeze tratamentul, in defavoarea unor medicamente acceptabile ca pret,
chiar cu eficienta mai mica)
4.combaterea deprinderilor necorespunzatoare, accentuarea tratamentului nefarmacologic
5.consilierea pacientului si cointeresarea familiei
6.evitarea incompatibilitatii diferitelor tratamente pentru bolile asociate.
Medicul de familie este cel care urmareste evolutia si eficacitatea tratamentului, atat pentru bolile
acute cat si pentru afectiunile cronice.Medicul de familie este cel care sesiseaza, in tinp util, cand trebuie
reevaluat tratamentul unui bolnav cronic de catre medicul specialist.In vederea acestui lucru trebuie sa
existe o relatie de incredere intre medicul de familie si pacient.Sarcina cea mai importanta a medicului de
familie in afectiunile cronice este aceea de a supraveghea, de a monitoriza, de a aprecia periodic, cu
ritmicitatea care depinde atat de particularitatiile bolii dar si ale pacientului, rezultatele tratamentului.In
acest sens medicul de familie apreciaza pentru fiecare pacient in parte ritmul cu care trebuie urmarit, fie la
cabinet, fie acasa.
De asemenea medicul de familie este cel care insista pentru respectarea masurilor
nefarmacologice.Lui i se adreseaza pacientii pentru lamuri in privinta dietei.Impreuna cu medicul de
familie, pacientul poate decide momentul in care sa introduca o schimbare in stilul de viata (renuntarea la
fumat, scadere ponderala), actiuni deosebit de eficace in bolile cardiovasculare sau diabet zaharat.Medicul
de familie consilieaza pe toata aceasta perioada pacientul, in intentia lui de modificare a stilului de
viata.Acest lucru presupune ca medicul de familie, pe langa cunostiile sale profesionale, trebuie sa fie o
persoana cu empatie, un bun psiholog, care sa ajute pacientii in dorinta lor de a-si schimba modul de viata.

ACTIVITATEA PREVENTIVA IN MEDICINA DE FAMILIE

Activitatea preventiva este necesara nu numai pentru ca in unele boli nu dispunem inca de un tratament
eficace, sau pentru ca unele boli pot lasa sechele sau infirmitati, ci si pentru ca prevenirea reprezinta cel
mai bun mjloc de imbunatatire a starii de sanatate si de reducere a costurilor.

Prevenirea poate fi de mai multe feluri:

19
1. Preventia primara, care presupune prevenirea imbolnavirilor;
2. Preventia secundara, care presupune depistarea cat mai precoce a bolilor;
3. Preventia tertiara, care presupune prevenirea complicatiilor si a agravarii boliilor;
4. Preventia specifica, care presupune prevenirea unor boli cu ajutorul unor mijloace specifice, asa cum
ar fi prevenirea unor boli infectioase cu ajutorul vaccinarilor.

1.Preventia primara. Este specifica MF deoarece numai medical de familie vine in contact cu omul
sanatos. Preventia primara se poate face prin:
A. Actiuni asupra mediului;
B. Actiuni asupra individului.
A. Actiunile asupra mediului vor privi:
a. Mediul de familie;
b. Mediul profesional;
c. Mediul social;
d. Mediul ecologic sau ecosistemul;
e. Conditiile epimiologice.

a. In cazul mediului familial, medical de familie va trebui sa acorde importanta cuvenita:

1. Conditiilor de locuit;
2. Suprafetei locuintei;
3. Conditiilor igienico-sanitare, iluminatului, alimentarii cu apa, indepartarilor reziduale, incalzirii
locuintei;
4.Alimentatiei in familie;
5. Respectarii normelor de igiena a alimentatiei;
6. Procurarea si pastrarea alimentelor;
7. Asigurarea nevoilor alimentare;
8. Evitarea carentelor si a exceselor;
9. Conditiile epidemiologice;
10. Existenta unor boli infectioase;
11. Obiceiurile familiale;
12. Privind alimentatia;
13. Petrecerea timpului liber;
14. Consumul de alcool sau droguri;
15. Relatiile dintre membrii familiei;
16. Stari tensionate;
17. Stresuri familiala;
18. Familii dezorganizate;
19. Familii violente;
20. Familii abandonate.

b. In cazul conditiilor de munca, medical de familie va trebui sa acorde importanta cuvenita:

1. Noxelor;
2. Fizice, termice, sonore radiatii;
3. Chimice;
4. Substante toxice, substante alergizante;
5. Solicitarilor neuropsihice;
6. Programului de lucru;
7. Relatiilor cu sefii si colegii;
8. Stresurilor de la locul de munca.

20
c. In cazul mediului social, medical de familie va trebui sa acorde importanta cuvenita:
1. Factorilor sociali;
2. Implicarii sociale a individului;
3. Pozitiei sociale a individului;
4. Factorilor economici;
5. Stresurilor psihosociale;
6. Patologiei sociale;
7.Starii de sanatate a colctivitatii respective.

d. In ceea ce priveste ecosistemul in care traieste colectivitatea respectiva, medical de familie va trebui
sa acorde importanta cuvenita:
1.Poluarii chimice si fizice;
2. Modificarilor intervenite in habitat;
3. Modificarilor intervenite in biocenoza;
4. Influentei asupra starii de sanatate a colectivitatii respective.

e. In ceea ce priveste situatia epidemiologica, medical de familie va trebui sa acorde importanta

cuvenita:
1. Incidentei si prevalentei bolilor;
2. Prezentei unor focare de boli infectioase;
3. Prezentei unor rezervoare de virus;
4. Cailor de transmitere;
5. Prezentei unor boli parazitare;
6. Starii de receptivitate a populatiei.

B. Actiunile asupra individului vor privi:

1. Supravegherea starii de sanatate a individului;
2. Examenele clinice de bilant;
3. Identificarea si combaterea factorilor de risc;
4. Asigurarea optima a nevoilor;
5. Evitarea exceselor;
6. Respectarea normelor de igiena;
7. Respectarea unui stil de viata corespunzator;
8. Cultivarea factorilor sanogenetici;
9. Educatia sanitara.

1.1 Importanta identificarii si combaterii factorilor de risc. In foarte multe boli asa cum ar fi HTA,
cardiopatia ischemica, diabetul zaharat si cancerul, sunt implicate o serie intreaga de factori de risc. Asa
spre exemplu, in etiopatogenia cardiopatiei ischemice sunt implicate o serie de factori de risc, asa cum
ar fi:
a. Antecedentele cardiovasculare;
b. Fumatul;
c. Consumul excesiv de alcool;
d. Obezitatea;
e. Hipercolesterolemia;
f. HTA;
g. Diabetul zaharat;
h. Sexul (predominant la barbate);
i. Varsta inaintata.

21
Prin identificarea si combaterea acestor factori se poate realiza o reducere considerabila a cardiopatiei
ischemice.

1.2. Importanta stilului de viata. Dupa cum arata unii autori sanatatea individului depinde in proportie
de :
a. 30% de factorii genetici;
b. 30% de factorii de mediu;
c. 40% de stilul de viata al individului.
De aceea medical de familie va trebui sa acorde o importanta deosebita stilului de viata a pacientilor sai
in sensul evitarii factorilor patogeni si a factorilor de risc si a cultivarii factorilor sanogenetici privind:
1. Alimentatia;
2. Evitarea consumului de alcool si tutun;
3. Evitarea sedentarismului;
4. Respectarea programului de lucru;
5. Respectarea perioadelor de odihna;
6. Evitarea unor obiceiuri daunatoare;
7. O viata familiala corespunzatoare;
8. O viata spirituala corespunzatoare.

1.3. Importanta educatiei sanitare. Pentru a putea respecta normele igienico-sanitare, pentru a evita
factorii de risc si pentru a adopta un stil de viata sanogenetic individul trebuie sa aiba anumite cunostinte
medicale, care se obtin prin intermediul unei educatii sanitare, la care trebuie sa contribuie medical de
familie, dar si scoala si mass-media.
Educatia sanitara va depinde de varsta individului, de profesie, de grupa de risc si de nivelul cultural al
individului. Educatia sanitara se va referi in primul rand la respectarea masurilor de igiena personala, la
respectarea masurilor de igiena alimentatiei, la stilul de viata, la pericolul fumatului si al consumului
excesiv de alcool, la pericolul drogurilor, la masurile de igiena sexuala, la prevenirea bolilor cu
transmitere sexuala, la cunoasterea sedentarismului la practicarea exercitiilor fizice la cultivarea
factorilor sanogenetici si asa mai departe.

2. Preventia secundara. Desi nu este specifica MF, depistarea precoce putand fi facuta si de specialistii
de profil, ea este mai accesibila medicului de familie, care este medical de prim contact si vine primul in
contact cu bolnavul respective. Depistarea precoce a bolilor se poate face in cadrul:
a. Consultatiilor curente;
b. Examenelor clinice de bilant;
c. Actiunilor de screening
Cu ocazia consultatiilor curente si examenelor clinice de bilant se pot descoperi o serie intreaga de boli
care evolueaza asimptomatic sau cu o simptomatologie minima asa cum ar fi:
1. HTA;
2. Diabetul zaharat;
3. Anemia;
4. Un nodul tiroidian;
5. Unele forme de cancer, asa cum ar fi cancerele de piele, cancerul de san, cancerul de col uterin,
cancerul de prostate si altele. Screening-ul reprezinta o modalitate de depistare activa a unor boli
care au o prevalenta mai mare de 1% si care dispune de un tratament eficace. Pentru descoperirea
unor boli latente se apeleaza la anumite teste care trebuie sa aiba o anumita sensibilitate si
specificacitate. Depistarea precoce a bolilor are o importanta deosebita deoarece previne aparitia
complicatiilor si mareste posibilitatile de vindecare.

22
 3. Preventia tertiara. Deoarece bolile cornice au de obicei o evolutie progresiva si extensive, atragand in
procesul patologic tot mai multe aparate si organe, dup ace bolile respective au fost depistate, este
necesara tratarea corecta in vederea prevenirii si combaterii complicatiilor. Acest lucru este evident in
HTA si a diabetului zaharat in care tratamentyul correct poate duce la prevenirea complicatiilor si la
prelungirea vietii bolnavilor respective.

4 Preventia specifica. Reprezinta prevenirea unor boli cu ajutorul unor mijloace specifice asa cum ar fi
prevenirea unor boli infectioase cu ajutorul vaccinarilor, prevenirea rahitismului cu ajutorul vitaminei
D, prevenirea gusei endemice triopate prin administrarea de iod, sau prevenirea anemiei feriprive prin
administrarea de fier.
4.1. Calendarul vaccinarilor obligatorii;
4.2. Prevenirea rahitismului;
4.3. Prevenirea anemiei feriprive.

5. Promovarea sanatatii. Spre deosebire de preventia primara, care urmareste prevenirea

imbolnavirilor, promovarea sanatatii urmareste imbunatatirea starii de sanatate. De aceea in
promovarea sanatatii pe langa identificarea si combaterea factorilor de risc, se recurge si la
promovarea factorilor sanogenetici si la educatia pentru sanatate a individului. Printre factorii
sanogenetici trebuie reamintite unele alimente, asa cum ar fi lactatele si mai ales iaurturile, pestele
oceanic, fructele si legumele si fibrele alimentare, apoi exercitiile fizice, care pot contribui nu numai
la prevenirea bolilor cardiovasculare si a obezitatii, ci si la cresterea performantelor aparatului
cardiovascular si a aparatului respirator. Apoi calirea organismului prin folosirea factorilor naturali si
asa mai departe.
De remarcat ca preventia primara se suprapune in mare masura cu asistenta medicala a omului
sanatos, iar preventia secundara si preventia tertiara se suprapune cu activitatea medicala curenta.
Astfel activitatea preventive se interpatrunde cu activitatea medicala curative a medicului de
familie.

IMPORTANŢA DEPISTĂRII ŞI COMBATERII FACTORILOR DE RISC ÎN MF

Introducere. Activitatea preventivă

Asistenta medicală primară desfăşurată de medicii de familie include activitatea preventivă ca principala
măsură de menţinere a stării de sănătate a populaţiei.
Medicina preventiva se adreseaza in primul rand pacienţilor asimptomaticii, aparent sănătoşi, care aparţin
însă unor grupe de risc de a dezvolta o anumită boală.
Prin folosirea unor metode de prevenţie care stau la îndemâna medicilor de familie – sesizarea şi
combaterea factorilor de risc, consilierea, testele screening, imunoprofilaxia şi chimioprofilaxia se pot
preveni peste 80 de boli.
În cadrul activităţii preventive, medicului de familie îi revine sarcina de a efectua prevenţie primară, care
presupune sesizarea factorilor de risc, intuirea impactului pe care aceştia îl au asupra sănătăţii pacientului şi
conştientizarea acestuia în cadrul activităţii de consiliere asupra importanţei evitării acestora pentru
sănătatea lui.

Impactul bolilor cronice (BC) asupra sănătăţii şi morbidităţii populaţiei

23
BC şi cancerele au scăpat de sub control. BC reprezintă o cauză majoră de morbiditate şi mortalitate în
lume.
BC şi cancerele reprezintă una din marile provocări ale secolului XXI, ameninţând viaţa a milioane de
oameni.
În 1998-2000, BC au contribuit la 60% din decesele prin boli netransmisibile – au crescut de la 31,7
milioane la 52,8 milioane. În perioada 2002-2004 decesele prin boli cronice au continuat să crească cu cca
3% pe an.
În ţările în curs de dezvoltare, BC generează 80% din decesele prin boli netransmisibile.

Bolile cronice în România

BC au crescut la incidenţă şi prevalenţă în ultimii ani datorită nivelului socio-economic scăzut, îmbătrânirii
populaţiei şi lipsei unor măsuri energice de stăvilire a acestora printr-o activitate preventivă coerentă şi
susţinută.

Care sunt principalele boli cronice ?

Cele mai frecvente BC care afectează populaţia sunt:

- bolile cardiovasculare, cancerul, obezitatea, diabetul zaharat şi BPOC.
Studiile arată că aceste boli au în comun 7 factori majori de risc: fumatul, HTA, consumul de grăsimi
saturate, consumul de alcool, valorile crescute ale colesterolului, obezitatea şi sedentarismul.

I. ABORDAREA RISCULUI CARDIOVASCULAR

Prevenirea bolilor cardiovasculare (CV) reprezinta unul din principalele obiective ale medicinii
preventive, intrucat:

1. Bolile CV reprezintă o cauză majoră de deces;

2. Bolile CV antrenează costuri mari de îngrijire;
3. Ateroscleroza poate debuta direct cu accident CV major, multă vreme fiind silenţioasă, dar prezentă;
4. Infarctul miocardic şi accidentele vasculare cerebrale antrenează costuri mari şi de cele mai multe
ori intervenţiile terapeutice doar amelioreaza calitatea vietii;
5. Frecvenţa crescută a bolilor CV este strâns legată de stilul de viaţă;
6. Intervenţia asupra factorilor de risc CV duce la scăderea morbidităţii şi mortalităţii prin boli CV.

Riscul CV în România

Studiul SEPHAR de prevalenţă a HTA şi evaluare a riscului CV în România, iniţiat şi coordonat de

Societatea Română de Cardiologie împreună cu Ministerul Sănătăţii în 2005, cuprinzând un eşantion
statistic semnificativ de persoane peste 18 ani a evidenţiat riscul CV prin determinarea unor parametri
clinici şi de laborator (tensiune arterială, greutate, înălţime, circumferinţa taliei, glicemie, profil lipidic şi
proteina C reactivă).
Studiul SEPHAR a aratat urmatoarele:
 86% dintre subiecţi prezintă risc CV
 prevalenţa HTA este de 40% (adică 4 din 10 adulţi suferă de HTA)
 numai 42,5% dintre hipertensivi ştiau că sunt bolnavi
 doar 13% din bolnavi respectau tratamentul antihipertensiv prescris
 HTA este întâlnită la persoanele peste 50 ani
 Obezitatea afectează 37% dintre adulţi, fiind mai frecventă la femei decât la bărbaţi

24
  Diabetul zaharat este întâlnit la 5% dintre subiecţii adulţi, dar starea de prediabet, de toleranta
scazuta la insulina, (glicemie între 100-125 mg/ dl) se întâlneşte la încă 14% dintre subiecţii adulţi
 Dislipidemia se întâlneşte la 46% dintre adulţi
 29% dintre cei examinaţi erau fumători.

Toate aceste date sugerează că populaţia adultă a României are un mare risc CV şi intervenţia
corectoare asupra acestora este absolut necesară.

Care sunt factorii de risc CV ?

Factorii de risc CV se impart in doua mari categorii:

1. Factori de risc ce nu pot fi schimbaţi:

1. creşterea vârstei – peste 83% din persoanele decedate de boli coronariene au peste 65 ani
2. sexul masculin – bărbaţii au un risc mai mare de a dezvolta boli CV decât femeile
3. factorii genetici (rasial) – negrii americani au valori mai mari ale TA decât populaţia
caucaziană
– americanii mexicani, indieni şi asiaticii au o rată mai mare de obezitate, diabet şi un risc
mai mare pentru boli CV
4. istoricul familial puternic asociat cu boli CV – reprezintă un alt factor de risc neinfluenţabil.

Prin urmare, chiar dacă aceşti factori de risc sunt importanţi, ei nu pot fi influenţaţi decât cunoscând
şi tratând ceilalti factori de risc.

2. Factorii de risc CV influentabili

1. fumatul – fumatorii au risc de 2-4 ori mai mare pentru boli coronariene şi stop cardiac
2. dislipidemia – nivelul crescut al colesterolului reprezintă un factor de risc pentru boli
coronariene
c) HTA – creşte rata de activitate a cordului, creşte riscul de stroke, accident coronarian, insuficienţă
renală şi insuficienţă cardiacă congestivă
Când HTA coexistă cu fumatul, diabetul zaharat, obezitatea şi hipercolesterolemia, riscul de accident
vascular coronarian sau cerebral creşte de 3-4 ori.
d) diabetul zaharat (DZ) – creşte serios riscul de a dezvolta boală CV.Prezenta diabetului zaharat este
echivalenta cu existenta unui infarct miocardic.
Chiar dacă nivelul glicemiei este ţinut sub control, DZ tot creşte riscul de boli coronariene sau de stroke,
însă acesta este mult mai mare la cei cu valori necontrolate ale glicemiei.
Aproximativ 3 din 4 oameni cu DZ decedează prin boli CV sau hemoragie. Pentru sacderea riscului CV la
un pacient diabetic este foarte important reducerea celorlati factori de risc asociati.
e) obezitatea şi excesul ponderal – persoanele cu exces ponderal fac mult mai frecvent infarct sau stroke.
Excesul ponderal suprasolicită inima, creşte valorile TA şi se asociaza frecvent cu nivele crescute de
colesterol.
Deşi obezii foarte greu reuşesc să slăbească, este important o scadere in greutate de 4-5 kg pentru a scădea
riscul de boală coronariană.
f) sedentarismul – un stil de viaţă fără activitate fizică reprezintă un factor de risc pentru boli coronariene. O
activitate fizică moderată sau intensă, regulată şi pe termen lung aduce mari beneficii. Exerciţiile fizice pot
acţiona asupra colesterolului seric, asupra DZ, asupra obezităţii şi chiar a TA.
g) alţi factori de risc pentru bolile CV
 răspunsul individual la stres: oamenii de ştiinţă au dovedit existenţa unei relaţii strânse între stres,
tipul psiho-constitutional şi riscul de boală CV. Stresul atrage şi alţi factori de risc. De exemplu, o
25
 persoană supusă stresului începe să fumeze sau dacă este fumător să crească numărul de ţigări
fumate
 consumul de alcool in cantitati necontrolate: poate duce la HTA şi ulterior la insuficienţă cardiacă şi
AVC.
Alcoolul contribuie la creşterea TG, cancerului şi altor boli cum ar fi obezitatea, suicidul şi
accidentele.
Riscul de boli cardiace la cei ce consumă cantităţi moderate de alcool este mai mic decât la
nebăutori.
Consumul de 200-300 ml vin sau 80 ml tărie (whiski, gin, votcă) au efect cardioprotector.
Nu se recomandă ca nebăutorii să înceapă să bea sau ca băutorii să-şi crească consumul de alcool.

Mecanismul de acţiune al factorilor de risc în etiopatologia aterosclerozei

TABEL 1

FACTORUL MECANISMUL DE ACTIUNE

Fumatul Mobilizarea lipidelor

Cresterea acizilor grasi liberi
Scaderea LDL
Cresterea secretiei de catecolamine

Alcoolul Scaderea LDL

Cresterea secretiei de catecolamine
Perturbarea coagularii

Sedentarismul Scaderea LDL

Obezitatea
Diabet zaharat

Obezitatea Scaderea HDL

Diabet zaharat
Perturbarea coagularii

HTA Stres hemodinamic

Leziuni endoteliale
Proliferarea celulelor muscularenetede

Anticonceptionale Scaderea HDL

Trombogenoza
HTA

Stresul Cresterea secretiei catecolamine

Mobilizeaza lipidele
Favorizeaza HTA

Obiectivele managementului factorilor de risc în bolile CV

26
 Progresele semnificative din ultimele 3 decenii în privinţa recunoaşterii şi combaterii factorilor de
risc CV au dus la diminuarea drastică a morbidităţii şi mortalităţii prin boli CV în Europa Occidentală.

Etape în prevenirea bolilor CV

1. Evaluarea factorilor de risc prin riscogramă şi calcularea riscului de BCV la 10 ani (Diagrama
SCORE)

2. Modificarea stilului de viaţă

Medicul de familie are obligaţia să consilieze familiile cu risc privind necesitatea adoptării unui stil
de viaţă cât mai sănătos.
Managementul factorilor de risc CV are ca obiectiv corectarea celor 6 factori de risc majori: fumat,
HTA, dislipidemie, obezitate, sedentarism, DZ:
1. fumat – trebuie intrerupt complet.Studiile au aratat ca singura modalitate eficienta in timp este
renuntare definita la fumat, nu trebuie incurajata practica de reduce numarul de tigarete fumate.Este
de evitat chiar si fumatul pasiv.Renuntarea la fumat, la orice varsta, are beneficii majore asupra
sanatatii.Toti fumatorii trebuie incurajati in vederea renuntarii la fumat.
STRATEGII DE CONSILIERE IN RENUNTAREA LA FUMAT
CEI 5 A:
-A: ASK-interogarea sistematica asupra statusului de fumator
-A: ASSESS- determinarea gradului de dependenta si a dorintei de renuntare la fumat
-A: ADVISE- consilierea permanenta
-A: ASSIST- acord asupra planului de renuntare la fumat
-A: ARRANGE- organizarea procesului de monitorizare.
Pacientul trebuie informat pacientul despre beneficiile asupra sanatatii a renuntarii la fumat:mai putine zile
de imbolnavire,mai putine simptome,cresterea tolerantei la efort fizic,scaderea riscului de IMA din prima zi
de renuntare la fumat, mortalitatea coronariana se reduce la jumatate dupa primul an de renuntare la
fumat,morbiditate coronariana devine egala cu a nefumatorilor la 5 ani, la cei cu boala coronariana
manifesta renuntarea la fumat reduce la jumatate riscul de mortalitate si de accidente
cardiovasculare,reducerea valorii TA, a colesterolului,a LDL-colesterol, a TG.
TERAPIA DEPENDENTEI DE NICOTINA
-prima linie terapeutica: terapia de substitutie cu nicotina
-a doua linie terapeutica: buproprion si nortryptilina
In timpul procesului de renuntare la fumat medicul de familie trebuie sa aiba in vedere consilierea si
monitorizarea permanenta.
1. HTA –Valorile TA trebuie sa ramana sub 140/90 mm Hg sau sub 130/80 mm Hg la cei cu DZ sau
boală renală prezenta.Se insista asupra diete hiposodate si a administrarii zilnice a medicamentelor
antihipertensive.De asemenea se insista si asupra efectului de scadere a TA prin actiunea supra
celorlalti factori de risc cardiovascular (obezitate, sedetarism, dislipidemie, intensificarea efortului
fizic).
2. dislipidemie – Nivele considerate ca risc CV minim sunt urmatoarele CT < 200 mg %, LDL < 100
mg %(la cei care si alti factori de risc Cv asociati70 mg %), HDL > 40 mg % (50mg %), trigliceride
<150mg %.
3. activitatea fizică: Se recomanda efectuarea a 30-60 min. de 7 ori/ săpt. (minim 5 zile/ săpt.) de
exercitii fizice de intensitate moderata.Se accepta ca durata minima sa fie adaptata la activitatea
zilnica.
4. Obezitatea. Se recomanda scăderea ponderală pana la obtinerea unui IMC de 18,5-24,9 kg/m2 .

27
Se ia in considerare si repartitia tesutului adipos, prin masuarea circumferintei abdominale :la barbati: peste
94 cm reprezinta factor de risc cardiovascular,
peste 102cm reprezinta factor de risc cardiovascular crescut
la femei: peste 79 cm reprezinta factor de risc cardiovascular,
peste 87 cm reprezinta factor de risc cardiovascular crescut

6. diabet zaharat: Un control optim al glicemiei se realizeaza prin monitorizarea trimestriala a Hb A 1C <
7%.

3. Chimioprofilaxia în prevenirea accidentelor CV

1. aspirina: 75-162 mg/ zi sau 325 mg la 2 zile – pentru terapie cronică, se indica la bărbaţi de la 40 ani
şi la femei de la 50 ani.
2. Clopidrogel pentru cel puţin 12 luni in doza zilnica de 75 mg/ zi la cei cu AVC sau intervenţie pe
cord.
3. prescrierea inhibitorilor de EC – pentru pacienţii cu insuficienţă ventriculară stângă cu fracţie de
ejecţie mai mică de 40%
4. vaccinarea antigripală – se recomandă la persoanele cu risc CV

Riscul de boală CV estimat la 10 ani

Se aplică la persoanele peste 20 ani, folosind un scor introdus în calculator, prin inregistrarea
urmatoarelor date:

Vârsta □ ani
Sex □ F □ M
Total colesterol (CT) □ mg/ dl
HDL □ mg/ dl
Fumat □ DA □ NU
TA □ mm Hg
IC în prezent cu tratament pt. HTA □ DA □ NU

CT – un nivel de < 200 mg/ dl = risc mic de BCV

- 200-239 mg/ dl – nivel de graniţă
- > 240 mg/ dl – risc de 2 ori mai mare de a dezvolta o boală coronariană decât cei cu valori
< 200 mg/ dl
HDL colesterol - < 40 mg/ dl risc major
- 40-50 mg/ dl – este bine
- > 60 mg/ dl – se consideră un factor protector de boală coronariană
Fumatul - selectat DA dacă a fumat în ultima săptămână
HTA 120/ 80

II. ABORDAREA RISCULUI DE CANCER

Cancerul reprezintă un factor din ce în ce mai important în morbiditatea globală a bolilor cronice.
Cancerele reprezintă a doua cauză de deces în ţările dezvoltate după bolile cardiovasculare.
În prezent, în lume există peste 20 milioane de oameni cu cancer şi în 2020 se apreciaza existenta a 30
milioane de cazuri. Impactul cancerelor asupra sistemelor de sănătate este de neimaginat, iar percepţia
pacienţilor asupra diagnosticului este cea a unei boli incurabile.

Cele mai frecvente 7 tipuri de cancer în incidenţa şi mortalitatea cea mai mare în 2002 au fost:
Cancerul pulmonar – 50/ 100 000 locuitori
28
Cancerul de sân – 45/ 100 000 locuitori
Cancerul colorectal – 23/ 100 000 locuitori
Cancerul de stomac – 18/ 100 000 locuitori
Cancerul cervical – 16/ 100 000 locuitori
Cancerul de vezică – 15/ 100 000 locuitori
Cancerul de prostată – 14,7/ 100 000 locuitori

Tabel 1.
Cancere şi metode de screening

(European Against Cancer – 2003)

SCREENING DE MASA DOVEDIT EFICIENT

SAN Mamografie
Col uterin Citologia cervicala
Colon/rect Sangerare oculta in scaun

VALOAREA SCREENINGULUI NECUNOSCUT ( IN LUCRU),

Prostata Antigen specific prostatic (PSA)

Stomac Testare H Pylori. Radiografie / endoscopie
Colon / rect Sigmoidoscopie flexibila
Ovar CA 125 sau ultrasonografie
San Mamografia la femei < 50, mutatiile BRCA1 si 2
Col uterin Testare pentru HPV
Plaman Tomografie computerizata (CT)
Cancer de piele Examinarea nevilor
( Melanom)
Cancerul cavitatii bucale Examinarea cavitatii orale

SCREENING (DE MASA) DOVEDIT INEFICIENT

Neurosblastoma acid homovanilic (HVA) si acid vanilmandelic
Plaman Rx pulmonar
San Autoexaminarea sanilor

1. Riscul pentru cancerul mamar

Factorii de risc pentru cancerul mamar

Sex Femei/ bărbaţi = 135/ 1

Vârsta ++

Factori genetici ++

Agregare familială ++

Factori hormonali
 menarha precoce +
 menopauză tardivă +
29
 Patologii antecedente
 carcinom mamar ++
 hiperplazie atipică +

Obezitatea în menopauză +

Radiaţii ionizante +
Factorii genetici corelaţi cu riscul de cancer mamar

Există două mutaţii cu transmitere AD mutaţia BRCA 1 ce interesează o genă de pe cromozomul 17 şi

mutaţia BRCA 2 ce afectează o genă situată pe cromozomul 13.

Mutaţia BRCA 1 se transmitere AD la nivelul cromozomului 17; are prevalenţă 5%;87% din pacientele ce
prezinta aceasta mutatie dezvoltă cancer mamar până la 70 de ani.

2. Riscul pentru cancerul de col uterin

Factorii de risc pentru cancerul de col

Debut precoce al activităţii sexuale < 17 ani – risc crescut de 2 ori

Multiplicitatea partenerilor > 6 parteneri

Infecţii cervico-vaginale Papiloma virus/ Herpes genital

Multiparitatea

Mediul socio-economic Săzut

Fumatul Creşte de 2 ori riscul de cancer de col

Utilizarea îndelungată de contraceptive orale > 10 ani

Imunosupresia Provocată/ spontană

Intervenţii adresate riscului de cancer de col uterin

Testul screening consta in examen citologic la toate femeile active sexual după 18 ani (în România după 25
ani).Vârsta optimă de începere a screening-ului nu este clar stabilită. Se acceptă că screening-ul poate fi
temporizat până la 3 ani după debutul vieţii sexuale (datele sunt în funcţie de evoluţia infecţiei cu HPV şi a
leziunilor cu grad înalt).În general, conform datelor din literatură, începerea screening-ului se recomandă de
la 18-21 ani, iar întreruperea lui la 65 ani, dacă ultimul screening a fost normal.Frecvenţa testării este situată
între 1 şi 3 ani, în medie la 2 ani. Trebuie să se ţină seama că sensibilitatea testului Papanicolau este de 60-
80%.

3. Riscul pentru cancer colorectal

30
 Factorii de risc pentru cancerul colorectal

1. Factori genetici – 20% din cancerele de colon au determinism genetic

- există asocieri familiale (risc de gradul I au risc de 2-3 ori mai mare)
- cancere ereditare cu transmitere AD ca polipoză rectală
 purtătorii de BRCA 1 (Cr 17)
2. Boală inflamatorie intestinală (rectocolită ulcero-hemoragică şi B. Crohn) – riscul de cancer la
pacienţii cu BII creste de 20 de ori după 10 ani de evoluţie;
3. Polipii intestinali – riscul creşte proporţional cu numărul polipilor, volumul şi tipul lor (polipii
viloşi cu atipii)
4. Cancerul colonic în antecedentele personale – riscul apariţiei unui al doilea cancer este de 3 ori
mai mare decât la un individ fără antecedente de cancer colic. Dacă primul cancer a survenit pe un
polip, riscul este de 6 ori mai mare. Riscul de a dezvolta un al doilea cancer la pacienţii diagnosticaţi
este de 10% în următorii 3 - 5 ani.
5. Cancerele ginecologice sau mamare – cresc riscul de cancer de colon
6. Alţi factori de risc:
- factori dietetici - dietele bogate în grăsimi
- consumul de alcool
- ocupaţia – muncitorii din industria textilă (acrilati), sedentarismul etc.

Intervenţii adresate riscului de cancer colorectal

Screening-ul pentru cancerul colorectal se recomandă tuturor persoanelor peste 50 ani, datorită incidenţei
crescute după această vârstă.Opţiunile de screening pentru cancerul colorectal includ:
o Testul hemoragiei oculte (Hemocult)
o Sigmoidoscopia flexibilă (colonoscopia)
o Irigoscopia cu dublu contrast.
Alegerea uneie dintre aceste metode trebuie să se bazeze pe complianţa pacienţilor şi pe resursele
disponibile.Intervalul optim pentru screening depinde de test:
o Testul Hemocult – bianual
o Colonoscopie – la 10 ani – concordant cu istoria naturală a polipozei adenomatoase
o La 5 ani pentru sigmoidoscopie şi examenul cu bariu cu dublu contrast
Vârsta potrivită la care screening-ul trebuie întrerupt este neclară (unele studii recomandă întreruperea
acestora după 50 ani).

4. Riscul pentru cancerul de prostată

Factorii de risc incriminati sunt vârsta peste 65 ani (80% din cancerele de prostată), rasa africană,
antecedentele familiale, consumul crescut de grăsimi.

Intervenţii adresate cancerului de prostată

1. Testarea antigenului specific prostatic (PSA) şi tuşeul rectal

- nu există dovezi asupra screening-ului de rutină
- populaţia cea mai potrivită o reprezintă bărbaţii cu vârsta între 50-70 ani (> 45 ani la cei cu risc
crescut)
- testul PSA este mai sensibil decât TR pentru detectarea cancerului de prostată

31
 - screening-ul prin PSA în limita convenţională de 0,4 ng/ ml detectează marea majoritate a
cancerului de prostată.

Alte situaţii de risc oncologic

 Cancerul tegumentelor:
o Precursori melanocitici
o Număr mare de nevi pigmentari
o Imunosupresie
o Antecedente de cancer de piele
o Expunere solară cumulată mare
o Expunere intermitentă intensă/ arsuri severe în copilărie
o Păr şi piele de culoare deschisă.
 Cancerul ovarian:
o Nuliparitate după 40 ani
o Vârstă înaintată la prima sarcină
o APP de cancer al sânului sau endometrial
 Cancerul de pancreas:
o Bărbaţi cu vârsta peste 65 ani
o Fumatul
o Diabetul zaharat
o Rasa africană.
 Cancerul pulmonar:
o Fumatul – risc de 3 ori mai mare
o Expunere la azbest şi hidrocarburi.
 Cancerul tiroidian:
o Persoane iradiate în copilărie în regiunea capului
o Sexul feminin
o Antecedente neoplazice
 Cancerul testicular:
o Bărbaţi peste 70 ani
o Rasa albă
o Fumatul
o Expunerea la coloranţi sintetici şi substanţe folosite în industria cauciucului
Concluzii:
Trebuie promovat adoptarea unui stil de viaţă sănătos, prin educatia si consilierea
populatiei.
1. Nu fuma sau renunţă la fumat. Nu fuma în prezenţa nefumătorilor
2. Evită obezitatea
3. Fă sport susţinut, zilnic
4. Accent pe consumul de legume şi fructe. Evită consumul de grăsimi animale. Mănâncă de 5-6 ori
pe zi
5. Limitează consumul de alcool
6. Evită expunerea excesivă la soare
7. Aplică strict regulile privind expunerea la substanţe cancerigene cunoscute
8. Participarea activă a femeilor la programele de screening pentru cancerul de col uterin
9. Femeile peste 50 ani să participe activ la screening-ul pentru cancerul de sân
10. Participarea activă a întregii populaţii peste 50 ani la screening-ul pentru cancerul colorectal
11. Participarea la programele de vaccinare împotriva hepatitei B
32
 După: European Code Against Cancer and Scientific Justification: third version (2003)

ACTUALITATI IN IMUNOPROFILAXIE
Activitatea de preventie sustinuta de catre medicul de familie se bazeaza, intr-un procent important
si pe imunoprofolaxie, atat la copii cat si la adult.
Scăderea mortalităţii prin boli infecţioase este rezultatul nu numai a imunoprofilaxiei, ci si a
progreselor realizate în domeniul medical prin:îmbunătăţirea mijloacelor de asistenţă prenatală;
descoperirea antibioticelor;diversificarea instrumentelor şi tehnicilor de diagnostic şi tratament;realizarea
unor mijloace eficiente de sănătate publică (filtrarea şi clorinarea apei, igiena manipulării alimentelor – în
special a laptelui); controlul asupra vectorilor de transmitere ai unor boli; izolarea indivizilor cu boli
transmisibile.

Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului
imun la organismele supuse vaccinării.
Vaccinurile convenţionale constau în: microorganisme vii atenuate, microorganisme inactivate
componente microbiene purificate, proteice ori polizaharidice conjugate proteic proteine recombinate
Vaccinoprofilaxia se realizează fie în cadru organizat, cu ocazia campaniilor de vaccinare înscrise în
programele obligatorii de imunizare din fiecare ţară, fie cu ocazia declanşării anumitor focare infecto-
contagioase ale căror boli beneficiază de un vaccin corespunzător.
Schema de imunizare în România, în 2007
Vaccinările obligatorii, în anul 2007, includ: vaccinare BCG, vaccinare DTP, vaccinare DT, vaccinare
antipolio, vaccinare antihepatitică B, vaccinare antirujeolică, antirubeolică, antiurliană.
Vaccinări obligatorii în situaţii epidemiologice speciale, în teritorii cu risc mare de îmbolnăvire, sau în caz
de necesitate: vaccinul antitifoidic, vaccinul antidizenteric, vaccinul antiamaril, vaccinul antirabic.
Vaccinări opţionale: vaccinare anti-Haemophilus influenzae tip b (Hib), vaccinare antivariceloasă,
vaccinare antihepatitică A, vaccinare antigripală, vaccinare antimeningococică, vaccinare
antipneumococică.
Schema obligatorie de vaccinare este urmatoarea:
BCG: Se administrează o primă doză la externarea din maternitate. Ulterior se poate administra încă o doză,
în funcţie de rezultatul testării IDR la PPD, în clasa a VIII-a.
DTP: Se administrează, ca primo-vaccinare, la 2, 4, 6 luni, cu rapelul I la 12 luni şi rapelul II la 2,5-3 ani.
DT: Se administrează la 6-7 ani (clasa I) şi la 13-14 ani (clasa a VIII-a)
dT: La gravide, în luna a 8-a de sarcină şi, periodic, la adulţii de ambele sexe, ca rapel (la intervale de 10
ani).
ANTIPOLIO: Se administrează ca primo-vaccinare la 2, 4, 6 luni, urmată de doze de rapel la 1 an şi la 9
ani (clasa a III-a).
antihepatita B: Se administrează la naştere, la 2 luni şi la 6 luni, urmat de un rapel la vârsta de 9 ani (în
clasa a III-a).
ROR: Se administrează în locul vaccinului antirujeolic, o primă doză între 12-15 luni şi o doză de rapel în
clasa I.
III-a).
Vaccinări efectuate în situaţii speciale, unde există risc de apariţie al epidemiilor: vaccinare
antitifoidică, antidizenterică (vezi exemplul regiunilor inundate din ţara noastră), sau vaccinări de
necesitate, ca în cazul rabiei.
Vaccinări de interes regional, necesare doar pentru cei ce călătoresc în zone endemice pentru bolile
respective : vaccinarea antiamarilică (împotriva febrei galbene), antipestoasă, antiholerică. Se efectuează în
centre speciale de vaccinare.

33
 Vaccinări efectuate la grupele de risc (categorii de vârstă sau bolnavi cronici): vaccinarea
antigripala. antipneumococica, anti stafilococica.
Vaccinări de interes profesional, pentru personalul care, prin natura profesiei, este expus riscului
de a contacta diverse boli (vaccinare antileptospirotică, anticarbunoasă, antirabică). Se efectuează în centre
speciale.
Vaccinari optionale
Anti H influenzae tip b (Hib): Se administrează ca primo-vaccinare la 2, 4, 6 luni cu un rapel la 12
luni de la ultima doză. Între 6-11 luni, la cei nevaccinaţi anterior, se administrează 2 doze, la interval de 4-8
săptămâni. La copiii de peste 12 luni, nevaccinaţi, şi la adulţii care prezintă factori de risc se administrează
o singură doză de vaccin.
Vaccin antivaricelos: Se recomandă vaccinarea începând de la vârsta de 1 an, astfel: o doză unică la
cei între 1-12 ani şi 2 doze la interval de cel puţin 6 săptămâni, la cei peste 12 ani.
Antihepatitic A: Începând cu vârsta de 1 an şi 9 luni, o doză iniţială urmată de un rapel peste 6 luni.
Antigripal: După vârsta de 6 luni, anual, înaintea sezonului gripal (luna octombrie).
Vaccin antipneumococic: La categoriile de risc şi la persoanele de peste 60 de ani. Vaccinul
heptavalent se administrează copiilor între 2 luni şi 2 ani. Vaccinul 23-valent se administrează de la vârsta
de 2 ani.
Vaccin antimeningococic: La sugari şi copii mici, cu vârsta între 2 luni-2 ani, se recomandă
administrarea vaccinului antimeningococic C conjugat. După vârsta de 2 ani, se indică vaccinarea cu vaccin
antimeningococic A+C.
Vaccinarea anti tuberculoasa
Profilaxia primară a tuberculozei (TBC) se face cu bacilul Calmette Guerin (BCG),
Mycobacterium bovis viu, atenuat, reducând cu 50% riscul de tuberculoză.
Rata de protecţie în diferite ţări ale lumii, variază de la 0 la 80 %, în funcţie de prevalenţa bolii şi de
eficacitatea vaccinării.In SUA, nu se mai foloseşte vaccinarea BCG de rutină, datorită scăderii numărului
cazurilor de tuberculoză. Vaccinul BCG se administrează intradermic, în regiunea deltoidiană, nou
născuţilor cu greutatea la naştere mai mare de 2500 grame, din zilele 4-7 de viaţă până la 2 luni. Copiilor de
13-14 ani (clasa a 8-a) li se administrează o nouă doză de vaccin BCG, dacă rezultatul testării prealabile la
tuberculină este mai mic de 9 mm.S-a încercat producerea unui nou vaccin împotriva tuberculozei folosind
ADN recombinat (fragmente foarte apropiate de ADN-ul nativ sau chiar micobacterii atenuate) însă la
testarea pe modelele animale rezultatele obţinute s-au dovedit inferioare celor obţinute cu vaccinul BCG.
Vaccinarea DTP
Vaccinarea DTP este obligatorie la vârsta de 2, 4, 6 luni, cu rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul 2
între 30-36 de luni.Seroconversia este maximă după minim 3 doze vaccinale, iar riscul de îmbolnăvire scade
cu 96-97% între 1 şi 4 ani.Vaccinul furnizat în cadrul programului naţional de imunizări este un trivaccin ce
conţine anatoxină difterică purificată de bordetella pertusis inactivată (vaccin pertusis celular).
Dintre complicatii amintim ;convulsiile- apar la aproximativ 57 / 100.000 doze de vaccin pertusis
celular, riscul fiind mai mare la copii cu istoric familial de convulsii,encefalopatia acută- este semnalată la
6,8 / 1 milion de doze de vaccin pertusis celular, cu risc de deces maxim în primele 7 zile.
Există posibilitatea de a opta pentru variante de vaccinuri cu componentă pertusis acelulară. Aceste
vaccinuri se pot procura, contra cost, din farmacii. Se administrează după aceeaşi schemă de vaccinare.La
formele acelulare de vaccin pertusis (DTaP) reacţiile adverse locale şi sistemice sunt semnificativ scăzute,
comparativ cu vaccinurile DTP celulare.Rezultatele preliminare a 2 studii randomizate, dublu orb, arată că
administrarea la 2, 4 şi 6 luni a vaccinului DTaP are efecte secundare mult mai reduse decât vaccinul DTP
celular clasic.
Vaccinarea DT
La copilul mare corect imunizat anterior, se administrează o doză de DT la vârsta de 6-7 ani (clasa I)
şi la 13-14 ani (clasa a VIII-a).La copiii mari şi adulţii nevaccinaţi sau cu antecedente incerte de vaccinare,
se efectuează primovaccinarea DT cu acelaşi nr. de doze şi aceleaşi intervale de administrare ca la
vaccinarea DTP.La adulţii corect imunizaţi anterior, se administrează doze de rapel la interval de 10 ani cu
34
vaccin dT.La gravide, se administrează o doză de vaccin DT în luna a 8-a de sarcină. Nu este necesară
revaccinarea la sarcinile ulterioare, ci conform schemei pentru adulţi (rapeluri cu DT la intervale de 10 ani).
Vaccinarea antipolio se face dupa schema : primovaccinarea la vârsta de 2, 4, 6 luni, urmată de
rapelul 1 la vârsta de 12 luni şi rapelul 2 la vârsta de 9 ani (clasa a 3-a).Pentru programul naţional de
imunizări se foloseşte VPO (vaccin polio oral, cu virusuri polio vii atenuate), preparatul VPOT.Trei doze
vaccinale de VPO oferă o protecţie de 95-100% împotriva celor 3 tipuri de virus polio.Deoarece vaccinarea
se face pe cale orală, nu se administrează copiilor cu tulburări digestive importante (diaree), decât după
remisia acestora.
Pentru VPO, riscul de paralizie poliomielitică postvaccinală este estimat la 1 / 2,5 milioane doze
vaccinale (circa 8 cazuri / an în SUA, iar în România aprox. 15 cazuri / an).
În afară de poliomielita paralitică postvaccinală VPO poate fi responsabil şi de apariţia sdr. Guillain – Barré.
Vaccinul VPO a fost incriminat ca fiind fatal în multe cazuri de imunodeficienţă.
VPO prezintă risc de apariţie a altor poliovirusuri, datorită excreţiei în mediu şi circulaţiei de poliovirus
derivat din vaccin. S-au raportat cazuri de poliomielită cu poliovirus derivat din vaccin la subiecţii
neimunizaţi.
S-au creat vaccinuri cu virusuri polio inactivate (IPV), cu imunogenitate similară şi efecte secundare
minime. În cazul IPV, administrate injectabil, este evitat pasajul digestiv al virusurilor din vaccin, iar acestea
nu mai sunt excretate în mediu. De aceea nu prezintă risc de apariţie a altor poliovirusuri datorită circulaţiei
de poliovirus vaccinal.VPI limitează transmiterea poliovirusurilor sălbatice parţial inactivate (derivate din
VPO) la persoanele susceptibile.
Pe plan mondial există tendinţa înlocuirii vaccinului VPO cu VPI.
În România există posibilitatea de a opta pentru variante de vaccinuri cu componentă VPI. Aceste vaccinuri
se pot procura, contra cost, din farmacii. Se administrează conform calendarului naţional de vaccinări, după
aceeaşi schemă de vaccinare ca şi VPO.
Vaccinarea antihepatita B este introdusa in schema de vaccinare obligatorie de 12-13 ani.
Dacă în SUA se acceptă că riscul de infecţie este ridicat doar la copiii născuţi din mame cu AgHBs
pozitiv, pentru ceilalţi copii riscul rămânând scăzut până la adolescenţă, în România CDC Atlanta a stabilit
că infecţia cu virus hepatic B este practic endemică, fiind prezentă la toate grupele de vârstă. În România,
studiile au demonstrat că vaccinarea universală a nou-născuţilor, copiilor şi / sau adolescenţilor în regim de
3-4 doze are o eficacitate de peste 84% în prevenirea infecţiei cu VHB şi peste 80% în prevenirea apariţiei
hepatitei cronice B.Numeroase studii au demonstrat că vaccinul anti-HB, administrat copiilor cu mame
AgHBs pozitive, are o eficacitate de 62-92% în funcţie de doză, interval de administrare, tip de vaccin şi
starea antigenului matern.
Eficacitatea imunizării folosind vaccinul combinat cu imunoglobulină anti-HB (IGHB) este mai ridicată
decât la vaccinul simplu.Eficacitatea vaccinului se păstrează pe o perioadă ce variază între 3 şi 11-12 ani, în
ciuda scăderii nivelului anticorpilor.
În România, vaccinul anti-HB se administrează la naştere, la 2 luni şi la 6 luni, urmat de un rapel la
vârsta de 9 ani (în clasa a III-a).
Vaccinarea anti rujeola-oreion-rubeola a fost introdusă în schema de imunizare din România din
2004, cu o primă doză administrată la vârsta de 12-15 luni, urmată de un rapel la vârsta de 6-7 ani ( în clasa
I).Se folosesc vaccinuri cu virusuri vii atenuate.O singură doză de vaccin este foarte eficientă împotriva
rujeolei, oreionului şi rubeolei, folosirea sa ducând la scăderea semnificativă a celor 3 boli.
Revaccinarea previne apariţia rujeolei, chiar şi la cei la care nu s-a realizat seroconversia la prima vaccinare.
Dintre efectele secundare amintim trombocitopenie, urticarie sau anafilaxie (0,1-5 per 100.000 din
cazuri). La copiii cu sistem imunitar compromis s-au înregistrat decese cauzate de infecţia virală asociată
vaccinului. Eşecuri de imunizare s-au înregistrat la circa 5% din copiii vaccinaţi după vârsta de 15 luni.

Vaccinarea anti-HIB este eficientă în prevenirea infecţiilor cu Haemophilus influenzae tip b, care,
alături de meningococ şi pneumococ, este una din principalele bacterii ce produc infecţii invazive cu

35
potenţial letal, la vârsta copilăriei.În România, pentru moment, face parte din vaccinările opţionale.În unele
ţări din Europa, în Statele Unite şi în Canada, este inclusă în schemele naţionale de imunizare.
Vaccinul Hib conţine fracţiuni polizaharidice capsulare (FPR), cu eficacitate demonstrată iniţial în
prevenirea infecţiei în Finlanda, în 1984, la copiii mai mari de 2 ani.
Din anul 1990 au intrat în uz vaccinurile obţinute prin conjugarea FPR cu antigene proteice (vârsta între 15-
18 luni), cu eficacitate demonstrată.Teste controlate au demonstrat eficacitatea diverselor vaccinuri
combinate FPR-OMP, HbOC sau FPR-T.În prezent, în România, vaccinul Hib există sub formă de vaccin
monovalent sau inclus în vaccinuri plurivalente (vaccinuri pentavalente DTP+IPV+Hib sau
DTaP+IPV+Hib, vaccinuri hexavalente DTaP+AP+AHB+Hib).
Primovaccinarea Hib se face cu trei doze administrate la vârsta de 2, 4 şi 6 luni, simultan cu vaccinările
incluse în schema naţională de imunizare. Se administrează un rapel în al doilea an de viaţă, la vârsta de 15-
18 luni.
La sugarii între 6-11 luni neimunizaţi anterior, se recomandă administrarea a 2 doze de vaccin Hib,
la interval de 4-8 săptămâni, cu o rată a seroconversiei de 93-100%. Şi în acest caz este necesar un rapel în
al doilea an de viaţă.La copiii nevaccinaţi anterior care au depăşit vârsta de 1 an şi la adulţii din grupele de
risc, este suficientă administrarea unei doze unice de vaccin.
Vaccinarea antivariceloasa,atat in România cat şi în majoritatea ţărilor europene face parte din
vaccinările opţionale. În Statele Unite este inclusă în schemele naţionale de imunizare.
Vaccinul varicelo-zosterian cu tulpină vie atenuată Oka are o eficacitate de 98% în prevenirea varicelei.
Deşi riscul de infecţie la cei vaccinaţi este de 1-2% pe an, boala este atenuată, cu mai puţine leziuni şi
incidenţa febrei mai redusă.Durata protecţiei postvaccinale este de 7-10 ani, după 17-20 de ani numai 2 din
96 de adulţi vaccinaţi în copilărie au prezentat infecţie clinică – însă cu forme mult atenuate.Vaccinarea în
copilărie în primii ani (12 luni-13 ani) este mai eficientă, fiind necesară o singură doză de vaccin;
adolescenţii de peste 13 ani şi adulţii au o reacţie imunitară mai scăzută, de aceea sunt necesare 2 doze
pentru a obţine o rată optimă de seroconversie.
Vaccinarea antihepatita A in România face parte dintre vaccinările opţionale.Ca vaccin monovalent,
se administrează începând de la vârsta de 1an şi 9 luni. Vaccinarea constă în 1 doză administrată iniţial,
urmată de un rapel la interval de 6 – 12 luni.Ca vaccin bivalent (vaccin combinat HepA-HepB) se folosesc
3 doze la 0, 1 şi 6 luni.Un studiu randomizat controlat efectuat pe 30.000 de copii thailandezi cu vârstă
cuprinsă între 1-16 ani a evidenţiat faptul că vaccinul antihepatitic A, administrat în 2 doze la diferenţă de 1
lună, oferă protecţie împotriva bolii cel puţin 1 an.
Vaccinarea antimeningococica in România face parte tot dintre vaccinările opţionale. Neisseria
meningitidis este un diplococ Gram negativ asociat, în general, unui portaj nazo-faringian asimptomatic, dar
care poate provoca uneori conjunctivită, meningită, septicemie, artrită septică şi pneumonie. Gravitatea
cazurilor se situează între bacteriemia ocultă şi boala fulminantă şi fatală.
Majoritatea infecţiilor sunt produse de cinci serogrupuri (A, B, C, Y, W-135), clasificate după polizaharidul
capsular.Serogrupurile B şi C sunt predominante.Boala cu serogrupul B apare în mod endemic, înregistrând
un vârf la copiii sub 5 ani.Boala cu serogrupul C se manifestă frecvent epidemic, cu vârfuri la copiii sub 5
ani şi la adolescenţii între 15-19 ani.Indicele de mortalitate în cazul bolii invazive, este, în medie, de 10%,
fiind mai ridicat în caz de septicemie ( meningococemie).Boala provocată de serotipul C se asociază cu un
indice mai ridicat de septicemie şi mortalitate, în special la adolescenţi.Incidenţa bolii invazive variază mult
în lume. De exemplu, în Canada, incidenţa bolii meningococice invazive este inferioara incidenţei altor
infecţii bacteriene invazive, cum ar fi bolile pneumococice, în timp ce în Marea Britanie incidenţa bolii
meningococice invazive este de patru ori mai mare.Până recent, vaccinurile meningococice erau compuse
din polizaharide capsulare purificate adresate cel puţin unui serogrup (vaccinuri monovalente, bivalente şi
tetravalente, dar nu şi pentru serogrupul B, prea puţin imunogen).
Vaccinurile cele mai utilizate în lume erau vaccinul tetravalent A, C, Y, W-135 şi vaccinul bivalent
A+C.Deşi imunogene şi eficace la copilul mare şi la adult, aceste vaccinuri sunt puţin imunogene la sugari,
cărora nu le asigură protecţie îndelungată, din cauza incapacităţii lor de a suscita memoria imunologică la
această grupă de vârstă.
36
 Până recent, vaccinarea antimeningococică se recomanda în cazuri speciale: la contacţi, la cei cu risc
crescut, în epidemii, celor care călătoreau în zonele cu risc crescut (Africa, India, Arabia), peste vârsta de 2
ani. Vaccinul tetravalent se recomandă copiilor cu asplenie funcţională sau anatomică, cu deficite
imunologice congenitale sau dobândite.
În prezent, sunt omologate vaccinuri meningococice de grup C conjugate, de data aceasta sigure şi
imunogene pentru sugar, copilul mic şi adult.Aceste vaccinuri au fost recent adăugate în programele
naţionale de imunizare din unele ţări europene, cum ar fi Marea Britanie şi Spania. Introducerea lor a
favorizat o scădere imediată şi remarcabilă a bolii meningococice invazive în rândul cohortelor
imunizate.Dată fiind gravitatea bolii, inocuitatea, imunogenitatea şi eficienţa vaccinului, dar şi a îngrijorării
crescânde a populaţiei faţă de riscul bolii meningococice grave, este de dorit ca toţi copiii să fie imunizaţi cu
un vaccin antimeningococic C conjugat, nu numai cei din grupele de risc.
Vaccinarea cu un vaccin antimeningococic C conjugat, se realizează astfel:
-la sugari, vaccinul se administrează la vârsta de 2, 4 şi 6 luni.
-la sugari între 4 şi 11 luni neimunizaţi anterior, li se recomandă 2 doze de vaccin la interval de cel
puţin 4 săptămâni.
-la copii între 1–4 ani, adolescenţi şi adulţi tineri neimunizaţi anterior se administrează o doză unică
de vaccin.
-la copii peste 5 ani până la adolescenţă, se indică administrarea unei doze unice de vaccin.
Sunt disponibile pentru vaccinare opţională vaccinuri meningococice bivalente A+C.
Imunizarea în context epidemiologic de focar se poate face începând de la vârsta de 4 luni. (Pentru
imunizare de lungă durată se recomandă un rapel la vârsta de 2 ani).Rata seroconversiei la copiii vaccinaţi
sub vârsta de 2 ani este mai scăzută pentru serogrupul C, dar este bună faţă de serogrupul A, chiar şi la
sugarii vaccinaţi de la vârsta de 6 luni Imunizarea în context general ne-epidemic se poate face de la vârsta
de 2 ani, când se obţine o rată optimă a seroconversiei cu o doză unică de vaccin.Efecte secundare: reacţiile
sistemice sunt rare, iar cele locale apar în 10% din cazuri, cel mai frecvent fiind descris eritemul local care
durează 1-2 zile.
Vaccinarea antipneumococica se realizeaza la anumite categori de persoane cu risc crescut, face
parte dintre vaccinarile optionale. Streptococus pneumoniae (pneumococul) este unul din principalii
agenţi patogeni infecţioşi la vârsta copilăriei, precum şi la persoanele vârstnice şi/sau care au boli
cronice.Pneumococul colonizează tractul respirator superior şi poate provoca următoarele tipuri de
îmbolnăvire: infecţii respiratorii superioare, incluzând otita medie şi sinuzita
pneumonie şi alte infecţii ale tractului respirator inferior, infecţie diseminată invazivă, care include
bacteriemia, septicemia şi meningita.Scopul vaccinării antipneumococice este de a preveni boala
pneumococică invazivă cu ajutorul vaccinurilor pneumococice.
Grupele de risc la care este indicată vaccinarea antipneumococică sunt:
-persoane imunocompetente ( vârstnicii de 65 de ani şi peste, bolnavii cu boli cardiovasculare
cronice, boli pulmonare cronice sau diabet zaharat, bolnavii cu alcoolism, boli hepatice cronice sau
pierderi de LCR, persoane care trăiesc în medii sociale defavorizate sau în condiţii de mediu speciale,
persoane cu asplenie anatomică sau funcţională)
-persoane imunocompromise (bolnavii cu infecţie HIV, leucemie, limfom, boală Hodgkin, mielom
multiplu, malignităţi generalizate, insuficienţă renală cronică, sindrom nefrotic, chimioterapie
imunosupresivă, transplant de măduvă sau organe).
Până în anul 2000 s-a folosit vaccinul care conţine 23 de componente polizaharidice capsulare, cu o
eficacitate de aproximativ 63% la copii cu vârste cuprinse între 2 şi 5 ani.
Vaccinul polizaharidic pneumococic 23-valent se administrează începând de la vârsta de 2 ani, în doză
unică, la categoriile de risc. Este eficace pentru o perioadă de 4-5 ani. Sunt necesare doze de rapel la
interval de 5 ani.
În februarie 2000, s-a aprobat administrarea unui nou vaccin pneumococic heptavalent (7 antigene
pneumococice polizaharidice) conjugat cu CRM197 (o toxină difterică modificata), cu o eficacitate de 94%
împotriva bolilor pneumococice invazive cauzate de tulpini acoperite de vaccin.
37
Vaccinul pneumococic conjugat heptavalent este indicat pentru imunizarea activă a sugarilor şi copiilor între
2 luni şi 2 ani împotriva bolii pneumococice invazive determinate de serotipurile incluse în vaccin:
La sugarul sub 6 luni vaccinarea se face cu 3 doze de vaccin, care se administrează începând de la
vârsta de 2 luni, cu intervale de 1 lună între doze. Se recomandă o doză de rapel în al 2-lea an de viaţă.
La sugarii între 6-11 luni se administrează 2 doze de vaccin la interval de minim 1 lună între doze.
Se recomandă o doză de rapel în al 2-lea an de viaţă.
La copii de 12-23 de luni se administrează 2 doze la un interval de cel puţin 2 luni între ele. Nu a
fost stabilită necesitatea unui rapel.
Vaccinare antitifoidica se efectuează în situaţii speciale, acolo unde există risc de apariţie al
izbucnirilor epidemice (vezi situaţia inundaţiilor recente din ţara noastră).
În România sunt disponibile 2 tipuri de vaccin tifoidic, care protejează strict împotriva febrei tifoide cauzate
de Salmonella Typhi:
-vaccin tifoidic subcutanat, ce conţine bacili tifici inactivaţi (produs de Institutul Cantacuzino);
-vaccin tifoidic polizaharidic, ce conţine polizaharidul Vi (S), preparatul Typherix.
Doza recomandată pentru vaccinul tifoidic subcutanat ce conţine bacili tifici inactivaţi.este de 0,5ml
vaccin pentru adulţi şi 0,25ml vaccin pentru copii, strict subcutanat, în regiunea externă a braţului.Pentru
imunizarea primară se administrează 2 doze de vaccin la interval de 1 lună, urmate de rapeluri anuale cu o
singură doză de vaccin, timp de 3 ani consecutiv.
După o pauză de 5 ani, dacă se menţin condiţiile epidemiologice, vaccinarea plus cele 3 rapeluri anuale se
pot repeta.
Dintre contraindicaţii amintim: sarcină, boli infecţioase acute şi convalescenţa lor, formele active de
TBC, formele active de reumatism, cardiopatii decompensate, angină pectorală sau IMA în antecedente,
HTA, ulcer gastroduodenal, nefrită acută şi cronică, insuficienţă hepatică, diabet, stări alergice (astmul
bronşic, eczeme, etc.), boli însoţite de caşexie, afecţiuni ale SNC (scleroza multiplă, etc.), boli autoimune.
Vaccinarea impotriva virusului papiloma uman ( HPV)
Incepand cu luna martie 2007, in Romania, este disponibil pe piata farmaceutica vaccinul
recombinat, tetravelent impotriva HPV.Acest vaccin previne cancerul de col uterin, leziunile precanceroase
genitale si verucile genitale produse de tipurile 6, 11,16, si 18 de HPV. Tipurile de HPV 16, si 18 sunt
responsabile pentru 70% dintre cazurile de cancer de col uterin.Tipurile 6 si 11 produc 90% dintre verucile
genitale. Se recomanda administrarea acestui vaccin tuturor fetitelor cu varsta intre 9 si 15 ani, dar si
femeilor avand intre 16-26 de ani. Schema de vaccinare cuprinde 3 doze administrate pe parcursul a 6 luni
astfel : 0, 2, 6 luni.
In prezent se studiaza posibilitatea producerii unui vaccin si impotriva tipurilor 31 si 45 de HPV,
responsabile si ele de aparitia cancerului de col uterin.

38