Cunoaşterea Celui Preasfînt

Aiden Wilson Tozer

în româneşte de Mircea Mitrofan

Drepturile în limba română: ©1996 Editura LOGOS, Cluj

Toate citatele din Biblie, cu excepţia locurilor precizate, sînt din versiunea Cornilescu 1923.

CUPRINS

Introducerea autorului
1.De ce e necesar să avem o concepţie corectă despre Dumnezeu
2.Dumnezeul de nepătruns.
3.Atributul divin: un adevăr referitor la Dumnezeu.
4.Sfînta Treime.
5.Existenţa în Sine a lui Dumnezeu
6.Autosuficienfa lui Dumnezeu.
7.Eternitatea lui Dumnezeu.
8.Infinitatea lui Dumnezeu
9.Imuabilitatea lui Dumnezeu.
10.Omniscienţa divină
11.Înţelepciunea lui Dumnezeu.
12.Omnipotenţa lui Dumnezeu
13.Transcendenţa divină.
14.Omniprezenţa lui Dumnezeu
15.Credincioşia lui Dumnezeu
16.Bunătatea lui Dumnezeu
17.Dreptatea lui Dumnezeu
18.Îndurarea lui Dumnezeu
19.Harul lui Dumnezeu
20.Dragostea lui Dumnezeu
21.Sfinţenia lui Dumnezeu
22.Suveranitatea lui Dumnezeu
23.Taina descoperită

INTRODUCEREA AUTORULUI

De ce este necesar sa avem o concepţie

corectă despre Dumnezeu

Adevărata religie pune cerul şi Pămîntul faţă în faţă şi face a veşnicia să atingă timpul. Solul lui Hristos,deşi
vorbeşte din partea lui Dumnezeu, trebuie şi „să se adreseze situaţiei" în care e află ascultătorii săi, aşa cum
spuneau quakerii; altfel va vorbi limbă înţeleasă numai de el. El trebuie să vorbească generaţiei
sale.Mesajul acestei cărţi nu-şi trage rădăcinile din timpurile noastre, dar este adecvat lor şi cerut de o
situaţie care există în Biserică de mai mulţi ani şi care se înrăutăţeşte constant. Mă refer la pierderea
conceptului de maiestate din gîndirea religioasă generală. Biserica a abandonat concepţia înaltă despre

1
Dumnezeu pe care o avea cîndva şi a înlocuit-o cu una atît de ieftină şi de lipsită de demnitate, încît aceasta
a ajuns cu totul nevrednică de oamenii inteligenţi care vor să se închine cu adevărat. Ea nu a făcut lucrul
acesta în mod deliberat, ci treptat şi fără să-şi dea seama; şi tocmai această inconştienţă a Bisericii face ca
situaţia să fie cu atît mai tragică.Imaginea aceasta ieftină despre Dumnezeu, aproape universal prezentă în
rîndul creştinilor, este cauza a nenumărate alte rele mai mici. Din această eroare de bază a gîndirii noastre
religioase rezultat o nouă filosofie a vieţii creştine.O dată cu pierderea sentimentului maiestăţii s-au pierdut
şi sentimentul de teamă sfîntă şi cel al conştiinţei prezenţei divine, ne-am pierdut spiritul de închinare şi
capacitatea de a ne retrage noi înşine pentru a-L întîmpina pe Dumnezeu în tăcere şi adorare. Creştinismul
modern nu produce de fapt acel tip de creştin care să poată preţui sau trăi o viaţă în Duhul. Cuvintele:
„Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sînt Dumnezeu"(Ps.46:10) nu înseamnă aproape nimic pentru credinciosul sigur
de sine şi agitat al acestui mijloc e secol douăzeci.Pierderea conceptului de maiestate a intervenit tocmai în
momentul în care forţele religioase fac cuceriri dramatice, iar cunoaşterea Celui Preasfînt, copleşitoarea
problemă privitoare la Dumnezeu: anume, faptul că El există, cum anume este El şi ce anume trebuie să facem
noi, ca fiinţe morale, relativ la acestea.Omul care ajunge la o credinţă corectă despre Dumnezeu este
eliberat de o mulţime de probleme vremelnice, căci dintr-o dată îşi dă seama că ele sînt legate de chestiuni
care, în cel mai rău caz, îl pot preocupa pentru scurtă vreme; dar, chiar dacă mulţimea de probleme
vremelnice i-ar fi ridicate de pe umeri, această mare povară a veşniciei, singură, l-ar apăsa cu o greutate
mai zdrobitoare decît toate nenorocirile din lume puse una peste alta. Povara aceasta atît de mare
reprezintă obligaţia lui faţă de Dumnezeu. Ea include datoria de a-L iubi pe Dumnezeu neîntîrziat şi pentru
toată viaţa, cu toată puterea cugetului şi a sufletului, de a dovedi ascultare desăvîrşită faţă de El şi de a I Se
închina într-un chip vrednic de El. Iar atunci cînd conştiinţa chinuită a omului îi spune că el n-a făcut nimic
de felul acesta, ci încă din copilărie s-a făcut vinovat de răzvrătire nelegiuită împotriva Maiestăţii cereşti,
povara lăuntrică a autoacuzaţiilor poate deveni insuportabilă.Evanghelia ne poate lua de pe inimă această
povară nimicitoare, poate aduce frumuseţe acolo unde nu mai este decît cenuşă moartă şi poate îmbrăca în
slavă un duh mîhnit. Dar dacă omul nu simte greutatea acestei poveri, Evanghelia nu înseamnă nimic
pentru el; şi, pînă cînd nu va ajunge să-L vadă pe Dumnezeu înălţat pe scaunul Lui de domnie, nu va simţi
nici un chin şi nici o povară. O concepţie măruntă despre Dumnezeu distruge Evanghelia pentru toţi cei care
gîndesc astfel.Dintre toate păcatele spre care este înclinată inima omului, cu greu ai putea găsi unul pe care
Dumnezeu să-l urască mai mult decît idolatria, căci idolatria este, în esenţă, o denigrare a caracterului Său.
Inima idolatră presupune că Dumnezeu este altfel decît cum este, un păcat monstruos în sine şi îl substituie
pe adevăratul Dumnezeu cu unul făcut după chipul şi asemănarea sa. Acest dumnezeu va fi întotdeauna
după chipul celui care l-a creat şi va fi rău sau neprihănit, crud sau milostiv, conform stării morale a minţii
din care izvorăşte.Este ceva cît se poate de normal ca un dumnezeu născut în tenebrele unei inimi decăzute
să nu semene deloc cu Dumnezeul cel adevărat. „Ţi-ai închipuit zice Domnul omului rău din psalm că Eu
sînt ca tine."(Ps.50:21).Fără îndoială că acesta este un grav afront adus Dumnezeului Preaînalt, înaintea
căruia heruvimii şi serafimii strigă fără încetare: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel
Atotputernic".Să fim cu mare băgare de seamă ca nu cumva, în mîndria noastră, să acceptăm ideea eronată
că idolatria constă numai în îngenuncherea în faţa unor obiecte de închinăciune vizibile şi, prin urmare, că
popoarele civilizate nu practică aşa ceva. Esenţa idolatriei constă în a nutri gînduri despre Dumnezeu care
sînt nedemne de El. Ea începe în minte şi poate fi prezentă chiar şi atunci cînd nu există nici un act evident
de închinare. „...Măcar că au cunoscut pe Dumnezeu", scria Pavel, „nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu
I-au mulţămit; ci s-au dedat la gîndiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat."(Romani 1:21). După
aceea a urmat închinarea la idoli făcuţi după chipul omului, păsărilor, animalelor patrupede sau tîrîtoare.
Seria acestor acte degradante a început însă în minte. Ideile greşite despre Dumnezeu nu reprezintă doar
izvorul din care se revarsă toate apele murdare ale idolatriei, ci sunt ele însele idolatre. Omul idolatru îşi
imaginează anumite lucruri despre Dumnezeu şi apoi se comportă ca şi cînd ar fi devărate.Noţiunile
pervertite despre Dumnezeu degradează religia în care îşi fac apariţia. Lunga istorie a lui Israel
demonstrează destul de clar lucrul acesta, iar istoria Bisericii îl confirmă. O concepţie înaltă despre
Dumnezeu este atît de necesară Bisericii, încît, pe măsură ce această concepţie degenerează, Biserica,
împreună cu formele ei de închinare şi standardele morale, degenerează la rîndul ei. Primul pas înapoi
pentru orice biserică este făcut atunci cînd ea renunţă la ideile ei înalte despre Dumnezeu.Înainte ca
2
Biserica creştină să intre în eclipsă, trebuie să fi avut loc o denaturare a teologiei ei fundamentale. Ea
porneşte cu un răspuns greşit la întrebarea: „Cum este Dumnezeu?". Chiar dacă ar continua să aibă un crez
teoretic sănătos, crezul cu care operează ea de fapt este fals. Marea masă a membrilor ei ajunge să creadă
că Dumnezeu este altfel decît este El în realitate; şi aceasta este o erezie, şi încă una dintre cele mai
ucigătoare şi mai perfide.Cea mai serioasă obligaţie care apasă astăzi pe umerii Bisericii creştine este aceea
de a-şi purifica şi eleva concepţia despre Dumnezeu, pînă va ajunge să fie iarăşi vrednică de El şi de ea
însăşi.Acest lucru ar trebui să deţină primul loc în toate rugăciunile şi lucrările ei. Facem cel mai mare
serviciu posibil generaţiei viitoare de creştini dacă lăsăm în urma noastră, limpede şi neştirbită,acea nobilă
concepţie despre Dumnezeu prin CUNOAŞTEREA CELUI PREASFÎNT .Aceasta este copleşitoarea problemă
privitoare la Dumnezeu,pe care am primit-o de la strămoşii noştri evrei şi creştini din generaţiile trecute.
Lucrul acesta se va dovedi de mai mare valoare pentru ei, decît tot ce ar putea născoci ştiinţa sau arta.O,
Dumnezeul Betelului, prin ale cărui mîini şi azi este hrănit al Tău popor;Tu, care i-ai condus pe-ai noştri
părinţi în această trudnică peregrinare!Aducem acum rugăciunile şi juruinţele noastre înaintea tronului Tău
de har, Dumnezeul părinţilor noştri fii şi Dumnezeul urmaşilor lor!

Capitolul 2

DUMNEZEUL DE NEPĂTRUNS

Doamne, în ce impas ne aflăm! Ah, în prezenţa Ta se cuvine să păstrăm tăcerea, însă dragostea ne
înflăcărează inimile şi ne sileşte să vorbim.De vom tăcea noi, pietrele vor striga; iar de vorbim, ce-am putea
spune ? Învaţă-ne să ştim că noi nu putem cunoaşte, căci omul nu poate cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu,
afară de Duhul lui Dumnezeu.(1 Corinteni 2:11). Fă ca acolo unde raţiunea este neputincioasă, credinţa să
ne susţină; şi vom gîndi deoarece credem, şi nu pentru a putea crede.În Numele
Domnului Isus.Amin.Copilul, filosoful şi omul religios pun aceeaşi întrebare: „Cum este Dumnezeu?". Cartea
de faţă reprezintă o încercare de a răspunde la această întrebare. Totuşi, trebuie să recunosc, chiar de la
bun început, că nu se poate răspunde decît că Dumnezeu nu poate fi asemănat cu nimic; adică El nu poate
fi asemănat în mod exact cu nimeni şi nimic.Noi învăţăm folosindu-ne de ceea ce ştim deja ca de o punte pe
care trecem spre necunoscut. Minţii noastre îi este imposibil să sară brusc dintr-un mediu familiar într-un
mediu total necunoscut. Nici cea mai ascuţită şi mai îndrăzneaţă gîndire nu este în stare să creeze ceva din
nimic printr-un act spontan al imaginaţiei. Fiinţele stranii care populează lumea mitologiei şi a superstiţiilor
nu sînt pure născociri ale fanteziei. Imaginaţia le-a creat pornind de la vieţuitoarele obişnuite de pe uscat,
din aer, din mare,exagerîndu-le dimensiunile obişnuite sau combinînd formele a două sau mai multe dintre
ele pentru aproduce ceva nou. Oricît de frumoase, sau groteşti ar fi ele, prototipurile lor pot fi întotdeauna
identificate, deoarece seamănă cu ceva ce cunoaştem deja.Strădania oamenilor inspiraţi de a exprima
inefabilul a modelat profund ideile şi limbajul Sfintelor Scripturi. Deoarece ele erau adesea revelaţia unei
lumi superioare lumii naturale şi deoarece mintea celor pentru care au fost scrise era parte a lumii naturale,
scriitorii au fost siliţi să folosească o mulţime de cuvinte de genul „ca", „asemenea", pentru a se face
înţeleşi.Cînd Duhul Sfînt vrea să ne facă cunoscut ceva ce depăşeşte sfera cunoaşterii noastre, ne spune că
acel lucru este asemănător cu ceva ce noi cunoaştem deja, însă El are întotdeauna grijă să formuleze
descrierea în aşa fel încît să ne ferească de robia faţă de literă. De exemplu, cînd profetul Ezechiel a văzut
cerurile deschise şi a avut vedenii de la Dumnezeu, s-a trezit că priveşte lucruri pe care limba nu le putea
descrie.Ceea ce vedea era cu totul diferit de tot ce ştiuse el pînă atunci, aşa încît a recurs la limbajul
similitudinilor.”În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi. Cu cît se apropie mai
mult de tronul de foc, cuvintele lui devin tot mai nesigure.Deasupra cerului care era peste capetele lor, era
ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un
chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut iarăş o lucire de aramă lustruită ca nişte foc, înlăuntrul căruia
era omul acesta, şi care strălucea de jur împrejur... Astfel era arătarea slavei Domnului.” (Ezechiel 1:26-
28).Oricît de ciudat ar părea acest limbaj, el nu creează, totuşi, impresia de ireal. Cititorul are impresia că
întreaga scenă este foarte reală, dar absolut diferită de tot ceea ce cunoaşte omul aici pe Pământ.
Astfel,pentru a ne da o idee despre ceea ce vede el, profetul trebuie să folosească expresii ca: „arătare",

3
„părea",„asemănare" sau „arătarea a ceea ce părea să fie". Pînă şi tronul devine „ceva ce arăta ca un scaun
de domnie", iar Cel care şedea pe el, deşi semăna cu un om, este atît de diferit de oameni, încît poate fi
descris doar ca fiind „cineva care aducea a chip de om".Cînd Scriptura afirmă că omul a fost făcut după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, noi nu trebuie să îndrăznim să adăugăm vreo idee de la noi şi să
pretindem că înseamnă „imaginea exactă". A proceda astfel ar însemna să facem din om o replică a lui
Dumnezeu şi în acest fel să desfiinţăm unicitatea lui Dumnezeu şi să sfîrşim prin a nu mai avea nici un
Dumnezeu. Ar însemna să dărîmăm zidul, infinit de înalt, care separă ceea ce este Dumnezeu de ceea ce nu
este Dumnezeu. A gîndi că Acela care a creat toate lucrurile este la fel ca şi făptura creată de El în esenţa
fiinţei Sale înseamnă să-L deposedăm pe Dumnezeu de cele mai multe din atributele Sale şi să-L reducem la
statutul de creatură. De pildă, înseamnă să-L deposedăm de infinitatea Lui: nu pot exista două esenţe
infinite în Univers. Înseamnă să-I luăm suveranitatea: nu pot exista două fiinţe absolut libere în Univers,
pentru că două voinţe total libere, mai devreme sau mai tîrziu, se vor ciocni. Aceste atribute, fără a mai
menţiona altele, nu pot aparţine decît unei singure persoane.Cînd încercăm să ne imaginăm cum este
Dumnezeu, trebuie neapărat să folosim ca materie primă pentru procesele minţii noastre ceea ce
Dumnezeu nu este şi să pornim de aici; aşadar, tot ce vizualizăm noi în mintea noastră că ar fi Dumnezeu nu
este Dumnezeu, deoarece noi ne-am construit imaginile din lucrurile făcute de El şi ceea ce este creat de El
nu este Dumnezeu. Dacă persistăm în încercarea noastră de a ni-L imagina, vom sfîrşi prin a crea un idol,
făcut nu cu mîinile, ci cu gîndurile; şi un idol rod al minţii este la fel de insultător pentru Dumnezeu ca şi un
idol rod al mîinilor.„Mintea ştie că nu Te cunoaşte", spunea Nicolaus Cusanus, „căci ştie că Tu nu poţi fi
cunoscut, afară dacă ceea ce este de necunoscut poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul
atins." „Dacă cineva ar prezenta un concept prin care să poţi fi priceput", mai spune Nicolaus, „ştiu că acel
concept nu ar fi un concept despre Tine, căci orice noţiune se izbeşte de zidul Paradisului... Aşijderea,dacă
cineva ar vraa să vorbească despre faptul că Te înţelege, căutînd să ofere un mijloc prin care Tu să poţi fi
priceput, omul acela ar fi încă departe de Tine... într-atît eşti Tu mai presus de orice concepte pe care ar
putea să le formuleze un om."Lăsaţi de capul nostru, noi tindem imediat să-L reducem pe Dumnezeu la
nişte termeni cu care putem opera. Am vrea să-L aducem în poziţia în care să ne putem folosi de El sau, cel
puţin, să ştim unde Se află atunci cînd avem nevoie de El. Am dori un Dumnezeu pe care să-L putem
controla într-o oarecare măsură.Avem nevoie de sentimentul de siguranţă care rezultă din faptul că ştim
cum arată Dumnezeu, iar felul în care ni-L închipuim noi este, bineînţeles, o imagine compozită alcătuită din
toate tablourile religioase pe care le-am văzut, din cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut sau de care
am auzit şi din toate gîndurile mai înalte pe care le-am avut.Dacă toate acestea sună ciudat în auzul omului
modern, este numai datorită faptului că, timp de o jumătate de secol, tot ce am auzit despre Dumnezeu am
acceptat ca fiind de la sine înţeles. Slava lui Dumnezeu nu s-a arătat oamenilor acestei generaţii. Dumnezeul
creştinismului contemporan este doar cu puţin superior zeilor Greciei şi Romei antice, dacă nu cumva chiar
inferior acestora,în sensul că el este slab şi neajutorat, pe cînd ei, cel puţin, aveau putere.Dacă Dumnezeu
nu este ceea ce ne imaginăm noi, atunci cum să ne gîndim la El? Dacă este într-adevăr incomprehensibil,
aşa cum proclamă Crezul, şi inaccesibil, cum afirmă Pavel, cum putem noi, creştinii, să ne astîmpărăm dorul
după El? Cuvintele dătătoare de speranţă: „împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu, şi vei avea pace" răsună şi
astăzi, după trecerea atîtor secole; dar cum să ne împrietenim noi cu Cineva care scapă oricăror eforturi
susţinute ale minţii şi inimii? Şi cum să ni se pretindă să cunoaştem ceea ce nu poate fi cunoscut?„Poţi
spune tu că poţi pătrunde adîncimile lui Dumnezeu", întreabă Ţofar din Naama; „că poţi ajunge la
cunoştinţa desăvîrşită a Celui Atot puternic? Cît cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adîncă decît Locuinţa
morţilor: ce poţi şti?"„Tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul", a spus Domnul nostru,
„şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere".Evanghelia după Ioan ne revelează cît de neajutorată este mintea
omenească în faţa marii Taine care este Dumnezeu, iar în Epistola întîi către Corinteni Pavel ne învaţă că
Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin descoperirea de Sine înfăptuită de către Duhul Sfînt în inima
omului care-L caută.Dorinţa fierbinte de a cunoaşte Ce nu poate fi cunoscut, de a pătrunde Nepătrunsul, de
a atinge şi gustă Inaccesibilul se naşte din chipul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în natura umană. Adîncul
cheamă adîncul şi, deşi pângărit şi legat de ţărînă prin teribilul dezastru pe care teologii îl numesc „Cădere",
sufletul îşi intuieşte originea şi tînjeşte să se întoarcă la izvorul care l-a născut. Cum ar putea s-o facă?
Răspunsul Bibliei este simplu: „prin Isus Hristos, Domnul nostru". În Hristos şi prin Hristos Dumnezeu Se
4
descoperă total, deşi El Se arată nu raţiunii, ci credinţei şi dragostei. Credinţa este un organ al cunoaşterii,
iar dragostea un organ al experienţei. Dumnezeu a venit la noi prin întrupare; prin ispăşire ne-a împăcat cu
Sine, iar prin credinţă şi dragoste intrăm şi rămînem în prezenţa Lui.„Cu adevărat Dumnezeu este de o
infinită măreţie", spune înflăcăratul rapsod al lui Hristos,Richard Rolle; „mai mult decît putem gîndi; ...nu
poate fi cunoscut de către lucrurile create; şi noi nu-L putem cunoaşte niciodată aşa cum este în Sine. Dar
chiar acum şi aici, oriunde inima începe să ardă de dorinţa după Dumnezeu, ea este ajutată să vadă acea
lumină necreată, inspirată şi împlinită de darurile Duhului Sfînt, gustă bucuria cerului. Ea transcende toate
lucrurile văzute şi este înălţată către dulceaţa vieţii veşnice... În aceasta constă dragostea perfectă: cînd
toate năzuinţele minţii, toate lucrările tainice ale inimii sînt înălţate în dragoste către Dumnezeu." Faptul că
Dumnezeu poate fi cunoscut cu sufletul într-o dulce experienţă personală, rămînînd totuşi la o depărtare
infinită de orice privire curioasă a raţiunii, constituie un paradox care este cel mai bine descris ca:”Bezna
nopţii pentru minte, dar rază de soare pentru inimă.”Frederick W. Faber Autorul celebrei lucrări „Norul
necunoaşterii” dezvoltă această teză în cartea sa. El arată că, în dorinţa sa de a se apropia de Dumnezeu,
inima însetată descoperă că Fiinţa Divină sălăşluieşte într-un tărîm neştiut, ascunsă îndărătul unui nor de
necunoaştere; cu toate acestea, ea nu trebuie să se lase descurajată, ci să-şi angajeze voinţa în căutarea
asiduă a lui Dumnezeu. Norul acesta se află între Dumnezeu şi cel care-L caută, pentru ca el să nu-L poată
vedea niciodată limpede pe Dumnezeu în lumina propriei lui înţelegeri, nici să-L simtă prin simţămintele
sale. Dar, prin îndurarea lui Dumnezeu, credinţa poate pătrunde în prezenţa Sa, dacă sufletul în căutare
crede Cuvîntul şi perseverează în căutarea sa.Miguel de Molinos, un sfânt spaniol, a susţinut acelaşi lucru.
În lucrarea sa,„Călăuza Spirituală,”El ne spune că Dumnezeu ia sufletul de mînă şi-l conduce pe calea credinţei
curate „şi, făcîndu-l să priceapă că trebuie să renunţe la toate consideraţiile raţiunii sale, îl conduce
înainte... Şi, astfel,sufletul, cu ajutorul unei simple şi umile cunoaşteri prin credinţă, îl caută numai pe
Mirele său, purtat pe aripile dragostei."Pentru aceste învăţături şi pentru altele asemănătoare, Molinos a
fost declarat eretic de către Inchiziţie şi condamnat la închisoare pe viaţă. A murit în închisoare curînd după
aceea, dar adevărul pe care l-a afirmat nu va muri niciodată. Iată ce spune despre sufletul creştinului:
„...trebuie să considere că lumea întreagă, împreună cu cele mai rafinate concepţii ale celor mai înţelepte
minţi omeneşti nu-l pot învăţa nimic şi că bunătatea şi frumuseţea Preaiubitului său depăşesc infinit de
mult toate cunoştinţele lor; să fie convins că toate fiinţele create sînt prea neştiutoare pentru a-i putea
vorbi şi a-l conduce la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu... Apoi se cuvine să meargă înainte purtat de
dragostea Sa, lăsînd totul în urmă. Să-L iubească pe Dumnezeu aşa cum este El în Sine însuşi, nu aşa cum i-L
prezintă şi descrie propria sa imaginaţie".„Cum este Dumnezeu?" Dacă prin asta înţelegem: „Cum este
Dumnezeu în Sinel",pentru o asemenea întrebare nu există răspuns. Dacă vrem să spunem „Ce anume ne-a
descoperit Dumnezeu despre Sine şi poate fi priceput de către o minte pioasă?", cred că există un răspuns
deplin şi mulţumitor. Căci, deşi Numele lui Dumnezeu este tainic şi natura Lui de nepătruns, în dragostea Lui
binevoitoare El a declarat,prin revelaţie, anumite lucruri ca fiind adevărate cu privire la Sine. Pe acestea le
numim atributele Sale.Tată Atotputernic, al cerurilor Domn, îndrăznim acum un imn să-Ţi înălţăm; „Cu
bucurie îţi mărturisim atributele, Nenumăratele şi slăvitele.”Charles Wesley

Capitolul 3

ATRIBUTUL DIVIN: UN ADEVĂR REFERITOR LA DUMNEZEU

0, Maiestate indicibilă,(inexprimabilă) sufletul meu doreşte să Te privească. Strig către Tine din pulberea
pămîntului.Dar, cînd vreau să-Ţi cercetez Numele, descopăr că este tăinuit. Tu stai ascuns într-o lumină de
care nici un om nu se poate apropia; ceea ce eşti Tu nu poate fi nici conceput, nici rostit în cuvinte, căci
slava Ta e de nedescris.Şi totuşi, profeţi şi psalmişti, apostoli şi sfinţi m-au încurajat să cred că, într-o
anumită măsură, Te pot cunoaşte. De aceea, Te rog ajută-mă să cercetez tot ce ai binevoit să descoperi
despre Tine, ca pe o comoară mult mai de preţ decît toate mărgăritarele şi giuvaerurile de aur curat: căci cu
Tine voi trăi atunci cînd stelele nopţii nu vor mai fi şi cerurile vor dispărea, cînd Singurul care rămîne eşti Tu.
Amin.Studiul atributelor lui Dumnezeu, departe de a fi greoi şi searbăd, poate constitui pentru creştinii
iluminaţi un exerciţiu plăcut şi captivant. Nimic nu poate încînta mai mult sufletul însetat după

5
Dumnezeu.Ce bucurie nespusă Să zăboveşti cugetînd la Dumnezeu!Spre El să ne înălţăm gîndul, Numele
şoptindu-I;Fericire mai deplină pe Pămînt nu poate fi.Frederick W. Faber. Înainte de a merge mai departe, s-
ar părea că este necesar să definim cuvîntul atribut aşa cum este el folosit în lucrarea de faţă. Nu l-am
folosit în sens filosofic şi nici nu l-am limitat la sensul său teologic cel mai restrîns. Prin el înţelegem pur şi
simplu tot ceea ce Îi este atribuit în mod corect lui Dumnezeu,în accepţiunea cărţii noastre,şi astfel ajungem
la problema numărului de atribute divine. Învăţaţii credincioşi au păreri diferite în privinţa aceasta. Unii au
insistat că atributele divine sînt şapte, dar Faber a cîntat despre „Dumnezeul cu o mie de atribute", iar
Charles Wesley a exclamat:”Cu bucurie îţi mărturisim atributele, Nenumăratele şi slăvitele.”Este adevărat,
oamenii aceştia se închinau, nu numărau; dar poate că e mai înţelept să urmăm călăuzirea inimii subjugate
de iubire decît raţionamentele prudente ale gîndirii teologice. Dacă un atribut divin afirmă un adevăr cu
privire la Dumnezeu, nu avem de ce să încercăm să le enumerăm. Ba mai mult, numărul atributelor nici nu
contează aici, pentru această meditaţie asupra fiinţei lui Dumnezeu, deoarece vom menţiona numai cîteva
dintre ele.Dacă un atribut este ceva adevărat referitor la Dumnezeu, este în acelaşi timp şi ceva ce noi
putem concepe ca fiind adevărat despre El. Dumnezeu fiind infinit, posedă neapărat atribute despre care
noi nu timp şi ceva ce noi putem concepe ca fiind adevărat despre El. Dumnezeu fiind infinit, posedă
neapărat atribute despre care noi nu putem şti nimic. Aşa cum îl putem noi pricepe, un atribut este un
concept, un răspuns la o întrebare, o replică dată de Dumnezeu interogatoriului la care-L supunem noi cu
privire la Persoana Sa.Cum este Dumnezeu? Ce fel de Dumnezeu este El? Cum trebuie să ne aşteptăm să Se
raporteze la noi şi la restul creaturilor? Astfel de întrebări nu sînt pur academice. Ele ating adîncimile
spiritului uman, iar răspunsurile pe care le primim ne afectează viaţa, caracterul şi destinul. Cînd sînt puse
cu reverenţă şi răspunsurile lor sînt căutate în smerenie, întrebările nu pot decît să-I facă plăcere Tatălui
nostru ceresc. „El doreşte să fim preocupaţi de cunoaşterea şi iubirea Lui a scris Juliana de Norwich pînă în
ziua cînd vom fi desăvîrşiţi în ceruri... Căci, dintre toate lucrurile, contemplarea şi îndrăgirea Ziditorului fac
sufletul să se vadă mai mic în proprii săi ochi şi-l umplu de o teamă sfîntă şi de blîndeţe adevărată, de
dragoste îmbelşugată faţă de fraţii săi creştini."Dumnezeu a pregătit răspunsuri la întrebările noastre; nu
toate răspunsurile, desigur, dar suficiente pentru a ne satisface intelectul şi pentru a ne fermeca inimile. El
ne-a pus la dispoziţie aceste răspunsuri în natură,în Scriptură şi în Persoana Fiului Său.Ideea că Dumnezeu
Se revelează prin Creaţie nu este susţinută cu prea multă convingere de către creştinii moderni; totuşi, ea
este afirmată de către Cuvîntul inspirat, îndeosebi în scrierile lui David şi Isaia în Vechiul Testament şi în
Epistola lui Pavel către Romani în Noul Testament. Revelaţia prin Sfintele Scripturi este şi mai clară.Doamne,
cerurile cîntă slava Ta Şi-n orice stea se-oglindeşte înţelepciunea Ta, Dar, mai presus de toate,Numele-Ţi
Preasfînt Ni-l revelezi în veşnicu-Ţi Cuvînt.Isac Watts O parte a mesajului creştin, sacră şi indispensabilă,
mărturiseşte că splendoarea revelaţiei în plinătatea ei a venit prin întrupare, cînd Cuvîntul Veşnic S-a făcut
trup şi a locuit printre noi.Chiar dacă prin această întreită revelaţie Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie
răspunsuri referitoare la Sine,răspunsurile nu sînt cîtuşi de puţin uşor de aflat. Ele trebuie căutate prin
rugăciune, prin meditaţie îndelungată asupra Cuvîntului scris, prin muncă serioasă şi disciplinată. Oricît de
puternic ar străluci lumina, ea poate fi văzută doar de aceia care sînt pregătiţi s-o primească.Ferice de cei cu
inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!Dacă vrem să avem o concepţie corectă despre atributele lui
Dumnezeu, trebuie să învăţăm să respingem anumite cuvinte care vor începe negreşit să se înghesuie în
mintea noastră, ca de pildă trăsătură, însuşire,calitate,cuvinte care sînt potrivite şi necesare atunci cînd
discutăm despre fiinţele create, dar cu totul nelalocul lor în legătură cu Dumnezeu. Trebuie să ne dezvăţăm
de obiceiul de a ne gîndi la Creatorul nostru aşa cum ne gîndim la creaturile Lui. Este poate, cu neputinţă să
gîndim fără cuvinte, dar dacă ne îngăduim să gîndim cu cuvinte greşite, vom nutri curînd gînduri eronate;
căci cuvintele, care ne-au fost date pentru a ne exprima gîndurile, au obiceiul de a trece dincolo de
graniţele lor cuvenite şi de a determina conţinutul gîndirii. „După cum nimic nu e mai uşor decît să gîndeşti
zice Thomas Traherne tot astfel nimic nu e mai greu decît să gîndeşti corect."Şi, mai mult ca oricînd, atunci
cînd ne gîndim la Dumnezeu trebuie să gîndim corect.Un om este suma părţilor lui componente, iar
caracterul său suma trăsăturilor care-l alcătuiesc. Aceste trăsături diferă de la om la om şi chiar în unul şi
acelaşi om de-a lungul timpului. Caracterul uman nu este constant fiindcă trăsăturile sau calităţile care-l
constituie sînt instabile. Ele vin şi trec, sînt palide ca o licărire sau intense ca o torţă aprinsă de-a lungul
vieţilor noastre. Astfel, un om care la treizeci de ani este bun şi politicos, poate fi crud şi grosolan la
6
cincizeci. O asemenea schimbare este posibilă pentru că omul este făcut;el este o compoziţie, la modul cel
mai real: este suma trăsăturilor care-i alcătuiesc caracterul.În mod natural şi, de altfel, corect, noi ne gîndim
la om ca la o lucrare făurită de înţelepciunea Divină. Este şi creat şi făcut. Cum anume a fost el creat rămîne
unul din secretele nedescoperite ale lui Dumnezeu; cum a fost adus din nefiinţă la fiinţă, din nimic la ceva
ce există, nu ne este cunoscut şi poate nu va fi niciodată cunoscut decît de Acela care l-a adus în fiinţă.
Totuşi, cum l-a făcut Dumnezeu nu este un secret atît de mare şi, măcar că nu ştim decît o mică parte din
întregul adevăr, ştim că omul posedă trup, suflet şi spirit;ştim că are memorie, raţiune, voinţă, inteligenţă,
simţuri şi mai ştim că, pentru a da tuturor acestora un rost, omul posedă minunatul dar al conştiinţei. Ştim,
de asemenea, că acestea, împreună cu diferite particularităţi ale temperamentului, alcătuiesc ansamblul
sinelui uman. Ele sînt daruri ale lui Dumnezeu stabilite printr-o înţelepciune infinită, note care alcătuiesc
partitura celei mai înălţătoare simfonii a creaţiei, urzeala pe care se ţese cea mai măiastră tapiserie a
Universului.Cu toate acestea, noi gîndim precum nişte fiinţe create şi, pentru a ne exprima gîndurile,
folosim cuvinte care aparţin domeniului fiinţelor create. Dar nici gîndurile şi nici cuvintele acestea nu sînt pe
potriva Divinităţii. „Pe Tatăl nu L-a făcut nimeni", proclamă Crezul Atanasian; „El nu este nici creat, nici
născut.De la Tatăl singur Fiul este, nici făcut, nici creat, ci născut. De la Tatăl şi de la Fiul este Duhul Sfînt:
nici făcut, nici creat, nici născut, ci de la Ei purces."Dumnezeu există în Sine şi prin Sine. El nu-Şi datorează
existenţa nimănui, esenţa Sa este indivizibilă. Dumnezeu nu este alcătuit din părţi, ci este Unul în Fiinţa Sa
unitară.Doctrina unităţii divine nu înseamnă numai că nu există decît un singur Dumnezeu; ci înseamnă şi
că Dumnezeu este simplu, nu complex, una cu Sine. Armonia Fiinţei Sale este rezultatul nu al unui echilibru
perfect al părţilor componente, ci al absenţei părţilor. Între atributele Sale nu poate exista nici o
contradicţie; El nu are nevoie să-Şi suspende un atribut pentru a exercita un altul, căci în El toate atributele
Sale sînt una. Tot ce este Dumnezeu face tot ce face Dumnezeu; El nu Se împarte pentru a îndeplini o
lucrare, ci acţionează în deplina unitate a Fiinţei Sale.Aşadar, un atribut nu este o parte componentă a lui
Dumnezeu. El ne indică cum este Dumnezeu şi, după cât poate pricepe mintea raţională, am putea spune că
ne arată ce este Dumnezeu, deşi, după cum am încercat să explic, El nu ne poate spune exact ce este. Cum
anume Se vede Dumnezeu cînd Se contemplă pe Sine, numai El ştie:... nimeni nu cunoaşte lucrurile lui
Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.”Numai unui egal i-ar putea comunica Dumnezeu taina
Dumnezeirii Sale; şi a gîndi că Dumnezeu are un egal este o absurditate intelectuală.Atributele divine
reprezintă ceea ce ştim ca fiind adevărat despre Dumnezeu. Ele nu sînt calităţi pe care Dumnezeu le posedă,
ci constituie ceea ce Dumnezeu este, aşa cum Se revelează El creaturilor Sale.Dragostea, bunăoară, nu este
ceva ce Dumnezeu are şi care poate să crească, să scadă sau să înceteze.Dragostea Sa este felul Lui de-a fi,
şi iubind El este pur şi simplu El Însuşi. La fel stau lucrurile şi cucelelalte atribute. O, unic Dumnezeu! O,
Maiestate fără seamăn!Doar Tu eşti Dumnezeu!Unitate neţărmurită şi neschimbată!Ocean insondabil!Izvor
al vieţii, A Ta viaţă e-a Ta .

Capitolul 4

SFÎNTA TREIME

Dumnezeul părinţilor noştri, Tu, Cel care domneşti În lumină, cât de bogată, cât de plăcută urechii este
limba ţării mele! Şi totuşi, cînd încercăm să exprimăm minunile Tale, cît de sărace par cuvintele noastre, iar
limba atît de aspră! Cînd ne gîndim la taina înfricoşată a Dumnezeirii Triune, rămînem muţi de uimire
înaintea rugului în flăcări cerem nu să înţelegem, ci să Te adorăm cum se cuvine pe Tine, 0, Tu, Unul în Trei
Persoane, Dumnezeul nostru. Amin.A medita la cele trei Persoane ale Dumnezeirii înseamnă a străbate cu
gîndul grădina de la răsărit de Eden şi a păşi pe Pământ sfînt. Cea mai sinceră încercare a noastră de a
pătrunde taina de nepătruns a Treimii nu poate fi decît zadarnică şi numai reverenţa cea mai profundă o
poate salva de aroganţă.Unii oameni care resping tot ceea ce nu pot explica au tăgăduit faptul că
Dumnezeu este o Treime. Supunîndu-L pe Cel Preaînalt unei cercetări reci, limitate la ce văd ochii, ei au
conchis că nu este cu putinţă ca El să fie Unul şi totodată Trei. Ei uită că propria lor viaţă este un mister; nu

7
ţin seama de faptul că explicaţia adecvată a celui mai simplu fenomen din natură zace neştiută de noi şi că
nu-l putem explica mai bine decît putem explica taina Dumnezeirii.Orice om trăieşte prin credinţă,
necredinciosul la fel ca şi cel credincios; unul prin credinţa în legile naturii, altul prin credinţa în Dumnezeu.
Orice om, în decursul întregii lui vieţi, acceptă realitatea fără să ceară explicaţii. învăţatul cel mai perspicace
poate fi redus la tăcere cu o singură întrebare:„Ce?".Răspunsul la această întrebare rămîne pentru
totdeauna în abisul necunoaşterii care depăşeşte capacitatea oricărui om de a descoperi realitatea.
„Dumnezeu îi ştie drumul, El îi cunoaşte locuinţa", dar omul muritor nu-l va şti niciodată.Thomas Carlyle,
urmându-l pe Platon, îl zugrăveşte pe om ca pe un profund gînditor păgân care atrăit pînă la maturitate într-
o peşteră întunecată şi care ajunge deodată să vadă răsăritul soarelui: „Ce mare ar fi mirarea lui", exclamă
Carlyle, uimire extaziată la vederea a ceea ce noi privim zilnic cu indiferenţă! Cu cîtă spontaneitate şi
deschidere, asemeni unui copil şi totuşi cu maturitatea unui adult, i s-ar încălzi inima în faţa acelui
spectacol... Vederea cîmpului verde acoperit cu muşchi şi flori, copacii, munţii, rîurile, freamătul mării;
oceanul de azuriu de deasupra; vîntul ce-l străbate de la un ţărm la altul, norul întunecat luînd forma pe
care o doreşte şi care acum varsă foc, acum grindină şi acum ploaie; ce sunt toate acestea? Da, ce sînt ele?
De fapt, noi nu ştim încă şi nu vom putea şti niciodată".Cît de diferiţi sîntem noi, care ne-am obişnuit cu
toate acestea, care am ostenit să ne mai mirăm!„Nu datorită înţelegerii noastre superioare nu realizăm
această dificultate", spune Carlyle, „ci datorită uşurătăţii noastre trufaşe, datorită neglijenţei, datorită
absenţei priceperii. Atunci cînd nu mai gîndim încetăm să ne mai minunăm... Noi numim ”electricitate”
flacăra ce izbucneşte din norul întunecat şi o explicăm savant, ba chiar o reproducem în laborator: dar ce
anume este ea?De unde vine? încotro se îndreaptă? Ştiinţa a făcut multe pentru noi; dar vai de ştiinţa care
ne ascunde nemărginirea profundă, sacră a Necunoaşterii, pe care n-o putem pătrunde niciodată, la
suprafaţa căreia ştiinţa noastră pluteşte ca o spumă uşoară. Lumea aceasta, în pofida întregii noastre ştiinţe
şi a tuturor ştiinţelor, continuă să rămînă un miracol; minunată, de nepătruns,magică şi mai mult de atît,
pentru oricine vrea să reflecteze la ea."Cuvintele acestea pătrunzătoare, aproape profetice, au fost scrise în
urmă cu mai bine de un secol,dar nici una din răsunătoarele realizări ale ştiinţei şi tehnologiei de atunci nu
au invalidat nici măcar un cuvînt şi nu au dovedit ca fiind depăşite nici un punct sau o virgulă din ele. Noi
încă nu cunoaştem destul! Salvăm aparenţele repetînd în mod uşuratic jargonul popular al
ştiinţei.Exploatăm măreaţa energie care străbate lumea noastră; o stăpînim perfect cu maşini şi utilaje;
Spiritul lumii, materialismul şi agasanta prezenţă a lucrurilor au înăbuşit lumina din sufletul
nostru,transformîndu-ne într-o generaţie de păpuşi din paie. Ne ascundem ignoranţa îndărătul cuvintelor şi
ne este ruşine să ne minunăm, ne este teamă să şoptim cuvîntul „taină".Biserica nu a şovăit să
propovăduiască doctrina Sfintei Treimi. Fără să pretindă că o înţelege pedeplin, ea şi-a prezentat mărturia şi
a afirmat neîncetat ceea ce ne învaţă Sfînta Scriptură.Unii tăgăduiesc faptul că Sfintele Scripturi
propovăduiesc Treimea Dumnezeirii, pe temeiul că întreaga idee a trinităţii în unitate este o contradicţie în
termeni; dar, din moment ce noi nu putem înţelege nici măcar căderea unei frunze pe marginea drumului,
sau cum iese din găoace un pui de graur, de ce am pretinde că înţelegem ceva din Sfînta Treime? „Vom avea
o imagine mai înaltă despre Dumnezeu", spune Miguel de Molinos, „ştiind că El este de nepătruns şi mai
presus de capacitatea noastră de înţelegere, decît dîndu-I vreun chip, încercînd să definim frumuseţea
fiinţei Lui cu ştiinţa noastră neîndestulătoare."Nu toţi cei care s-au numit creştini au fost de-a lungul
secolelor trinitarieni, dar, aşa cum prezenţa lui Dumnezeu în stâlpul de foc strălucea deasupra taberei lui
Israel în tot timpul călătoriei sale prin pustie,declarînd întregii lumi: „Acesta este poporul Meu", la fel a
strălucit şi credinţa în Treime deasupra Bisericii întîilor născuţi, începînd cu vremea apostolilor, în timp ce ea
a continuat să dăinuiască de-a lungul veacurilor. Credinţa aceasta a fost însoţită de puritate şi putere. Sub
stindardul ei au mărşăluit apostolii, părinţii, martirii, misticii, autorii de imnuri, reformatorii, iniţiatorii
marilor treziri spirituale şi pecetea girului divin s-a văzut în viaţa lor şi în osteneala lor. Deşi aveau păreri
diferite în chestiuni minore, doctrina Treimii îi unea pe toţi.Ceea ce Dumnezeu declară inima credincioasă
mărturiseşte fără să aibă nevoie de o altă dovadă. Într-adevăr, a cere o dovadă înseamnă a lăsa loc îndoielii
şi cînd ai dovezi credinţa este inutilă. Cel care are darul credinţei va recunoaşte înţelepciunea din
următoarele cuvinte pline de îndrăzneală ale unuia dintre primii părinţi ai Bisericii: „Cred că Isus Hristos a
murit pentru mine fiindcă este incredibil; cred că El a înviat din morţi fiindcă este imposibil".Aceasta a fost
şi atitudinea lui Avraam, care, în ciuda tuturor dovezilor, a rămas tare în credinţă, dîndu-I slavă lui
8
Dumnezeu. A fost şi atitudinea lui Anselm, „al doilea Augustin", unul dintre cei mai mari gînditori ai
creştinismului, care a susţinut că credinţa trebuie să preceadă orice încercare de a înţelege.Reflecţia asupra
adevărului revelat decurge în mod firesc din existenţa credinţei, dar credinţa vine mai întîi la urechea ce
aude, nu la mintea ce cugetă. Omul credincios nu cântăreşte Cuvîntul, ajungînd la credinţă printr-un şir de
raţionamente, nici nu caută confirmarea credinţei în filosofie şi ştiinţă. Strigătul lui este:Dimpotrivă,
Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi înseamnă aceasta că trebuie să
renunţăm la învăţătură şi erudiţie ca fiind lipsite de valoare în domeniul religiei revelate? Nicidecum!
învăţatul are o sarcină de o importanţă vitală ce trebuie îndeplinită în cadrul unui perimetru bine definit.
Datoria lui este să garanteze puritatea textului, pentru ca acesta să fie cît mai fidel Cuvîntului scris iniţial. El
compară verset cu verset pînă ce descoperă adevăratul înţeles al textului.Dar aici se şi sfîrşeşte autoritatea
sa.El nu trebuie să adopte niciodată o atitudine de judecător faţă de ceea ce s-a scris.Să nu se încumete să
aducă înţelesul Cuvîntului înaintea scaunului de judecată al raţiunii lui. Să nu îndrăznească să elogieze sau
să condamne Cuvîntul ca fiind rezonabil sau nerezonabil, ştiinţific sau neştiinţific. După ce a descoperit
înţelesul, acel înţeles îl va judeca pe el şi niciodată invers.Doctrina Treimii este un adevăr al inimii. Numai
duhul omului poate pătrunde dincolo de perdea pentru a ajunge în Sfînta Sfintelor. „Fă-mă să Te caut
însetat de dor", implora Anselm, „fă-mă să tînjesc după Tine atunci cînd Te caut; lasă-mă să Te găsesc în
dragoste şi să Te iubesc atunci cînd Te găsesc."Dragostea şi credinţa se simt acasă în preajma tainei
Dumnezeirii. Fie ca raţiunea să îngenuncheze plină de reverenţă în curtea de afară!Hristos nu a şovăit să
folosească forma de plural atunci cînd a vorbit despre Sine, alături de Tatăl şi Duhul: „Noi vom veni la el, şi
vom locui împreună cu el".(Ioan 14:23). Şi a mai spus: „Eu şi Tatăl una sîntem."(Ioan 10:30). Este deosebit
de important să ne gîndim la Dumnezeu ca la o Trinitate în unitate, fără să confundăm Persoanele sau să
divizăm Esenţa. Numai astfel vom avea o gîndire corectă despre Dumnezeu, care să fie vrednică de El şi de
propriile noastre suflete.Tocmai afirmaţia Domnului nostru că El este egal cu Tatăl i-a înfuriat pe oamenii
„religioşi" din timpul Său şi I-a adus în cele din urmă moartea prin răstignire. Atacul împotriva doctrinei
Treimii, condus două secole mai tîrziu de către Arius şi alţii a fost şi el îndreptat împotriva afirmaţiei lui
Hristos despre dumnezeirea Sa. În timpul controversei ariene, trei sute optsprezece părinţi ai Bisericii (mulţi
dintre ei mutilaţi sau purtînd urmele rănilor provocate de violenţa fizică suferită în timpul
persecuţiilor anterioare) s-au întrunit la Niceea şi au adoptat o afirmaţie de credinţă din care redăm o
secţiune:”Cred în singurul Domn. Isus Hristos.Singurul Fiu al lui Dumnezeu,Născut din El înaintea
vremurilor.Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină,Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu
Adevărat,Născut şi nu creat,Din aceeaşi esenţă cu Tatăl, Prin care au fost făcute toate lucrurile.”Timp de mai
bine de o mie şase sute de ani, această afirmaţie a rămas în picioare ca test suprem al credinţei adevărate şi
pe bună dreptate, deoarece condensează în limbaj teologic învăţătura Noului Testament despre poziţia
Fiului în Dumnezeire.Crezul de la Niceea aduce un omagiu şi Duhului Sfint ca fiind Dumnezeu la rîndul Său,
egal cu Tatăl şi cu Fiul:”Cred în Duhul Sfînt,Domnul şi Dătătorul vieţii.Care purcede de la Tatăl şi de la
Fiul,Care la un loc cu Tatăl şi Fiul,Trebuie adorat şi slăvit.”Afară de problema dacă Duhul purcede numai de la
Tatăl sau de la Tatăl şi de la Fiul, această învăţătură a vechiului crez a fost susţinută şi de Biserica de Răsărit,
şi de cea de Apus, şi de toţi creştinii, cu excepţia unei mici minorităţi.Autorii Crezului Atanasian au exprimat
cu mare grijă relaţia dintre cele Trei Persoane cu fiecare dintre celelalte, completînd lacunele gîndirii
omeneşti cît au putut mai bine şi rămînînd totuşi în hotarele Cuvîntului inspirat. „În această Treime", spune
Crezul, „nici o Persoană nu este înainte sau după cealaltă,nu este mai mare sau mai mică: ci toate trei sînt
deopotrivă veşnice, egale şi nedespărţite."Cum se armonizează cuvintele acestea cu afirmaţia lui Isus: „Tatăl
este mai mare decît Mine"?(Ioan 14:28). Aceşti teologi de odinioară au ştiut şi au scris în Crez: „Egal cu Tatăl
în ce priveşte Dumnezeirea Lui; mai prejos decît Tatăl în ce priveşte umanitatea Lui", şi interpretarea
aceasta se recomandă oricărui căutător serios al adevărului într-o zonă în care lumina este orbitoare.Pentru
a răscumpăra omenirea, Fiul Cel Veşnic nu a părăsit sînul Tatălui Său; cît timp a umblat printre oameni, El a
vorbit despre Sine ca despre „singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui"şi S-a referit din nou la Sine ca la
„Fiul omului, care este în cer" Recunoaştem că aici este o taină mare, dar nu şi o confuzie. Prin întruparea
Sa, Fiul Şi-a acoperit dumnezeirea, dar nu Şi-a anulat-o. Unitatea Dumnezeirii făcea cu neputinţă ca El să
renunţe la ceva din Dumnezeirea Lui. Cînd a luat chip de om, El nu S-a degradat şi nu a devenit, nici măcar
pentru un timp, mai puţin decît fusese înainte. Dumnezeu nu poate deveni mai puţin decît ceea ce este.
9
Pentru Dumnezeu, a deveni ceva ce nu a fost dintotdeauna e un lucru de neconceput.Persoanele
Dumnezeirii, fiind una, au o singură voinţă. Ele lucrează întotdeauna împreună şi nici cea mai mică acţiune
nu are loc vreodată fără acordul imediat al celorlalte două. Fiecare act al lui Dumnezeu este împlinit de
întreaga Trinitate, în unitate deplină. Aici, desigur, sîntem nevoiţi să-L concepem pe Dumnezeu în termeni
omeneşti. Ne gîndim la Dumnezeu în analogie cu omul, iar rezultatul va fi inevitabil mai prejos de adevărul
suprem; dar, dacă trebuie să ne gîndim la Dumnezeu, trebuie s-o facem adaptînd gîndurile şi cuvintele
fiinţelor create la Creator. Este o greşeală, chiar dacă e de înţeles, să concepem Persoanele Dumnezeirii ca
stînd de vorbă una cu alta, dezbătînd şi ajungînd la un acord prin schimb de idei, aşa cum fac oamenii.
Întotdeauna am avut impresia că Milton a introdus un element de slăbiciune în celebrul său roman,
„Paradisul pierdut”,cînd a prezentat Persoanele Dumnezeirii stînd de vorbă despre răscumpărarea rasei
umane.Cînd Fiul lui Dumnezeu a umblat pe pămînt ca Fiu al omului, El a vorbit de multe ori cu Tatăl şi Tatăl
I-a răspuns, ca Fiu al omului, El mijloceşte acum Înaintea lui Dumnezeu pentru poporul Său. Dialogul dintre
Tatăl şi Fiul relatat în Scriptură trebuie să fie întotdeauna înţeles ca avînd loc între Tatăl etern şi Omul Isus
Hristos. Comuniunea aceea instantanee şi imediată dintre Persoanele Dumnezeirii care există din veşnicie
nu cere sunet, efort sau mişcare:în mijlocul tăcerii veşnice Cuvîntul infinit a fost rostit;Nimeni nu l-a auzit
decît Cel ce I-a grăit Şi liniştea n-a contenit.Ce minunat! Ce vrednic de-nchinare!Nici un cânt sau sunet nu
se-aude,dar peste tot şi-n orice ceas în dragoste, înţelepciune şi putere Tatăl dă grai Cuvîntului etern şi
preaiubit.O idee răspîndită printre creştini împarte lucrarea lui Dumnezeu între cele Trei Persoane,
acordîndu-I fiecăreia o parte anume, ca, de pildă, creaţia revenindu-I Tatălui, răscumpărarea Fiului şi
naşterea din nou, Duhului Sfînt. Acest lucru este adevărat în parte, dar nu în întregime, fiindcă Dumnezeu
nu Se poate diviza astfel încît o Persoană să lucreze în timp ce alta este inactivă. în Scripturi, cele Trei
Persoane sînt prezentate ca acţionînd în unitate şi armonie în toate măreţele lucrări care au loc în
Univers.În Sfintele Scripturi,Lucrarea creaţiei Îi este atribuită Tatălui (Gen. 1:1), Fiului (Col. 1:16) şi Duhului
Sfînt (Iov 26:13 şi Ps. 104:30).Întruparea este prezentată ca fiind realizată de către cele Trei Persoane în
acord deplin (Luca 1:35), deşi numai Fiul S-a făcut trup şi a locuit printre noi. La botezul lui Hristos, Fiul a
ieşit din apă, Duhul S-a coborât asupra Lui şi glasul Tatălui S-a auzit vorbind din ceruri (Mat. 3:16-
17).Probabil că cea mai frumoasă descriere a lucrării de Ispăşire o găsim în Evrei 9:14, unde se afirmă că
Hristos, prin Duhul Cel Veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi ca jertfă fără cusur Înaintea lui Dumnezeu; şi aici Le
vedem pe cele Trei Persoane lucrînd împreună.Învierea lui Hristos este de asemenea atribuită cînd Tatălui
(Fapte 2:32), cînd Fiului (Ioan 10:17-18), cînd Duhului Sfînt (Rom. 1:4).Mîntuirea omului ca individ este
prezentată de către apostolul Petru ca fiind lucrarea tuturor celor Trei Persoane ale Dumnezeirii (1 Petru
1:2) şi ni se spune că în sufletul creştinului locuiesc Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt (Ioan 14:15-23).Doctrina Treimii,
aşa cum am afirmat deja, este un adevăr care vorbeşte inimii. Faptul că nu poate fi explicată într-un mod
satisfăcător, în loc să fie împotriva ei, pledează în favoarea ei. Un astfel de adevăr a trebuit să fie revelat:
nimeni nu şi l-ar fi putut imagina.O, binecuvântată Treime! O, Maiestate pură!Voi, Trei într-Unul!Veşnic unic
Dumnezeu, Treime Sfîntă!Binecuvântaţi fie toţi Cei Trei Dumnezeule, Tu, Cel ce Unul eşti. Pe Tine Te
preamărim.(Frederick Faber).

Capitolul 5

EXISTENŢA ÎN SINE A LUI DUMNEZEU

Doamne al tuturor făpturilor! Numai Tu poţi afirma: EU SÎNT CEL CE SÎNT: şi totuşi, noi, care suntem făcuţi
după chipul Tău putem repeta fiecare „eu sînt", mărturisind astfel că ne tragem din Tine şi că vocea noastră
nu este decît un ecou al glasului Tău. Te recunoaştem pe Tine ca măreţul Original ale cărui copii sîntem noi,

10
imperfecte, dar pline de recunoştinţă, şi aceasta datorită bunătăţii Tale. Te adorăm, o, Tată Etern:
Amin.”Dumnezeu;nu are început" a spus Novatian şi tocmai acest concept al absenţei începutului
deosebeşte ceea ce este Dumnezeu de ceea ce nu este Dumnezeu.„Origine" este un cuvînt care se poate
aplica numai lucrurilor şi fiinţelor create. Cînd ne gîndim la ceva care are origine, nu ne gîndim niciodată la
Dumnezeu. Dumnezeu există în Sine, pe cînd toate lucrurile create provin neapărat din ceva, începîndu-şi
existenţa la un moment dat. în afară de Dumnezeu, nimic nu-şi mai are cauza în sine.Prin încercarea noastră
de a descoperi originea lucrurilor, noi ne mărturisim credinţa că totul a fost creat de Cineva care nu a fost
creat de nimeni. Experienţele curente ne învaţă că totul „provine" din altceva. Tot ceea ce există trebuie să
fi avut o cauză care îl precede şi a fost cel puţin egală cu el, pentru că un lucru mic nu poate produce ceva
mai mare decît el. Orice om sau lucru poate să fie concomitent rezultatul unei cauze şi cauza altei persoane
sau a altui lucru; şi tot aşa, pînă ajungem la Cel care este cauza tuturor, fără ca El Însuşi să aibă o cauză în
afară de Sine.Când pune întrebarea „Dar cine L-a făcut pe Dumnezeu?", Copilul recunoaşte, fără să-şi dea
seama, statutul său de fiinţă creată. Conceptul de cauză, sursă sau origine este deja bine întipărit în mintea
sa. El ştie că tot ce se află în jurul său provine din ceva din afara sa şi nu face decît să extindă acest concept
asupra lui Dumnezeu. Micul filosof gîndeşte în idiomul său de fiinţă creată şi, în ciuda lipsei de informaţii
temeinice, el raţionează corect. Lui trebuie să i se explice că Dumnezeu nu are început şi acest lucru i se va
părea greu de înţeles, deoarece introduce o categorie nefamiliară, care contrazice tendinţa de a descoperi
cauza fiecărui lucru, tendinţă foarte adînc înrădăcinată în toate fiinţele inteligente şi care-i îndeamnă să
caute mereu începuturile nedescoperite.Nu este uşor, ba, poate, este chiar imposibil, să reflectezi îndelung
la o fiinţă căreia nu i se poate aplica ideea de origine. Aşa cum, în anumite condiţii, un punct minuscul de
lumină poate fi văzut mai clar nu privind direct la el, ci concentrîndu-ne privirea asupra unui punct apropiat,
la fel este şi cu noţiunea de Necreat. Când încercăm să ne concentrăm gîndirea asupra Celui care este
necreat, s-ar putea să nu vedem nimic fiindcă El locuieşte într-o lumină de care nu se poate apropia nici un
om. Numai prin ochii credinţei şi ai dragostei putem să-L zărim atunci cînd trece prin dreptul adăpostului
nostru din crăpătura stîncii. „Şi chiar dacă această cunoaştere este foarte incertă, vagă şi generală", spune
Miguel de Melinos, „totuşi,fiind supranaturală, ea are drept rezultat o cunoaştere mult mai clară şi adecvată
a lui Dumnezeu decît orice formă de cunoaştere senzorială sau particulară pe care am putea să ne-o
formăm în viaţa aceasta,fiindcă orice imagine fizică sau senzorială este nespus de departe de ceea ce este
Dumnezeu.Mintea omenească, fiind creată, întîmpină în preajma Celui Necreat o stinghereală lesne de
înţeles. Ni se pare cam incomod să admitem prezenţa Unuia care depăşeşte întru totul sfera cunoaşterii
noastre. Ne cam nelinişteşte gîndul că există Cineva care nu ne dă socoteală pentru faptul că există, nu
răspunde înaintea nimănui, există în Sine, fiind autodependent şi suficient Sieşi.Filosofia şi ştiinţa nu au
privit întotdeauna cu bunăvoinţă ideea existenţei lui Dumnezeu, motivul fiind faptul că ele s-au dedicat
misiunii de a explica rostul lucrurilor şi nu manifestă îngăduinţă pentru ceva ce refuză să le dea socoteală
despre sine. Filosoful şi omul de ştiinţă vor recunoaşte că există multe lucruri pe care nu le cunosc; dar asta
e cu totul altceva decît a admite că există ceva ce ei nu vor putea cunoaşte niciodată,pentru care nu posedă
nici o metodă spre a-l descoperi. A recunoaşte că există Cineva care ne transcende, care nu poate fi
încadrat în nici una din categoriile noastre, care nu poate fi etichetat cu un nume şi care nu poate fi somat
să Se prezinte în faţa judecăţii raţiunii noastre, nici obligat să Se supună curiozităţii noastre: aşa ceva cere
foarte multă smerenie, mai multă decît posedăm cei mai mulţi dintre noi, aşa că încercăm să salvăm
aparenţele coborîndu-L pe Dumnezeu la nivelul nostru sau, cel puţin, la un nivel la care considerăm
accesibil nouă. Dar, vai, cum ne scapă! Fiindcă El este pretutindeni şi nicăieri, fiindcă „unde" se referă la
materie şi spaţiu, iar Dumnezeu este independent de ambele. Timpul sau mişcarea nu au nici o influenţă
asupra Lui, El este dependent doar de Sine şi nu este dator cu nimic lumii pe care mîna Sa a creat-o.Infiniţi,
nemărginiţi şi unici, Maiestuoşi, însinguraţi şi sublimi Trei. Tu eşti întotdeauna Una, Măreaţă unitate
aTreimii! Unic în măreţie, unic în slavă. Cine poate frumuseţea să-Ţi descrie? înfricoşată Treime!Frederick
W. Faber Nu este cîtuşi de puţin o bucurie să ne dăm seama de faptul că milioane de oameni dintre noi,
care trăim într-o ţară plină de biblii, sîntem membri ai unei biserici şi lucrăm pentru a promova religia
creştină putem, cu toate acestea, să ne petrecem toată viaţa fără a încerca măcar o dată să reflectăm serios
la fiinţa lui Dumnezeu. Puţini dintre noi şi-au lăsat inimile să privească, pline de uimire, la Cel ce ESTE, la
Fiinţa care există în Sine şi care e mai presus de orice gînduri ale omului. Astfel de gînduri sînt prea
11
dureroase, preferăm să ne gîndim la ceva mai la îndemîna noastră: cum să facem o cursă de şoareci mai
eficientă, de pildă, sau cum să facem să crească două fire de iarbă în locul unde pînă acum creştea doar
unul. Şi din această cauză plătim acum un preţ foarte mare ce constă în secularizarea religiei şi în decăderea
vieţii noastre lăuntrice.Poate că vreun creştin sincer, dar nedumerit, ar vrea ca în acest moment să întrebe
care este importanţa practică a conceptelor pe care încerc să le prezint aici. „Ce importanţă ar avea lucrul
acesta pentru viaţa mea?" ar putea întreba el. „Ce poate să însemne existenţa în Sine a lui Dumnezeu
pentru mine şi pentru alţii ca mine, într-o lume ca a noastră şi în astfel de vremuri?"Răspunsul meu este că,
deoarece noi sîntem lucrarea mîinilor lui Dumnezeu,toate problemele noastre şi răspunsurile la ele sînt
teologice.O oarecare cunoaştere a Dumnezeului care lucrează în Univers este indispensabilă pentru a-ţi
forma o filosofie de viaţă sănătoasă şi o concepţie temeinică despre lume. Mult citatul sfat al lui Alexander
Pope:”Cunoaşte-te pe tine însuţi,Nu te-ncumeta să-L cercetezi pe Dumnezeu,omul se cuvine să studieze
omul,” dacă este urmat literal, va distruge orice posibilitate a omului de a se cunoaşte pe sine altfel decît
superficial. Nu vom putea şti niciodată cine sîntem pînă nu cunoaştem măcar o fărîmă din ceea ce este
Dumnezeu. Din acest motiv, existenţa în Sine a lui Dumnezeu nu reprezintă un mănunchi de doctrine aride
şi academice, lipsite de viaţă; ci este ceva la fel de aproape de noi ca şi suflarea noastră şi la fel de practic ca
şi cea mai nouă tehnică chirurgicală.Din raţiuni cunoscute numai de El Însuşi, Dumnezeu l-a cinstit pe om
mai mult decît pe oricare altă fiinţă,creîndu-l după chipul şi asemănarea Sa. Şi trebuie să înţelegem bine că
acest chip divin în om nu este o fantezie poetică sau o idee născută din zel religios. Este un fapt teologic
temeinic, propovăduit cu claritate în întreaga Sfîntă Scriptură şi recunoscut de Biserică drept un adevăr
necesar bunei înţelegeri a credinţei creştine.Omul este o fiinţă creată, un „eu" derivat şi contingent care în
sine nu posedă nimic şi este dependent în fiecare clipă a existenţei sale de Cel care l-a creat după
asemănarea Sa. Realitatea existenţei lui Dumnezeu este necesară pentru realitatea existenţei omului.
Îndepărtaţi-L pe Dumnezeu din gîndire şi omul nu mai are nici un temei pentru propria-i existenţă.Faptul că
Dumnezeu este totul şi omul nu este nimic este un principiu de bază al credinţei şi închinării creştine; şi aici
învăţăturile creştinismului coincid cu cele ale religiilor mai avansate şi filosofice ale Răsăritului. Omul, în
ciuda genului său, nu este decît un ecou al glasului originar, o reflectare a luminii necreate. Aşa cum raza de
soare dispare cînd se rupe de soare, tot aşa, omul despărţit de Dumnezeu ajunge înapoi la nimicnicia din
care a ieşit la auzul glasului Celui ce l-a creat.Nu numai omul, dar şi tot ceea ce există se trage din acest
impuls creator continuu şi depinde de el. „La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul
era Dumnezeu... Toate lucrurile au fost făcute prin El: şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fară El.”Aşa
explică Ioan lucrul acesta şi apostolul Pavel este de acord cu el:”Pentru că prin El au fost făcute toate
lucrurile cari sunt în centru şi pe Pămînt, cele văzute şi cele nevăzute:fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie
domnii, fie stăpîniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se
ţin prin El.”La această mărturie îşi alătură glasul autorul Epistolei către Evrei, mărturisind despre Hristos că
El este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi expresia Fiinţei Sale, că El ţine toate lucrurile prin Cuvîntul puterii
Sale.în dependenţa absolută a omului faţă de Dumnezeu se înscrie posibilitatea sfinţeniei şi a păcatului.
Una din trăsăturile distinctive ale chipului lui Dumnezeu în om este capacitatea acestuia de a-şi exercita
liberul arbitru în sfera morală. Învăţătura creştinismului afirmă că omul a ales să fie independent de
Dumnezeu şi şi-a confirmat această alegere prin încălcarea deliberată a unei porunci divine. Acest act a
violat relaţia care exista între Creator şi făptura Sa; L-a respins pe Dumnezeu ca temelie a existenţei sale şi l-
a făcut pe om să-şi ia soarta în propriile mîini. De atunci, el a devenit nu o planetă care se învîrte în jurul
unui soare central, ci un soare de sine stătător, în jurul căruia trebuie să se rotească toate celelalte lucruri.O
afirmare mai pozitivă a existenţei în sine nu putea fi imaginată altfel decît prin cuvintele rostite de
Dumnezeu lui Moise:EU SÎNT CEL CE SÎNT.Tot ceea ce Dumnezeu este, toate cîte sînt Dumnezeu, e prezentat
în această declaraţie absolută a unei fiinţe independente. Şi totuşi, în Dumnezeu, şi-n ele nu este păcat, ci
chintesenţa oricărei bunătăţi, sfinţenii şi a oricărui adevăr posibil.Omul obişnuit este păcătos numai şi
numai fiindcă el contestă poziţia Sinelui lui Dumnezeu faţă de cea a sinelui său. În toate celelalte privinţe, el
recunoaşte bucuros suveranitatea lui Dumnezeu; însă o respinge în propria sa viaţă. Pentru el, stăpînirea lui
Dumnezeu se sfîrşeşte acolo unde începe stăpînirea sa. Pentru el, eul devine EU şi, astfel, îl urmează fără să-
şi dea seama pe Lucifer, pe fiul căzut al zorilor care a spus în sinea sa:”Mă voi sui în cer, îmi voi ridica
scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; ...voi fi ca Cel Prea înalt."(Isaia 14:13,14). Atît de
12
insidios este „eul,” încît puţini sînt conştienţi de prezenţa sa. Deoarece omul se naşte rebel, el nu-şi dă
seama că este rebel. Afirmarea constantă a „eului său,” în măsura în care se gîndeşte la el, i se pare ceva cu
totul normal. El este gata să se dăruie, uneori chiar să se sacrifice pentru atingerea unui scop dorit,
dar niciodată nu consimte să abdice. Nu contează cît de jos ar aluneca pe scara acceptării sociale, în ochii
săi el se consideră un rege pe tron şi nimeni, nici măcar Dumnezeu, nu-i poate lua acest tron.Păcatul are
multe chipuri, dar esenţa sa este aceeaşi. O fiinţă morală, creată pentru a se închina înaintea tronului lui
Dumnezeu, şade pe tronul propriului său „eu” şi, de la acea înălţime, declară: „eu sunt.” Acest lucru este
păcatul în esenţa sa concentrată; dar, deoarece este ceva firesc, pare ceva bun. Numai atunci cînd, cu
ajutorul Evangheliei, sufletul este adus înaintea Celui Preasfînt fără scutul protector al neştiinţei,numai
atunci teribila incongruenţă morală se dezvăluie cugetului său. în limbajul evanghelizării, omul care este
astfel confruntat cu prezenţa Dumnezeului Atotputernic este un om convins de păcatul său. Hristos S-a
referit la aceasta cînd a vorbit despre Duhul pe care-L va trimite în lume:”Şi cînd va veni El, va dovedi lumea
vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.”Prima împlinire a acestor cuvinte ale lui Hristos a
avut loc în Ziua Cincizecimii, după ce Petru a ţinut prima mare predică creştină: „După ce au auzit aceste
cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: ”Fraţilor, ce să facem?". Acest
„ce să facem?"este strigătul ce ţîşneşte din străfundul inimii oricărui om care şi-a dat seama că este un
uzurpator şi că şade pe un tron furat. Oricît ar fi de dureroasă, tocmai această consternare morală acută
determină adevărata pocăinţă şi formează un creştin robust, după ce penitentul a fost detronat şi a găsit
iertare şi pace prin intermediul Evangheliei.„Puritatea inimii înseamnă să voieşti un singur lucru", a spus
Kierkegaard şi putem parafraza acest adevăr declarînd: „Esenţa păcatului înseamnă să voieşti un singur
lucru", pentru că a interpune voinţa noastră în calea voinţei lui Dumnezeu înseamnă a-L detrona pe
Dumnezeu şi a ne asuma rolul suprem în mica împărăţie a sufletului omenesc. Acesta este păcatul în
profunzimea sa, aceasta este esenţa păcatului.Păcatul se poate înmulţi şi ajunge cît nisipul de pe ţărmul
mării, dar toate aceste păcate sînt în esenţă unul singur. Păcatele există pentru că există păcat. Iată motivul
pentru care este atît de hulită doctrina despre decăderea naturală, care susţine că omul nepocăit nu poate
face nimic altceva decît să păcătuiască şi că faptele lui bune nu sînt, de fapt, cîtuşi de puţin bune. Cele mai
bune acte religioase ale sale sînt respinse de Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a respins jertfa lui Cain. Numai
după ce îi va restitui tronul furat, îi va primi Dumnezeu faptele.Străduinţa creştinului de a fi bun, în timp ce
această înclinaţie spre afirmarea sinelui trăieşte încă în el ca un fel de reflex moral inconştient, este foarte
bine descrisă de către apostolul Pavel în capitolul din Epistola către Romani; iar mărturia lui este în deplină
concordanţă cu învăţătura profeţilor. Cu opt sute de ani înainte de venirea lui Hristos, profetul Isaia a
identificat păcatul ca răzvrătire împotriva voii lui Dumnezeu şi ca impunerea dreptului fiecărui om de a
alege singur pe ce cale să meargă: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi", spune el, „fiecare îşi vedea de drumul
lui", şi nu cred că există vreo descriere mai exactă afirmînd că un principiu lăuntric al sinelui constituie sursa
întregului comportament uman, transformând tot ceea ce fac oamenii în ceva rău. Pentru a ne mântui pe
deplin, Hristos trebuie să contracareze această înclinaţie a firii noastre; El trebuie să planteze un nou
principiu în noi, astfel încît comportamentul nostru ulterior să izvorască din dorinţa de a încuraja cinstirea
lui Dumnezeu şi facerea de bine aproapelui nostru. Păcatele vechiului „eu” trebuie să moară şi singurul
instrument prin care pot fi omorîte este crucea.”Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze"(Luca 9:23) a spus Domnul nostru şi, cîţiva ani mai tîrziu, Pavel a putut
spune victorios:”Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte
în mine."(Galateni 2:20).Dumnezeul meu, nimiceşte-n mine puterea păcatului şi nu-l lăsa să se înalţe
sfidător împotriva Ta!Nu e de ajuns că Tu m-ai iertat.Crucea trebuie să se-nalţe şi „eul” meu pe ea să fie
atîrnat.Dumnezeu al dragostei, puterea Ta arată-Ţi:Nu e de-ajuns să ştiu că a înviat Hristos,şi eu, cătînd la
cerurile sfinte,Să mă ridic din morţi aş vrea, asemeni lui Hristos.Imn creştin grecesc.

Capitolul 6
ATOTSUFICIENŢA LUI DUMNEZEU

Învaţă-ne, o, Dumnezeule, că Tu nu ai nevoie de nimic. Dacă ai avea nevoie de ceva, acel lucru ar fi măsura
imperfecţiunii Tale: şi cum ne-am putea noi închina unuia care este imperfect? Dacă nu ai nevoie de nimic,
13
înseamnă că nici nu ai nevoie de nimeni, deci nici de noi. Noi Te căutăm fiindcă noi avem nevoie de Tine,
căci în Tine avem mişcarea, viaţa şi fiinţa. Amin.„Tatăl are viaţa în Sine",(Ioan 5:26) a spus Domnul nostru şi
o caracteristică a învăţăturii Lui era ştiinţa de a exprima în cîteva cuvinte adevăruri atît de înalte, încît să
transceandă cele mai înalte culmi ale gîndirii omeneşti. Dumnezeu, a spus El, Îşi este suficient Sieşi; El este
ceea ce este în Sine, în accepţiunea supremă a acestor cuvinte.Orice este Dumnezeu şi tot ceea ce este
Dumnezeu, El este în Sine. Orice formă de viaţă este în şi din Dumnezeu, fie că este vorba de forma cea mai
rudimentară de viaţă inconştientă, fie de cea extrem de conştientă de sine şi inteligentă a unui serafim;
orice fărâmă de viaţă este un dar de la Dumnezeu.Viaţa lui Dumnezeu, dimpotrivă, nu este un dar de la
altcineva. Dacă Dumnezeu ar primi darul vieţii, sau orice alt dar, de la altcineva, acel altul ar fi de fapt
Dumnezeu. Un mod simplu, dar corect, de a ne forma o imagine despre Dumnezeu este să ne gîndim la El
ca la Cel care cuprinde toate lucrurile, care dă tot ceea ce există, fără ca El Însuşi să poată primi vreun lucru
pe care să nu-l fi dat El mai întîi.A admite că Dumnezeu are trebuinţă de ceva, înseamnă a admite
nedesăvîrşirea fiinţei divine. „Trebuinţă" este un cuvînt caracteristic fiinţelor create şi nu poate fi folosit cu
referire la Creator. Dumnezeu Se află într-o relaţie voluntară cu tot ceea ce a creat El, însă nu are nici o
relaţie necesară cu ceva exterior Sieşi. Interesul pe care îl poartă creaturilor Sale izvorăşte din voinţa Lui
suverană, nu din vreo nevoie pe care acele făpturi I-ar putea-o satisface, nici din vreo contribuţie pe care
ele şi-ar putea-o aduce la desăvârşirea Celui care este desăvîrşit în Sine.Acum va trebui să ne schimbăm din
nou cursul obişnuit al gîndurilor şi să încercăm să pricepem ceea ce este unic, ceea ce este adevărat doar în
această situaţie şi nicăieri altundeva. Modul nostru obişnuit de a gîndi admite existenţa nevoii în rîndul
fiinţelor create. Nimic nu este complet în sine, ci necesită ceva exterior sieşi pentru a exista. Toate
fiinţele care respiră au nevoie de aer; orice organism are nevoie de hrană şi de apă. Dacă aerul şi apa ar
dispărea de pe pămînt, orice formă de viaţă ar muri într-o clipă.Putem afirma la modul axiomatic că, pentru
a rămîne în viaţă, orice fiinţă creată are nevoie de un alt lucru creat şi toate lucrurile au nevoie de
Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu nu-I este necesar nimic.Rîul creşte datorită afluenţilor săi, dar unde este
afluentul care L-ar putea face să crească pe Acela din care se trag toate lucrurile? Căci infinitei Sale plinătăţi
îşi datorează fiinţa întreaga creaţie.Ocean insondabil: orice viaţă izvorăşte din Tine, Şi viaţa Ta este fericea-Ţi
Unitate.Frederick Fuber Întrebarea de ce a creat Dumnezeu universul îi mai tulbură încă pe gînditori; dar,
chiar dacă nu ştim de ce,cel puţin putem şti că El nu a adus lumea în fiinţă pentru a-Şi satisface vreo nevoie
neîmplinită, aşa cum omul construieşte o ca să, pentru ca ea să-l adăpostească de frigul iernii sau cultivă cu
grîu un ogor, pentru a-şi asigura hrana necesară. Cuvîntul necesar Îi este cu totul străin lui Dumnezeu.Din
faptul că Dumnezeu este Fiinţa ce se situează mai presus de toate lucrurile, rezultă că El nu poate fi înălţat.
Nimic nu este deasupra Lui, nimic dincolo de El. Orice mişcare în direcţia Sa înseamnă înălţare pentru
creatură; îndepărtarea de El înseamnă coborîre. El îşi menţine poziţia prin Sine Însuşi, fără să ceară
permisiunea nimănui. Aşa cum nimeni nu-L poate susţine, tot astfel nimeni nu-L poate degrada. E scris că
„El ţine toate lucrurile prin Cuvîntul puterii Lui.”(Evrei 1:3). Cum poate fi El ridicat ori susţinut de lucrurile pe
care El le ţine?Chiar dacă toţi oamenii ar orbi dintr-o dată, soarele ar continua să strălucească ziua şi stelele
noaptea, căci ele nu datorează nimic milioanelor de oameni care beneficiază de lumina lor. în mod similar,
dacă toţi oamenii de pe Pămînt ar deveni atei, aceasta nu L-ar afecta în nici un fel pe Dumnezeu. El este
ceea ce este în Sine Însuşi, independent de oricine altcineva. Credinţa în El nu adaugă nimic perfecţiunii
Sale; îndoiala cu privire la El nu ştirbeşte cu nimic ceea ce este El.Dumnezeul Atotputernic, tocmai pentru că
este Atotputernic, nu are nevoie de nici un sprijin. Imaginea unui Dumnezeu agitat, băgăreţ, care Se
linguşeşte pe lîngă oameni pentru a le intra în graţii nu e deloc plăcută; dar, dacă privim cu atenţie la
concepţia obişnuită despre Dumnezeu, exact aşa ceva percepem.Creştinismul veacului al douăzecilea L-a
pus pe Dumnezeu pe lista nevoiaşilor, dependent de mila publică. Atît de bună este părerea noastră despre
noi înşine, încît ne este uşor, ca să nu spunem că ne place, să credem că Dumnezeu are nevoie de noi. Dar
adevărul este că Dumnezeu nu este mai mare datorită nouă şi nici nu ar fi mai mic dacă noi n-am exista.
Existenţa noastră se datorează în întregime hotărîrii lui Dumnezeu, nu vreunui merit al nostru ori unei
necesităţi divine.Poate că gîndul cel mai greu de îndurat pentru egoismul nostru înnăscut este acela că
Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul nostru. Adesea ni-L închipuim ca pe un Tată ocupat, nerăbdător,
oarecum frustrat,agitîndu-Se încoace şi încolo în căutare de ajutor pentru a-Şi îndeplini mărinimosul plan
de a aduce în lume pacea şi mîntuirea; însă, aşa cum a spus lady Juliana: „Am văzut într-adevăr că
14
Dumnezeu face toate lucrurile, fie ele cît de mici".Dumnezeul care a făcut toate lucrurile cu siguranţă că nu
are nevoie de nimeni care să-I vină în ajutor.Prea multe apeluri misionare sînt bazate pe această frustrare
imaginară a Dumnezeului cel Atotputernic.Un vorbitor dibaci poate foarte uşor stîrni mila ascultătorilor săi
nu doar faţă de păgîni, ci şi pentru Dumnezeul care a încercat cu atîtea eforturi şi de atîta timp să-i
mîntuiască, dar a dat greş, din lipsă de sprijin. Mi-e teamă că mii de tineri intră în lucrarea creştină fără o
motivaţie mai înaltă decît aceea de a-L scăpa pe Dumnezeu din situaţia jenantă în care L-a adus dragostea
Sa şi din care s-ar părea că nu poate ieşi datorită posibilităţilor Lui limitate. Dacă adăugăm la aceasta o
măsură oarecare de idealism lăudabil şi o doză considerabilă de compasiune faţă de cei nenorociţi, vom
obţine adevărata forţă motrice din spatele unei mari părţi a activităţii creştine de astăzi.Repet: Dumnezeu
nu are nevoie de apărători. Din veşnicie în veşnicie El nu este apărat de nimeni. Ca să comunice cu noi într-
un limbaj pe care să-l putem înţelege, în Scriptură, Dumnezeu face deseori uz de termeni militari; dar fără
îndoială că intenţia Lui nu a fost niciodată ca noi să gîndim despre Tronul Măririi din locurile prea înalte ca
fiind luat cu asalt şi că Mihail împreună cu oştile sale ori cu alte fiinţe cereşti l-ar apăra împotriva unei
răsturnări prin forţă. A gîndi astfel înseamnă a înţelege greşit tot ce ne spune Biblia despre Dumnezeu. Nici
iudaismul şi nici creştinismul nu ar putea fi de acord cu asemenea noţiuni puerile.Un Dumnezeu care are
nevoie de apărare ne poate ajuta doar atunci cînd El Însuşi este ajutat de către altcineva. Putem conta pe El
doar în măsura în care va învinge în nedecisa bătălie cosmică dintre bine şi rău. Un astfel de Dumnezeu n-ar
putea cîştiga respectul oamenilor inteligenţi; le-ar stîrni doar mila.Pentru a nu greşi, trebuie să avem o
imagine vrednică de Dumnezeu. Este un imperativ moral să ne curăţim gîndurile de orice idei nedemne
despre Dumnezeire şi să-L lăsăm pe El să fie şi în gîndurile noastre Dumnezeul care este în Universul Său.
Religia creştină se ocupă de Dumnezeu şi de om, însă centrul atenţiei ei este Dumnezeu, nu omul. Singurul
argument pe care îl poate invoca omul pentru revendicarea importanţei sale este faptul că a fost creat după
chipul divin; în sine însuşi, nu este nimic.Psalmiştii şi profeţii din Scriptură vorbesc cu dispreţ amar despre
omul fragil, a cărui suflare se află în nările sale, care creşte ca iarba dimineaţa, pentru a fi tăiat şi a se usca
înainte de apusul soarelui. Biblia subliniază învăţătura conform căreia Dumnezeu există pentru Sine, iar
omul pentru slava lui Dumnezeu.Slava supremă a lui Dumnezeu există mai întîi în ceruri şi aşa trebuie să fie
şi pe Pămînt.Din toate cele spuse pînă aici, putem pricepe de ce se ocupă Sfintele Scripturi atît de mult de
rolul vital pe care îl joacă credinţa şi de ce necredinţa este considerată un păcat de moarte. Dintre fiinţele
create, niciuna să nu îndrăznească să se încreadă în sine. Numai Dumnezeu Se poate încrede în Sine; toate
celelalte fiinţe trebuie să se încreadă în El. Necredinţa este, de fapt, credinţă pervertită, căci îşi pune
încrederea în omul muritor, şi nu în Dumnezeul cel Viu. Necredinciosul neagă Atotsuficienţa lui Dumnezeu
şi uzurpă atribute care nu-i aparţin. Acest dublu păcat Îl necinsteşte pe Dumnezeu şi, în cele din urmă,
distruge sufletul omului.În dragostea şi mila Sa, Dumnezeu a venit la noi în Persoana lui Hristos. Aceasta
este poziţia pe care Biserica a susţinut-o cu consecvenţă încă din zilele apostolilor. Pentru credinţa creştină,
lucrul acesta este stabilit în doctrina întrupării Fiului cel Veşnic. Totuşi, în ultimul timp, această doctrină a
ajuns să însemne ceva diferit şi mai puţin decît a însemnat ea pentru Biserica Primară. Omul Isus, aşa cum a
apărut El în trup, a fost egalat cu Dumnezeirea, iar toate slăbiciunile şi limitările Lui omeneşti au fost
atribuite Divinităţii. Adevărul este că omul care a umblat printre noi n-a fost o demonstraţie a Divinităţii
dezvăluite, ci a umanităţii desăvîrşite. Măreţia înfricoşătoare a Dumnezeirii a fost cu multă îndurare ascunsă
în învelişul fragil al naturii Sale umane, pentru a-i proteja pe oameni. „Coboară-te", i-a spus Dumnezeu lui
Moise pe munte, „şi porunceşte poporului cu tot dinadinsul să nu dea busna spre Domnul,ca să se uite,
pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei"; şi apoi: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu
poate omul să Mă vadă şi să trăiască".Creştinii de astăzi par să-L cunoască pe Hristos numai ca om. Ei
încearcă să ajungă în comuniune cu El ignorîndu-I Sfinţenia mistuitoare şi Maiestatea inaccesibilă, tocmai
acele atribute pe care Şi le-a acoperit cît a fost în lume, dar pe care Şi le-a asumat în plinătatea slavei în
momentul înălţării Sale la dreaptaTatălui. Hristosul creştinismului popular are un zîmbet şters şi un nimb
deasupra capului. El a devenit „Cineva acolo sus" care iubeşte oamenii, cel puţin pe unii oameni, iar aceştia
sînt recunoscători, dar nu foarte impresionaţi. E adevărat că ei au nevoie de El, dar şi El are nevoie de ei!Să
nu ne închipuim că adevărul despre Atotsuficienţa divină va paraliza activitatea creştină. Ba, mai
degrabă, va stimula orice efort sfînt. Deşi acest adevăr este o mustrare necesară la adresa încrederii omului
în sine, dacă este văzut în lumina perspectivei sale biblice, va îndepărta din mintea noastră povara
15
istovitoare a tot ceea ce este muritor şi ne va încuraja să luăm asupra noastră jugul uşor al lui Hristos şi să
ostenim, sub inspiraţia Duhului Sfînt, spre slava lui Dumnezeu şi spre binele oamenilor. Căci vestea bună şi
binecuvântată este că Dumnezeul care nu are nevoie de nimeni, în bunăvoinţa Lui suverană, S-a coborît
pentru a lucra în şi prin copiii Săi care-L ascultă.Dacă toate aceste lucruri par să se contrazică,Amin, aşa să
fie. Diferitele elemente ale adevărului se află într-o perpetuă antiteză, cerîndu-ne uneori să credem lucruri
aparent contradictorii,aşteptînd clipa în care vom cunoaşte pe deplin, aşa cum sîntem şi noi cunoscuţi pe
deplin.Atunci, adevărul care acum pare să fie în conflict cu el însuşi, va răsări în unitate strălucitoare şi se va
vedea că acel conflict nu exista în realitate, ci doar în minţile noastre afectate de păcat.Între timp,
împlinirea noastră lăuntrică constă în împlinirea în dragoste a poruncilor lui Hristos şi a îndemnurilor
inspirate ale apostolilor Săi.Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi.El nu are nevoie de nimeni,dar,
acolo unde credinţa este prezentă,El lucrează prin oricine.„Această frază conţine două afirmaţii, iar o viaţă
spirituală sănătoasă ne cere să le acceptăm pe amîndouă. Pentru o întreagă generaţie, prima afirmaţie s-a
aflat într-o eclipsă aproape totală; şi aceasta ne-a adus profunde daune spirituale.Izvor de bunătate, toate
binecuvântările Curg din Tine; plinătatea-Ţi nu cunoaşte lipsă;Ce altceva îţi poţi dori decît pe Tine Însuţi?
Totuşi, măcar că-Ţi eşti în toate deajuns.Doreşti inima mea nevrednică;Pe aceasta, doar pe aceasta. Tu o
ceri.”Johann Scheffler

Capitolul 7
ETERNITATEA LUI DUMNEZEU

Inimile noastre aprobă astăzi cu bucurie ceea ce mintea noastră nu va putea pricepe niciodată pe deplin,
anume eternitatea Ta, o,Tu, Cel îmbătrînit de zile! Nu exişti Tu din veşnicie, o, Doamne, Dumnezeul meu cel
Sfînt?Ne închinăm înaintea Ta, Tată Veşnic, ai cărui ani nu vor avea sfârşit; şi a Ta, Fiu Preaiubit, a cărui
purcedere din Tatăl este dintotdeauna; Te recunoaştem şi Te adorăm şi pe Tine. Duh Veşnic, care exişti şi
iubeşti dinainte de întemeierea lumii, egal în slavă cu Tatăl şi cu Fiul.Lărgeşte şi curăţă sufletul nostru ca să
fie un locaş potrivit pentru Duhul Tău, care preferă o inimă curată şi cinstită tuturor templelor din lume.
Amin.Conceptul veşniciei traversează întreaga Biblie asemenea unui semeţ lanţ muntos şi se profilează
măreţ în gîndirea ortodoxă ebraică şi creştină. Dacă am respinge acest concept, ne-ar fi complet imposibil
să înţelegem gîndurile prorocilor şi ale apostolilor, atît de pătrunse sînt ele de străvechiul vis al
veşniciei.Deoarece cuvîntul „Veşnic” este utilizat uneori de către autorii scrierilor sfinte doar în sensul de
trainic,statornic (precum dealurile veşnice")', s-au purtat discuţii aprinse în jurul faptului că acei autori nu s-
ar referi la conceptul de existenţă nesfîrşită atunci cînd folosesc acest cuvînt, ci că el ar fi contribuţia
ulterioară a teologilor. O asemenea opinie este, fără îndoială, o gravă eroare şi, după cîte îmi dau seama,nu
are nici un suport în cercetarea academică serioasă. A fost folosită de către unii învăţători ca un mijloc de
eludare a doctrinei pedepsei veşnice. Ei resping caracterul etern al răsplătirii morale şi, pentru a fi
consecvenţi, sînt obligaţi să minimalizeze întreaga idee de veşnicie. Nu este singurul caz în care s-a încercat
suprimarea adevărului, pentru a-l reduce la tăcere, ca nu cumva să apară ca probă materială împotriva unei
erori.Adevărul este că, dacă Biblia nu ar fi afirmat că fiinţa lui Dumnezeu este eternă în sensul absolut al
cuvîntului, am fi fost obligaţi să deducem lucrul acesta din celelalte atribute ale Sale şi dacă Sfînta Scriptură
nu ar fi avut nici un termen pentru a desemna veşnicia absolută, ar fi trebuit să inventăm noi unul care să
exprime acest concept, deoarece el este presupus, implicat şi, în general,considerat ca de la sine înţeles
pretutindeni în Scrierile Sfinte. Ideea de veşnicie este pentru împărăţia lui Dumnezeu ceea ce este carbonul
pentru împărăţia naturii. După cum carbonul este prezent aproape pretutindeni, fiind un element esenţial
al materiei vii şi furnizând energie pentru toate formele de viaţă, tot astfel conceptul de veşnicie este
necesar pentru a da sens oricărei doctrine creştine. De fapt, nu ştiu să existe vreo teză a crezului creştin
care să-şi poată menţine afirmaţia neştirbită, dacă eliminăm din ea ideea de eternitate.„Din veşnicie în
veşnicie, Tu eşti Dumnezeu" a zis Moise prin Duhul. „De la minus infinit la plus infinit"ar fi o altă formulare
posibilă, păstrînd sensul spuselor lui Moise. Mintea priveşte înapoi în timp pînă cînd trecutul cel mai
îndepărtat dispare, apoi se întoarce şi priveşte spre viitor pînă cînd gîndurile şi imaginaţia se prăbuşesc
epuizate; şi Dumnezeu Se află la ambele capete, neafectat de nici unul dintre ele.Timpul marchează
începutul existenţei create şi, deoarece Dumnezeu nu a început niciodată să existe, timpul nu îl poate
16
afecta în nici un fel. „A început" este un cuvânt ce aparţine categoriei timpului şi nu poate avea nicio
semnificaţie personală pentru Cel Preaînalt şi Slăvit, a cărui locuinţă este veşnicia.Care veac poate vîrsta să-
Ţi cuprindă? Dumnezeu iubit! Tu însuţi eşti propria-Ţi veşnicie.Frederick W. Faber
Deoarece Dumnezeu trăieşte într-un veşnic acum,El nu are nici trecut, nici viitor. Cînd în Scriptură
apar cuvinte ce desemnează durata, acestea se referă la timpul nostru, nu la al Lui. Cînd cele patru făpturi
vii strigă zi şi noapte, fără încetare, înaintea scaunului de domnie:”Sfânt, Sfânt, Sfnt este Domnul
Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine,”(Apoc.4:8)ele îl descriu pe Dumnezeu în
analogie cu etapele vieţii unei creaturi, folosind cele trei timpuri obişnuite;şi lucrul acesta este bun şi
corect, căci Dumnezeu, în mod suveran, a voit să fie prezentat astfel. Dar, fiindcă Dumnezeu este necreat, El
nu este afectat de acea succesiune de schimbări pe care noi o numim timp.Locuinţa lui Dumnezeu este
veşnicia, iar timpul îşi are locuinţa în Dumnezeu. El a trăit deja toate zilele noastre viitoare, aşa cum le-a
trăit pe toate cele trecute. O ilustraţie oferită de C. S. Lewis ne poate fi de ajutor aici. El ne invită să ne
imaginăm o coală de hîrtie de dimensiuni infinite. Ea ar reprezenta eternitatea. Apoi, pe foaia de hîrtie
tragem o linie scurtă, care să reprezinte timpul. După cum linia începe şi se termină pe acea suprafaţă
infinită, tot astfel timpul a început şi se va sfîrşi în Dumnezeu.Că Dumnezeu Se află la începutul timpului nu
este prea greu de înţeles, dar că El se află simultan la începutul şi sfîrşitul timpului nu este chiar uşor de
priceput; şi totuşi, aşa stau lucrurile. Noi cunoaştem timpul ca pe o succesiune de evenimente. Este modul
în care explicăm schimbările consecutive din univers. Schimbările nu au loc toate deodată, ci în mod
succesiv, una după alta, iar raportul dintre „după" şi „înainte de" ne dă ideea de timp. Noi aşteptăm ca
soarele să se deplaseze de la răsărit la apus ori ca arătătorul să se rotească pe cadranul ceasului, dar
Dumnezeu nu are de ce să aştepte după ele. Pentru El,toate lucrurile care se vor întîmpla s-au şi întîmplat
deja.De aceea, Dumnezeu poate spune:”Eu sînt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit dela
început ce are să se întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit.”(Isaia 45:21). El cuprinde dintr-o
singură privire atît începutul, cît şi sfîrşitul. „Căci timpul infinit, care este centrul eternităţii, cuprinde toate
succesiunile", spune Nicolaus Cusanus, „iar tot ceea ce nouă ni se pare a fi în succesiune nu există ulterior
noţiunii Tale, care este eternitatea... Astfel, pentru că Tu eşti Dumnezeu Atotputernic, Tu locuieşti în centrul
Paradisului, al cărui zid împrejmuitor este locul unde mai tîrziu coincide cu mai devreme, unde sfîrşitul este
una cu începutul, iar Alfa şi Omega sînt una... Căci, în interiorul Paradisului, ACUM şi ATUNCI se suprapun.
Însă, o, Dumnezeul meu, Cel absolut şi etern, Tu exişti şi-Ţi rosteşti Cuvîntul dincolo de prezent şi
trecut."Cînd a îmbătrînit, Moise a scris psalmul din care am reprodus mai devreme o propoziţie. În acest
psalm, el celebrează eternitatea lui Dumnezeu. Pentru el, acest adevăr este o realitate teologică de
necontestat, la fel de solidă şi neclintită ca şi Muntele Sinai, pe care Moise îl cunoştea atît de bine; pentru el
lucrul acesta avea o dublă semnificaţie practică, de vreme ce Dumnezeu este etern, El poate fi şi va
continua să fie singurul adăpost sigur pentru copiii Lui purtaţi de valurile timpului.”Doamne, Tu ai fost locul
nostru de adăpost, din neam în neam.”(din Ps.90).Al doilea gînd este mai puţin consolator: veşnicia lui
Dumnezeu este atît de necuprinsă, iar anii noştri pe Pământ sînt atît de infimi, încît cum am putea noi oare
întări lucrarea mîinilor noastre? Cum putem noi evita acţiunea erozivă a evenimentelor care ne vor istovi şi
ne vor nimici? Dumnezeu umple şi domină cu prezenţa Sa psalmul şi Lui îi adresează Moise rugămintea sa:
”învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!”(din Ps.90).Ajută-mă să nu irosesc
aceste cunoştinţe despre eternitatea Ta!Ar fi înţelept ca noi, cei care trăim în acest veac agitat, să medităm
îndelung şi adesea la viaţa noastră şi la zilele noastre, înainte de a da ochii cu Dumnezeu în pragul veşniciei.
Căci noi sîntem făcuţi pentru veşnicie, la fel de sigur cum sîntem făcuţi pentru timp şi, ca fiinţe morale
responsabile, trebuie să ne preocupăm de amîndouă.„A pus în inima lor chiar şi gîndul
veciniciei"(Eclesiastul 3:11) a zis propovăduitorul şi cred că aici el prezintă atît măreţia, cît şi mizeria omului.
Să fii creat pentru veşnicie şi silit să trăieşti în timp este o tragedie de proporţii uriaşe pentru omenire. Tot
ce este în noi strigă după viaţă şi permanenţă, iar în jurul nostru totul este marcat de moarte şi schimbare.
Totuşi, faptul că Dumnezeu ne-a făcut din materialul veşniciei este o slavă şi o profeţie totodată; o slavă ce-
şi aşteaptă realizarea şi o profeţie ce-şi aşteaptă împlinirea.Sper să nu mă repet inutil dacă voi reveni iarăşi
la importantul stîlp al teologiei creştine, şi anume la chipul lui Dumnezeu în om. Trăsăturile chipului divin au
fost atît de mult întunecate de păcat, încît nu sînt uşor de recunoscut, dar nu este oare just să credem că
una dintre aceste trăsături este nepotolita aspiraţie a omului după nemurire?Nu ne vei lăsa în ţarână: Tu l-ai
17
făcut pe om; de ce, el nu pricepe; El crede că n-a fost creat ca să piară apoi. Căci Tu l-ai făcut, iar Tu eşti
drept.Astfel gîndeşte Tennyson şi cele mai adînci năzuinţe ale inimii omeneşti sînt de acord cu el.
Străvechiul chip al lui Dumnezeu şopteşte în inima fiecărui om despre nădejdea veşniciei; undeva, în noi,
chipul acesta va continua să existe. Totuşi, omul nu se poate bucura, căci „lumina care-l luminează pe orice
om,venind în lume,”(Ioan 1:5) îi tulbură conştiinţa, înfricoşîndu-l cu dovezi ale propriei vinovăţii şi cu
mărturii despre moartea care se apropie. Astfel, el este prins şi măcinat între două pietre de moară: cea de
sus, a speranţei, şi cea de jos, a fricii.Dar chiar în acest punct se dezvăluie minunata relevanţă a mesajului
creştin,”Hristos Isus... a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie.” aşa a
scris cel mai de seamă dintre creştini cu puţin înainte de a se duce să-şi întîmpine călăul. Natura eternă a lui
Dumnezeu şi cea muritoare a omului se unesc pentru a ne convinge că a crede în Isus Hristos nu este o
alegere facultativă. Pentru fiecare om, alternativa este ori Hristos, ori tragedia veşnică. Din eternitate,
Domnul nostru a intrat în timp pentru a-i salva pe oamenii-fraţii Săi, a căror nesăbuinţă morală i-a făcut nu
doar nebuni în ce priveşte lumea aceasta trecătoare, ci şi robi ai păcatului şi ai morţii.O viaţă efemeră ni-i
partea aici, întristări de-o clipă, trecătoare griji; Viaţa ce nu cunoaşte sfirşit, Viaţa far' de lacrimi e
acolo.Acolo veşnic îl vom vedea Pe Dumnezeu, Regele şi Moştenirea noastră,în toată măreţia-I plină de
har Şi-n faţa Lui adînc ne vom închina.Bernard de Cluny

Capitolul 8
INFINITATEA LUI DUMNEZEU

Tatăl nostru care eşti în ceruri, îngăduie-ne să-Ţi vedem slava, fie şi din crăpătura stîncii sau dindărătul
mâinii Tale ocrotitoare.Oricare ar fi pentru noi preţul: pierderea prietenilor, a bunurilor materiale, a lungimii
zilelor noastre, îngăduindu-ne să Te vedem aşa cum eşti, ca să Te putem adora aşa cum se cuvine. Prin Isus
Hristos. Domnul nostru. Amin.Lumea este stricată, timpul se apropie de sfirşit, iar gloria lui Dumnezeu s-a
îndepărtat de Biserică, aşa cum altădată norul de foc s-a ridicat de la uşa Templului, sub privirea prorocului
Ezechiel.Dumnezeul lui Avraam Şi-a retras prezenţa perceptibilă dintre noi; un alt dumnezeu, pe care
părinţii noştri nu l-au cunoscut, îşi face loc printre noi. Pe acest dumnezeu l-am creat noi şi, fiindcă este
creaţia noastră,îl putem înţelege; fiindcă l-am creat noi, el nu ne poate niciodată surprinde, copleşi, uimi ori
transcende.Dumnezeul slavei S-a revelat uneori ca un soare care încălzeşte şi binecuvîntează, e adevărat,
însă adesea uimind, copleşind şi orbind, înainte de a vindeca şi de a dărui vedere permanentă. Acest
Dumnezeu al părinţilor noştri vrea să fie şi Dumnezeul urmaşilor lor. Trebuie doar să-I pregătim o locuinţă,
plini de dragoste, credinţă şi smerenie. Nu trebuie decît să-L dorim din toată inima noastră şi El va veni şi ni
Se va descoperi.Îi vom îngădui oare unui om sfînt şi înţelept să ne sfătuiască? Ascultaţi-l pe Anselm; sau,
mai bine zis,luaţi aminte la cuvintele lui:”Ridică-te acum, omule firav! Uită o clipă de treburile tale,
ascunde-te pentru o vreme de gîndurile ce te tulbură. Aruncă-ţi de pe umeri grijile ce te împovărează şi lasă
la o parte munca istovitoare. Preţ de cîteva clipe Fă-I loc Lui Dumnezeu şi odihneşte-te puţin în El. Intră în
cămăruţa minţii tale; dă afară toate gîndurile mai puţin cele despre Dumnezeu şi cele care te pot ajuta să-L
cauţi pe El. Vorbeşte acum, inima mea! Vorbeşte-i acum lui Dumnezeu zicînd: caut faţa Ta; faţa Ta, Doamne,
o voi căuta!”Dintre toate lucrurile care se pot gîndi sau spune despre Dumnezeu, infinitatea Lui este cel mai
greu de priceput. Pînă şi încercarea de a o concepe pare o contradicţie în sine, căci o astfel de
conceptualizare ne cere să întreprindem ceva despre care ştim de la bun început că nu vom putea duce
niciodată la bun sfîrşit.Şi totuşi, trebuie să încercăm, fiindcă Sfînta Scriptură afirmă că Dumnezeu este infinit
şi, dacă acceptăm celelalte atribute ale Sale, se impune cu necesitate să-l acceptăm şi pe acesta.Deşi
drumul este greu şi nu există nici un fel de mijloace mecanice pentru a face urcuşul mai uşor, nu trebuie să
dăm înapoi dinaintea efortului necesar pentru a înţelege. Căci, de acolo în sus, priveliştea este mai
frumoasă, iar călătoria nu se face cu piciorul, ci cu inima. Să căutăm, deci, astfel de „extaze ale gîndului şi
înălţimi ale minţii", pe care Dumnezeu ni le va da cu plăcere, ştiind că adesea Domnul dă vedere orbilor
şi şopteşte la urechea pruncilor şi sugarilor adevăruri nici măcar visate de cei înţelepţi şi pricepuţi. Acum,
orbul trebuie să vadă, iar surdul să audă. Acum trebuie să aşteptăm să primim comorile ascunse şi bogăţiile
locurilor tainice.Infinitate înseamnă, desigur, nemărginire şi este evident că minţii limitate îi este cu
neputinţă să-L priceapă pe Cel Nemărginit. În acest capitol sînt silit să gîndesc sub nivelul subiectului despre
18
care scriu, iar cititorul e constrîns şi el să gîndească la un nivel inferior obiectului meditaţiei sale. O, adîncul
bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu!Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui,gb bescxrfbc
(Romani 11:33). iar căile Lui ne depăşesc puterea de pricepere!Motivul dilemei noastre a fost sugerat mai
devreme, ne propunem să contemplăm un mod de existenţă cu totul străin nouă şi în întregime diferit de
orice altceva cunoaştem în lumea noastră obişnuită, a materiei,spaţiului şi timpului.„Aici Şi în toate
meditaţiile noastre asupra calităţilor şi esenţei lui Dumnezeu", scrie Novatian, „păşim pe un tărîm aflat
dincolo de puterea noastră de imaginaţie, iar elocinţa omenească nu este în stare să se măsoare cu măreţia
Lui. Cînd e vorba de contemplarea sau de exprimarea Maiestăţii Sale, orice elocinţa amuţeşte pe bună
dreptate, orice efort intelectual este prea plăpînd. Căci Dumnezeu este mai mare decît mintea
omenească.Măreţia Lui nu poate fi pătrunsă. Nu, căci dacă am putea noi concepe măreţia Lui, El ar fi mai
prejos de mintea omului care L-ar concepe.El este mai presus de orice limbaj şi cuvintele nu-L pot exprima.
Într-adevăr, dacă L-am putea exprima în cuvinte, El ar fi mai prejos de graiul omului care, printr-o asemenea
rostire, ar putea să cuprindă şi să rezume tot ce este El. Toate gîndurile noastre despre El îi sînt inferioare şi
cuvintele noastre cele mai nobile sînt mai prejos decît El".Din nefericire, cuvîntul infinit nu a fost folosit
întotdeauna cu sensul lui exact, ci a fost utilizat în mod neglijent cu sensul de mult sau foarte mare,ca de
exemplu atunci cînd spunem că un artist depune eforturi infinite pentru a-şi picta tabloul sau că o
învăţătoare are o răbdare infinită cu copiii. Folosit corect, cuvîntul nu se aplică nici unui lucru creat şi nici
unei fiinţe, ci numai lui Dumnezeu. Rezultă de aici că a susţine că spaţiul este sau nu infinit, înseamnă a te
juca cu cuvintele. Infinitul nu poate aparţine decît Unuia singur. Nu poate exista un al doilea.Cînd spunem
că Dumnezeu este infinit, vrem, de fapt, să spunem că El nu cunoaşte hotare.Oricum este Dumnezeu şi în
tot ceea ce este Dumnezeu, El este fără limite. Aici iarăşi trebuie să ne desprindem de înţelesul obişnuit al
cuvintelor. „Bogăţie nelimitată" şi „energie nemăsurată" sînt alte exemple de exprimare improprie.
Bineînţeles că nici o bogăţie nu este nelimitată şi nici o energie nu este nemăsurată,afară numai dacă
vorbim despre bogăţia şi energia lui Dumnezeu.Din nou, a spune că Dumnezeu este infinit înseamnă a
spune că El este nemăsurat.Mărimea sau dimensiunea este o modalitate prin care se prezintă şi se cîntăresc
lucrurile create. Ele descriu limitări,imperfecţiuni şi nu se pot aplica lui Dumnezeu. Greutatea se referă la
atracţia gravitaţională pe care o exercită pămîntul asupra corpurilor materiale; distanţa se referă la
intervalele existente între corpurile din spaţiu; lungimea înseamnă întinderea în spaţiu; şi există multe alte
măsurători cunoscute, ca de pildă cele pentru lichide, energie, sunet, lumină şi mulţimi de numere,
încercăm să măsurăm şi însuşirile abstracte şi să vorbim despre credinţă mare sau mică, despre inteligenţă
multă sau puţină, talent mare sau mic.Nu este oare limpede că toate acestea nu se aplică şi nu pot fi
folosite în cazul lui Dumnezeu? Acesta este felul în care vedem lucrarea mîinilor Sale, dar nu felul în care Îl
vedem pe El. El este deasupra, în afara lor, dincolo de ele. Ideea noastră despre măsurare cuprinde munţii şi
oamenii, atomii şi stelele, gravitaţia,energia, numerele, viteza, niciodată, însă, pe Dumnezeu. Nu putem
vorbi despre măsură, ori cantitate, ori dimensiune, ori greutate şi despre Dumnezeu în acelaşi timp, fiindcă
acestea implică gradaţii, iar în Dumnezeu nu există gradaţii. Tot ceea ce este, El este fără să crească, să I se
adauge ceva sau să Se dezvolte. Nimic nu este mai mult sau mai puţin în Dumnezeu, nici mare sau mic. El
este ceea ce este în Sine Însuşi, fără să aibă nevoie de gînduri sau cuvinte care exprimă calificative. El este
pur şi simplu Dumnezeu.Se poate ca în adâncul înfricoşător al fiinţei divine să existe atribute despre care
noi nu ştim nimic şi care nu au nici un înţeles pentru noi, după cum atributele îndurării şi harului nu au nici
un înţeles pentru serafimi sau heruvimi. Aceste fiinţe sfinte pot şti despre existenţa acestor calităţi ale lui
Dumnezeu, dar nu au capacitatea de a le experimenta în mod direct deoarece ele nu au păcătuit şi, de
aceea, nu apelează la harul şi îndurarea lui Dumnezeu. Tot aşa, ar putea exista, şi eu cred că există negreşit,
şi alte aspecte ale esenţei fiinţei lui Dumnezeu, pe care El nu le-a revelat nici chiar copiilor Săi răscumpăraţi
şi luminaţi de Duhul Sfînt. Aceste faţete ascunse ale naturii lui Dumnezeu nu privesc relaţiile Lui cu
altcineva, ci doar cu Sine Însuşi. Ele sînt a cealaltă faţă ca Lunii, despre care ştim că există, dar care nu a fost
explorată niciodată şi nu are nici o semnificaţie directă pentru oamenii de pe Pămînt. Nu avem nici un motiv
să încercăm să descoperim ceea ce n-a fost revelat. Este suficient să ştim că Dumnezeu este Dumnezeu,
însă, nemărginirea lui Dumnezeu este a noastră şi ne este făcută cunoscută spre beneficiul nostru
veşnic.Totuşi, dincolo de simpla uimire pe care ne-o produce cînd ne gîndim la ea, ce anume înseamnă ea
pentru noi? Mult, în toate privinţele, şi va însemna şi mai mult pe măsură ce îl vom cunoaşte mai bine pe
19
Dumnezeu şi pe noi înşine.Deoarece natura lui Dumnezeu este infinită, tot ce izvorăşte din ea este, de
asemenea, infinit. Noi, biete creaturi umane, sîntem mereu frustraţi de limitări impuse asupra noastră
dinăuntru şi din afară. Zilele anilor vieţii noastre sînt puţine şi zboară mai iute decît suveica ţesătorului.
Viaţa este o scurtă şi febrilă repetiţie pentru un concert pe care nu mai apucăm să-l susţinem. Tocmai cînd
s-ar părea că am dobîndit o oarecare îndemînare, sîntem siliţi să lăsăm jos instrumentele. Pur şi simplu nu
avem destul timp pentru a gîndi, a deveni, a îndeplini ceea ce alcătuirea naturii noastre ne arată că sîntem
în stare să facem.Ce mulţumire simţim cînd ne întoarcem de la limitările noastre spre un Dumnezeu care nu
are nici una!Anii veşniciei se găsesc în inima Lui. Pentru El, timpul nu trece, ci rămîne; şi cei care sînt în
Hristos împart cu El toate bogăţiile timpului nelimitat şi ai anilor fără număr. Dumnezeu nu Se grăbeşte
niciodată.Nu există termene limită pentru finalizarea lucrărilor Lui. Simplul fapt că ştim aceste lucruri ne
linişteşte sufletul şi ne relaxează nervii. Pentru cei fără Hristos, timpul este o fiară vorace; în faţa fiilor noii
creaţii,timpul se pleacă la pămînt, se gudură şi le sărută mîinile. Duşmanul vechii umanităţi devine prietenul
celei noi şi pînă şi stelele, pe cărarea lor, luptă pentru omul pe care Dumnezeu are plăcerea să-l cinstească.
Iată ce putem învăţa din nemărginirea divină!Dar asta nu e tot. Darurile lui Dumnezeu în natură îşi au
limitările lor. Sînt limitate pentru că au fost create, însă darul vieţii veşnice în Hristos Isus este la fel de
nelimitat ca şi Dumnezeu. Creştinul posedă însăşi viaţa Lui Dumnezeu şi împărtăşeşte nemărginirea Lui. În
Dumnezeu există suficientă viaţă pentru toţi şi timp suficient pentru a te bucura de ea. Tot ceea ce avem în
această viaţă naturală trece prin ciclul obişnuit al naşterii, morţii şi nefiinţei, dar viaţa din Dumnezeu e
perpetuă şi nu încetează niciodată. Şi aceasta este viaţa veşnică: să-L cunoşti pe singurul Dumnezeu
adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-a trimis El.Îndurarea lui Dumnezeu este, de asemenea, nemărginită şi
omul care a cunoscut durerea chinuitoare a vinovăţiei lăuntrice ştie că aceasta nu este doar o afirmaţie
teologică.Unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.Abundenţa păcatului este un teribil
flagel pentru lume, dar abundenţa harului este speranţa omenirii. Oricît s-ar înmulţi păcatul, el are totuşi
limite, fiindcă este produsul unor minţi şi inimi mărginite; dar acest „şi mai mult" al lui Dumnezeu ne
introduce în nemărginire. Pentru starea noastră gravă de creaturi bolnave,Dumnezeu are o infinită
capacitate de vindecare.Mărturia creştină de-a lungul secolelor a fost că „atît de mult a iubit Dumnezeu
lumea".Rămîne ca noi să vedem această dragoste în lumina infinităţii lui Dumnezeu. Dragostea Lui este
nemăsurată. Mai mult, este nelimitată. Nu are margini pentru că nu este un obiect, ci o faţetă a esenţei
naturii lui Dumnezeu. Dragostea Lui este ceva ce El Este şi, deoarece El este infinit, această dragoste poate
cuprinde la sînul ei întreaga lume creată, şi tot mai rămîne loc pentru zeci de milioane de alte lumi.”Acesta
este Dumnezeul pe care-L adorăm, Prietenul nostru credincios, neschimbat, Iubirea Lui cît Puterea-I e de
mare, Şi nu cunoaşte limite sau margini.E Isus, Cel dintîi şi Cel de pe urmă, Duhul Lui ne va călăuzi cu bine
acasă; Îl vom lăuda pentru tot ce-a fost, Şi-n El ne vom încrede pentru tot ce va veni.”
Joseph Hart

Capitolul 9
IMUABILITATEA LUI DUMNEZEU

0, Hristoase, Domnul nostru. Tu ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam. Ca şi iepurii ce se
refugiază in vizuina lor, aşa am alergat noi la Tine. pentru a fi în siguranţă; ca şi păsările care se întorc din
pribegia lor, aşa am zburat noi la Tine, pentru a avea pace. Întîmplarea şi schimbarea umplu lumea noastră,
a oamenilor şi a naturii, dar în Tine nu găsim nici schimbare, nici umbră de mutare. Ne odihnim în Tine fără
teamă şi fără îndoială şi privim spre ziua de mîine fără urmă de îngrijorare. Amin.Imuabilitatea lui
Dumnezeu este unul din atributele Lui mai uşor de înţeles, însă, pentru a-i prinde sensul,trebuie să ne
disciplinăm mintea să facă o distincţie între gîndurile pe care le avem cînd ne gîndim la lucrurile create şi
acele gînduri, mai rare, care se nasc atunci cînd încercăm să cuprindem ceea ce poate fi priceput despre
Dumnezeu.A spune că Dumnezeu este imuabil înseamnă a spune că El nu diferă niciodată de Sine Însuşi.
Ideea unui Dumnezeu care creşte sau Se dezvoltă nu există în Scriptură. Mi se pare imposibil să crezi că
Dumnezeu S-ar schimba în vreun fel. Şi iată de ce:Pentru ca o fiinţă morală să se schimbe este necesar ca
schimbarea respectivă să se efectueze într-una din următoarele trei direcţii: trebuie să treacă de la mai bine
la mai rău ori de la mai rău la mai bine; sau, în cazul în care calitatea morală rămîne aceeaşi, trebuie să se
20
schimbe în ea însăşi, de la imaturitate la maturitate, sau de la un nivel de existenţă la altul. Ar trebui să ne
fie clar că Dumnezeu nu Se poate înscrie în nici una din aceste direcţii. Perfecţiunea Sa elimină pentru
totdeauna orice posibilitate de acest gen.Dumnezeu nu Se poate schimba devenind mai bun. Deoarece El
este sfînt în mod desăvîrşit, înseamnă că nu a fost niciodată mai puţin sfînt decît este acum şi nu poate fi
niciodată mai sfînt decît este acum şi a fost întotdeauna. De asemenea, Dumnezeu nu Se poate schimba
devenind mai rău. Orice deteriorare în natura indicibil sfîntă a lui Dumnezeu este imposibilă. Ba chiar cred
că aşa ceva este imposibil de imaginat, căci, în clipa în care încercăm să ni-L imaginăm, obiectul gîndirii
noastre nu mai este Dumnezeu, ci altceva şi altcineva mai prejos de Dumnezeu. Cel la care ne gîndim
ar putea fi o creatură măreaţă şi înfricoşătoare, dar, fiindcă este o creatură, nu poate fi Creatorul ce există
prin Sine Însuşi.Aşa cum nu poate exista nici o mutaţie în caracterul moral al lui Dumnezeu, tot astfel nu
poate exista nici o schimbare în esenţa divină. Fiinţa lui Dumnezeu este unică în singurul sens corect al
cuvîntului; adică este altfel, diferită de toate celelalte fiinţe. Am văzut cum Dumnezeu diferă de făpturile
Sale prin faptul că există prin Sine, îşi este Sieşi suficient şi este etern. În virtutea acestor atribute,
Dumnezeu este Dumnezeu şi nu altceva. Cineva care poate suferi cea mai mică schimbare nici nu există prin
sine, nici nu-şi este suficient, nici nu este etern, deci nu este Dumnezeu.Doar o fiinţă alcătuită din mai multe
părţi componente se poate schimba, fiindcă schimbarea este, de fapt,o modificare a relaţiei dintre părţile
întregului sau admiterea unui element străin în compoziţia originală.Deoarece Dumnezeu există prin Sine
Însuşi, El nu este compus din mai multe părţi. în El nu există părţi care să sufere schimbări. Şi, pentru că Îşi
este în toate suficient, nimic nu poate fi adăugat fiinţei Lui din exterior.„Tot ce este alcătuit din părţi", spune
Anselm, „nu este o unitate deplină, ci este un fel de pluralitate şi variază în sine însuşi; şi, în practică sau
în teorie, este capabil de a se descompune. Dar aceste lucruri sînt străine de Tine, Cel decît care nimic mai
bun nu poate fi imaginat. Rezultă deci că nu există părţi componente în Tine, Doamne, şi că Tu eşti Unul. Tu
eşti într-o asemenea măsură o fiinţă unitară şi atît de identică cu Tine Însuţi, încît nu eşti în nici un fel altfel
decît Tine; ci Tu eşti unitatea însăşi, imposibil de divizat de imaginaţia cuiva". „Tot ce este Dumnezeu a fost
întotdeauna, şi tot ce El a fost şi este, va fi pe vecie". Nimic din ce a spus Dumnezeu vreodată despre Sine
nu va suferi modificare; nimic din ce au spus despre El profeţii şi apostolii inspiraţi nu va fi revocat.
Imuabilitatea Lui garantează acest lucru.Imuabilitatea lui Dumnezeu apare în frumuseţea ei desăvîrşită cînd
este privită în contrast cu caracterul schimbător al oamenilor. În Dumnezeu nici o schimbare nu este
posibilă; la oameni nimic nu scapă schimbării. Nici omul şi nici lumea lui nu sînt stabile, ci atît el, cît şi
lumea sînt într-o continuă mişcare.Fiecare om îşi face apariţia pentru un timp, rîzînd şi plîngînd,muncind şi
jucîndu-se, pentru ca apoi să plece, spre a face loc celor care-l vor urma în nesfîrşitul ciclu.Unii poeţi au
găsit o plăcere bolnăvicioasă în legea nestatorniciei şi au cîntat pe un ton nostalgic cîntecul permanentei
schimbări. Omar, făuritorul de corturi, a fost cel care a cîntat plin de patos şi umor despre schimbare şi
moarte, cele două maladii gemene care afectează omenirea. „Nu izbi lutul atît de dur", îl sfătuieşte el pe
olar, „bucata aceea cu care umbli cu-atîta nepăsare ar putea fi ţărâna bunicului tău"; „Cînd înalţi cupa să
sorbi din roşul vin", îi aminteşte petrecăreţului, „săruţi poate buzele vreunei fete frumoase moartă de
mult".Această notă de întristare potolită exprimată cu umor subtil conferă catrenelor sale o frumuseţe
irizată,dar, oricît ar fi de frumoasă, poezia întreagă este bolnavă de moarte. Asemeni păsării fermecate de
şarpele ce o va devora, poetul este fascinat de duşmanul care-l distruge pe el, pe toţi oamenii şi pe fiecare
nouă generaţie de oameni.Scriitorii sfinţi se confruntă, la rîndul lor, cu nestatornicia omului, dar gîndirea lor
este sănătoasă şi există o putere tămăduitoare în cuvintele lor. Ei au găsit leacul pentru teribila maladie.
Dumnezeu, spun ei, nu Se schimbă. Legea schimbării aparţine unei lumi căzute, dar Dumnezeu este imuabil
şi oamenii credinţei găsesc, în sfîrşit, eterna permanenţă în El. Între timp, schimbarea lucrează în favoarea
copiilor împărăţiei,nu împotriva lor. Transformările care apar în ei sînt lucrarea mîinii Duhului care locuieşte
în ei. „Noi toţi",spune apostolul, „privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi sîntem
schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului".Într-o lume a schimbării şi a
degradării, nici omul credinţei nu poate fi întru totul fericit. El caută instinctiv ceea ce este neschimbător şi
este îndurerat de efemeritatea lucrurilor dragi.O, Doamne! Mi-e inima bolnavă De această veşnică
schimbare;Iar viaţa aleargă trudnic de iute în cursa ei neobosită pe felurite poteci.Schimbarea nu se poate
abate pe la Tine Şi nu-şi află ecou în liniştea eternităţii Tale.Frederick W. Faber Aceste cuvinte ale lui Faber
găsesc un răspuns aprobator în fiecare inimă; totuşi, oricît de mult am deplînge lipsa statorniciei în lucrurile
21
pămînteşti, într-o lume căzută ca a noastră tocmai Capacitatea de schimbare este o comoară de aur, un dar
de la Dumnezeu, de o valoare fabuloasă, care ar trebui să ne îndemne să-I aducem neîncetate mulţumiri.
Întreaga posibilitate de răscumpărare a fiinţelor omeneşti constă în capacitatea lor de a se schimba.
Trecerea de la un fel de a fi la un altul constituie esenţa pocăinţei: mincinosul devine un om sincer, hoţul
devine cinstit, desfrînatul devine curat, cel mîndru ajunge smerit. Întreaga textură morală a vieţii este
schimbată. Gîndurile, dorinţele, sentimentele sînt transformate şi omul nu mai este ceea ce a fost înainte.
Atît de radicală este această schimbare, încît apostolul îl numeşte pe omul care am fost, „omul cel vechi",
iar pe omul care sîntem acum, „omul cel nou,care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a
făcut". (Evrei 10:9). Şi totuşi, schimbarea este mai profundă şi mai fundamentală decît ar putea arăta
faptele exterioare, fiindcă include primirea unei vieţi de o calitate diferită, superioară. Omul cel vechi, chiar
la apogeul său, nu posedă decît viaţa lui Adam; omul cel nou, însă, are viaţa lui Dumnezeu. Cînd rostim
aceste vorbe facem mai mult decît să rostim cuvinte frumoase: afirmăm un lucru întru totul adevărat. Cînd
Dumnezeu insuflă viaţă veşnică în spiritul unui om, acel om devine membrul unui ordin nou, superior, de
existenţă.În desfăşurarea procesului Său răscumpărător. Dumnezeu Se foloseşte din plin de schimbare şi,
printr-o succesiune de transformări, ajunge în cele din urmă la permanenţă. În cartea Evrei, lucrul acesta
este arătat foarte clar: „El desfiinţează astfel pe cele dintîi, ca să pună în loc pe a doua" este un fel de
rezumat al învăţăturii acestei remarcabile cărţi. Vechiul legămînt, fiind ceva provizoriu, a fost abrogat, iar
legămîntul cel nou şi veşnic i-a luat locul. Sîngele ţapilor şi al taurilor şi-a pierdut semnificaţia odată ce a
fost vărsat sîngele Mielului Pascal. Legea, altarul, preoţia erau toate temporare şi supuse schimbării; acum,
legea eternă a lui Dumnezeu este săpată pentru totdeauna în materialul viu şi sensibil din care este alcătuit
sufletul omului. Vechiul sanctuar nu mai este, dar noul sanctuar este veşnic în ceruri, iar acolo Fiul lui
Dumnezeu este preot în veci de veci.Aici vedem că Dumnezeu foloseşte schimbarea ca pe un slujitor umil,
spre a-i binecuvînta pe cei din casa Lui, dar El Însuşi este în afara legilor schimbării şi nu este afectat de nici
una din transformările care apar în Univers.Şi toate lucrurile schimbîndu-se vestesc Pe Domnul neschimbat
în veci.Charles Wesley
Problema utilităţii apare din nou. „La ce-mi foloseşte mie să ştiu că Dumnezeu este imuabil?" ar putea
întreba cineva. „Nu cumva totul e doar o speculaţie metafizică, ceva ce ar putea aduce satisfacţie
unor persoane de o anumită formaţie intelectuală, dar care nu are nici o semnificaţie reală pentru oamenii
cu simţ practic?"Dacă prin „oameni cu simţ practic" înţelegem oamenii necredincioşi, absorbiţi de treburile
lor zilnice şi indiferenţi la chemarea lui Hristos, la binele sufletului lor şi la foloasele lumii care vine, atunci o
carte ca cea de faţă nu are absolut nici un rost pentru ei; şi, din păcate, nici vreo altă carte care ia religia în
serios.Dar, deşi aceşti oameni pot alcătui majoritatea, ei nu reprezintă nicidecum întreaga populaţie. Mai
există încă acei „şapte mii" care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Aceştia cred că au fost creaţi
pentru a se închina lui Dumnezeu şi pentru a se bucura pe vecie de prezenţa Lui şi sunt dornici să înveţe cît
mai mult despre Dumnezeul cu care aşteaptă să petreacă veşnicia.În lumea aceasta unde oamenii ne uită,
îşi schimbă atitudinea faţă de noi după cum le dictează interesele personale şi îşi revizuiesc părerile despre
noi pentru cea mai mică pricină, nu este oare o sursă de minunată putere să ştii că Dumnezeu nu Se
schimbă? Că atitudinea Lui faţă de noi astăzi este identică cu cea din veşnicia trecută şi cu cea din veşnicia
care vine?Cîtă pace pentru inima creştinului să înţeleagă că Tatăl Ceresc nu diferă niciodată în felul Său de a
fi!Putem veni la El oricînd, fără să ne întrebăm dacă Îl vom găsi în toane bune, pentru a fi primiţi. El este
întotdeauna sensibil la suferinţă şi probleme, precum şi la dragoste şi credinţă. El nu are ore de primire şi
nici nu-Şi stabileşte ore la care nu primeşte pe nimeni, nici nu Se răzgîndeşte cu privire la vreun lucru.Astăzi,
în această clipă, El simte împreună cu creaturile Sale, cu pruncii, cu bolnavii, cu cei căzuţi,păcătoşi, exact
aşa cum a simţit atunci cînd L-a trimis pe Unicul Lui Fiu în lume, ca să moară pentru omenire.Dumnezeu nu
are toane, nu este distant în sentimentele Lui, nici nu-Şi pierde entuziasmul. Atitudinea Sa faţă de păcat
este acum la fel ca şi atunci cînd l-a izgonit pe omul păcătos din grădina Edenului, iar atitudinea Lui faţă de
păcătos este identică cu cea pe care a avut-o cînd Şi-a întins mîna şi a strigat:„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi
şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă".Dumnezeu nu face compromisuri şi nu are nevoie de linguşiri. El nu
poate fi înduplecat să-Şi modifice Cuvîntul şi nu poate fi dus cu vorba ca să răspundă rugăciunilor egoiste. În
toate eforturile noastre de a-L găsi pe Dumnezeu, de a face ce-I place Lui, de a fi în comuniune cu El, nu
trebuie să uităm că orice schimbare trebuie să aibă loc din partea noastră. „Eu sînt Domnul, Eu nu Mă
22
schimb". Nu trebuie decît să îndeplinim condiţiile Lui clar prezentate, să ne punem vieţile în acord cu voia
Sa revelată şi puterea Lui infinită va deveni numaidecît activă în noi, în maniera prezentată prin intermediul
Evangheliei din Cuvîntul adevărului.Izvor de viaţă! Sursă de Bine!Tu neschimbat rămâi!Nici urmă de
schimbare Nu poate umbri slava domniei Tale.Pămîntul cu tot ce are poate dispărea, Dacă măreţul Creator
aşa va vrea. El însă pe veci acelaşi rămînînd.Cu veşnicul Nume „Eu sînt"!

Capitolul 10
OMNISCIENŢA DIVINĂ

Doamne, Tu cunoşti toate lucrurile; „ştii cînd stau jos şi cînd mă scol şi cunoşti toate căile mele.” Eu nu am
ce să-Ţi aduc la cunoştinţă şi este zadarnic să încerc să ascund ceva de Tine. în lumina cunoaşterii Tale
desăvîrşite aş fi la fel de neîndemînatic ca un copilaş.Ajută-mă să dau la o parte orice grijă, căci Tu cunoşti
calea pe care merg şi când mă vei încerca voi ieşi de acolo ca aurul curat.Amin.A spune că Dumnezeu este
Omniscient înseamnă a spune că El posedă o cunoaştere perfectă, deci nu are nevoie să înveţe. Ba mai
mult, înseamnă a spune că Dumnezeu n-a învăţat niciodată şi nici nu poate învăţa.Scripturile afirmă că
Dumnezeu nu a învăţat niciodată ceva de la cineva. „Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu
sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură! Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii! Cine L-a învăţat
înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii?"(Isaia 40:13,14). „Cine a cunoscut gîndul Domnului?
Sau cine a fost sfetnicul Lui?"(Romani 11:34).Aceste întrebări retorice puse de către profetul Isaia şi
apostolul Pavel declară că Dumnezeu n-a învăţat niciodată.De aici şi pînă la concluzia că Dumnezeu nu
poate învăţa nu este decît un pas. Dacă Dumnezeu ar putea primi vreodată, în vreun fel, cunoştinţe pe care
nu le avea înainte şi pe care să nu le fi avut din veşnicie,înseamnă că El ar fi imperfect şi mai prejos de ceea
ce este. Să te gândeşti la un Dumnezeu care trebuie să şadă la picioarele unui învăţător, chiar dacă
învăţătorul ar fi un arhanghel sau un serafim, înseamnă să te gîndeşti la altcineva, nu la Dumnezeul Cel
Preaînalt, Creatorul cerului şi al Pămîntului.Această abordare negativă a omniscienţei divine este, cred eu,
cît se poate de justificată în împrejurările date Deoarece cunoştinţele noastre intelectuale despre
Dumnezeu sînt atît de reduse şi obscure, putem cîştiga un avantaj considerabil în efortul nostru de a
înţelege cum este Dumnezeu, folosind o soluţie simplă, şi anume gîndindu-ne cum nu este Dumnezeu. Pînă
în momentul de faţă, în această examinare a atributelor lui Dumnezeu, am fost siliţi să spunem adesea cum
nu este Dumnezeu. Am văzut că Dumnezeu nu are origine, nu are început, nu are nevoie de nici un ajutor,
că El nu suferă nici o schimbare şi că, în esenţa fiinţei Sale, nu există nici un fel de limitări.Această metodă,
prin care vrem să-i facem pe oameni să vadă cum este Dumnezeu arătîndu-le cum nu este El, e folosită şi de
către scriitorii inspiraţi ai Sfintelor Scripturi. „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel vecinic", zice Isaia, „Domnul
a făcut marginile pămîntului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă."(Isaia
40:28).Iar afirmaţia abruptă a lui Dumnezeu: „Eu sînt Domnul, Eu nu Mă schimb"(Maleahi 3:6a spune mai
mult despre omniscienţa divină decît un tratat de zece mii de cuvinte, dacă toate negativele ar fi eliminate
în mod arbitrar. Veridicitatea eternă a lui Dumnezeu este afirmată în formă negativă de către apostolul
Pavel: „Dumnezeu... nu poate să mintă", iar cînd îngerul a declarat că „la Dumnezeu nimic nu este cu
neputinţă",(Luca 1:37), cele două negative se unesc într-un afirmativ răsunător.Nu numai Scriptura ne
învaţă că Dumnezeu este Omniscient, ci faptul acesta trebuie dedus şi din tot ce se poate învăţa cu privire la
El. Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine în mod desăvîrşit şi, fiind sursa şi autorul tuturor lucrurilor, rezultă că El
cunoaşte tot ce se poate cunoaşte. Iar El ştie aceasta instantaneu, într-o perfecţiune deplină, care include
orice posibilă informaţie cu privire la tot ce există sau ar fi putut exista oriunde în Univers, în orice moment
din trecut, ori în viitor, în secolele sau erele nenăscute încă.Dumnezeu cunoaşte instantaneu şi fără efort
orice problemă şi toate problemele, tot ce are inteligenţă şi minţile tuturor, tot ce are duh şi fiecare duh în
parte, toată fiinţa şi orice fiinţă, toată lumea creată şi fiecare creatură în parte, orice pluralitate şi toate
pluralităţile, toată legea şi orice lege, toate relaţiile, toate cauzele, toate gîndurile, toate tainele, toate
enigmele, toate sentimentele, toate dorinţele, orice secret nerostit, toate domniile şi toate împărăţiile,
toate personalităţile, toate lucrurile văzute şi nevăzute din cer şi de pe Pămînt, mişcarea, spaţiul, timpul,
viaţa, moartea, binele, răul, raiul şi iadul.Pentru că Dumnezeu ştie în mod desăvîrşit toate lucrurile, El nu
cunoaşte un lucru mai bine decît altul, ci toate lucrurile la fel de bine. El nu descoperă nimic niciodată. El nu
23
este niciodată surprins, niciodată uimit. El nu Se miră niciodată de nimic şi (cu excepţia ocaziilor în care îi
atrage pe oameni la Sine, spre binele lor) nici nu caută informaţii, nici nu pune întrebări.Dumnezeu există
prin Sine şi în Sine şi ştie că nici o făptură nu va putea să-L cunoască pe El vreodată în mod
desăvîrşit.”Nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.”(1 Corinteni
2:11).Numai Infinitul poate cunoaşte Infinitul.În omniscienţa divină vedem puse în contrast groaza şi
fascinaţia pe care le naşte Dumnezeirea în inima omului. Faptul că Dumnezeu cunoaşte pe cineva pînă în
cele mai mici amănunte poate fi un motiv de teamă grozavă pentru omul care are ceva de ascuns vreun
păcat ce n-a fost părăsit, vreo tainică nelegiuire împotriva omului sau a lui Dumnezeu. Sufletul neoblăduit
de El are de ce să se cutremure la gîndul că Dumnezeu ştie şubrezenia tuturor pretextelor şi nu acceptă
niciodată scuzele firave invocate pentru justificarea comportamentului păcătos, de vreme ce El cunoaşte
foarte bine adevăratele motive.”Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre, şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele
noastre cele ascunse."(Ps.90:8).Ce lucru înfricoşător să-i vezi pe fiii lui Adam căutînd să se ascundă printre
copacii unei alte grădini. Dar unde ar putea să se ascundă?”Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi
unde voi fugi departe de Faţa Ta?... Dacă voi zice: „Cel puţin întunerecul mă va acoperi, şi se va face noapte
lumina dimprejurul meu!" Iată că nici chiar întunerecul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea
străluceşte ca ziua.”(Ps.139:7,11,12). Dar pentru noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea pusă
înaintea noastră în Evanghelie, cîtă negrăită binecuvîntare să ştim că Tatăl nostru Ceresc ne cunoaşte în
întregime! Nici un informator nu poate da relaţii despre noi, nici un duşman nu poate aduce vreo acuzaţie;
nici o amintire a trecutului nu poate veni asupra noastră pentru a ne face de ruşine dându-ne pe faţă
trecutul; nici o slăbiciune nebănuită din caracterul nostru nu poate ieşi la lumină, îndepărtîndu-L astfel pe
Dumnezeu de noi, fiindcă El ne-a cunoscut cu mult înainte de a-L cunoaşte noi pe El şi ne-a chemat la Sine
în deplină cunoştinţă de tot ceea ce era împotriva noastră.”Pot să se mute munţii, pot să se clatine
dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta dela tine, şi legămîntulMeu de pace nu se va clătina, zice
Domnul, care are milă de tine.”(Isaia 54:10).Tatăl nostru din ceruri ştie din ce sîntem făcuţi şi nu uită că
sîntem ţărână. El cunoaşte infidelitatea noastră înnăscută şi, din pricina Numelui Său, S-a angajat să ne
salveze. Singurul Său Fiu, cînd a trăit printre noi, a simţit durerile noastre în toată intensitatea lor
chinuitoare. Cunoaşterea nenorocirilor şi suferinţelor noastre de către Dumnezeu nu este doar teoretică; ea
este personală, caldă şi plină de compasiune. Orice s-ar abate asupra noastră, Dumnezeu ştie şi îi pasă ca
nimănui altcuiva.El tuturor oferă bucuria Sa Făcându-Se un copilaş; Om al durerii a devenit Mâhnirea toată
pentru a o purta.Să nu crezi că poţi un suspin a scoate Şi Făcătorul tău să nu fie aproape; Ori vreo lacrimă
să-ţi cadă Şi El lucirea-i să n-o vadă.Oh! El ne dă bucuria Lui durerea să ne-o curme; Lîngă noi stă El şi geme
Pînă mîhnirea ni se şterge.William Blake

Capitolul 11
ÎNŢELEPCIUNEA LUI DUMNEZEU

O, Hristoase, Tu, care ai fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar găsit fără păcat, întăreşte-ne ca să biruim
dorinţa de a fi înţelepţi şi de a fi consideraţi înţelepţi de către alţii, care sînt la fel de neştiutori ca şi noi. Ne
întoarcem atît de la înţelepciunea noastră, cît şi de la nebunia noastră şi alergăm la Tine, care eşti
înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Amin.Vom începe acest studiu sumar despre înţelepciunea divină cu
credinţa în Dumnezeu. Urmărind modelul nostru obişnuit, nu vom căuta să înţelegem pentru a putea crede,
ci să credem pentru a putea înţelege. De aceea, nu vom căuta dovezi că Dumnezeu este înţelept. Mintea
necredincioasă nu poate fi convinsă de nici o dovadă, iar inima ce I se închină nu are nevoie de ele.
„Binecuvîntat să fie Numele lui Dumnezeu, din vecinicie în vecinicie!" strigă profetul Daniel. „A Lui este
înţelepciunea şi puterea...(Daniel 2:20-22)- El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El
descopere ce este adînc şi ascuns; El ştie ce este în întunerec, şi la El locuieşte lumina."Omul credincios
răspunde la aceste cuvinte şi la cîntecul îngerilor: „A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea,
mulţămirile,cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor! Amin".(Apoc.7:12).Unui astfel de om nu-i trece prin
minte că Dumnezeu ar trebui să-i aducă dovezi ale înţelepciunii şi puterii Lui. Nu este destul că El este
24
Dumnezeu? Cînd teologia creştină declară că Dumnezeu este înţelept, prin cuvîntul „înţelept" ea înţelege
mult mai mult decît spune sau poate el spune, deoarece încearcă să folosească un cuvînt relativ pentru a
reda un sens a cărui plenitudine de necuprins ameninţă să-l rupă în bucăţi şi să-l strivească sub greutatea
ideii.„Priceperea Lui este fără margini"(Ps.147:5), zice psalmistul. Ceea ce se străduieşte să exprime teologia
aici nu este altceva decît nemărginirea însăşi.Deoarece cuvîntul infinit descrie ceea ce este unic, el nu poate
fi cuantificat. Nu putem spune „mai unic"sau „foarte infinit". În faţa nemărginirii, rămînem fără glas.Există,
într-adevăr, o înţelepciune secundară, creată, pe care a dat-o Dumnezeu cu măsură făpturilor Sale,după
cum era necesar pentru binele lor suprem; însă, înţelepciunea oricărei creaturi sau cea a tuturor creaturilor
la un loc este jalnic de mică dacă e pusă alături de înţelepciunea fără margini a lui Dumnezeu.De aceea, are
dreptate apostolul cînd Îl numeşte pe Dumnezeu drept „singurul înţelept".(1 Timotei 1:17).Adică,Dumnezeu
este înţelept în Sine, iar toată înţelepciunea sclipitoare a oamenilor sau a îngerilor nu este decît o reflectare
a acelei străluciri necreate ce izvorăşte din scaunul de domnie al Măririi din ceruri.Ideea că înţelepciunea lui
Dumnezeu este fără margini stă la baza întregului adevăr. Este o doctrină fundamentală, necesară formulării
corecte a tuturor celorlalte doctrine despre Dumnezeu. Fiind ceea ce este independent de creaturile Sale,
Dumnezeu, fără îndoială, nu este afectat de părerea noastră despre El, dar sănătatea noastră morală cere
să-I atribuim Ziditorului şi Susţinătorului Universului o înţelepciune întru totul desăvîrşită. A refuza s-o
facem ar însemna să trădăm tocmai acel lucru din noi care ne deosebeşte de animale.În Sfintele
Scripturi, înţelepciunea, cînd e folosită cu referire la Dumnezeu sau la oamenii neprihăniţi, are întotdeauna
o accentuată conotaţie morală. Este concepută ca fiind curată, iubitoare, bună. Înţelepciunea care nu e
decît şiretenie este adesea atribuită oamenilor răi, însă această înţelepciune este perfidă şi falsă.Aceste
două feluri de înţelepciune se găsesc într-un permanent conflict. Într-adevăr, văzută de pe înălţimea
muntelui Sinai ori a Calvarului, întreaga istorie a lumii se dezvăluie a fi o luptă între înţelepciunea lui
Dumnezeu şi viclenia lui Satan şi a oamenilor căzuţi. Rezultatul luptei nu este incert. Imperfecţiunea va fi
nevoită să se plece, în cele din urmă, învinsă, în faţa perfecţiunii. Dumnezeu a avertizat că îi va prinde pe
înţelepţi în viclenia lor şi va nimici priceperea celor pricepuţi.Înţelepciunea, printre altele, este aptitudinea
de a stabili ţeluri perfecte şi de a le atinge prin mijloace desăvîrşite. Ea vede sfîrşitul încă de la început,
astfel încît nu are nevoie să ghicească ori să presupună.Înţelepciunea aduce toate lucrurile în centrul
atenţiei, fiecare fiind înţeles în lumina relaţiei sale cu toate celelalte şi poate astfel să lucreze în direcţia
obiectivelor predestinate cu o precizie impecabilă.Toate lucrările lui Dumnezeu sînt îndeplinite cu o
înţelepciune desăvîrşită, întîi de toate spre slava Lui şi apoi spre binele suprem al cîtor mai mulţi, pentru
timpul cel mai îndelungat.Toate faptele Sale sînt tot atît de curate, pe cît sînt de înţelepte şi tot atît de bune,
pe cît sînt de curate şi înţelepte. Nu numai că faptele Lui n-ar putea fi făcute mai bine, ci o cale mai bună
pentru împlinirea lor nici nu poate fi imaginată. Un Dumnezeu nemărginit în înţelepciunea Lui trebuie să
lucreze într-o manieră care nu poate fi îmbunătăţită de către creaturile mărginite. O, Doamne, cît de felurite
sînt lucrările Tale!Cu înţelepciune le-ai făcut pe toate şi Pămîntul este plin de bogăţiile Tale!Fără actul
creaţiei, înţelepciunea lui Dumnezeu ar fi rămas pentru totdeauna zăvorâtă în adîncul fără sfirşit al naturii
divine. Dumnezeu a adus făpturile Sale în fiinţă pentru a Se bucura de ele şi pentru ca ele să se bucure de
El.” Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune”.(Gen.1:31).De-a lungul secolelor, mulţi
oameni au declarat că nu pot crede în înţelepciunea ce stă la baza unei lumi în care se pare că există atîta
rău. Voltaire, în lucrarea sa Candide, ne prezintă un personaj numit Dr.Pangloss, care este un optimist
incorigibil şi în gura căruia pune toate argumentele în favoarea filosofiei „lumii celei mai bune dintre toate
lumile posibile". Bineînţeles, cinicul scriitor francez a simţit o mare voluptate în a-l pune pe bătrînul
profesor în situaţii care fac filosofia sa să pară ridicolă.Perspectiva creştină asupra vieţii este însă cu mult
mai realistă decît cea a Dr. Pangloss, cu conceptul său de „raţiune suficientă". Şi anume, că lumea aceasta
nu este deocamdată cea mai bună dintre toate lumile posibile, ci o lume ce zace în umbra unui dezastru
imens: Căderea omului. Scriitorii inspiraţi insistă asupra faptului că, în prezent, întreaga creaţie suspină şi
suferă durerile naşterii datorită puternicului şoc provocat de Cădere. Ei nu încearcă să ofere „raţiuni
suficiente"; ci afirmă că „firea a fost supusă deşertăciunii nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o cu
nădejdea, însă, că şi ea va fi izbăvită...".Nu se face aici nici un efort de justificare a căilor lui Dumnezeu faţă
de oameni; se afirmă doar o stare de fapt. Fiinţa lui Dumnezeu este propria-I apărare.Dar, în ciuda stării
noastre de plîns, există speranţă. Cînd va veni ceasul victoriei lui Hristos, această lume în suferinţă va fi
25
adusă în glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu. Pentru oamenii noii creaţii, vîrsta de aur nu se află în
trecut, ci în viitor, iar atunci cînd va sosi, un Univers uimit va vedea că Dumnezeu a revărsat într-adevăr, din
belşug peste noi orice fel de înţelepciune şi pricepere. Pînă atunci, speranţa noastră se bizuie pe singurul
Dumnezeu înţelept, Mîntuitorul nostru, şi aşteptăm cu răbdare desfăşurarea lentă a planurilor Sale
milostive.În ciuda lacrimilor, a durerii şi a morţii, noi credem că Dumnezeul care ne-a creat pe toţi este
infinit de înţelept şi bun. După cum Avraam nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu prin necredinţă, ci a
fost tare în credinţă, a dat slavă lui Dumnezeu şi a fost deplin încredinţat că ce făgăduieşte El poate să şi
împlinească, tot astfel ne punem şi noi speranţa numai în Dumnezeu şi nădăjduim împotriva oricărei
nădejdi, pînă se va crăpa de ziuă. Ne odihnim în ceea ce este Dumnezeu.Eu cred că numai aceasta este
credinţă adevărată. Orice credinţă care are nevoie să fie susţinută de dovezile furnizate de simţuri nu este
ocredinţă adevărată.„Tomo", i-a zis Isus. „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de ceice n-au văzut, şi au
crezut."(Ioan 20:29).Mărturia credinţei constă în aceea că, indiferent cum par lucrurile în această lume
căzută, toate lucrările lui Dumnezeu sînt făcute cu o înţelepciune desăvîrşită. întruparea Fiului cel Veşnic în
chip omenesc a fost una dintre faptele măreţe ale lui Dumnezeu şi putem fi siguri că această lucrare
uimitoare a fost îndeplinită cu o perfecţiune posibilă numai Celui Nemărginit.”Fără îndoială, mare este taina
evlaviei: Dumnezeu S-a arătat în trup.”(1 Timotei 3:16).Răscumpărarea noastră a fost, de asemenea, dusă la
îndeplinire cu aceeaşi măiestrie fără greş care caracterizează toate acţiunile lui Dumnezeu. Oricît de puţin o
înţelegem, ştim că lucrarea ispăşitoare a lui Hristos a adus o reconciliere desăvîrşitâ între Dumnezeu şi
oameni şi a deschis împărăţia cerurilor tuturor celor care cred. Preocuparea noastră nu este de a explica, ci
de a vesti. Ba chiar mă întreb dacă Dumnezeu ne-ar putea face să înţelegem tot ce s-a întîmplat acolo, la
cruce. După cum spune apostolul Petru, nici îngerii nu ştiu, oricît de mult ar dori ei să pătrundă aceste
lucruri.Acţiunea Evangheliei, naşterea din nou, venirea Duhului Sfânt în natura umană, înfrîngerea finală a
răului şi instaurarea definitivă a împărăţiei neprihănite a lui Hristos toate acestea au izvorât şi continuă să
izvorască din plinătatea infinită a înţelepciunii lui Dumnezeu. Ochiul cel mai ager al celui mai sfînt
observator din binecuvîntata societate a sferelor înalte nu ar putea descoperi nici un cusur în căile lui
Dumnezeu, prin care El aduce totul la înfăptuire şi toată înţelepciunea serafimilor şi heruvimilor strînsă la
un loc n-ar putea găsi vreo modalitate de îmbunătăţire a procedurii divine.Am ajuns la cunoştinţa că tot ce
face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că
Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El.Susţinerea adevărului despre înţelepciunea infinită a
lui Dumnezeu ca fiind o doctrină fundamentală a crezului nostru are o importanţă vitală; dar nu este de
ajuns. Prin practicarea credinţei şi a rugăciunii trebuie să-i aducem în lumea practică a experienţei noastre
cotidiene.Credinţa activă că Tatăl nostru Ceresc aşterne mereu împrejurul nostru circumstanţe
providenţiale, care lucrează spre binele nostru prezent şi bunăstarea noastră eternă aduce sufletului o
veritabilă binecuvîntare.Cei mai mulţi dintre noi trecem prin viaţă mai rugîndu-ne niţel, mai planificînd
puţin, dînd un pic din coate pentru a obţine o poziţie, sperînd, dar nefiind vreodată siguri de ceva şi, în
ascuns, temîndu-ne mereu că vom da greş. O asemenea viaţă este o tragică irosire a adevărului, care nu
aduce niciodată odihnă inimii.Există o cale mai bună: să repudiem înţelepciunea noastră şi, în locul ei, să
recurgem la înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu. Dorinţa noastră insistentă de a vedea calea înainte este
destul de firească, dar constituie o adevărată piedică în calea progresului nostru spiritual. Dumnezeu Şi-a
asumat întreaga răspundere pentru fericirea noastră veşnică şi este gata să preia conducerea vieţilor
noastre în clipa în care ne întoarcem la El cu credinţă. Iată promisiunea Lui: ”Voi duce pe orbi pe un drum
necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei; voi preface întunerecul în lumină, înaintea lor, şi
locurile strîmbe în locuri netede: iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi.”(Isaia 42:16).Lasă-L să te conducă fără să
ştii ce-i înainte,Dragostea n-are nevoie să ştie;Copiii ce se lasă conduşi de Tatăl Nu întreabă unde merg,Deşi
cărarea e neştiută Peste cimpii şi munţi singuratici. Gerhard Teisteegen
Dumnezeu ne îndeamnă mereu să ne încredem în El atunci cînd drumul este necunoscut.Eu voi merge
înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma uşile de aramă, şi voi rupe zăvoarele de fer. Iţi voi
da visterii ascunse, bogăţii îngropate, ca să ştii că Eu sînt Domnul care te chem pe nume, Dumnezeul lui
Israel."(Isaia 45:2,3).Ne simţim încurajaţi să aflăm cît de multe din lucrările măreţe ale lui Dumnezeu au fost
făcute În taină,departe de ochii curioşi ai oamenilor sau ai îngerilor. Înainte ca Dumnezeu să creeze cerurile
şi Pămîntul,întunericul acoperea faţa adîncului de ape. Cînd Fiul cel Veşnic S-a făcut trup, a fost purtat o
26
vreme în întuneric, în pîntecele gingaşei fecioare. Cînd El a murit pentru ca lumea să aibă viaţă, lucrul
acesta s-a petrecut în întuneric, nevăzut de nimeni în final. Cînd a înviat din morţi, era „dis de
dimineaţă",(Luca 24:1). Nimeni nu L-a văzut cînd a înviat. Ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Ceea ce sînt Eu
este tot ce contează pentru tine, căci în asta constă nădejdea şi pacea ta. Eu fac ceea ce fac şi la urmă totul
va ieşi la lumină, dar cum fac ceea ce fac, este treaba Mea. Încrede-te în Mine şi nu te teme".Avînd
bunătatea lui Dumnezeu, care doreşte binele nostru suprem, înţelepciunea lui Dumnezeu, care îl
plănuieşte, şi puterea lui Dumnezeu, care îl aduce la îndeplinire, ce ne lipseşte? Negreşit, sîntem cele mai
privilegiate creaturi.În toate măreţele planuri ale Creatorului nostru, Strălucesc atotputernicia şi
înţelepciunea; Lucrările Lui,prin minunata zidire, Vestesc gloria binecuvîntatului Său Nume. Thomas
Blacklock

Capitolul 12
OMNIPOTENŢA LUI DUMNEZEU

Tatăl nostru ceresc, noi le-am auzit zicînd: „Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii
fără prihană".(Gen.17:1).Dar, dacă nu ne învredniceşti Tu, prin nemărginita mărime a puterii Tale, cum am
putea noi, care sîntem din fire slabi şi păcătoşi, să umblăm pe o cale fără prihană? Ajută-ne să învăţăm să
ne folosim de lucrarea puterii tăriei care se manifesta în Hristos cînd L-ai înviat din morţi şi L-ai pus să şadă
la dreapta Ta în locurile cereşti. Amin.In timpul vedeniei sale, Ioan, autorul Apocalipsei, a auzit ceva ca
glasul unei mari mulţimi, ca vuietul unor ape mari şi ca bubuitul unor tunete puternice răsunînd prin tot
Universul; şi glasul acela proclama suveranitatea şi omnipotenţa lui Dumnezeu:”Aleluia! Domnul,
Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.”(Apoc.19:6).Suveranitatea şi omnipotenţa
trebuie să fie nedespărţite. Una nu poate exista fără cealaltă. Pentru a domni, Dumnezeu are nevoie de
putere, iar pentru a domni în mod suveran trebuie să aibă toată puterea. Şi aceasta înseamnă a fi
omnipotent:a avea toată puterea. Cuvîntul vine din limba latină şi este identic în conţinut cu termenul mai
obişnuit Atotputernic.Acesta din urmă apare de cincizeci şi şase de ori în Biblie şi nu este folosit decît cu
referire la Dumnezeu. Numai El este Atotputernic.Dumnezeu posedă ceea ce nici o creatură nu poate avea:
o incomprehensibilă plinătate de putere,o tărie absolută. Ştim acest lucru prin revelaţie divină, dar, odată
cunoscut, el este în deplin acord cu raţiunea. Admiţînd că Dumnezeu este infinit şi că există prin Sine, vom
observa imediat că El trebuie să fie şi Atotputernic, iar raţiunea îngenunchează în semn de închinare în faţa
omnipotenţei divine.„Puterea este a lui Dumnezeu"(Ps.62:11), zice psalmistul, iar apostolul Pavel declară
că natura însăşi mărturiseşte despre puterea veşnică a Dumnezeirii. Ştiind aceasta, deducem omnipotenţa
lui Dumnezeu în felul următor: Dumnezeu are putere. Fiindcă Dumnezeu este şi infinit, tot ce are El trebuie
să fie fără limite; aşadar, Dumnezeu are putere nelimitată, este omnipotent. Observăm în continuare că
Dumnezeu, Creatorul care există prin Sine, este sursa oricărei puteri care există şi, pentru că o sursă trebuie
să fie cel puţin egală cu tot ceea ce izvorăşte din ea, rezultă cu necesitate faptul că Dumnezeu este egal cu
toată puterea care există, iar aceasta înseamnă că El este Omnipotent.Dumnezeu a delegat putere
creaturilor Sale, dar, fiindu-Şi Sieşi suficient, El nu poate pierde nimic din perfecţiunea atributelor Lui şi,
deoarece puterea este unul dintre ele, Dumnezeu nu a renunţat niciodată nici măcar la o fărâmă din
puterea Sa. El dă, însă nu înstrăinează ceea ce a dat.Tot ce dă El rămîne al Lui şi se întoarce iarăşi la El. El
trebuie să rămînă de-a pururi ceea ce a fost mereu: Domnul Dumnezeul cel Atotputernic.Nu poţi citi multă
vreme Scripturile cu o inimă receptivă fără să observi deosebirea radicală dintre perspectiva oamenilor
Bibliei şi cea a oamenilor moderni. Noi suferim astăzi de o mentalitate secularizată. Acolo unde scriitorii
sfinţi L-au văzut pe Dumnezeu, noi vedem legile naturii. Lumea lor era în întregime populată; a noastră este
aproape pustie. Lumea lor era vie şi personală; a noastră este impersonală şi moartă. Dumnezeu guverna
lumea lor; lumea noastră este guvernată de legile naturii, iar noi sîntem tot mai îndepărtaţi de prezenţa lui
Dumnezeu.Şi care sînt aceste legi ale naturii care L-au dat la o parte pe Dumnezeu din minţile a milioane de
oameni? Legea are două semnificaţii. Prima este aceea de normă exterioară impusă de către autorităţi,
cum ar fi legea obişnuită împotriva furtului şi a violenţei. Cuvîntul este folosit şi pentru a desemna
uniformitatea modului în care se petrec lucrurile în Univers, însă această a doua accepţiune a cuvîntului
este eronată. Ceea ce vedem în natură nu sînt decît căile prin care puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu
27
operează în creaţie. La drept vorbind, acestea sînt fenomene, nu legi, noi însă le numim legi prin analogie
cu legile arbitrare ale societăţii.Ştiinţa observă cum anume operează puterea lui Dumnezeu, descoperă
undeva un tipar ce se repetă şi-l stabileşte ca „lege". Uniformitatea activităţilor lui Dumnezeu în creaţia Sa îi
dă omului de ştiinţă posibilitatea de a prezice cursul fenomenelor naturale. Constanţa comportamentului
lui Dumnezeu în lumea Sa reprezintă fundamentul întregului adevăr ştiinţific.Pe el îşi întemeiază omul de
ştiinţă credinţa şi de acolo porneşte pentru a realiza lucruri mari şi folositoare în domenii ca navigaţia,
chimia, agricultura şi ştiinţele medicale.Religia, pe de altă parte, trece dincolo de natură, către Dumnezeu.
Ea nu se ocupă de urmele paşilor lui Dumnezeu pe cărarea creaţiei, ci de Acela care lasă aceste urme.
Religia este interesată în primul rînd de Cel care este sursa tuturor lucrurilor, de făuritorul oricărui
fenomen. Pentru acest Unul, filosofia are diverse nume, dintre care cel mai îngrozitor ce mi-a fost dat să-l
văd este cel furnizat de Rudolf Otto:„Absoluta, gigantica, neobosita forţă activă a lumii". Creştinul îşi aduce
aminte cu deosebită bucurie că această „forţă a lumii" a zis cîndva „EU SÎNT" , iar cel mai mare învăţător
dintre toţi cîţi au existat vreodată i-a învăţat pe ucenicii Săi să I se adreseze ca unei persoane: „Cînd vă
rugaţi, să ziceţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-Se Numele Tău".(Luca 11:2).Oamenii Bibliei au
comunicat pretutindeni cu acest„gigantic absolut" într-un limbaj atît de personal pe cît poate permite graiul
omenesc şi, împreună cu El,profeţii şi sfinţii au umblat cuprinşi de extaz şi de o devoţiune caldă, intimă şi
profund împlinitoare.Omnipotenţa nu este numele dat sumei întregii puteri care există, ci atributul unui
Dumnezeu personal despre care noi, creştinii, credem că este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos şi al
tuturor celor care-şi pun încrederea în El pentru viaţa veşnică. Omul plin de reverenţă găseşte în acest
adevăr izvorul unei minunate puteri pentru viaţa sa lăuntrică. Credinţa lui se ridică, pentru a se avînta în
părtăşia cu Cel care poate face orice voieşte, pentru care nimic nu este greu sau dificil, fiindcă deţine
puterea absolută.Deoarece are sub porunca Sa toată puterea din Univers, Domnul, Dumnezeul Cel
Atotputernic poate face toate lucrurile la fel de uşor. Toate lucrările Sale sînt făcute fără efort. El nu
cheltuieşte energie care apoi trebuie să fie completată din nou. Atotsuficienţa Sa face inutilă căutarea unei
posibilităţi de reînnoire a tăriei Lui în afara propriei persoane. Toată puterea necesară pentru a înfăptui tot
ce doreşte Dumnezeu să facă locuieşte în fiinţa Sa infinită, într-o plinătate niciodată diminuată.Pastorul
prezbiterian A. B. Simpson, apropiindu-se de vîrsta mijlocie, cu sănătatea şubredă, profund descurajat şi
gata să abandoneze lucrarea creştină, s-a întîmplat să audă unul din cîntecele religioase ale negrilor:„Nimic
nu-i prea greu pentru Isus, Nimeni nu poate lucra ca El.” Mesajul i-a străpuns inima ca o săgeată, aducînd
credinţă şi speranţă şi viaţă pentru trup şi suflet. A căutat un loc unde să se retragă şi, după un timp
petrecut singur cu Dumnezeu, s-a ridicat în picioare complet vindecat şi a plecat cu o bucurie deplină
pentru a înfiinţa una dintre cele mai mari societăţi misionare pentru străinătate din lume. După această
întîlnire cu Dumnezeu, a muncit enorm în slujba lui Hristos timp de treizeci şi cinci de ani. Credinţa lui în
Dumnezeul puterii nelimitate i-a dat toată tăria de care avea nevoie pentru a merge înainte.Mă prostern în
ţarână în faţa Ta, Atotputernic Creator! Chiar heruvimii astfel se prostern cu feţele acoperite; În liniştită şi
tăcută închinare Te ador. Prietene Atotprezent, Atoateştiutor.Tu Pămîntul l-ai îmbrăcat cu haină de smarald,
Ori l-ai drapat în alb,Soarele strălucitor şi luna de pe ceru-nalt,în faţa Ta adînc se-nchină, Dumnezeule
Preaînalt. Sir John Bowring

Capitolul 13
TRANSCENDENŢA DIVINĂ

0, Doamne, Domnul nostru, nu este nimeni ca Tine sus în cer sau jos pe Pămînt. A Ta este puterea, cinstea şi
măreţia. Tot ce se află în cer ori pe pămînt este al Tău: a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. O,
Dumnezeule, căci Tu eşti Înălţat ca stăpîn peste toate. Amin.Cînd spunem că Dumnezeu este transcendent,
înţelegem, bineînţeles, faptul că El este înălţat cu mult mai presus de Universul creat, atît de sus, încît
mintea omenească nici nu poate realiza.Totuşi, pentru a ne face o idee corectă, trebuie să nu uităm că
expresia „mult deasupra" nu se referă la distanţa fizică ce-L desparte de Pămînt, ci la calitatea existenţei.
Preocuparea noastră nu este localizarea în spaţiu sau simpla altitudine, ci viaţa.Dumnezeu este duh şi,
pentru El, mărimea şi distanţele nu au nici o însemnătate. Pentru noi, ele sînt utile ca analogii şi ilustrări şi,
de aceea, Dumnezeu face mereu uz de ele atunci cînd ne vorbeşte, coborîndu-Se la capacitatea noastră
28
limitată de înţelegere. Cuvintele lui Isaia despre Dumnezeu: „Căci aşa vorbeşte Cel Prea înalt, a cărui
locuinţă este vecinică"(Isaia 57:15) dau o impresie clară de înălţime, însă asta fiindcă noi, care trăim într-o
lume a materiei, spaţiului şi timpului, avem tendinţa să gîndim în termeni proprii materiei şi nu putem
pricepe ideile abstracte, decît dacă le putem găsi o oarecare corespondenţă în lucrurile materiale. În
strădania ei de a se elibera de sub tirania lumii fireşti, inima omenească trebuie să înveţe să traducă în sens
ascendent limbajul pe care îl foloseşte Duhul pentru a ne da învăţătură.Spiritul este acela care dă
semnificaţie materiei şi afară de spirit nimic nu are valoare perenă în final. Un copilaş se îndepărtează de
grupul de turişti căruia îi aparţine şi se rătăceşte pe munte; şi, dintr-o dată,dispoziţia mentală a membrilor
grupului se schimbă în întregime. Admiraţia mută faţă de frumuseţile naturii face loc mîhnirii profunde
provocate de copilul pierdut. Grupul se răspîndeşte pe versantul muntelui, strigînd îngrijoraţi copilul pe
nume şi cercetînd cu grijă fiecare loc izolat unde ar putea fi ascunsă micuţa fetiţă pierdută.Ce a adus
această schimbare bruscă? Muntele acoperit de păduri este tot acolo, înălţîndu-şi vîrful pînă la nori, de o
frumuseţe ce-ţi taie respiraţia, dar acum nimeni nu-l mai bagă în seamă. Toată atenţia este concentrată
pentru găsirea unei fetiţe cu păr cîrlionţat, care nu are nici doi ani şi cîntăreşte mai puţin de zece kilograme.
Cu toate că este atît de tînără şi de măruntă, ea preţuieşte pentru părinţii şi prietenii ei mai mult decît toată
acea masă imensă a muntelui străvechi şi impunător, pe care-l admirau cu cîteva minute în urmă. Şi toată
lumea civilizată va fi de acord cu judecata lor, căci fetiţa poate iubi, poate rîde, poate vorbi şi se poate ruga,
pe cînd muntele nu poate. Calitatea fiinţei copilului îi conferă acestuia valoare.Totuşi, nu putem compara
fiinţa lui Dumnezeu cu nimic altceva, aşa cum am comparat adineaori copilul cu muntele. Nu trebuie să ne
gîndim la Dumnezeu ca ocupînd poziţia cea mai înaltă într-o ordine ascendentă a fiinţelor: pornind de la
unicelulare, urcînd apoi la peşti, păsări, animale, oameni, îngeri,heruvimi şi Dumnezeu. Aşa ceva ar însemna
să recunoaştem eminenţa, chiar preeminenţa lui Dumnezeu,ceea ce nu este suficient; trebuie să
recunoaştem transcendenţa Lui, în sensul deplin al cuvîntului.Dumnezeu este întotdeauna aparte, într-o
lumină de care nu te poţi apropia. El este tot atît de sus faţă de un arhanghel pe cît este şi faţă de o omidă,
fiindcă prăpastia care desparte arhanghelul de omidă nu este decît una finită, în timp ce prăpastia dintre
Dumnezeu şi arhanghel este infinită. Deşi foarte îndepărtate între ele pe scara lucrurilor create, arhanghelul
şi omida sînt totuşi unite prin faptul că sînt amîndouă fiinţe create. Amîndouă fac parte din categoria „ceea
ce nu este Dumnezeu" şi sînt despărţite de Dumnezeu prin nemărginirea însăşi.Reticenţa şi rîvna sînt într-
un veşnic conflict în inima care doreşte să vorbească despre Dumnezeu.Nişte muritori corupţi s-ar putea
încumeta Gloria sau harul a-Ţi cînta? Atît de sus Ţi-e urma de privirea muribundă, Că numai pin' la umbra
Feţei Tale poate să ajungă.Isaac Watts Ne consolăm, totuşi, cu gîndul că Dumnezeu Însuşi este Acela care ne
pune în inimă dorinţa de a-L căuta şi, într-o anumită măsură, ne face posibilă cunoaşterea Sa şi Se bucură
chiar şi de cea mai slabă încercare de a-L face cunoscut.Dacă vreun observator sau sfint oarecare, ce şi-a
petrecut fericitele-i veacuri pe ţărmul mării de foc ar trebui să vină pe Pămînt, cît de fără sens i s-ar părea
vorbăria necontenită a seminţiilor omeneşti încontinuă activitate. Cît de ciudate şi lipsite de conţinut i-ar
suna cuvintele serbede, banale şi nefolositoare ce pot fi auzite de la un amvon obişnuit, săptămînă de
săptămînă. Şi dacă un astfel de om ar vorbi pe Pămînt, n-ar vorbi el oare despre Dumnezeu? Nu şi-ar
fermeca şi fascina ascultătorii cu descrieri incitante despre Dumnezeire? Şi, după ce am auzit cele spuse,
am mai consimţi noi să ascultăm altceva mai prejos decît teologie, doctrina despre Dumnezeu? Nu ar trebui
deci să le cerem celor care se încumetă să ne înveţe să ne vorbească de pe muntele priveliştii divine sau să
nu mai vorbească deloc? Cînd psalmistul a văzut nelegiuirea celui rău, inima sa i-a arătat cum era posibil
lucrul acesta. „Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lui" (Ps.36:1), explică el şi, spunând aceasta, ne-a
descoperit psihologia păcatului. Cînd oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, încalcă legile Lui fără şovăială.
Teama de consecinţe nu mai reprezintă un motiv de reţinere, atunci cînd frica de Dumnezeu a dispărut.În
vremurile de odinioară, se spunea despre oamenii credinţei că „au frică de Dumnezeu" şi că „îl slujesc pe
Dumnezeu cu frică". Oricît de intimă ar fi fost comuniunea lor cu Dumnezeu, oricît de îndrăzneţe le erau
rugăciunile, la temelia vieţii lor religioase era convingerea că Dumnezeu este mare şi înfricoşător. O astfel de
idee a unui Dumnezeu transcendent străbate întreaga Biblie, dând culoare şi relief caracterului sfinţilor.
Frica aceasta de Dumnezeu era mai mult decît o presimţire a unui pericol; era o teamă nonraţională, un
sentiment acut de insuficienţă în prezenţa Dumnezeului Atotputernic.Oriunde Se arăta Dumnezeu
oamenilor în timpurile biblice, rezultatul era acelaşi un sentiment covîrşitor de groază şi spaimă, o
29
chinuitoare realizare a păcătoşeniei şi vinovăţiei. Cînd a vorbit Dumnezeu, Avraam s-a aruncat cu faţa la
Pămînt ca să asculte. Cînd Moise L-a văzut pe Domnul în rugul aprins, şi-a ascuns faţa, căci se temea să-L
privească. Vederea lui Dumnezeu într-o vedenie i-a smuls lui Isaia strigătul: „Vai de mine!" şi mărturisirea:
„Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate."(Isaia 6:5) întîlnirea lui Daniel cu Dumnezeu a fost poate
cea mai înfricoşătoare şi mai minunată dintre toate. Profetul şi-a ridicat ochii şi a văzut pe Unul pe care îl
descrie astfel: „Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau ca nişte flăcări
de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită, şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari
mulţimi". „Eu, Daniel, am văzut singur vedenia", scrie el după aceea, „dar oamenii cari erau cu mine n-au
văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă, şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur,
şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat,culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am
pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui; şi pe cînd auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu
faţa la Pămînt"(Daniel 10:6-9).Aceste experienţe arată că vederea transcendenţei divine va face curînd să
înceteze orice controversă dintre om şi Dumnezeul său. Orice dorinţă de luptă dispare din om, iar el este
gata ca, împreună cu Saul cel învins, să întrebe smerit: „Doamne, ce vrei să fac?"în contradicţie cu aceasta,
siguranţa de sine a creştinilor moderni, uşurătatea nelipsită din multe din întrunirile noastre, lipsa şocantă
de respect faţă de persoana lui Dumnezeu constituie suficiente dovezi ce demonstrează orbirea adîncă a
inimii. Mulţi se numesc cu Numele lui Hristos, vorbesc mult despre Dumnezeu şi se roagă uneori, dar
dovedesc clar că nu ştiu cine este El. „ Frica de Domnul este un izvor de viaţă", însă această frică
tămăduitoare este greu de găsit astăzi printre creştini.Discutînd o dată cu prietenul său Eckermann, poetul
german Goethe şi-a îndreptat gîndurile spre religie şi a vorbit despre abuzul comis asupra Numelui divin.
„Oamenii îl tratează, a zis el, ca şi cum Fiinţa supremă şi incomprehensibilă, pînă la care gîndul nostru nu
poate ajunge, ar fi seamănul lor! Altfel n-ar spune:”Doamne, Dumnezeule! Ce Dumnezeu! Dragă Doamne!”.
Aceste expresii devin pentru ei, în special pentru clericii care le au zilnic pe buze, cuvinte goale, nume fără
semnificaţie, cărora nu li se ataşează nici o idee. Dacă ar fi impresionaţi de măreţia Lui, ar fi muţi de
admiraţie şi, venerându-L, n-ar mai dori să-I dea nume."Doamne al tuturor, pe tronul Tău înălţat. Slava Ta
străluceşte de la soare pîn' la stele; Inimă şi suflet eşti oricărei sfere, Şi totuşi atît de-apropiat oricărei inimi
iubitoare!Domn al vieţii-ntregi, de sus şi de jos. Lumina Ta e adevăr, căldura Ta dragoste, în faţa tronului Tău
veşnic aprins Lepădăm a noastră strălucire.Oliver Wendell

Capitolul 14
OMNIPREZENŢA LUI DUMNEZEU

Tatăl nostru, ştim că eşti aici cu noi, dar cunoaşterea noastră nu este decît o umbră, o palidă imagine a
adevărului şi are atît de puţin din savoarea spirituală şi dulceaţa lăuntrică pe care ar trebui s-o ofere o astfel
de cunoaştere. Lucrul acesta este pentru noi o mare pierdere şi cauza unei mari slăbiciuni spirituale. Ajută-
ne să facem acele schimbări în viaţa noastră care sînt necesare înainte de a pricepe adevăratul sens al
cuvintelor: „în prezenţa Ta sînt bucurii nespuse". Amin.Cuvîntul prezent înseamnă, desigur, aici, aproape de,
lângă,iar prefixul omni îi conferă ideea de universalitate. Dumnezeu este aici pretutindeni, aproape de orice
lucru, lîngă orice fiinţă.Puţine adevăruri sînt exprimate în Scripturi la fel de clar ca doctrina omniprezenţei
divine. Pasajele care susţin acest adevăr sînt atît de clare, încît ar fi necesar un efort considerabil pentru a le
înţelege greşit. Ele declară că Dumnezeu este imanent în creaţia Sa, că nu există loc în cer, pe Pămînt, ori în
infern unde oamenii s-ar putea ascunde de prezenţa Lui. Ele ne învaţă că Dumnezeu este în acelaşi timp şi
departe şi aproape şi că în El oamenii se mişcă, trăiesc şi îşi au fiinţa. În plus, la fel de convingător e faptul că
de fiecare dată, pentru a explica şi celelalte realităţi ce ne sînt comunicate despre El, respectivele pasaje ne
obligă să presupunem că Dumnezeu este omniprezent.De exemplu, Scriptura afirmă că Dumnezeu este
infinit. Asta înseamnă că fiinţa Lui nu cunoaşte limite.Aşadar, nu există limite pentru prezenţa Sa;
Dumnezeu este omniprezent. În nemărginirea Lui, El înconjoară mărginita creaţie şi o cuprinde. Dincolo de
El nu mai poate fi loc pentru nimic. Dumnezeu este mediul nostru de viaţă, cum este apa pentru peşti şi
aerul pentru păsări. „Dumnezeu este deasupra tuturor lucrurilor, scria Hildebert din Lavardin, sub toate
lucrurile; în afara tuturor; înăuntru, dar nu inclus; în afară, dar nu exclus; deasupra, dar nu ridicat;
dedesubt, dar nu coborît; întru totul deasupra, conducînd;întru totul dedesubt, susţinînd; întru totul
30
înăuntru, umplînd."Credinţa că Dumnezeu este prezent în Universul Său nu poate fi susţinută izolat de alte
adevăruri.Ea are implicaţii practice în multe domenii ale gîndirii teologice şi este legată direct de anumite
probleme religioase, cum ar fi, de pildă, natura lumii noastre. Gînditorii din aproape toate timpurile şi
culturile s-au întrebat ce fel de lume este cea în care trăim. Este ea o lume materială care se guvernează
singură sau este spirituală şi e condusă de puteri nevăzute? Se explică acest sistem interdependent de la
sine sau va rămîne el un mister? Începe oare şi se termină în sine fluxul existenţei? Ori îşi are el izvorul mult
mai sus şi mult mai departe de munţii cei înalţi?Teologia creştină afirmă că deţine răspunsurile la aceste
întrebări. Ea nu speculează şi nici nu-şi dă cu părerea, ci autoritatea ei constă în faptul că „Aşa vorbeşte
Domnul". Ea declară cu hotărîre că lumea este spirituală: îşi are originea în spirit, izvorăşte din spirit, este
spirituală în esenţa ei şi este lipsită de sens fără Duhul, care locuieşte în ea.Doctrina omniprezenţei divine
dă un caracter personal relaţiei omului cu Universul în care el se găseşte. Acest adevăr fundamental dă
semnificaţie tuturor celorlalte adevăruri şi conferă o valoare supremă scurtei sale vieţi. Dumnezeu este
prezent, aproape de el, alături de el; şi acest Dumnezeu îl vede şi-l cunoaşte pe deplin. Aici începe credinţa
şi, deşi continuă cu o mie de alte adevăruri minunate, ele se sprijină toate pe adevărul că Dumnezeu este şi El
este aici. „Căci cine se apropie de Dumnezeu", spune Epistola către evrei, „trebuie să creadă că El este"(Evrei
11:6).Iar Hristosul Însuşi a spus: „Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în ..."(Ioan 14:1).Orice „şi în"
s-ar adăuga la credinţa fundamentală în Dumnezeu va reprezenta o suprastructură şi, indiferent de
înălţimea la care se va ridica, ea va continua să se rezeme ferm pe temelia iniţială.Învăţătura Noului
Testament este că Dumnezeu a creat lumea prin Logos, Cuvînt, şi Cuvîntul este identificat ca a doua
Persoană a Dumnezeirii, care era prezentă în lume chiar înainte de a Se întrupa în firea umană. Cuvîntul a
făcut toate lucrurile şi a rămas în creaţia Sa pentru a o susţine şi a o întreţine şi pentru a fi în acelaşi timp o
lumină morală, care să-l ajute pe orice om să deosebească binele de rău. Universul funcţionează ca un
sistem ordonat, dar nu pe baza unor legi impersonale, ci datorită glasului creator al prezenţei imanente şi
universale, Logosul.Preotul W.G.H. Holmes, din India, spunea că a văzut hinduşi care mângâiau copacii şi
pietrele,şoptind: „Eşti acolo? Eşti acolo?",către dumnezeul care sperau că se află înăuntru. Creştinul instruit
aduce, cu toată smerenia,răspunsul la această întrebare. Dumnezeu este acolo, într-adevăr. El este acolo,
aşa cum este aici şi pretutindeni, nu închis în copaci sau pietre, ci liber în Univers, aproape de orice, alături
de oricine şi, prin Isus Hristos, accesibil imediat oricărei inimi iubitoare. Doctrina omniprezenţei divine
stabileşte acest adevăr pentru vecie.Pentru un creştin convins, adevărul acesta este o sursă de profundă
mângâiere în întristări şi de siguranţă neclintită în felurite experienţe prin care trece în viaţa sa. Pentru el,
„practicarea prezenţei lui Dumnezeu" constă nu în proiectarea unui obiect imaginar în mintea sa, a cărui
prezenţă să încerce a o realiza ulterior; ci înseamnă mai degrabă a recunoaşte prezenţa reală a Aceluia
despre care orice teologie temeinică declară că este deja acolo, o entitate obiectivă,existând independent
de orice concepţie despre El din partea creaturilor Sale. Experienţa care rezultă nu va fi vizuală, dar va fi
reală.Certitudinea că Dumnezeu este mereu aproape de noi, prezent în orice colţ al lumii Sale, mai aproape
de noi decît chiar gândurile noastre, ar trebui să ne menţină mai tot timpul într-o stare de înaltă fericire
morală. Dar nu tot timpul. Nu ar fi cinstit să promitem fiecărui credincios o stare de continuă jubilaţie şi ar fi
nerealist să ne aşteptăm la aşa ceva. Aşa cum un copil poate plînge de durere chiar şi adăpostit în braţele
mamei sale, tot astfel, un creştin poate cunoaşte suferinţa chiar dacă este conştient de prezenţa lui
Dumnezeu. Chiar dacă „totdeauna sîntem veseli"(2 Corinteni 6:10), Pavel a recunoscut că, uneori, el şi
tovarăşii lui erau întristaţi, iar Hristos a trecut din pricina noastră prin momente de durere profundă şi
lacrimi grele în rugăciune, măcar că nu părăsise niciodată sânul Tatălui (Ioan 1:18), însă totul va fi bine. Într-
o lume ca aceasta, lacrimile au un efect terapeutic. Balsamul vindecător ce picură din veşmîntul Prezenţei
care ne înconjoară ne vindecă durerile, înainte de a deveni fatale. Certitudinea că nu sîntem niciodată
singuri potoleşte marea zbuciumată a vieţii noastre şi aduce pace sufletului nostru. Atît Scripturile, cît şi
raţiunea, afirmă că Dumnezeu este prezent. Rămîne doar ca noi să învăţăm să experimentăm acest adevăr
în mod conştient. O frază dintr-o scrisoare scrisă de Dr. Allen Fleece rezumă mărturia multor alţi oameni:
„Este o binecuvîntare să ştii că Dumnezeu este prezent, dar a simţi prezenţa Lui este o nespusă
fericire".Dumnezeu îşi dezvăluie prezenţa:Veniţi să-L adorăm Şi plini de teamă sfîntă Lui să ne-
nchinăm.Singurul nostru Dumnezeu, El ne e şi Domn şi Mîntuitor. Lăudaţi-I Numele nemuritor! Dumnezeu
Însuşi e cu noi:Cel pe care puternice oşti îngereşti Îl slujesc în locurile cereşti.Gerhard Tersteegen
31
Capitolul 15
CREDINCIOŞIA LUI

Este bine să-Ţi aducem mulţumiri şi să cîntăm laude Numelui Tău, Preaînalte, să vestim dimineaţa
bunătatea Ta şi noaptea credincioşia Ta. După cum Fiul Tău, cînd era pe pămînt, a fost credincios faţă de
Tine Tatăl Său ceresc, tot astfel, acum, în ceruri, El este credincios faţă de noi, fraţii Lui pămînteşti;ştiind
lucrul acesta mergem înainte cu nădejde deplină pentru toţi anii şi toate veacurile ce vor veni. Amin.
Aşa cum am subliniat mai sus, atributele lui Dumnezeu nu sînt trăsături izolate ale caracterului Său, ci faţete
ale fiinţei Lui unitare. Ele nu sînt lucruri în sine; mai degrabă sînt idei care ne ajută să ni-L imaginăm pe
Dumnezeu, aspecte ale unui întreg perfect, nume pe care le dăm adevărurilor pe care le ştim despre
Dumnezeire.Pentru a avea o înţelegere corectă a atributelor este necesar să le vedem ca fiind una. Ne
putem gîndi la ele în mod distinct, dar ele nu pot fi despărţite. „Toate însuşirile atribuite lui Dumnezeu,în
realitate nu pot diferi una de alta, datorită simplităţii Lui desăvîrşite, cu toate că noi folosim cuvinte diferite
referindu-ne la Dumnezeu în situaţii diferite", spune Nicolaus Cusanus. „Urmează că, deşi îi atribuim lui
Dumnezeu vedere, auz, gust, miros, pipăit, sentimente, raţiune,intelect şi aşa mai departe, potrivit cu
semnificaţia fiecărui cuvînt, cu toate acestea, în El, văzul nu este diferit de auz, ori gust, ori miros, ori pipăit,
ori sentiment, ori pricepere. Astfel, toată teologia se înscrie într-un cerc, deoarece fiecare atribut al Său
este afirmat de un alt atribut."În procesul studierii oricărui atribut, unitatea de esenţă a tuturor atributelor
devine evidentă.Vedem, de pildă, că, dacă Dumnezeu există prin Sine, trebuie, de asemenea, să-Şi fie Sieşi
suficient; şi, dacă are putere, fiind infinit, trebuie să aibă toată puterea. Dacă posedă cunoaştere,natura Lui
infinită ne asigură că El posedă toată cunoaşterea. În mod similar, imuabilitatea Sa presupune credincioşia
Lui. Dacă este neschimbat, rezultă că El nu poate fi neloial, fiindcă aceasta I-ar cere să Se schimbe. Orice
lipsă în caracterul divin ar demonstra imperfecţiune şi, întrucât Dumnezeu este perfect, ea nu poate exista.
În felul acesta, atributele se explică unele pe altele şi dovedesc că ele nu sînt decît licăriri, întrezărite cu
bucurie de mintea omenească, ale Dumnezeirii care este perfectă la modul absolut.Toate acţiunile lui
Dumnezeu sînt în armonie cu toate atributele Sale. Nici unul dintre atribute nu contrazice vreun altul, ci
toate se armonizează şi se îmbină în adîncul infinit al Dumnezeirii. Tot ceea ce Dumnezeu face este în acord
cu ceea ce este El; a fi şi a face sînt una în El. Imaginea obişnuită despre Dumnezeu ca fiind sfâşiat între
dreptatea şi îndurarea Sa este cu totul falsă. Să ţi-L închipui pe Dumnezeu ca oscilând când spre unul din
atributele Lui, cînd spre un altul înseamnă să-ţi imaginezi un Dumnezeu care este nesigur de Sine, frustrat şi
instabil emoţional, ceea ce, desigur, ar însemna că cel la care ne gândim nu este adevăratul Dumnezeu, ci o
palidă reflectare mentală a Lui, cât se poate de neclară.Fiindcă Dumnezeu este ceea ce este, nu poate
înceta să fie ceea ce este şi, din această cauză, El nu poate acţiona în neconcordanţă cu Sine Însuşi. El este
în acelaşi timp credincios şi neschimbat, deci toate cuvintele şi faptele Lui trebuie să fie şi să rămînă
statornice. Oamenii devin infideli din pricina dorinţelor,fricii, slăbiciunii, pierderii interesului faţă de ceva
sau din cauza unei influenţe puternice din afară. Este evident că nici una dintre aceste forţe nu-L poate
afecta în vreun fel pe Dumnezeu. El îşi este propria raţiune pentru tot ce este şi face. El nu poate fi
constrâns din afară, ci întotdeauna vorbeşte şi acţionează din Sine Însuşi, prin propria Lui voinţă suverană,
aşa cum găseşte El de cuviinţă.Cred că s-ar putea dovedi că aproape orice erezie care a lovit Biserica de-a
lungul anilor a apărut ori datorită faptului că au fost crezute lucruri neadevărate despre Dumnezeu, ori
datorită accentuării exagerate a unor aspecte adevărate, dar umbrind astfel alte aspecte la fel de adevărate.
A amplifica orice atribut cu preţul excluderii altui atribut înseamnă a te îndrepta direct spre una dintre
mlaştinile îngrozitoare ale teologiei; cu toate acestea, suntem mereu tentaţi s-o facem. De pildă, Biblia ne
învaţă că Dumnezeu este dragoste; unii oameni au interpretat adevărul acesta în aşa fel încît practic neagă
faptul că El este drept, lucru pe care Biblia îl afirmă de asemenea. Alţii împing doctrina biblică despre
32
bunătatea lui Dumnezeu atît de departe, încît ajung să contrazică sfinţenia Lui, sau fac ca mila Lui să-I
umbrească adevărul. Iar alţii înţeleg suveranitatea lui Dumnezeu într-un fel care distruge sau, cel puţin,
diminuează considerabil bunătatea şi dragostea Sa.Putem avea o percepţie corectă a adevărului numai dacă
îndrăznim să credem tot ce a spus Dumnezeu despre Sine. Un om îşi asumă o responsabilitate imensă
atunci cînd îndrăzneşte să elimine din revelaţia de Sine a lui Dumnezeu acele aspecte care lui, în ignoranţa
sa, i se pare că pot ridica obiecţii. Nu încape îndoială că o orbire parţială a căzut peste oricine a încercat
aşa ceva. Şi, de fapt, este cu totul inoportun. Nu trebuie să ne fie teamă să lăsăm adevărul exact aşa cum
este scris. Nu există nici un conflict între atributele divine. Fiinţa lui Dumnezeu este unitară. El nu Se poate
dezbina pe Sine astfel ca, la un moment dat, să acţioneze pe baza unuia dintre atribute, în timp ce celelalte
rămîn inactive. Tot ceea ce Dumnezeu este trebuie să fie în perfect acord cu ceea ce El face. Dreptatea
trebuie să fie prezentă în îndurare şi dragostea în judecată. La fel stau lucrurile şi cu celelalte atribute
divine.Credincioşia lui Dumnezeu este o premisă fundamentală a unei teologii temeinice, însă, pentru cel
credincios, ea este mult mai mult: trece prin procesul de înţelegere şi ajunge să fie o hrană consistentă
pentru suflet. Fiindcă Scripturile nu doar afirmă adevărul, ci şi arată care-i sînt foloasele pentru toţi
oamenii. Scriitorii inspiraţi ai Bibliei au fost oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, trăind în vâltoarea vieţii.
Ceea ce au învăţat despre Dumnezeu a devenit pentru ei o sabie, un scut, un ciocan; a devenit motivaţia
vieţii lor, speranţa lor de mai bine, o aşteptare plină de încredere. Din realităţile obiective ale teologiei,
inimile lor au făcut mii de deducţii fericite şi aplicaţii personale! Cartea Psalmilor vibrează de bucurie şi de
recunoştinţă pentru credincioşia lui Dumnezeu. Noul Testament preia această temă şi celebrează loialitatea
lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului Său, Isus Hristos, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din
Pont; în Apocalipsa, Hristos este văzut călare pe un cal alb, îndreptîndu-Se spre victorie, iar numele pe care
le poartă sînt „Cel credincios" şi „Cel adevărat".Cîntarea creştină, la rîndul ei, laudă atributele lui Dumnezeu
şi, printre acestea, se găseşte şi credincioşia lui Dumnezeu. În imnurile noastre, în cele mai izbutite dintre
ele, atributele reprezintă izvorul din care curg rîuri de melodii voioase. Mai există încă unele cărţi vechi de
imnuri în care cîntările nu au titluri; un rînd scris cu caractere italice deasupra indică tema fiecăruia, iar
inima credinciosului nu poate decît să tresară de bucurie la ceea ce descoperă:„Proslăvirea perfecţiunii
glorioase a lui Dumnezeu",„înţelepciune, măreţie şi bunătate", „Omniscienţă", „Omnipotenţă şi
imuabilitate", „Slavă, îndurare şi har".Iată doar cîteva exemple luate dintr-o carte de imnuri publicată în
1849, dar oricine este familiarizat cu imnologia creştină ştie că izvorul cîntărilor sfinte îşi are sursa cu mult
înainte, în primii ani de existenţă ai Bisericii. De la început, credinţa în perfecţiunea lui Dumnezeu a adus
credincioşilor un sentiment plăcut de siguranţă şi i-a învăţat în decursul veacurilor să cânte.Toată speranţa
binecuvântării noastre viitoare se bizuie pe credincioşia lui Dumnezeu. Legămîntul Lui rămîne valabil şi
promisiunile Sale vor fi onorate pe măsura credincioşiei Lui. Numai avînd o deplină încredinţare că El este
credincios putem trăi în pace şi putem privi cu încredere înainte, spre viaţa viitoare.Inima fiecăruia dintre
noi îşi poate dezvolta propriile aplicaţii ale acestui adevăr şi poate trage acele concluzii pe care acest adevăr
i le sugerează, iar nevoile sale i le aduc în atenţie. Cei ispitiţi, cei îngrijoraţi, cei plini de teamă, cei
descurajaţi pot cu toţii să găsească o speranţă nouă şi un motiv de bucurie în faptul că Tatăl nostru ceresc
este credincios. El îşi va respecta întotdeauna cuvîntul prin care S-a legat. Fiii greu apăsaţi ai legămîntului
pot fi siguri că El nu-Şi va îndepărta niciodată bunătatea de la ei, nici nu va putea accepta vreodată să
slăbească credincioşia Lui.Ferice de omul a cărui speranţă E-n Dumnezeul lui Israel; El a făcut cerurile, Şi, cu
tot ce e-n ele, Pămîntul şi mările;Adevărul Lui pe veci stă neclintit;El pe sărac hrăneşte şi scapă pe cel
asuprit,Promisiunile Lui nu sînt pentru nimeni zadarnice.Isaac Watts

Capitolul 16
BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU

0, Doamne, fă-ne bine după placul Tău. Lucrează în vieţile noastre nu după cum merităm, ci aşa cum îţi sade
bine Ţie, fiind Dumnezeul care eşti. Astfel nu vom avea de ce să ne temem în lumea aceasta sau în cea care
va veni. Amin.

33
Cuvîntul Bun înseamnă aşa de multe lucruri pentru aşa de mulţi oameni, încît acest studiu succint despre
bunătatea divină va începe cu o definiţie. Înţelesul cuvîntului poate fi precizat numai cu ajutorul cîtorva
sinonime, plecînd şi întorcîndu-ne în acelaşi loc pe mai multe căi.Afirmaţia teologiei creştine că Dumnezeu
este bun nu este acelaşi lucru cu a spune că El este drept sau sfânt. Sfinţenia lui Dumnezeu este proclamată
cu putere în ceruri, iar ecoul reverberează pînă pe Pămînt,prin gura sfinţilor şi înţelepţilor, pretutindeni
unde Dumnezeu S-a revelat oamenilor; totuşi, de data asta nu vom vorbi despre sfinţenia Lui, ci despre
bunătatea Lui, ceea ce este cu totul altceva.Bunătatea lui Dumnezeu este ceea ce-L face să fie bun, iubitor,
milostiv şi binevoitor faţă de oameni. El are o inimă duioasă şi plină de compasiune, atitudinea Lui
statornică faţă de toate fiinţele morale fiind deschisă, sinceră şi prietenoasă. Prin natura Sa, El este înclinat
să reverse binecuvîntări asupra noastră şi găseşte o plăcere sfîntă în asigurarea fericirii poporului
Său.Fiecare pagină a Bibliei afirmă explicit sau implicit faptul că Dumnezeu este bun, ceea ce trebuie
acceptat ca un articol de credinţă la fel de neclintit ca şi scaunul Său de domnie. Acest adevăr constituie o
piatră de temelie pentru o concepţie corectă despre Dumnezeu şi este necesar pentru sănătatea morală a
omului. A admite posibilitatea că Dumnezeu ar putea fi altfel decît bun înseamnă a contesta validitatea
gîndirii în general şi ar duce în final la negarea oricărei judecăţi morale. Dacă Dumnezeu nu este bun, atunci
nu există nici o deosebire între blîndeţe şi cruzime, iar raiul poate fi iad şi iadul, rai.Bunătatea lui Dumnezeu
stă la baza tuturor binecuvîntărilor pe care El le revarsă zilnic asupra noastră.Dumnezeu ne-a creat pentru
că bunătatea Sa L-a îndemnat să o facă şi tot de aceea ne-a şi răscumpărat.Juliana de Norwich, care a trăit
cu şase sute de ani în urmă, a văzut limpede că temeiul oricărei binecuvîntări este bunătatea lui Dumnezeu.
Capitolul şase din mica ei lucrare, azi clasică, de o nespusă frumuseţe şi putere de pătrundere, Începe
astfel: „Această demonstraţie a fost făcută pentru ca sufletele noastre să înveţe să se alipească cu
înţelepciune de bunătatea Lui Dumnezeu". După care enumeră cîteva dintre lucrările măreţe pe care le-a
făcut Dumnezeu pentru noi şi, după fiecare, ea adaugă cuvintele: „în bunătatea Lui". Autoarea a observat
că toate activităţile noastre religioase şi toate mijloacele harului, oricît de bune şi folositoare ar fi, nu sînt
nimic pînă nu înţelegem că bunătatea nemeritată şi spontană a Lui Dumnezeu se află în spatele şi la baza
tuturor acţiunilor Sale.Bunătatea divină, fiind unul dintre atributele lui Dumnezeu, îşi are cauza în sine
însăşi, fiind infinită,perfectă şi eternă. De vreme ce Dumnezeu este imuabil, intensitatea bunătăţii Lui nu
este variabilă. El n-a fost niciodată mai bun decît este acum, nici nu va fi vreodată mai puţin bun. El nu-i
privilegiază pe unii în defavoarea celorlalţi, „ci face ca soarele Lui să strălucească peste cei răi ca şi peste cei
buni şi îşi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”(Matei 5:45). Cauza bunătăţii Lui se află în
Sine Însuşi; destinatarii bunătăţii Lui sînt cu toţii beneficiarii Săi, fără a avea vreun merit sau a putea oferi
ceva în schimb.Raţiunea este de acord, iar înţelepciunea morală care se cunoaşte pe sine se grăbeşte să
recunoască faptul că nu poate exista nici un merit în conduita umană, nici în cea mai bună şi mai curată
dintre ele.Aşteptările noastre se întemeiază întotdeauna pe bunătatea lui Dumnezeu. Deşi necesară,
pocăinţa nu este meritorie, ci o condiţie pentru a primi darul fără plată al iertării pe care o acordă
Dumnezeu în bunătatea Sa. Rugăciunea nu este nici ea meritorie în sine. Ea nu-L obligă pe Dumnezeu cu
nimic şi nici nu-L face dator nimănui. El ascultă rugăciunile numai pentru că este bun şi pentru nici un alt
motiv. Nici credinţa nu creează merite; ea nu este decît încredere în bunătatea lui Dumnezeu, iar lipsa ei
echivalează cu punerea sub semnul întrebării a caracterului Său sfânt.Întreaga perspectivă a oamenilor s-ar
schimba dacă am ajunge cu toţii să credem că locuim sub un cer prietenos şi că Dumnezeul cerurilor, deşi
Înălţat în putere şi măreţie, doreşte din toată inima să ne fie prieten.Dar păcatul ne-a făcut fricoşi şi
timoraţi, aşa cum îi stă în putere s-o facă. Anii trăiţi în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu au făcut să crească
în noi o frică ce nu poate fi învinsă peste noapte. Rebelul prins nu se înfăţişează de bună voie înaintea
regelui contra căruia a luptat atîta timp ca să-l înlăture, dar fără succes.Dacă însă se căieşte cu adevărat, va
veni totuşi, încrezîndu-se numai în îndurarea Domnului său şi trecutul nu i se va mai lua în socoteală.
Meister Eckhart ne îndeamnă să nu uităm că, dacă ne întoarcem la Dumnezeu, chiar dacă păcatele noastre
ar fi tot atît de numeroase cît cele ale întregii omeniri la un loc,Dumnezeu nu va ţine cont de ele, ci ne va
arăta încrederea Sa ca şi cînd n-am fi păcătuit niciodată.Cineva care, în ciuda păcatelor lui din trecut,
doreşte sincer să se împace cu Dumnezeu, ar putea întreba circumspect: „Dacă mă întorc la Dumnezeu,
cum Se va purta El cu mine? Ce fel de atitudine va avea El?Ce voi descoperi despre cum este El în
realitate?"Răspunsul este că vom descoperi că Dumnezeu este exact ca Isus. „Cine M-a văzut pe Mine", a zis
34
Isus, „a văzut pe Tatăl"(Ioan 14:9).Hristos a umblat pe Pămînt, printre oameni, ca să le arate cum este
Dumnezeu şi ca să poată face cunoscută adevărata natură a lui Dumnezeu unui neam care avea idei greşite
despre El. Acesta este doar unul dintre lucrurile pe care le-a făcut cît timp a trăit aici, în trup, şi a făcut-o
într-un mod desăvîrşit.De la El învăţăm cum Se poartă Dumnezeu cu oamenii. Ipocritul, omul nesincer, îl va
găsi rece şi distant aşa cum li s-a părut şi Isus odinioară celor din vremea Lui, care erau aşa; celui ce se
căieşte, însă, i se va părea plin de îndurare; celui care se judecă singur I se va părea generos şi bun. El este
prietenos cu cel cuprins de teamă, iertător cu cel sărac în duh, atent faţă de cel neştiutor, blînd cu cel slab şi
ospitalier cu cel străin.Prin atitudinea noastră putem determina felul în care vom fi primiţi de El. Deşi
bunătatea lui Dumnezeu este infinită, un izvor nesecat de bunăvoinţă, El nu Şi-o va impune cu forţa. Dacă
vrem să fim bine primiţi, asemeni fiului risipitor, trebuie să venim la El aşa cum a venit fiul risipitor; şi cînd
venim astfel, chiar dacă fariseii şi legaliştii vor rămîne afară, supăraţi, înăuntru va fi o sărbătoare de bun
venit, cu muzică şi dans, în timp ce Tatăl îşi va strînge din nou copilul la piept.Măreţia lui Dumnezeu ne
inspiră teamă, dar bunătatea Lui ne îndeamnă să nu ne temem de El. Să te temi, dar să nu fii stăpînit de
frică iată paradoxul credinţei.O, Doamne, Tu, nădejdea mea, odihna mea cerească Şi-ntreaga fericire ce aici
am adunat,Cererea-mi stăruitoare ascultă Şi bunătatea Ta mi-o arată;Descoperă-Ţi chipul
minunat,Strălucirea ce face ziua să zăbovească.'Naintea ochilor luminaţi de credinţa în Tine Desfăşoară
bunătatea-Ţi şi harurile divine; Bunătatea Ta iată ce ochii mei preţuiesc; O, de-aş zări un zîmbet de-al Tău,
ceresc! Sufletul meu firea prea sfântă să-Ţi vestească A ta dragoste şi al Tău Nume să slăvească.Charles
Wesley

Capitolul 17
DREPTATEA LUI DUMNEZEU

Tatăl nostru, Te iubim pentru dreptatea Ta. Recunoaştem că judecăţile Tale sînt întru totul adevărate şi
drepte. Dreptatea Ta susţine ordinea în Univers şi garantează siguranţa tuturor celor care-şi pun încrederea
în Tine. Noi trăim fiindcă Tu eşti drept şi milostiv.Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne, Dumnezeule Atotputernic,
drept în toate căile Tale şi Sfânt în toate lucrările Tale. Amin.În Sfintele Scripturi, dreptatea şi neprihănirea
abia pot fi deosebite una de cealaltă. Acelaşi cuvînt din original este tradus fie cu dreptate, fie cu
neprihănire,termenii fiind lăsaţi s-ar putea crede la latitudinea traducătorului.Vechiul Testament afirmă
dreptatea lui Dumnezeu într-un limbaj clar, elaborat şi tot atît de artistic ca al oricărei opere a literaturii
universale. Când a aflat de distrugerea Sodomei, Avraam a mijlocit pentru cei neprihăniţi din cetate,
spunîndu-I lui Dumnezeu că este sigur că El va acţiona în acea situaţie critică potrivit cu caracterul Său. „Să
omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibă aceeaşi soartă ca cel rău, departe de Tine aşa
ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pămîntul nu va face oare dreptate?"(Gen.18:25).Concepţia
psalmiştilor şi a profeţilor lui Israel despre Dumnezeu era aceea a unui conducător atotputernic, înălţat mai
presus de orice, domnind cu nepărtinire. „Norii şi negura îl înconjoară,dreptatea şi judecata sînt temelia
scaunului Său de domnie."(Ps.97:2,3).Despre mult aşteptatul Mesia se profeţise că, atunci cînd va veni, îşi
va judeca poporul cu dreptate şi pe săraci cu nepărtinire.Oamenii sfinţi, plini de adîncă compasiune,
revoltaţi de nedreptatea conducătorilor lumii, se rugau: „Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, Tu, Dumnezeul
răzbunărilor, arată-Te! Scoală-Te,Judecătorul pămîntului, şi răsplăteşte celor mîndri după faptele lor! Pînă
cînd vor birui cei răi,Doamne, pînă cînd vor birui cei răi?"(Ps.94:1-3,4).Ceea ce trebuie înţeles ca fiind nu o
cerere de răzbunare personală, ci expresia unei arzătoare dorinţe de a vedea că dreptatea morală învinge în
societatea umană.Oameni ca David şi Daniel şi-au recunoscut propria lipsă de neprihănire în contrast cu
neprihănirea lui Dumnezeu şi, ca urmare, rugăciunile lor de pocăinţă au dobîndit o mare putere şi
eficacitate. „Tu,Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine..."(Daniel
9:7,5).Iar cînd îndelung amînata judecată a lui Dumnezeu începe să se abată asupra lumii, Ioan îi vede pe
sfinţii biruitori stînd în picioare pe o mare de sticlă amestecată cu foc. Ei ţin în mîini harfele lui Dumnezeu şi
cîntecul lor este cîntarea lui Moise şi a Mielului, iar tema ei este dreptatea divină. „Mari şi minunate sînt
lucrările tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sînt căile Tale, împărate al
35
Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfînt, şi toate
Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentrucă judecăţile Tale au fost arătate!"(Apocalipsa
15:3,4-6).Justiţia cuprinde şi ideea de echitate morală, iar inechitatea este exact opusul ei; este inechitate,
absenţa egalităţii dintre gîndurile şi faptele omului. Judecata este aplicarea echităţii la situaţii morale şi
poate fi favorabilă sau nefavorabilă, după cum cel care este cercetat a fost echitabil sau inechitabil în inima
şi conduita sa. Uneori auzim spunîndu-se: „Dreptatea cere ca Dumnezeu să facă lucrul cutare", cu referire la
o lucrare pe care ştim că El o va face. Este o eroare atît de gîndire, cît şi de exprimare, deoarece se
postulează existenţa unui principiu al dreptăţii în afara lui Dumnezeu, care L-ar obliga să acţioneze într-un
anumit mod. Bineînţeles că nu există un asemenea principiu. Dacă ar exista, el I-ar fi superior lui
Dumnezeu, căci numai o putere superioară poate impune ascultare. Adevărul este că nu există şi nici nu
poate exista ceva exterior naturii lui Dumnezeu, care să-L poată determina să acţioneze într-un fel sau altul.
Toate mobilurile activităţii lui Dumnezeu provin din interiorul fiinţei Sale necreate. Din veşnicie,nimic nu a
pătruns în fiinţa lui Dumnezeu, nimic nu a fost înlăturat, nimic nu s-a schimbat.Atunci cînd vorbim despre
dreptate, făcînd referire la Dumnezeu, ea nu este decît un nume pe care-l dăm felului Său de a fi şi nimic
mai mult; cînd Dumnezeu acţionează cu dreptate, n-o face pentru a Se conforma unui criteriu independent,
ci pur şi simplu în situaţia respectivă El este El Însuşi. După cum aurul este un element ireductibil şi nu-şi
poate schimba sau altera natura, ci este aur oriunde s-ar găsi, tot astfel, Dumnezeu este Dumnezeu,
întotdeauna, în întregime Dumnezeu, numai Dumnezeu şi niciodată nu poate fi altfel decît ceea ce este.
Orice lucru din Univers este bun în măsura în care se conformează naturii lui Dumnezeu şi este rău în
măsura în care nu îndeplineşte această condiţie. Dumnezeu îşi este propriul Său principiu al dreptăţii
morale, de sine stătător, şi, cînd îi pedepseşte pe cei răi sau îi răsplăteşte pe cei drepţi, acţionează în
conformitate cu Sine Însuşi, din interior,nefiind influenţat de nimic din ceea ce nu este El Însuşi.Toate
acestea par, însă numai par, să distrugă speranţa îndreptăţirii păcătosului pocăit. Filosoful şi sfîntul creştin
Anselm, arhiepiscop de Canterbury, a căutat o soluţie pentru contradicţia aparentă dintre dreptatea şi
îndurarea lui Dumnezeu. „Cum poţi cruţa Tu pe cel rău", L-a întrebat el pe Dumnezeu, „dacă eşti drept,de o
dreptate absolută?"Apoi a privit direct la Dumnezeu pentru a primi răspunsul, fiindcă ştia că acesta se
găseşte în ceea ce Dumnezeu este.Descoperirea lui Anselm poate fi parafrazată astfel: fiinţa lui Dumnezeu
este unitară; nu este alcătuită din mai multe părţi care lucrează împreună în armonie, ci este una. Nu există
nimic în dreptatea Sa care să împiedice manifestarea îndurării Lui. A-L concepe pe Dumnezeu aşa cum ne
imaginăm noi uneori o curte de justiţie, unde un judecător blînd, constrîns de lege, condamnă pe cineva la
moarte, cu ochii în lacrimi şi cerîndu-şi scuze, înseamnă să gîndim într-o manieră cu totul nevrednică de
adevăratul Dumnezeu. În Dumnezeu nu există niciodată contradicţii interne. Nici un atribut al Său nu se află
în conflict cu un altul.Mila lui Dumnezeu izvorăşte din bunătatea Lui, iar bunătatea fără dreptate nu este
bunătate. Dumnezeu ne cruţă pentru că este bun, însă nu ar putea fi bun, dacă n-ar fi drept. Cînd
Dumnezeu îl pedepseşte pe cel rău, conchide Anselm, este drept, fiindcă este în concordanţă cu ceea ce
acesta merită; iar cînd Dumnezeu îl cruţă pe cel rău, este drept, fiindcă este potrivit cu bunătatea Lui; deci
El face ceea ce se potriveşte cu firea Sa de Dumnezeu bun la modul absolut. Aceasta este raţiunea care
caută să înţeleagă, nu pentru a crede, ci pentru că deja crede.O soluţie mai simplă şi mai familiară la
întrebarea „Cum poate Dumnezeu să fie drept şi, în acelaşi timp,să-l justifice pe cel nedrept?" se găseşte în
doctrina creştină a răscumpărării, ce postulează că, prin lucrarea ispăşitoare a lui Hristos, dreptatea nu este
încălcată, ci satisfăcută, atunci cînd Dumnezeu îl cruţă pe un păcătos. Teologia răscumpărării afirmă că
îndurarea nu devine eficace în viaţa omului pînă cînd dreptatea nu şi-a făcut lucrarea. Dreapta pedeapsă
pentru păcat a fost ispăşită în mod perfect atunci cînd Hristos,înlocuitorul nostru, a murit pentru noi pe
cruce. Oricît de neplăcut ar suna aceasta în urechile omului firesc, pentru urechea credinţei a fost
întotdeauna un sunet dulce. Milioane de oameni au fost transformaţi moral şi spiritual de acest mesaj, au
trăit o viaţă de o mare putere morală şi la urmă au murit plini de pace,avînd încredere în el.Acest mesaj al
achitării juridice şi al îndurării active a lui Dumnezeu reprezintă mai mult decît o teorie teologică agreabilă;
el anunţă o realitate necesară datorită nevoii profunde în care ne găseam noi, oamenii.Din pricina păcatului
nostru sîntem cu toţii condamnaţi la moarte, sentinţă ce a fost dată atunci cînd dreptatea a examinat
situaţia noastră morală. Cînd echitatea infinită s-a întîlnit cu inechitatea noastră voită şi cronică, a avut loc
un război aprig între cele două, un război pe care l-a cîştigat şi trebuie să-l cîştige întotdeauna Dumnezeu.
36
Dar cînd păcătosul pocăit se aruncă în braţele lui Hristos pentru a fi mîntuit,situaţia morală se schimbă
total. Dreptatea analizează noua situaţie şi-l declară pe credincios drept. Astfel,dreptatea trece, de fapt, de
partea copiilor lui Dumnezeu care se încred în El. Aceasta este semnificaţia cuvintelor îndrăzneţe ale
apostolului Ioan: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne
curăţească de orice nelegiuire".(1 Ioan 1:9).Insă dreptatea lui Dumnezeu se ridică mereu plină de severitate
împotriva păcătosului. Speranţa vagă şi firavă că Dumnezeu este prea bun pentru a-i pedepsi pe cei răi a
devenit un narcotic fatal pentru conştiinţa a milioane de oameni. Le adoarme temerile şi le permite să
practice tot felul de fărădelegi plăcute, în timp ce moartea se apropie tot mai mult, pe zi ce trece, iar
porunca de a se pocăi este neglijată. Întrucît sîntem fiinţe morale responsabile, să nu îndrăznim să ne jucăm
astfel cu viitorul nostru veşnic. „Isuse, sîngele Tău şi neprihănirea Ta Sînt frumuseţea mea, haina-mi de
slavă; Cu ele îmbrăcat în lumea de lumină, Cu bucurie fruntea voi ridica, încrezător voi sta în ziua-Ţi cea
mare; Căci cine să mă acuze va putea? Deplin eliberat sînt de acestea toate Păcat şi moarte, vină şi
ruşine.”Contele N. L. von Zinzendorf

Capitolul 18
ÎNDURAREA LUI DUMNEZEU

Tată sfînt, înţelepciunea Ta ne cîştigă toată admiraţia, puterea Ta ne umple de teamă, omniprezenţa Ta
transformă fiecare palmă deloc în pământ sfînt; dar cum să-Ţi mulţumim îndeajuns pentru îndurarea Ta,
care se coboară pînă la cea mai umilă dintre nevoile noastre, ca să ne dea „o cunună împărătească în loc de
cenuşă, untdelemn de bucurie în locul plînsului şi o haină de laudă în locul unui duh mîhnit?„(Isaia
61:3).Preamărim şi binecuvîntăm îndurarea Ta, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Amin.În ziua cînd, graţie
sîngelui legămîntului cel veşnic, noi, copiii umbrelor, vom ajunge în cele din urmă acasă, în împărăţia
luminii, vom primi harfe cu o mie de corzi, dar cea mai dulce melodie va fi cea care va cînta fără cusur
îndurarea lui Dumnezeu. Căci cu ce drept ne vom afla noi acolo? Nu am luat noi parte, prin păcatele
noastre, la acea nelegiuită răzvrătire care a căutat, plină de nesăbuinţă, să-L detroneze pe slăvitul împărat al
creaţiei? Şi nu am umblat noi odinioară „după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, al
duhului care lucrează acum în fiii neascultării?”(Efeseni 2:2). Nu am trăit noi în poftele firii noastre
pămînteşti? Nu eram noi din fire copii ai mîniei, la fel ca ceilalţi? (Efeseni 2:3).Dar noi, care odinioară eram
vrăjmaşi şi străini, prin gândurile şi prin faptele noastre rele, îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă şi
Numele Lui va fi pe frunţile noastre. Noi, care meritam să fim alungaţi, ne vom bucura de părtăşie cu El;noi,
care meritam chinurile iadului, vom cunoaşte fericirea nespusă a raiului. Şi toate acestea datorită marii
îndurări a Dumnezeului nostru, „în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare în locurile cereşti”.(Luca
1:78).Cînd sufletu-mi se-nalţă, Doamne, Şi ia aminte la ale Tale îndurări, Fermecat de ce văd, mă pierd In
uimire, laudă şi dragoste.Joseph Addison Îndurarea este un atribut al lui Dumnezeu, o energie infinită şi
inepuizabilă, izvorînd din interiorul naturii divine care-L predispune pe Dumnezeu să Se manifeste plin de
compasiune activă. Atît Vechiul, cît şi Noul Testament proclamă îndurarea lui Dumnezeu, însă Vechiul
Testament o face de cel puţin patru ori mai mult decît Noul Testament.Trebuie să renunţăm pentru
totdeauna la ideea răspîndită, dar eronată, că dreptatea şi judecata Îl caracterizează pe Dumnezeul lui
Israel, în timp ce îndurarea şi harul aparţin Domnului Bisericii. De fapt,în principiu, nu există nici o diferenţă
între Vechiul şi Noul Testament. în Scripturile Noului Testament găsim o dezvoltare completă a adevărului
răscumpărător, dar acelaşi Dumnezeu vorbeşte în ambele perioade şi ceea ce spune El este în armonie cu
ceea ce este El. Oriunde şi oricînd Se arată oamenilor,Dumnezeu Se manifestă aşa cum este. Fie în grădina
Edenului, fie în grădina Ghetsimani, Dumnezeu este atît milostiv, cît şi drept. El a manifestat întotdeauna
îndurare faţă de omenire şi Se va purta întotdeauna cu dreptate atunci cînd mila Lui este dispreţuită. Aşa a
procedat El în perioada antediluviană; aşa a procedat cînd Hristos a umblat printre oameni; aşa procedează
şi astăzi şi o va face întotdeauna, pentru singurul motiv că El este Dumnezeu.Dacă n-am pierde din vedere
faptul că îndurarea divină nu este un capriciu trecător, ci un atribut al fiinţei eterne a lui Dumnezeu, nu ne-
am mai teme că, într-o bună zi, va înceta să existe. Îndurarea n-a început la un moment dat, ci există din
veşnicie; de asemenea, ea nu va înceta niciodată să existe. Nu va fi niciodată mai mare, căci este infinită în
ea însăşi; şi niciodată nu va fi mai mică, fiindcă infinitul nu poate descreşte.Nimic din ce s-a întîmplat sau se
37
va întîmpla în cer, pe Pămînt ori în iad nu va putea afecta în vreun fel marea îndurare a Dumnezeului nostru.
Îndurarea Lui rămîne în veci, o copleşitoare, nemărginită imensitate de milă şi compasiune divină.După cum
judecata este dreptatea divină ce se confruntă cu inechitatea morală, tot astfel, îndurarea este bunătatea
lui Dumnezeu ce se confruntă cu suferinţa şi vinovăţia omului. Chiar dacă n-ar exista nici urmă de vină în
lume, nici o lacrimă şi nici o durere, Dumnezeu ar fi tot infinit de milostiv; dar îndurarea Lui ar rămîne
zăvorâtă în inima Lui, necunoscută Universului creat. Nici un glas nu s-ar înălţa să slăvească o îndurare
căreia nimeni nu-i simte nevoia. Nenorocirea şi păcatul omului cer acţiunea îndurării divine.„Kyrie eleison!
Christe eleison!"(„Doamne, miluieşte-ne! Hristoase miluieşte-ne!) s-a rugat Biserica de-a lungul veacurilor;
însă, dacă nu mă înşel,desluşesc în glasul rugii ei o notă de tristeţe şi deznădejde. Strigătul ei tînguitor,
repetat adesea pe tonul unei mîhniri resemnate, îl sileşte pe ascultător să tragă concluzia că Biserica se
roagă pentru un hatâr pe care, de fapt, nu se aşteaptă să-l primească vreodată. Ea poate continua să cînte
cu sîrg despre măreţia lui Dumnezeu şi să recite crezul de nenumărate ori, dar cererea ei pentru îndurare
sună ca o speranţă deşartă şi nimic mai mult, ca şi cum îndurarea ar fi un dar ceresc după care trebuie să
tînjeşti, dar de care nu-ţi este dat niciodată să te bucuri cu adevărat.Să fie oare neputinţa noastră de a
recepta bucuria pură a îndurării experimentate în mod conştient,rezultatul necredinţei sau ignoranţei
noastre sau, poate, al amîndurora? Acesta era cazul odinioară în Israel. „Le mărturisesc", spune Pavel
despre Israel, „că ei au rîvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere."Ei au dat greş pentru că a existat cel
puţin un lucru pe care nu l-au ştiut, un lucru care ar fi schimbat totul.Iar autorul Epistolei către evrei scrie
despre Israel în pustie: „Dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit,nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a
găsit credinţă la cei ce l-au auzit."(Evrei 4:2).Ca să primim îndurare trebuie mai întîi să ştim că Dumnezeu
este milostiv. Şi nu este de ajuns să crezi că odinioară El Şi-a manifestat îndurarea faţă de Noe, Avraam sau
David, ori că Şi-o va arăta din nou, cîndva, într-un viitor fericit.Trebuie să credem că îndurarea lui Dumnezeu
este fără margini, fără plată şi, prin Isus Hristos, Domnul nostru, la îndemîna noastră acum, în situaţia
noastră actuală.Putem implora îndurare o viaţă întreagă fără credinţă, iar la sfîrşitul zilelor noastre să
nutrim doar o tristă speranţă că undeva, cîndva, o vom primi. Aceasta ar însemna să murim de foame chiar
la uşa sălii ospăţului la care am fost invitaţi cu toată dragostea. Sau, dacă vrem, putem să beneficiem de
îndurarea lui Dumnezeu prin credinţă, intrînd în sală şi aşezîndu-ne la masă cu un suflet îndrăzneţ şi
flămînd, care nu va îngădui ca sfiala şi neîncrederea să-l oprească să se înfrupte din bucatele gustoase
pregătite pentru el.”Ridică-te, ridică-te, sufletul meu Alungă din preajma ta frica şi vina;Jertfa-nsîngerată Se
arată în locul meu:El, Chezăşia mea, stă în faţa tronului, Pe palmele Lui e scris numele meu.Dumnezeul meu
este împăcat; I-aud vocea iertătoare:Sunt al Lui, copilul Lui; De-acum nu mă mai tem: Acum mă apropii cu
încredere Şi strig: „Tată, Ava, Tată!"Charles Wesley
„Doamne, miluieşte-ne! Hristoase, miluieşte-ne!"

Capitolul 19
HARUL LUI DUMNEZEU

Dumnezeul oricărui har, ale cărui gînduri faţă de noi sînt întotdeauna gînduri de pace şi nu de nenorocire,
dăruieşte-ne o inimă care să creadă că sîntem acceptaţi în Preaiubitul Tău; şi dăruieşte-ne o minte în
stare să admire acea perfecţiune a înţelepciunii morale care a găsit o cale prin care să păstrezi integritatea
cerului şi totuşi să ne primească acolo. Sîntem înmărmuriţi şi uluiţi că Cineva atît de Sfânt şi înfricoşat ne
invită în casa Lui de ospăţ şi face ca dragostea să fie steagul fluturat peste noi. Nu putem da glas
recunoştinţei ce-o simţim, dar, Te rugăm, priveşte în adîncul inimii noastre şi citeşte-o Tu acolo. Amin.În
Dumnezeu, îndurarea şi harul sînt una; însă, în relaţia lor cu noi, ele sînt două, înrudite, dar nu
identice.După cum îndurarea este răspunsul bunătăţii lui Dumnezeu cînd se confruntă cu vinovăţia şi
mizeria umană, tot aşa harul este bunătatea lui Dumnezeu îndreptată spre datoria şi lipsa noastră de
merite. Prin harul Său, Dumnezeu atribuie merite acolo unde înainte nu exista nici unul şi declară că nu se
mai află nicio datorie acolo unde, cu puţin timp înainte, aceasta exista.Harul este buna plăcere a lui
Dumnezeu care-L predispune să-Şi reverse binefacerile asupra celor ce nu le merită. Este un principiu de
sine stătător, inerent naturii divine, şi nouă ni se înfăţişează ca o înclinaţie autodeterminată de a manifesta
milă faţă de cel nenorocit, de a-l cruţa pe cel vinovat, de a-l primi pe cel proscris, de a acorda bunăvoinţă
38
celui pe drept dezavuat. Faţă de noi, păcătoşii, rostul harului este acela de „a ne mîntui şi de a ne aşeza
împreună în locurile cereşti, ca să arate veacurilor viitoare nemărginita bogăţie a bunătăţii Lui Dumnezeu
faţă de noi, în Hristos Isus.”(Efeseni 2:6,7).Datorită faptului că Dumnezeu este exact ceea ce este, beneficiile
noastre sînt eterne. Fiindcă El este ceea ce este, El ne înalţă capul, ne scoate din temniţă, ne schimbă
hainele de detenţie cu veşminte împărăteşti şi ne întinde neîncetat masa înaintea Feţei Lui, în toate zilele
vieţii noastre.Harul izvorăşte din Însăşi inima lui Dumnezeu, din adîncul măreţ şi de neînţeles al fiinţei Lui
sfinte; însă canalul prin care se revarsă către oameni este Isus Hristos, Cel răstignit şi înviat. Apostolul Pavel,
care a prezentat şi a explicat, mai mult decît oricine, harul răscumpărător, nu disociază niciodată harul lui
Dumnezeu de Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit. În învăţăturile sale, cele două se află mereu împreună, unite
organic şi indisolubil.Un rezumat exact şi complet al învăţăturii lui Pavel despre acest subiect se găseşte în
Epistola sa către Efeseni: „...ne-a rînduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a
voiei Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui. în El avem răscumpărarea, prin
sîngele Lui,iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său..."(Efeseni 1:5-7).Ioan, de asemenea, în evanghelia
ce-i poartă numele, Îl identifică pe Hristos ca fiind calea prin care harul ajunge la oameni: „Căci Legea a fost
dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos".(Ioan 1:17).Dar tocmai aici este uşor să te
rătăceşti, abătîndu-te de la adevăr; şi unora chiar aşa li s-a întîmplat. Au luat acest verset şi l-au izolat,
neraportîndu-l la celelalte texte din Scriptură referitoare la doctrina harului,folosindu-l astfel ca bază a
afirmaţiei că Moise n-a cunoscut decît Legea, iar Hristos nu cunoaşte decît harul. Astfel, Vechiul Testament
este transformat într-un cod de legi, iar Noul Testament într-o carte a harului. Adevărul este cu totul
altul.Legea a fost dată oamenilor prin Moise, dar ea nu-şi are începutul o dată cu Moise. Ea exista în inima
lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Pe muntele Sinai, a devenit codul de legi al poporului Israel;
însă principiile morale pe care le exprimă sînt eterne. Nu a existat niciodată o vreme cînd Legea să nu fi
reprezentat voia lui Dumnezeu pentru oameni şi nici nu a fost un timp în care încălcarea ei să nu fi atras
pedeapsa cuvenită, cu toate că Dumnezeu a fost răbdător şi uneori a „trecut cu vederea" greşelile datorită
ignoranţei oamenilor. Temeinica argumentaţie a lui Pavel din capitolele 3 şi 5 ale Epistolei către Romani
clarifică foarte bine acest lucru. Izvorul moralităţii creştine este dragostea lui Hristos, şi nu Legea lui Moise;
cu toate acestea, principiile moralităţii cuprinse în Lege nu au fost abrogate. Nu există nici o clasă
privilegiată, care să fie scutită de neprihănirea pe care o cere Legea.Vechiul Testament este, într-adevăr, o
carte a Legii, dar nu numai a Legii. Înainte de potop, Noe „a căpătat har înaintea Domnului"(Gen.6:8), iar
după ce a fost dată Legea, Dumnezeu i-a zis lui Moise: „ai căpătat har înaintea Mea".(Exod 33:17).Şi cum ar
fi putut să fie altfel? Dumnezeu va fi întotdeauna El însuşi, iar harul este un atribut al fiinţei Lui sfinte. El nu-
Şi poate ascunde harul, după cum soarele nu-şi poate ascunde strălucirea.Oamenii pot fugi de lumina
soarelui în întuneric sau în peşterile mucegăite ale pămîntului, dar nu pot stinge soarele. Tot aşa, oamenii
din toate timpurile pot dispreţui harul lui Dumnezeu, dar nu-l pot nimici. Dacă vremurile Vechiului
Testament ar fi fost caracterizate doar de legi aspre şi neînduplecate, înfăţişarea lumii vechi ar fi fost mult
mai puţin veselă decît cum o găsim descrisă în scrierile antice. N-ar fi existat nici Avraam, prietenul lui
Dumnezeu; nici David, omul după, inima lui Dumnezeu; nici Samuel, nici Isaia,nici Daniel. Capitolul 11 din
Evrei, acea catedrală a giganţilor spirituali din Vechiul Testament, ar rămîne întunecat şi pustiu. Harul a
făcut posibilă sfinţenia în Vechiul Testament, aşa cum o face posibilă şi astăzi.Nimeni, începînd de la Abel şi
pînă în clipa de faţă, nu a fost mîntuit vreodată altfel decît prin har. Din momentul în care oamenii au fost
alungaţi din Grădina Răsăritului, nimeni nu a mai beneficiat de favoarea divină decît prin bunătatea lui
Dumnezeu şi numai prin ea. Şi în orice loc în care harul a întîlnit vreun om,lucrul acesta s-a întîmplat
întotdeauna prin Isus Hristos. Cu adevărat, harul a venit prin Isus Hristos, însă nu a aşteptat ca El să Se
nască în iesle sau să moară pe cruce pentru a-şi manifesta eficacitatea. Hristos este Mielul care a fost
junghiat de la întemeierea lumii. Primul om din istoria omenirii readus în părtăşie cu Dumnezeu a beneficiat
de aceasta prin credinţa în Hristos. Oamenii din vechime priveau înainte, spre lucrarea răscumpărătoare a
lui Hristos; cei de mai tîrziu îşi aţintesc privirea înapoi, tot spre ea, dar dintotdeauna au venit şi vor veni la El
prin har, prin credinţă.Trebuie, de asemenea, să nu uităm că harul lui Dumnezeu este infinit şi veşnic. Nu
are sfîrşit, după cum nu are nici început şi, fiind un atribut al lui Dumnezeu, este la fel de nemărginit
precum infinitul însuşi.În loc să facem eforturi să pricepem acest lucru ca pe un adevăr teologic, ar fi mai
bine şi mai simplu să comparăm harul lui Dumnezeu cu nevoile noastre. Nu vom putea cunoaşte niciodată
39
grozăvia păcatului nostru şi nici nu este necesar. Ceea ce putem şti este că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo
harul s-a înmulţit şi mai mult".(Rom.5:20).A „înmulţi" păcatul: iată lucrul cel mai rău şi totodată tot ce
putem sau am putea noi să facem. Verbul a înmulţi (a spori) defineşte limita posibilităţilor noastre finite; şi,
măcar că simţim cum nelegiuirea noastră se înalţă peste noi ca un munte, cu toate acestea, ea are graniţe
ce pot fi delimitate: are cutare lăţime,cutare înălţime, cutare greutate şi nimic mai mult. Dar cine poate
defini harul nemărginit al lui Dumnezeu? Acest „şi mai mult" ne adînceşte gîndurile în abisul infinitului,
pierzîndu-se acolo. Lui Dumnezeu I se cuvine toată recunoştinţa noastră pentru harul Său îmbelşugat!Noi,
care eram străini de părtăşia cu Dumnezeu, ne putem înălţa acum feţele descurajate şi putem privi în sus.
Prin puterea morţii ispăşitoare a lui Isus, motivul izgonirii noastre a fost înlăturat. Ne putem întoarce acum,
asemenea fiului risipitor şi vom fi primiţi cu bunăvoinţă. Apropiindu-ne de Grădină, casa noastră de
dinainte de Cădere, vedem că sabia învăpăiată a fost vîrîtă în teacă. Păzitorii pomului vieţii se dau la o parte
cînd văd un fiu al harului apropiindu-se şi-l lasă să treacă.Întoarce-te, acum întoarce-te, fugarule, Şi cată-n
sus la faţa Tatălui ceresc; Dorinţele acelea noi ce-ţi ard în vine Aprinse-au fost de harul Lui în tine.Întoarce-
te, acum întoarce-te, fugarule, Şi ştergîndu-ţi lacrima de pe obraz: Tatăl te cheamă pe nume,curmă-ţi plînsul
Iubirea Lui te cheamă la Dînsul.William Benco Collyer

Capitolul 20
Dragostea lui Dumnezeu

Tatăl nostru care eşti in ceruri, noi, copiii Tăi, sîntem adesea tulburaţi de o voce lăuntrică ce rosteşte. în
acelaşi timp, şi afirmaţiile credinţei şi acuzaţiile conştiinţei. Sintem convinşi că nu avem nimic in noi înşine
care ar putea atrage dragostea Unuia atît de Sfânt şi drept cum eşti Tu. Cu toate acestea, Tu, în Isus Hristos,
ai declarat dragostea Ta nestrămutată faţă de noi. După cum nimic din fiinţa noastră nu-Ţi poate cîştiga
dragostea, nimic din Univers nu Te poate opri să ne iubeşti. Dragostea Ta este necauzată şi nemeritată.Tu
Însuţi eşti motivul dragostei cu care sîntem iubiţi. Ajută-ne să credem în intensitatea şi în eternitatea
dragostei care ne-a găsit.Atunci, dragostea va alunga frica; iar inimile noastre tulburate vor afla pacea,
încrezîndu-se nu în ceea ce sîntem noi, ci în ceea ceai declarat Tu că eşti. Amin.Apostolul Ioan, prin Duhul
Sfînt, a scris: „Dumnezeu este dragoste",şi unii oameni au considerat spusele acestea drept o afirmaţie
definitivă referitoare la esenţa naturii lui Dumnezeu. Ceea ce este o mare eroare.Prin aceste cuvinte Ioan
afirma o realitate, nu pretindea să ofere o definiţie.A pune semnul egalităţii între Dumnezeu şi dragoste
este o greşeală majoră, care a generat o mare parte din filosofia religioasă nesănătoasă şi a provocat o
avalanşă de poezie vaporoasă în complet dezacord cu Sfintele Scripturi şi avînd un climat afectiv cu totul
diferit de cel al creştinismului istoric.Dacă apostolul ar fi afirmat că dragostea este ceea ce este Dumnezeu,
am fi dedus în mod necesar că Dumnezeu este ceea ce este dragostea. Dacă Dumnezeu este literalmente
dragoste, atunci, tot literalmente,dragostea este Dumnezeu şi noi am fi constrînşi să ne închinăm dragostei
ca singurului Dumnezeu care există. Dacă dragostea este egală cu Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu este
decît egalul dragostei, iar Dumnezeu şi dragostea sînt acelaşi lucru. In felul acesta, distrugem conceptul de
personalitate în cazul lui Dumnezeu şi îi negăm categoric toate atributele, cu excepţia unuia, iar pe acel unul
îl substituim lui Dumnezeu. Dumnezeu astfel rămas nu este Dumnezeul lui Israel; nu este Dumnezeul şi Tatăl
Domnului nostru Isus Hristos; nu este Dumnezeul prorocilor şi al apostolilor; El nu este Dumnezeul sfinţilor,
al reformatorilor şi al martirilor, nici Dumnezeul teologilor sau al compozitorilor Bisericii.Pentru binele
sufletelor noastre, trebuie să învăţăm să înţelegem corect Scripturile. Trebuie să ne eliberăm de tirania
cuvintelor şi, în schimb, să ne ţinem cu fidelitate de sensul lor. Cuvintele trebuie să exprime idei, nu să le
genereze. Noi spunem că Dumnezeu este dragoste; spunem că Dumnezeu este lumină;spunem că Hristos
este adevăr; şi urmărim ca aceste cuvinte să fie înţelese în acelaşi mod în care înţelegem cuvintele
următoare cînd le spunem despre cineva: „este bunătatea întruchipată". Vorbind astfel nu afirmăm că
bunătatea şi omul sînt unul şi acelaşi lucru şi nimeni nu ne înţelege cuvintele în felul acesta.Cuvintele
„Dumnezeu este dragoste" ne spun că dragostea este un atribut esenţial al lui Dumnezeu.Dragostea este
ceva adevărat despre Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu. Ea exprimă cum anume este Dumnezeu în fiinţa
Lui unitară, la fel cum o fac cuvintele sfinţenie, dreptate, credincioşie şi adevăr.Fiindcă este imuabil,
Dumnezeu Se manifestă întotdeauna aşa cum este şi fiindcă este o unitate, El nu-Şi suspendă niciodată un
40
atribut pentru a-Şi exercita un altul.Celelalte atribute deja cunoscute ale lui Dumnezeu ne pot învăţa multe
despre dragostea Sa. Putem şti, de pildă, că, deoarece Dumnezeu există prin Sine Însuşi, dragostea Lui nu
are început; fiindcă El este etern,dragostea Lui nu poate avea sfirşit; fiindcă este infinit, ea nu are limite;
fiindcă este sfînt, iubirea Lui este chintesenţa purităţii absolute; fiindcă El este atît de mare, dragostea Lui
este un ocean a cărui întindere nu poate fi cuprinsă, un ocean fără fund şi fără ţărmuri, în faţa căruia
îngenunchem într-o fericită tăcere şi dinaintea căruia cea mai strălucită elocinţă se retrage încurcată şi
ruşinată.Totuşi, dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi, din dragoste faţă de semenii noştri, să le
spunem şi lor ceea ce ştim, trebuie să încercăm să vorbim despre dragostea Lui. Toţi creştinii s-au străduit s-
o facă, dar nici unul cu prea mult succes. Căutînd să vorbesc aşa cum se cuvine despre această măreaţă şi
minunată temă, mă simt ca un copil care încearcă să prindă o stea. Şi, totuşi, ridicîndu-şi mîna către stea,
copilul poate atrage atenţia asupra ei şi ar putea chiar indica direcţia în care cineva trebuie să privească ca
s-o vadă. În acelaşi fel, în timp ce eu îmi înalţ inima spre dragostea prea înaltă, strălucitoare, a lui
Dumnezeu,poate că o persoană care nu a auzit despre ea va fi încurajată să privească în sus şi să aibă
nădejde.Noi nu ştim, şi poate nu vom şti niciodată ce este dragostea, dar putem şti cum se manifestă ea şi
asta ne este, deocamdată, de ajuns. Mai întîi, o vedem sub forma bunăvoinţei. Dragostea vrea binele
tuturor şi nu vrea răul nimănui. Ceea ce explică vorbele apostolului Ioan: „în dragoste nu este frică; ci
dragostea desăvîrşită izgoneşte frica"(1 Ioan 4:18).Frica este acel sentiment dureros care apare la gîndul că
cineva sau ceva ne-ar putea face vreun rău sau ne-ar putea pricinui durere. Frica aceasta persistă atîta timp
cît sîntem la cheremul unei persoane care nu ne vrea binele. În momentul în care ne bucurăm de protecţia
binevoitoare a cuiva, frica dispare. Un copil care s-a rătăcit într-un supermagazin aglomerat este plin de
teamă pentrucă îi percepe pe străinii din jurul lui ca duşmani. Cîteva clipe mai tîrziu, în braţele mamei sale,
toată groaza i se topeşte. Bunăvoinţa cunoscută a mamei îi alungă frica.Lumea este plină de duşmani şi,
atîta vreme cît există posibilitatea ca ei să ne facă rău, frica este inevitabilă. Efortul de a învinge frica fără a
înlătura cauzele ce o produc este cu totul zadarnic. Inima este mai înţeleaptă decît cei ce propovăduiesc
liniştea. Atîta timp cît sîntem la discreţia întîmplării, cîtă vreme trebuie să ne punem speranţele în statistici,
cât timp, pentru a supravieţui, trebuie să ne încredem în abilitatea noastră de a fi mai isteţi, sau mai
şmecheri decît adversarii noştri, avem toate motivele să ne fie teamă. Iar frica este chinuitoare.Să ştii că
dragostea este de la Dumnezeu şi să pătrunzi în Sfînta Sfintelor rezemîndu-te pe braţul Celui Preaiubit iată
singurul lucru care poate alunga frica! Dacă un om ajunge la convingerea că nici un rău nu i se poate
întîmpla, toată frica din Univers va dispărea pentru el instantaneu. Reflexele emoţionale, aversiunea
firească faţă de durerea fizică se vor face uneori simţite, dar chinul profund al fricii s-a dus odată pentru
totdeauna. Dumnezeu este dragoste şi Dumnezeu este suveran. Datorită dragostei Sale, El doreşte binele
nostru veşnic, iar datorită suveranităţii Sale, El este pe deplin capabil să ni-l asigure. Unui om bun nu i se
poate întîmpla nimic rău.”Trupul, ei mi-l pot nimici; Dar al Lui adevăr va dăinui. Veşnică-i împărăţia
Lui.”(Martin Luther )Dragostea lui Dumnezeu ne spune că El este prietenos, iar Cuvîntul Său vine să ne
asigure că El ne este prieten şi că doreşte ca şi noi să fim prietenii Lui. Nici un om cu un dram de smerenie
nu s-ar încumeta să spună că este prietenul lui Dumnezeu; însă ideea nu a pornit de la om. Avraam n-ar fi
cutezat niciodată să zică: „Sînt prietenul lui Dumnezeu", dar Dumnezeu Însuşi a afirmat că Avraam este
prietenul Lui.Apostolii ar fi ezitat poate să se dea drept prietenii lui Hristos, dar Hristos este Cel ce le-a zis:
„Voi sînteţi prietenii Mei"(Ioan 15:14).Modestia ezită înaintea unui gînd atît de nesăbuit, dar o credinţă
curajoasă va îndrăzni să creadă Cuvîntul şi să-şi afirme prietenia cu Dumnezeu. îl cinstim mai mult pe
Dumnezeu atunci cînd credem ceea ce a afirmat despre Sine şi avem curajul să venim cu încredere la tronul
harului, decît atunci cînd ne ascundem cu umilinţă timidă printre copacii din grădină.Dragostea este şi o
identificare emoţională. Ea socoteşte că nimic nu-i aparţine şi dăruieşte totul, fără plată, celor care
constituie obiectul afecţiunii ei. Lucrul acesta îl vedem mereu în lumea noastră, aoamenilor. O tînără mamă,
firavă şi obosită, alăptează la sînul ei un copilaş sănătos şi durduliu şi, departe de a se plînge de asta, ea îşi
priveşte copilul cu ochii strălucind de fericire şi mîndrie. Jertfirea de sine este ceva obişnuit în cazul
dragostei. Hristos a zis despre Sine: „Nu este mai mare dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii
săi"(Ioan 15:13).Dumnezeu, care este absolut liber, Şi-a lăsat inima să se identifice afectiv cu oamenii,
permiţîndu-Şi o curioasă şi minunată excentricitate. Deşi îşi este suficient în toate, El doreşte dragostea
noastră şi nu va fi mulţumit pînă n-o va avea. Deşi Se bucură de libertate absolută, El de bunăvoie Şi-a legat
41
inima de noi pe vecie.”Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit
pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”(1 Ioan 4:10). „Sufletul nostru",
scrie Juliana de Norwich, „este iubit cu o dragoste atît de deosebită de către Cel Preaînalt,încît ea depăşeşte
puterea de înţelegere a oricărei făpturi: ceea ce înseamnă că nici o făptură nu poate cunoaşte cît de mult,
de dulce şi de duios ne iubeşte Făcătorul nostru. De aceea, prin harul Lui şi cu ajutorul Lui, ne putem aţinti
privirea lăuntrică asupra Sa, minunîndu-ne veşnic de această înaltă,necuprinsă, nepreţuită dragoste pe care
Dumnezeul cel Atotputernic, în bunătatea Lui, o are faţă de noi".O altă trăsătură a dragostei este aceea că
îşi găseşte plăcerea în obiectul ei. Dumnezeu Se bucură de creaţia Lui. Apostolul Ioan afirmă direct că
scopul lui Dumnezeu în creaţie a fost propria Lui plăcere (Apoc. 4:11,KJV). Dumnezeu Se bucură, iubind tot
ce a creat. E imposibil să nu remarcăm sentimentul de plăcere al lui Dumnezeu ce răzbate din referirile Lui,
făcute pe un ton plin de încîntare, la lucrarea mîinilor Sale.Psalmul 104 este un poem al naturii de inspiraţie
divină, exultînd de fericire, iar desfătarea lui Dumnezeu se face simţită de la un capăt la celălalt. „În veci să
ţină slava Domnului! Să Se bucure Domnul de lucrările Lui!"(Ps. 104:31).Domnul îşi găseşte o plăcere
deosebită în sfinţii Lui. Mulţi oameni şi-L închipuie pe Dumnezeu undeva departe, sumbru şi extrem de
nemulţumit de toate, privind în jos, cu o profundă apatie, spre o lume pentru care Şi-a pierdut de mult
interesul; dar această idee este eronată. Este adevărat, Dumnezeu urăşte păcatul şi niciodată nu poate privi
cu plăcere nelegiuirea, dar, cînd oamenii caută să-I facă voia, El le răspunde cu o veritabilă afecţiune. Prin
jertfa Lui ispăşitoare, Hristos a înlăturat definitiv bariera ce ne împiedica să avem părtăşie cu Dumnezeu.
Acum, în Hristos, toţi cei credincioşi sînt obiectivul desfătării divine. ”Domnul Dumnezeul tău este în
mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui,
şi nu va mai putea de veselie pentru tine.”(Ţefania 3:17).Potrivit cărţii lui Iov, lucrarea de creaţie a lui
Dumnezeu a fost făcută cu acompaniament muzical. „Unde erai tu", întreabă Dumnezeu, „cînd am
întemeiat pămîntul?...”(Iov 38:4) atunci cînd stelele dimineţii izbucneau în cîntări de bucurie, şi cînd toţi fiii
lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?"(Iov 38:7).John Dryden a dus ideea mai departe, dar, probabil,
nu prea departe pentru a fi adevărată:”Din armonie, cerească armonie, Trupul lumii se-ncheagă... Pe cînd
Firea-mpovărată De-al atomilor joc nestăpînit, Fruntea-n ţarână o ţinea plecată, Din cer vocea ca de tunet a
glăsuit: „Sculaţi şi prindeţi viaţă!" şi-ndată, Ce-i cald, rece, ud, uscat, Spre locul cuvenit se-ndreaptă Porunca
Muzicii urmînd nepregetat.Din armonie, cerească armonie,Trupul lumii se-ncheagă:Din armonie-n
armonie,Notele ce pe rând lucrarea au slăvit în Om s-au reunit desăvîrşit.Muzica reprezintă atît o expresie,
cît şi o sursă a bucuriei, iar bucuria cea mai curată şi mai aproape de inima lui Dumnezeu este cea a
dragostei. Iadul este un loc lipsit de orice bucurie pentru că acolo nu există dragoste. Cerul este plin de
cîntare fiindcă este locul unde bucuriile dragostei sfinte abundă. Pămîntul este locul în care bucuriile
dragostei sînt amestecate cu durere, pentru că aici există păcat şi ură şi intenţii rele.Într-o lume ca a
noastră, dragostea are de suferit uneori, după cum şi Hristos a suferit dîndu-Se pe Sine Însuşi pentru ai Săi.
Avem însă promisiunea sigură că, în cele din urmă, cauza întristării va fi înlăturată şi noua rasă se va bucura
veşnic într-o lume a dragostei altruiste şi desăvîrşite.Dragostea, prin natura ei, nu poate rămîne pasivă. Ci
este activă, creativă şi milostivă. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe cînd eram
noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi"(Romani 5:8). „Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat
pe singurul Lui Fiu..."(Ioan 3:16).Aşa se întîmplă unde este dragoste; dragostea trebuie să dăruiască mereu
celor ce-i aparţin, oricît ar costa-o. Apostolii au mustrat aspru tinerele biserici pentru faptul că unii dintre
membrii lor au neglijat acest aspect şi îngăduiau ca dragostea lor să se irosească în satisfacţii egoiste, în
timp ce fraţii lor se găseau în nevoie. „Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie,
şi îşi închide inima faţă de el, cum rămîne în el dragostea lui Dumnezeu?"(1 Ioan 3:17).Aşa a scris Ioan, cel
care a rămas cunoscut peste veacuri ca „ucenicul preaiubit".Dragostea lui Dumnezeu este una dintre marile
realităţi ale Universului, un stîlp pe care se reazămă speranţa lumii. Dar ea este şi ceva intim şi personal.
Dumnezeu nu iubeşte populaţii, El iubeşte oameni.Nu iubeşte mase, ci indivizi. El ne iubeşte pe toţi cu o
dragoste puternică, fără început şi fără de sfîrşit.Experienţa creştină conţine acest element al iubirii
dătătoare de profundă împlinire, care o deosebeşte de toate celelalte religii şi o ridică pe culmi mult mai
înalte decît cea mai pură şi mai nobilă filosofie. Acest conţinut de dragoste nu este doar un fapt; este Însuşi
Dumnezeu în mijlocul Bisericii Sale, cîntînd poporului Său. Adevărata bucurie creştină este răspunsul
armonios al inimii faţă de cîntecul de dragoste al Domnului.Iubire tainică divină, cu înălţimi Şi adîncimi de
42
om nepătrunse, De departe zăresc minunata-Ţi lumină,Suspin adânc după liniştea Ta; Inima-mi tînjeşte
neaflîndu-şi tihna, Pînă cînd în Tine se va odihni.Gerhard Tersteegen

Capitolul 21
SFINŢENIA LUI DUMNEZEU

Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte! Te lăudăm, Doamne, Te binecuvîntăm şi ne închinăm înaintea Ta,
din pricina slavei Talemarele. Doamne, am vorbit fără să le înţeleg de minuni care sînt mai presus de mine şi
pe care nu le pricep. Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De
aceea, mi-e scîrba de mine şi mă pocăiesc în ţarână şi cenuşă. O,Doamne, îmi pun mîna la gură. Am vorbit o
dată şi nu voi mai răspunde; de două ori şi nu voi mai adăuga nimic.Dar în timp ce eu cugetam astfel, focul
ardea. Doamne, trebuie să vorbesc despre Tine, ca nu cumva prin tăcerea mea să păcătuiesc împotriva
acestei generaţii de copii ai Tăi. lată că Tu ai ales lucrurile nebune ale lumii ca să faci de ruşine pe cele
înţelepte şi lucrurile slabe ale lumii ca să faci de ruşine pe cele tari. O, Doamne, nu mă părăsi. Ajută-mă să
arăt puterea Ta acestei generaţii şi tăria Ta tuturor acelora care vor urma. Ridică proroci şi văzători în
Biserica Ta, care să preamărească slava Ta şi care,prin Duhul Tău cel Atotputernic, să redea poporului Tău
cunoaşterea Celui Preasfînt. Amin.Şocul moral pe care l-am suferit în urma rupturii noastre violente de voia
înaltă a cerului, ne-a lăsat cu un traumatism cronic, care afectează fiecare aspect al naturii noastre. Purtăm
în noi o maladie ce a afectat şi mediul nostru ambiant.Înţelegerea bruscă a propriei stări de păcat a cuprins
fulgerător inima tremurîndă a profetului Isaia în clipa în care sfinţenia lui Dumnezeu i s-a revelat într-o
vedenie ce i-a revoluţionat întreaga viaţă. Strigătul său plin de durere: „Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt
un om cu buze necurate,locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut pe împăratul,
Domnul oştirilor!"(Isaia 6:5) exprimă sentimentul pe care-l încearcă orice om cînd şi-a descoperit adevărata
faţă şi cînd se vede confruntat cu acea privelişte lăuntrică a strălucirii sfinte a lui Dumnezeu. Este cu
neputinţă ca o asemenea experienţă să nu aibă un puternic impact emoţional.Pînă nu ne vedem aşa cum
ne vede Dumnezeu, este puţin probabil că vom fi tulburaţi de situaţia din jurul nostru, atîta timp cît nu iese
de sub control într-atît încît să nu ne ameninţe stilul de viaţă confortabil Ne-am obişnuit să trăim în
necurăţie şi am ajuns s-o privim ca fiind ceva natural şi de aşteptat. Nu sîntem dezamăgiţi că nu găsim
întregul adevăr la învăţătorii noştri, sau loialitate la politicienii noştri, sau deplină onestitate la comercianţii
noştri, sau totală credincioşie la prietenii noştri. Ca să ne putem continua existenţa, facem legi care să ne
protejeze de concetăţenii noştri şi ne mulţumim cu atît.Nici autorul şi nici cititorul acestor rînduri nu au
competenţa să aprecieze sfinţenia lui Dumnezeu. Putem spune, fără exagerare, că ar fi necesară săparea
unui nou canal prin deşertul gîndirii noastre care să permită apelor dulci ale adevărului, ce pot vindeca
boala noastră cea mai grea, să se reverse în noi. Nu putem pătrunde adevăratul sens al sfinţeniei lui
Dumnezeu gîndindu-ne la cineva sau la ceva foarte curat şi apoi ridicînd ideea aceasta pînă la nivelul cel mai
înalt de care sîntem noi capabili. Sfinţenia lui Dumnezeu nu este doar lucrul cel mai bun pe care-l
cunoaştem îmbunătăţit la infinit. Nimic din ce cunoaştem noi nu se poate compara cu sfinţenia divină. Ea
este diferită, unică, inabordabilă, de neînţeles şi de neatins. Omul obişnuit este orb faţă de ea. El se poate
teme de puterea lui Dumnezeu şi-I poate admira înţelepciunea, dar sfinţenia Lui nu şi-o poate nici măcar
imagina. Numai Duhul Celui Sfînt poate dărui duhului omenesc cunoaşterea a tot ceea ce este sfânt. Dar,
după cum energia electrică se transmite numai printr-un conductor, tot astfel şi Duhul vine numai prin
adevăr şi trebuie să găsească o anumită măsură de adevăr în mintea noastră, ca să ne poată ilumina inima.
Credinţa se trezeşte la glasul adevărului, însă nu răspunde la nici un alt sunet. „Astfel, credinţa vine în urma
auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos."(Romani 10:17).Cunoaşterea teologică este mijlocul prin
care Duhul Se revarsă în inima omului, dar, înainte ca adevărul să poată produce credinţa, în inima aceea
trebuie să aibă loc pocăinţa în smerenie. Duhul lui Dumnezeu este Duhul adevărului. Este posibil să ai o
doză de adevăr în minte fără a avea Duhul în inimă,dar niciodată nu poţi avea Duhul în inimă fără adevăr.În
pătrunzătorul său studiu despre sfinţenie, Rudolf Otto insistă asupra prezenţei în inima omului a ceea ce el
numeşte „numinos" şi pare-se că prin aceasta vrea să spună că în lume există un vag şi incomprehensibil
Ceva, acel „Mysterium Tremendum”,Teribilul mister,care înconjoară şi învăluie Universul. Acesta este un
lucru înfricoşător, care nu poate fi conceput raţional, ci numai perceput şi simţit în adîncurile spiritului
43
omenesc. Subzistă acolo ca un instinct religios permanent, un simţ al prezenţei fără nume şi nedescoperite
care „curge ca argintul viu prin venele creaţiei" şi uneori uluieşte mintea, confruntînd-o cu manifestarea sa
supranaturală şi supraraţională. Omul astfel confruntat este doborît, copleşit şi, rămas fără grai, nu poate
decît să tremure în tăcere.Această groază nonraţională, sentimentul existenţei în lume a acestui
mister necreat, se află în spatele tuturor religiilor. Religia curată a Bibliei, la fel ca şi animismul primitiv al
triburilor sălbatice, există numai datorită acestui instinct primar, prezent în natura umană. Bineînţeles că
diferenţa dintre religia unui Isaia sau a unui Pavel şi cea a unui animist constă în faptul că primii au
adevărul, iar cel de pe urmă nu-l are; el are numai instinctul „numinos"-ului. El „simte nevoia" unui
Dumnezeu necunoscut, dar unii ca Isaia şi Pavel, bunăoară, L-au găsit pe adevăratul Dumnezeu prin
descoperirea de Sine pe care El a făcut-o în Sfintele Scripturi.Sentimentul misterului, fie el şi Marele
Mister,este un element de bază al naturii umane şi este indispensabil credinţei, însă nu este suficient.
Datorită lui, oamenii ar putea să vorbească în şoaptă despre „lucrul acela groaznic", dar nu pot striga:
„Dumnezeul meu, Sfîntul meu!"în Scripturile evreilor şi ale creştinilor, Dumnezeu îşi continuă revelaţia de
Sine şi îi conferă personalitate şi conţinut moral.Prezenţa aceasta înfricoşătoare este arătată a fi nu un
lucru,ci o fiinţă morală cu toate calităţile pline de afecţiune ale autenticei personalităţi. Ba mai mult, El este
chintesenţa desăvîrşirii morale, de o perfecţiune infinită în ce priveşte neprihănirea, puritatea,
corectitudinea şi nepătrunsa-I sfinţenie. Şi în toate acestea El este necreat, suficient Sieşi, mai presus de tot
ce poate concepe mintea omenească sau de ce poate limba să rostească.Prin revelaţia de Sine a lui
Dumnezeu în Scripturi şi prin iluminarea făcută de Duhul Sfînt, creştinul cîştigă totul şi nu pierde nimic.
Noţiunii lui de Dumnezeu i se adaugă cele două concepte gemene de personalitate şi caracter moral, dar
sensul original de uimire şi teamă în prezenţa misterului care umple lumea rămîne. Astăzi creştinul poate
tresaltă de bucurie strigînd: „Ava, Tată! Domnul meu şi Dumnezeul meu!" Mîine poate îngenunchea cu
inima tremurînd de încîntare, pentru a-L admira şi a-L adora pe Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este
veşnicia.Sfânt înseamnă aşa cum este Dumnezeu. Pentru a fi sfânt, El nu Se conformează unui standard. El
Însuşi este standardul. El este sfânt la modul absolut, cu o puritate de o infinită şi nepătrunsă plinătate şi
care nupoate fi decît aşa cum este. Fiindcă El este sfânt, toate atributele Lui sînt sfânte; adică orice credem
că-I aparţine lui Dumnezeu trebuie conceput ca ceva sfînt.Dumnezeu este sfânt şi El a făcut ca sfinţenia
să fie condiţia morală necesară pentru sănătatea Universului Său. Prezenţa temporară a păcatului în lume
nu face decît să accentueze acest adevăr. Tot ce este sfânt este sănătos; răul este o boală morală care, în
cele din urmă, duce la moarte.Deoarece preocuparea primordială a lui Dumnezeu pentru Universul Său
este sănătatea lui morală, adică sfinţenia lui, tot ce contravine acestui principiu produce numaidecît în
Dumnezeu o nemulţumire veşnică.Pentru a-Şi proteja creaţia, Dumnezeu trebuie să distrugă tot ce ar putea
s-o nimicească. Cînd Se ridică pentru a îndepărta nelegiuirea şi a salva lumea de la o prăbuşire morală
ireparabilă, se afirmă despre El că este mînios. Orice judecată plină de mînie, ivită în decursul istoriei lumii,
a fost o acţiune sfântă de conservare. Sfinţenia lui Dumnezeu, mînia Lui şi sănătatea creaţiei sînt
inseparabile. Mînia lui Dumnezeu reprezintă intoleranţa Sa absolută faţă de tot ce este degradant şi
distrugător. El urăşte nelegiuirea aşa cum o mamă urăşte poliomielita care ameninţă viaţa copilului
ei.Dumnezeu este sfânt, de o sfinţenie absolută, care nu cunoaşte grade şi pe aceasta n-o poate acorda
făpturilor Lui. Există însă o sfinţenie relativă şi contingentă pe care El o împarte cu îngerii şi serafimii în
ceruri şi cu oamenii răscumpăraţi de pe Pămînt, în pregătirea lor pentru cer. Această sfinţenie, Dumnezeu
poate s-o dea şi o dă copiilor Lui. Le face parte de ea atribuindu-le-o şi acordîndu-le-o şi, pentru că le-a pus-
o la dispoziţie prin sîngele Mielului, Dumnezeu le-o şi pretinde. Dumnezeu a vorbit mai întîi lui Israel şi apoi
Bisericii Sale, zicînd: „Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfânt"(1 Petru 1:16). El nu a zis: „Fiţi la fel de sfinţi ca
Mine",fiindcă asta ar fi însemnat să ne pretindă sfinţenie absolută, calitate ce-I aparţine numai Lui. Înaintea
flăcărilor necreate ale sfinţeniei lui Dumnezeu, îngerii îşi acoperă faţa. Nici chiar cerul nu este curat şi nici
stelele nu sînt fără pată în ochii Lui. Nici un om sincer nu poate spune „Sînt sfânt", însă nici un om sincer nu
trebuie să ignore cuvintele solemne ale scriitorului inspirat: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care
nimeni nu va vedea pe Domnul"(Evrei 12:14).Prinşi în această dilemă, ce trebuie să facem noi, creştinii?
Trebuie să ne acoperim, asemenea lui Moise,cu credinţă şi smerenie, în vreme ce aruncăm o privire fugară
la Dumnezeul pe care nici un om nu poate să-L vadă şi să rămînă în viaţă. El nu va dispreţui o inimă zdrobită
şi mîhnită. Trebuie să ne ascundem nesfinţenia în rănile lui Hristos cum s-a ascuns Moise în crăpătura stîncii
44
în timp ce slava lui Dumnezeu trecea prin faţa lui. Trebuie să ne adăpostim de mînia lui Dumnezeu, în
Dumnezeu. Mai presus de orice,trebuie să credem că Dumnezeu ne vede desăvîrşiţi în Fiul Lui, deşi ne
disciplinează, ne pedepseşte ca un tată şi ne curăţeşte pentru a fi părtaşi la sfinţenia Lui.Prin credinţă şi
ascultare, prin continuă meditaţie la sfinţenia lui Dumnezeu, iubind neprihănirea şi urînd nelegiuirea,
crescînd în cunoaşterea Duhului sfinţeniei, ne putem deprinde cu tovărăşia sfinţilor de pe Pămînt şi ne
putem pregăti pentru compania eternă a lui Dumnezeu şi a sfinţilor de acolo. în felul acesta, aşa cum spun
credincioşii de rînd cînd se întîlnesc, vom avea un cer de dus cu noi în ceruri.Anii Tăi cei veşnici mă-nfioară,
O, Doamne veşnic! Tu, Cel proslăvit necurmat De duhurile ce Te-nconjoară!Ce minunat, ce minunat,A Ta
faţă s-o ador!Puterea-Ţi fără margini, înţelepciunea-Ţi fără hotar.Sfinţenie la care sufletu-mi a tresăltat!
Nutresc grozavă teamă,Cea mai adîncă şi mai duioasă teamă,Dar de-o firavă speranţă mînat, Sufletu-mi
penitent Ţie s-a-nchinat.
Frederick W. Faber

Capitolul 22
Suveranitatea lui Dumnezeu

Cine nu se va teme de Tine, o, Doamne, Dumnezeul oştirilor, cel mai înălţat şi cel mai de temut? Căci numai
Tu eşti Domnul. Tu ai făcut cerurile şi cerurile cerurilor, Pămîntul, cu tot ce este pe el, şi în mîinile Tale se
află sufletul oricărei făpturi vii. Tu şezi ca un împărat deasupra noianului de ape; da. Tu domneşti pe vecie.
Tu eşti Măreţul împărat al întregului Pămînt; eşti îmbrăcat cu putere şi în faţa Ta sînt slava şi mărirea.
Amin.Suveranitatea lui Dumnezeu este atributul prin care El conduce întreaga creaţie, iar pentru a fi
suveran,Dumnezeu trebuie să fie atotştiutor, atotputernic şi absolut liber. Motivele sînt următoarele:Dacă
ar exista un domeniu al cunoaşterii, oricît de mic, care să-I fie necunoscut lui Dumnezeu, stăpînirea Lui s-ar
frînge în acel punct. El trebuie să posede toată cunoaşterea pentru a fi Domn peste întreaga creaţie. Şi dacă
lui Dumnezeu I-ar lipsi o cantitate infinitezimală de putere, acea lipsă ar determina sfîrşitul stăpînirii Sale şi
I-ar distruge împărăţia; acel atom rătăcit de putere ar aparţine altcuiva şi Dumnezeu ar fi un Stăpîn limitat,
deci n-ar fi suveran.In plus, suveranitatea Lui cere ca Dumnezeu să fie liber în mod absolut, ceea ce
înseamnă că El este liber să facă tot ce vrea, în orice loc şi în orice timp, pentru a-Şi duce la îndeplinire
planul Său etern pînă în cele mai mici detalii, fără amestecul nimănui. Dacă ar fi mai puţin liber, El nu ar fi
suveran.Este necesar un efort susţinut al minţii pentru a putea pricepe ideea libertăţii totale. Din punct de
vedere psihologic, noi nu avem capacitatea de a înţelege libertatea, decît în formele ei imperfecte.
Concepţia noastră despre ea s-a conturat într-o lume în care nu există libertate absolută. Aici fiecare
element natural depinde de multe alte elemente şi această dependenţă îi limitează libertatea.La începutul
poemului său „Preludiul", Wordsworth se bucură că este departe de oraşul care-l sufoca şi acum este liber,
„liber ca o pasăre să mă aşez unde vreau". Dar a fi liber ca pasărea înseamnă a nu fi liber deloc. Un
naturalist ştie că aşa-zisa pasăre liberă îşi duce, de fapt, toată viaţa într-o colivie a fricii, a foamei şi a
instinctelor; este limitată de condiţiile atmosferice, de presiunea variabilă a aerului, de posibilităţile locale
de hrană, de animalele de pradă şi de opreliştea cea mai ciudată: constrîngerea irezistibilă de a rămîne în
cadrul suprafeţei mici de pămînt şi văzduh care reprezintă teritoriul familiei ei.Cea mai liberă pasăre, la fel
ca oricare alt lucru creat, este ţinută tot timpul în şah de o plasă a necesităţii.Numai Dumnezeu este
liber.Spunem despre Dumnezeu că este liber pentru că nimeni şi nimic nu-L poate împiedica, obliga sau opri
să facă ce vrea. El poate acţiona aşa cum îi place întotdeauna, oriunde, pe vecie. Pentru a avea această
libertate trebuie să posede autoritate universală. Ştim din Scripturi că El are putere nelimitată şi putem
deduce lucrul acesta şi din alte atribute ale Sale. Dar ce putem spune despre autoritatea Lui? Chiar simpla
discutare a autorităţii Dumnezeului Cel Atotputernic pare cam fără sens, iar punerea ei subsemnul întrebării
ar fi absurdă. Ni-L putem noi imagina pe Domnul Dumnezeul oştirilor pus în situaţia de a cere permisiunea
cuiva sau făcînd cerere pentru ceva unei autorităţi superioare? Cui îi va cere Dumnezeu permisiunea? Cine
este mai înalt decît Cel Preaînalt? Cine este mai puternic decît Cel Atotputernic? Cine poate spune că a
existat înainte de Cel Veşnic? La tronul cui va îngenunchea Dumnezeu? Unde este acela mai mare la care va
trebui să apeleze? „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă şi afară de Mine nu
45
este alt Dumnezeu."(Isaia 44:6).Suveranitatea lui Dumnezeu este un fapt stabilit foarte clar în Scriptură şi
afirmat cu voce tare de către logica adevărului. Dar, după cum se recunoaşte, el ridică unele probleme care
pînă în momentul de faţă nu au fost rezolvate satisfăcător. Ele pot fi clasificate, în mare, în două
categorii.Prima este generată de prezenţa în creaţie a acelor lucruri pe care Dumnezeu nu le poate aproba,
cum ar fi:răul, suferinţa şi moartea. Dacă Dumnezeu este suveran, El ar fi putut împiedica apariţia lor. De ce
nu a făcut-o?Cartea sacră a zoroastrismului, religia cea mai elevată dintre marile religii nebiblice, a ocolit cu
eleganţă problema aceasta, postulînd un dualism teologic. Existau doi dumnezei, Ormuz şi Ahriman, şi ei
amîndoi au creat lumea. Ormuz cel bun a creat toate lucrurile bune, iar Ahriman cel rău a făcut restul. A
fost destul de simplu. Ormuz nu deţinea o suveranitate pentru care să se îngrijoreze şi se pare că nu-l
deranja să-şi împartă prerogativele cu altcineva.Pentru un creştin, explicaţia nu rezolvă nimic, deoarece
contrazice categoric adevărul afirmat atît de răspicat în întreaga Biblie, şi anume că există un singur
Dumnezeu şi că El singur a creat cerul şi Pămîntul, cu tot ce conţin ele. Natura atributelor lui Dumnezeu
face imposibilă existenţa unui alt dumnezeu. Creştinul recunoaşte că nu are răspunsul final pentru enigma
răului îngăduit. Dar el ştie care nu este răspunsul. Şi el ştie că nici nu-l are.Deşi o explicaţie completă a
originii păcatului ne depăşeşte, există totuşi cîteva lucruri pe care le cunoaştem. În înţelepciunea Lui
suverană, Dumnezeu a permis răului să existe în anumite zone din creaţia Sa delimitate cu grijă, ca un fel de
proscris fugar ale cărui activităţi sînt temporare şi limitate ca sferă de cuprindere. Procedînd astfel,
Dumnezeu a acţionat după nemărginita Lui înţelepciune şi bunătate. Nimeni nu ştie în momentul de faţă
mai mult; şi nimeni nu are nevoie să ştie mai mult. Numele lui Dumnezeu este o garanţie suficientă pentru
perfecţiunea lucrărilor Sale.O altă problemă reală creată de doctrina suveranităţii divine are de-a face cu
voinţa omului. Dacă Dumnezeu conduce Universul prin intermediul decretelor Sale suverane, cum este
posibil ca omul să-şi exercite libertatea de a alege, cum poate fi el responsabil pentru comportarea sa? Nu
este el o simplă marionetă, ale cărui acţiuni sînt determinate de un Dumnezeu din spatele scenei,care trage
sforile după cum îi convine? Încercarea de a răspunde la aceste întrebări a dus la divizarea Bisericii creştine
în două tabere distincte, care au purtat numele a doi teologi remarcabili: Jacobus Arminius şi Jean Calvin.
Cei mai mulţi creştini se mulţumesc să se alăture uneia dintre tabere şi să nege ori suveranitatea lui
Dumnezeu, ori voinţa liberă a omului. Se pare, totuşi, că este posibilă o reconciliere între cele două poziţii
fără a leza vreuna dintre ele, deşi tentativa care urmează va părea, poate, defectuoasă pentru partizanii
uneia din tabere.Iată punctul meu de vedere: Dumnezeu a decretat în mod suveran că omul trebuie să fie
liber să facă alegeri morale şi omul a împlinit această hotărîre de la început, alegînd între bine şi rău.Cînd
omul alege să facă răul, prin aceasta el nu contrazice voia suverană a lui Dumnezeu, ci o îndeplineşte,
întrucît hotărîrea divină a decis încă din veşnicie nu ce anume va trebui să aleagă omul, ci faptul că el
trebuie să fie liber să aleagă. Dacă Dumnezeu, în libertatea Sa absolută, a voit să-i acorde omului o libertate
limitată, cine poate să stea împotriva mîinii Lui sau să-I zică: „Ce faci?" Voinţa omului este liberă, pentru că
Dumnezeu este suveran. Un Dumnezeu care nu ar fi suveran nu ar putea acorda libertate morală creaturilor
Sale. I-ar fi teamă s-o facă.Poate că o ilustraţie simplă ne va ajuta să înţelegem. Un vapor de pasageri
transoceanic pleacă din New York cu destinaţia Liverpool. Destinaţia i-a fost stabilită de autorităţile în drept.
Nimic n-o poate schimba. Aceasta este doar o palidă imagine a suveranităţii.La bordul vasului se află cîteva
zeci de pasageri. Nu sînt în lanţuri, activităţile lor nu sînt determinate de decrete. Ei sînt în întregime liberi
să umble pe vas după cum doresc. Mănîncă,dorm, se joacă, stau tolăniţi pe punte, citesc, discută, toate
acestea după bunul lor plac; dar, în tot acest timp, marele transatlantic îi duce neabătut înainte spre un
port prestabilit.Atît libertatea, cît şi suveranitatea, se regăsesc aici fără să se contrazică una pe alta. La fel
este,cred eu, cu libertatea omului şi suveranitatea lui Dumnezeu. Marele vapor al planului suveran făurit de
Dumnezeu îşi menţine cursul neîntrerupt pe marea istoriei. Dumnezeu Se îndreaptă netulburat şi
nestînjenit spre împlinirea acelor scopuri veşnice pe care le-a plănuit în Hristos Isus înainte de întemeierea
lumii. Noi nu ştim tot ce e cuprins în acele planuri, însă ne-a fost descoperit suficient pentru a ne forma o
imagine generală despre lucrurile care vor veni şi pentru a ne da o nădejde bună şi o încredere neclintită în
binele nostru viitor.Ştim că Dumnezeu îşi va împlini toate promisiunile făcute prorocilor; ştim că, într-o zi,
păcătoşii vor fi înlăturaţi de pe faţa pămîntului; ştim că un popor de răscumpăraţi va intra în bucuria lui
Dumnezeu şi că cei neprihăniţi vor străluci în împărăţia Tatălui lor; ştim că, pînă la urmă,lucrările lui
Dumnezeu vor primi aclamaţiile tuturor, că toate făpturile dotate cu inteligenţă Îl vor recunoaşte pe Isus
46
Hristos ca Domn, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că imperfecta ordine prezentă va dispărea şi că va fi
întemeiat un Pămînt nou ce va dăinui veşnic.Dumnezeu Se îndreaptă spre realizarea tuturor acestora cu o
infinită înţelepciune şi cu o precizie perfectă în acţiune. Nimeni nu-L poate abate de la scopurile Sale; nimic
nu-L poate întoarce de la planurile Lui. Deoarece El este omniscient, nu pot exista situaţii neprevăzute sau
accidente. Pentru că este suveran, nu pot exista ordine contramandate şi nici momente de pierdere a
autorităţii; şi, fiindcă este omnipotent, nu poate exista nici un neajuns în puterea necesară pentru a-Şi
aduce la îndeplinire toate ţelurile propuse. Dumnezeu îşi este suficient Sieşi pentru a realiza toate aceste
lucruri.Între timp, lucrurile nu sînt atît de simple precum le-ar putea sugera această schiţare rapidă. Taina
nelegiuirii lucrează deja. În spaţiul larg al voii suverane, permisive, a lui Dumnezeu, conflictul de moarte
dintre bine şi rău continuă cu o furie crescîndă. Totuşi, Dumnezeu îşi va continua lucrarea chiar şi pe vifor şi
furtună, dar furtuna şi viforul sînt aici, iar noi, ca fiinţe responsabile, trebuie să ne hotărîm în situaţia
morală prezentă.Anumite lucruri au fost determinate de hotărîrea liberă a lui Dumnezeu, iar unul dintre ele
este legea alegerii şi a consecinţelor. Dumnezeu a hotărît că toţi cei care se vor dărui de bunăvoie Fiului Său
Isus Hristos, prin ascultarea credinţei, vor căpăta viaţa veşnică şi vor deveni fii ai lui Dumnezeu. El a
hotărît,de asemenea, că toţi cei care vor iubi întunericul şi vor stărui în răzvrătire împotriva înaltei autorităţi
cereşti vor rămîne într-o stare de alienare spirituală, iar în cele din urmă vor avea parte de moartea
eternă.Dacă transpunem totul în termeni individuali, ajungem la concluzii vitale şi foarte personale. În
conflictul moral dezlănţuit acum în jurul nostru, oricine se găseşte de partea lui Dumnezeu este de partea
învingătorilor şi nu poate pierde; oricine se află de partea cealaltă este de partea învinşilor şi nu poate
cîştiga. Aici nu există întîmplare sau noroc. Există libertatea de a alege de partea cui vrem să fim, însă
libertatea de a negocia rezultatele alegerii o dată făcute este exclusă. Prin mila lui Dumnezeu, avem şansa
de a ne pocăi de o alegere greşită şi putem schimba consecinţele făcînd o alegere nouă şi corectă. Dincolo
de aceasta nu putem trece.Întregul subiect al alegerii morale se concentrează în jurul persoanei lui Isus
Hristos. Hristos a afirmat deschis: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea”.(Matei 12:30) şi „Nimeni nu
vine la Tatăl decît prin Mine"(Ioan 14:6).Mesajul Evangheliei cuprinde trei elemente distincte: o veste, o
poruncă, o chemare. El anunţă vestea bună a răscumpărării înfăptuite prin îndurare; „porunceşte tuturor
oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”(Fapte Ap.17:30) şi cheamă pe toţi oamenii să capituleze în faţa
condiţiilor harului crezînd că Isus Hristos este Domn şi Mîntuitor.Noi toţi trebuie să alegem dacă vom
asculta de Evanghelie sau dacă îi vom întoarce spatele cu necredinţă şi-i vom respinge autoritatea. Alegerea
este a noastră, dar consecinţele ei au fost deja stabilite prin voia suverană a lui Dumnezeu şi, în cazul
acesta, nu există drept de apel.Domnul coboară din înălţime, Plecînd cerurile prea înalte Şi aruncînd sub
picioarele Sale întunericul bolţii albastre.Călărea pe heruvimi şi serafimi Ca un adevărat Rege, Şi pe aripile
vînturilor puternice Zbura venind tot mai aproape.Stătea netulburat deasupra apelor, Domolindu-le furia;
Căci ca un Domn şi Rege suveran El va domni în veci.Psalm parafrazat de Thomas Sternhold

Capitolul 23
TAINA DESCOPERITĂ

Văzută din perspectiva eternităţii, nevoia cea mai imperioasă a momentului de faţă este ca Biserica să fie
adusă înapoi din îndelungata ei robie babiloniană şi Numele lui Dumnezeu să fie slăvit iarăşi în ea ca în zilele
de odinioară. Totuşi, Biserica nu trebuie înţeleasă ca un organism anonim, o abstracţie religioasă mistică.
Noi, creştinii, sîntem Biserica şi tot ce facem noi, aceea face Biserica. Problema este deci una personală
pentru fiecare dintre noi. Orice pas înainte în Biserică trebuie să înceapă cu individul.Ce putem face noi,
nişte creştini simpli, ca să aducem înapoi gloria trecută? Există vreun secret pe care l-am putea învăţa?
Există vreo formulă pentru trezirea spirituală personală pe care s-o putem aplica situaţiei prezente, propriei
noastre situaţii? Răspunsul la aceste întrebări este „Da".Totuşi, răspunsul i-ar putea dezamăgi pe unii cititori
pentru că nu este deloc profund. Nu aduc nici o criptogramă ezoterică, nici un cod mistic greu de descifrat.
Nu apelez la nici o lege ascunsă a inconştientului, nici la o cunoaştere ocultă destinată doar cîtorva iniţiaţi.
Secretul este unul deschis, pe care orice călător îl poate citi. Nu este altul decît vechiul şi mereu noul sfat:
„împrieteneşte-te cu Dumnezeu.”Pentru a-şi recîştiga puterea pierdută, Biserica trebuie să vadă cerul
deschis şi să aibă o viziune transformatoare despre Dumnezeu.Însă Dumnezeul pe care trebuie să-L vedem
47
nu este Dumnezeul utilitarist, atît de popular astăzi, ale cărui principale afirmaţii despre Sine vizează
capacitatea Sa de a aduce succes în diversele noastre activităţi şi care, din cauza aceasta, este linguşit şi
flatat de toţi cei care doresc să obţină o favoare. Dumnezeul pe care trebuie să învăţăm să-L cunoaştem
este Maiestatea cerurilor, Dumnezeu Tatăl Cel Atotputernic, Ziditorul cerului şi al Pămîntului, singurul
Dumnezeu înţelept şi Mîntuitorul nostru. El este Acela care şade pe globul pămîntesc, care întinde cerul ca
o maramă subţire şi-l lăţeşte ca pe un cort, ca să locuiască în el, care a făcut să meargă după număr, în
şir,oştirea stelelor şi care le cheamă pe toate pe nume prin marea Lui putere, care vede ca o nimica lucrarea
omului, care nu Se încrede în voievozi şi nu cere sfatul împăraţilor.Cunoaşterea unei asemenea fiinţe nu
poate fi dobîndită numai prin studiu. Ea vine printr-o înţelepciune despre care omul obişnuit nu ştie nimic,
nici nu poate şti, fiindcă trebuie judecată duhovniceşte. A-L cunoaşte pe Dumnezeu este, în acelaşi timp, şi
cel mai uşor, dar şi cel mai greu lucru din lume. Este uşor,pentru că această cunoaştere nu este dobîndită
prin muncă intelectuală asiduă, ci este un dar fără plată.După cum lumina soarelui cade pe cîmpul deschis
fără să ceară ceva în schimb, tot astfel cunoaşterea Dumnezeului Cel Sfînt este un dar fără plată acordat
oamenilor care sînt deschişi spre a-l primi. Însă,cunoaşterea aceasta este dificilă, fiindcă există anumite
condiţii ce trebuie îndeplinite, iar firea îndărătnică a omului căzut nu le agreează deloc.Îngăduiţi-mi să
prezint un scurt rezumat al acestor condiţii aşa cum sînt ele prezentate de Biblie şi repetate de-a lungul
secolelor de către cei mai deosebiţi, cei mai minunaţi sfinţi pe care i-a cunoscut lumea:în primul rînd,
trebuie să ne lepădăm de păcate. Convingerea că un Dumnezeu sfânt nu poate fi cunoscut de către oamenii
cu o viaţă păcătoasă nu este ceva nou, aparţinînd doar creştinismului. În cartea ebraică:”Înţelepciunea lui
Solomon”, scrisă cu mulţi ani înaintea apariţiei creştinismului, se găseşte următorul pasaj:”Iubiţi dreptatea,
voi care sînteţi judecătorii pămîntului; gîndiţi-vă la Domnul cu o inimă bună şi căutaţi-L în smerenia inimii.
Căci El va fi găsit de cei care nu-L ispitesc; şi Se va arăta acelora care nu se îndoiesc de El. Căci gândurile
îndărătnice despart de Dumnezeu, iar puterea Lui, cînd este pusă la încercare, mustră pe cel neînţelept. În
sufletul rău nu va pătrunde înţelepciunea; şi nici nu va locui în trupul supus păcatului.Căci spiritul sfânt al
disciplinei va fugi de amăgire, se va retrage din faţa gîndurilor fără pricepere şi nu va rămîne atunci cînd
intră nelegiuirea”. Aceeaşi idee se găseşte în nenumărate afirmaţii de la un capăt al Sfintelor Scripturi la
celălalt, dintre care poate cea mai bine cunoscută se găseşte în cuvintele lui Hristos: „Ferice de cei cu inima
curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!"(Matei 5:8).În al doilea rând, trebuie să aibă loc o predare totală a
întregii vieţi lui Hristos, prin credinţă. Aceasta înseamnă „a crede în Hristos". Implică o ataşare volitivă şi
emoţională faţă de El, însoţită de o hotărîre fermă de a asculta de El în toate lucrurile. Ceea ce înseamnă să
păzim poruncile Lui, să ne ducem crucea şi să-L iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri.În al treilea rînd,
trebuie să ne socotim morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus, lucru urmat de o
deschidere a întregii noastre personalităţi pentru ca Duhul Sfânt să ne inunde. Apoi va trebui să punem în
aplicare orice formă de autodisciplină cerută de umblarea prin Duhul şi să ţinem în frîu poftele cărnii.În al
patrulea rînd, trebuie să respingem cu hotărîre valorile ieftine ale lumii decăzute şi să ne separăm cu totul
în duhul nostru de orice lucru de care îşi leagă inima oamenii necredincioşi, permiţîndu-ne numai bucuriile
simple ale naturii, pe care Dumnezeu le-a revărsat deopotrivă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.În al
cincilea rînd, trebuie să practicăm arta meditaţiei îndelungate, cu dragoste, asupra măreţiei lui Dumnezeu.
Ea va cere un oarecare efort, deoarece gîndul măreţiei a dispărut cu totul din mintea oamenilor. Acum
atenţia omului se concentrează asupra lui însuşi. Umanismul, în variatele lui forme, a luat locul teologiei,
fiind considerat cheia pentru înţelegerea vieţii. Cînd poetul Swinburne, care a trăit în secolul al XlX-lea, a
scris:”Glorie omului în locurile prea înalte! Căci omul este stăpînul lucrurilor", el a dat lumii noul ei Te
Deum.Toate acestea trebuie inversate printr-un act deliberat de voinţă şi menţinute în poziţia aceasta
printr-un efort susţinut al minţii.Dumnezeu este o persoană şi El poate fi cunoscut prin treptele ascendente
ale unei legături intime de prietenie, pe măsură ce ne pregătim inimile pentru această minune. Va trebui,
poate, să ne schimbăm concepţia anterioară despre Dumnezeu, în timp ce slava ce împodobeşte Scripturile
Sfinte se coboară peste viaţa noastră lăuntrică. Este posibil, de asemenea, să fie necesar s-o rupem cu
blîndeţe şi în tăcere cu textualismul mort care predomină în bisericile evanghelice şi să ne opunem
caracterului uşuratic al multor lucruri care trec drept creştinism printre noi. Ca urmare, pentru un timp este
posibil să pierdem prieteni şi să ne cîştigăm o reputaţie trecătoare de „eu sînt mai sfânt decît tine"; însă cel
care permite ca iminenţa unor consecinţe neplăcute să-l influenţeze într-o chestiune atît de importantă nu
48
este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu.În al şaselea rînd, pe măsură ce cunoaşterea lui Dumnezeu devine
tot mai minunată, se impune să ne implicăm tot mai mult în slujirea semenilor noştri. Această binecuvîntată
cunoaştere nu ne este dată pentru a ne bucura de ea într-un mod egoist. Cu cît Îl vom cunoaşte mai bine pe
Dumnezeu, cu atît vom simţi mai mult dorinţa de a transforma nou descoperita cunoaştere în fapte de
milostenie faţă de cei aflaţi în suferinţă. Dumnezeul care ne-a dăruit nouă totul va continua să dăruiască
totul,prin noi, pe măsură ce îl vom cunoaşte tot mai bine.Pînă aici am avut în vedere relaţia personală a
individului cu Dumnezeu, dar, asemeni parfumului ce-şi răspîndeşte mireasma „trădându-l" pe posesorul
lui, orice cunoaştere aprofundată a lui Dumnezeu va începe curînd să-i afecteze pe cei care ne înconjoară în
comunitatea noastră creştină. Iar noi va trebui să căutăm în mod deliberat să împărtăşim lumina noastră
crescîndă cu ceilalţi oameni din casa lui Dumnezeu.Putem face aceasta menţinînd măreţia lui Dumnezeu în
centrul atenţiei în timpul serviciilor publice din biserică. Nu numai rugăciunile noastre în taină trebuie să fie
pline de Dumnezeu, ci şi mărturia noastră,cîntarea noastră, predicile noastre, scrierile noastre, toate vor
trebui să se axeze în jurul persoanei Domnului de trei ori sfânt şi să preamărească neîncetat mărimea
puterii şi a demnităţii Sale. La dreapta Măririi, în ceruri, se află un Om glorificat, care ne reprezintă cu cinste
acolo. Sîntem lăsaţi pentru o vreme în mijlocul oamenilor; să-L reprezentăm cu cinste aici. Această serie de
cărti se doreşte o contribuţie la redescoperirea dimensiunii devoţionale, mistice, a trăirii creştine. Ea a fost
inaugurată de cea mai populară lucrare a lui Aiden Wilson Tozer,„În căutarea lui Dumnezeu".Această
exemplară carte prezintă, aşa cum afirmă Dr. Samuel M. Zwemer, „o teologie a inimii, nu a minţii" căci
subiectul ei central este „setea sufletului după Dumnezeu".
IRITUALITATE

49