ffjnbmhhCurs: Sociologie, Politici sociale și de sănătate

Specializarea :Asistent medical generalist

Profesor: Lăcătușu Raluca

Cap. I Noțiuni teoretice ale sociologiei.

1.1 Problematica sociologiei.

Sociologia constituie o modalitate specifică de cunoaştere sistematică şi unitară a societăţii

omeneşti. Ea studiază metodic faptele, fenomenele, schimbările şi procesele sociale, grupurile şi
colectivităţile de oameni, comportamentul acestora, relaţiile interumane şi instituţiile, din punct de
vedere al ansamblului social.
Sub aspect etimologic, termenul de sociologie desemnează ştiinţa societăţii, a colectivităţilor
sau a grupărilor sociale. Termenul de sociologie s-a format prin asocierea cuvântului latinesc socius
( societate, soţ, asociat, tovarăş) şi a cuvântului greces logos –(teorie, ştiinţă, idee, studiu).
În ceea ce priveşte perioada constituirii sociologiei ca ştiinţă, există mai multe opinii. Unii
cercetători consideră că sociologia îşi găseşte originile în scrierile filosofice ale lui Platon şi
Aristotel. De asemeni, s-a considerat că sociologia a apărut ca ştiinţă în a doua jumătate a secolului
al- XIX- lea, întemeietorii săi fiind conideraţi Auguste Compte, Emile Durkheim, Gustave Tarde şi
H. Spencer.
O altă orientare consideră sociologia drept rezultatul puseului empirist din ştiinţele sociale
americane în perioada postbelică.Cea mai mare parte a istoricilor acestei discipline au căzut de
acord asupra celui de-al doiea punct de vedere, conform cărui sociologia s-a născut în a doua
jumătate a secolului al -XIX-lea, ca o necesitate impusă de dezvoltarea societăţii industriale
moderne şi de problemele socio-umane induse de acesta.
Emile Durkheim caracteriza sociologia ca fiind „ ştiinţa instiutuţiilor sau a faptelor
sociale” , G. Gurvitch ca „ ştiinţa fenomenelor sociale totale”, A. Touraine drept „ ştiinţa acţiunii
sociale”, D. Gusti ca „ ştiinţa realităţii sociale”, iar Traian Herseni o definea ca „ ştiinţa societăţii în
totalitatea ei”.
Numeroşi sociologi împărtăşesc opinia că sociologia este studiul ştiinţific al
comportamentului social uman, al societăţii umane şi al rezultatelor activităţilor sociale. Premisa
fundamentală a sociologiei este cât din din existenţa umană este existenţă socială.
Spre deosebire de biologia umană care studiază omul ca fiinţă organică sau specie zoologică,
de psihologia umană care examinează viaţa psihică a omului, sociologia analizează viaţa socială a
omului sub aspectul:
1. Organizării microgrupale (familie, colectivitate de muncă) şi macrogrupale (sat, oraş, popor,
naţiune, organizaţii internaţionale).
2. Activităţilor, instituţiilor şi valorilor politice, juridice, economice, morale, religioase,
artistice, ştiinţifice şi filosofice precum şi
3. Al funcţionării şi evoluţiei în timp a tuturor acestora.
În concepţia anumitor sociologi, sociologia se poate defini :
1. În sens restâns ca o ştiinţă, teorie generală a socialului( acesta fiind forma
generală de existenţă a vieţii omeneşti) sau a formelor sociale ale activităţii
umane (şi nu a realităţii sociale, de care se ocupă şi alte discipline).
2. In sens larg, ca o teorie a societăţii globale, (numită şi macrosoiologie). De
asemenea, în structura acestei discipline ştiinţifice sunt integrate şi sociologiile
de ramură.
 Un element specific al sociologiei este şi faptul că descoperă corelaţii între fenomene şi
procese aparent izolate, care nu pot fi dezvăluite şi demonstrate de alte ştiinţe sociale.

Sociologia este o ştiinţă interdisciplinară şi în acestă calitate, nu exclude din câmpul

preocupărilor sale înfăptuirea unor sinteze teoretice, bazate pe rezultatele obţinute de diversele
ştiinţe sociale în analizele lor concrete, dar nu se limitează la contactul cu ştiinţele socio-umane
particulare sau la interpretări abstracte, cu caracter generalizator.
Pe lângă scopul său teoretic, de reconstrucţie conceptuală şi îmbogăţire, a fondului ideatic,
sociologia are şi o finalitate pragmatică, urmărind descifrarea cât mai riguroasă a condiţiei umane
pe baza cercetărilor concrete şi ameliorarea ei, prin oferirea de soluţii menite a înlătura anumite stări
din societate.
Definitoriu pentru sociologie este faptul că examinează diferite fenomene sociale nu în sine,
ci in conexiune cu alte fenomene, surprinzând raporturile dintre acestea şi anasmblul social, modul
în care coexistă şi se desfăşoară.
Sociologia, ne oferă o viziune unitară şi totalizatoare asupra societăţii ca întreg şi a
diverselor ei componente şi activităţi.
Sociologia este ştiinţa nu numai a diferitelor grupruri şi colectivităţi umane, ce compun o
anumită societate, sau a problemelor cu care se confruntă respectiva societate, ci şi a întregii game
de relaţii sociale care se nasc în sânul comunităţii, căutând să descopere acele relaţii care se repetă,
au caracter regulat, precum şi semnificaţiile lor fundamentale pentru existenţa şi permanenţa
devenirii unei societăţi.

FUNCȚIILE SOCIOLOGIEI.
Din structura sociologiei se degajă două categorii de funcţii: unele teoretice, izvorâte din fondul său
ştiinţific, şi altele, aplicative, prin care se conectează direct cu cerinţele vieţii sociale şi răspunde
unor solicitări pragamatice în diferite momente.
Funcţia cognitivă, este o funcţie teoretică a sociologiei care are rolul de a cunoşte realitatea
socială, pe baza unor analize descriptive şi explicative, a unor date verificabile teoretic şi empiric,
care ne conduc la cunoştinţe indubitabile.
Funcţia praxiologică sau aplicativ- constructivă
(Praxiologia este o ramură a ştiinţei care studiază structura generală a acţinilor umane şi a
condiţiilor eficacităţii acestora)

-se manifestă prin însuşirea acestei discipline ştiinţifice de a avea un statut activ şi
implicant, o vocaţie transformatoare şi constructivă. Studiile concrete, ce surprind
perturbările manifestate în grupuri şi colectivităţi sau impedimentele desfăşurării normale a
unor fenomene şi procese sociale, ca si cele vizand direct perfecţionarea unei structuri
organizaţionale într-un grup sau ameliorarea unor relaţii disfuncţionale într-un palier al
societăţii, contribuie la realizarea unor modificări benefice în structurile sociale.

-Oferind soluţii şi modalităţi concrete de diminuare sau îndreptare a unor fenemene

disfuncţionale, sociologia deschide o cale fertilă de raportare a conţinutului ei teoretic la
nevoile societăţii.
Funcţia de prognoză socială.
Sociologia este aceea care trebuie să dea seama de sensul în care se dezvoltă societatea. Analizând
contradicţiile sociale, căile de lichidare a acestora, ea trebuie să prezinte sensul de dezvoltare,
alternativele de dezvoltare ale societăţii. În cadrul aceluiaşi făgas de evoluţie căile sunt diferite;
chiar dacă în viaţa socială cunoaştem sensul dezvoltării generale a societăţii, modul, calea concretă
trebuie examinată şi studiată concret (metode de prognoză socială).

ÎNTEMEIETORII SOCIOLOGIEI

Max Weber( 1864-1920) a desfăşurat la fel ca Marx o activitate ştinţifică diversă ( economie,
istorie, politologie, sociologie). Pentru el, sociologia este în principal studiul acţiunii sociale. Spre
deosebire de cercetătorii din alte domenii, sociologul nu se rezumă la o analiză pur obiectivă, ci
urmăreşte să înţeleagă acţiunea socială imaginându-se în situaţia oamenilor pe care îi studiază şi
identificându-se cu aceştia.

Weber considera că sociologia trebuie să elimine judecăţile de valoare, adică sociologul nu trebuie
să-şi interfereze in cercetarea pe care o întreprinde propriile sale concepţii şi atitudini.

Max Weber continuă să fie şi astăzi unul dintre cei mai influenţi sociologi .

Emile Durkheim( 1858-1917), unul dintre principalii fondatori ai sociologiei ştinţifice moderne, a
fost preocupat ca şi precedesorii săi de ameliorarea stării sociale, de realizarea ordinii şi consensului
social. Prin activitatea si opera sa, sociologia dobândeşte mai multă rigoare şi un statut academic şi
universitar recunoscut.

Lucrarea sa Regulile metodei sociologice reprezintă prima fundamentare riguroasă a metodologiei

sociologiei. În ciuda unor limite ale concepţiei sale sociologice, lucrarea constituie şi în prezent o
excelentă introducere in metodologia sociologică.

Alte două lucrări importante ale lui Durkheim, Diviziunea muncii sociale (1893) şi
Sinuciderea (1897), au exercitat o influenţă considerabilă asupra şcolilor europene şi americane de
sociologie . Aceste lucrări sunt remarcabile şi prin utilizarea riguroasă a metodologiei ştinţifice de
cercetare sociologică.

Talcot Parsons (1902 – 1979)

Talcot Parsons, născut în Colorado Springs, SUA urmează cursurile unor prestigiose universităţi
americane şi europene, după care va activa ca profesor la Universitatea Harvard. Este principalul
reprezentant al structuralismului funcţionalist din sociologia americană, în viziunea sa, sistemul
social constând dintr-o pluritate de actori individuali incluşi într-un proces de interacţiune şi
motivaţi de obţinerea unor satisfacţii optime. El a introdus şi conceptele de rol şi status social,
statusul reprezentând poziţia individului în cadrul sistemului social, în timp ce rolul defineşte latura
dinamică a acestuia, activarea sa în viaţa socială. Astfel, acţiunea umană este modelată de norme,
valori şi simboluri sociale care delimitează comportamentul adecvat şi permis al actorilor implicaţi
în viaţa socială.

Conform lui Parsons, sistemul social se confruntă cu nevoia de integrare socială a indivizilor şi
menţinerea echilibrului funcţional, în acest scop reliefând patru funcţii: funcţia de intergrare, de
adaptare, de atingere a scopului şi de păstrare a structurilor sociale şi atenuare a tensiunilor.
Echilibrul funcţional poate fi păstrat prin socializarea valorilor şi prin controlul social asupra
indivizilor.

Problema sociala
Problema socială este reprezentată de o situatie indezirabilă care este considerată de un segment
important al societatii ca fiind suficient de serioasă pentru a necesita acțiune colectivă în vederea
obtinerii unei ameliorari semnificative și a unei dezirabilități crescute.

O problema socială trebuie sa fie caracterizată de următoarele trei elemente:

 este în mare măsură privită ca fiind indezirabilă sau ca sursa de dificultăți.

 este cauzată de acțiunea sau inacțiunea oamenilor sau a societății.

 afectează sau se presupune că va afecta un mare numar de persoane.

Factori importanti în definirea unei probleme sociale:

1.Percepția publică.

Pentru a fi considerată ca indezirabilă, situația trebuie să fie conștientizată de către populație. Dacă
oamenii nu cunosc nimic despre acea problemă, ea va ramâne în stare de latență. Un rol important
în definirea unei probleme sociale îl joacă valorile. O valoare este o credință personală despre ceea
ce este bun sau rau, drept sau greșit, este o preferință personala, nu este o ilustrare a realității.

2.Constiința publică.

Un cataclism natural nu poate fi considerat ca fiind o problema socială, deoarece nu a fost cauzat de
acțiunea sau inacțiunea oamenilor, dar unele efecte generale ale cataclismului( un uargan) pot fi
considerate probleme sociale. Ca urmare a faptului că afectează un numar mare de oameni,
problemele sociale sunt definite în funcție de consecințele lor sociale.

3. Trebuie facută distincția între probleme sociale și probleme individuale. Un divort în familie nu
reprezintă o problemă socială, însă dacă într-o societate avrem o rata foarte mere a divorțurilor,
cauzele nu mai sunt numai de ordin personal ci au în mare parte origini societale.

Caracteristici principale ale unei probleme sociale.

1. Apariția unei probleme sociale este indisolubil legată de manifestarea unei neconcordanțe între
ceea ce ar trebui sa fie oamenii și ceea ce sunt în realitate( neconcordanțe între situația socială
existentă și normele sociale).

2. O problemă socială poate fi în multe cazuri consecința neanticipată, nedorită și indirectă a

modelelor instituționalizate ale comportamentului social.

3. Diferite structuri au probleme distincte în funcție de caracteristicile, valorile și

scopurile/interesele lor distincte.

4. În functie de particularitătile structurilor sociale, soluțiile date acestor probleme sunt diferite.

5. Deoarece elementele componente ale unei structuri sociale se afla în relație de interdependență,
acțiunile întreprinse pentru rezolvarea unei probleme sociale particulare cu care se confundă
sistemul, vor genera apariția unor noi probleme ce trebuiesc soluționate și drept urmare, soluțiile
găsite vor fi dificil de concretizat în politici efective.

Realitate sociala
Realitatea socială poate fi abordata din doua puncte de vedere:

 Al cunoașterii comune ( Spontane )

 Al cunoașterii științifice

A. Cunoasterea comuna ( spontana )

Toți avem o anumită percepție asupra societății și asupra raporturilor acesteia cu individul.

Termenii de “ individ “ si “ societate” au un sens destul de precis în cunoașterea comună . De pildă ,

o ancheta efectuată într-un orașel canadian cu privire la realitățile sociale și afective ale locuitorilor,
a relevant faptul că la nivelul simțului comun, societata se reduce la vecinatate , la familia și rudele
care traiesc în apropiere ( studiul a fost efectuat în anul 1987) .

Pentru alti indivizi insă, societatea înseamnă lumea largă, accesul la alte culturi și o experiență
diversificată .

În consecință, diferitele medii sociale percep diferit societatea. Ceea ce este evident pentru unul, nu
este la fel de evident pentru celalalt și invers .

Adesea, în cadrul cunoașterii comune, individual apare ca principal actor al vieții proprii și artizanul
deciziilor pe care trebuie sa le ia . Datorita voinței și talentului pe care le are, individual poate
devenii ceea ce dorește . În acest caz, societatea, structurile sociale și institușiile sociale nu exercită
sau au o mica influență asupra lui.

Sunt și situații în care membrii unor grupuri consideră că evoluția, traiectoria lor sunt rezultatul
acțiunii societății, iar societatea este singura responsabilă de soarta acestora .

De fapt, zi de zi, fiecare dintre noi observăm și interpretam realiatea socială .

Cu toții ne lansam în discuții și speculații cu privire la cauzele și implicațiile fenomenelor și

proceselor în care suntem antrenați și care ne influențează viața .

Văzut din perspective individuale, unul și același fenomen sau proces generează semnificații
diferite .

Perspectivele individuale însă sunt in mod inevitabil parțiale și incomplete, deoarece este practice
imposibil să cuprindem dintr-odată toate laturile și implicațiile fenomenelor și proceselor sociale. În
scopul de a ne organiza observațiile, de a înțelege semnificația datelor obținute și de a ne orienta
comportamentul si acțiunile, trebuie să avem o anumită perspectivă.

După modul de dobândire a cunoștințelor se pot identifica doua forme esențiale ale simțului comun:

-Simțul comun de prima mana – care semnifică “ansamblul cunoștințelor spontane fondate pe
experiența directă a agenților cunoscători”

-Simțul comun de mana a doua – care reprezintă “ ansamblul cunoștințelor științifice transformate
în imagini și folosite în practică. “

Se constată așadar că între activitatea practică a oamenilor și activitatea de cunoaștere exista o

evidenta interferența, ca tipul cunoasterii spontane, al rationalitatii eronate a fost depasit treptat in
decursul evolutiei societatii de cunoasterea stiintifica .

Caracteristicile cunoasterii comune ( spontane )

a)Caracterul iluzoriu arata ca la nivelul simtului comun cunoasterea are un caracter iluzoriu
datorita unei serii de factori:

- Enculturatia : Transmiterea culturii de la o generatie la alta, are efecte limitative asupra

cunoasterii. Perceptia lumii inconjuratoare este conditionata de caracteristicile gramaticale si
semantice ale limbii subiectului cunoscator .

- Socializarea : procesul de formare a personalitatii in acrod cu normele si valorile societatii in care

individul se naste si traieste. Atat socializarea primara ( proces ce incepe din primele saptamani de
viata ale individului si in care joaca un rol determinant parintii ) cat si socializarea secundara
( realizata in cadrul institutiilor specializate prin transmiterea de cunostinte si formarea de
deprinderi, atitudini, convingeri ) se desfasoara diferit de la un grup la altul. In acest fel indivizii isi
formeaza abilitatile de cunoastere spontana foarte diferentiat .

- Implicarea subiectiva a oamenilor in viata sociala - caracterul iluzoriu al cunoasterii spontane

decurge si din aceasta implicare a indivizilor in functie de scopurile si interesele lor particulare,
ceea ce ii face sa se insele adesea .Nu numai societatea in evolutia ei, dar si structura propriei
personalitati, motivatia propriului comportament raman partial necunoscute celui care se bazeaza
numai pe cunoasterea spontana .

b) Caracterul pasional. Pe parcursul vietii si activitatii fiecare om are interese, scopuri, conceptii,
prejudecati etc . De obicei, oamenii nu se multumesc numai sa constate ce se petrece in jurul lor .ci
judeca, interpreteaza, apreciaza realitatea uneori denaturand-o sau falsificand-o. Pentru a-si forma o
imagine obiectiva a realitatii, oamenii trebuie sa dispuna de o pregatire speciala si să faca apel la un
continuu examen critic .

c) Caracterul contradictoriu . Permanent indivizii oscileaza intre sentimentul liberului-arbitru si

cel al fatalitatii. Acest mecanism psiho-social de fluctuatie permanenta, la nivel individual, nu este
acceptabil intr-un demers stiintific .

d)Caracterul limitat. In general indivizii au experiente de viata care se inscriu in mediile sociale in
care traiesc. Ei nu se afla decat ocazional sau nu cunosc nimic despre ceea ce se intampla in alte
grupuri, societati, culturi. De aceea, ceea ce nu le este cunoscut, familiar, adeseori le apare ca
anormal sau scandalos.

Asadar cunoasterea comuna nu oferă o cunoastere adecvata a realitatii sociale. A ramane la nivelul
simtului comun in cunoasterea realitatii inseamna a-i acorda acestuia o autoritate pe care el n-o
mai are de multa vrenme in celelalte stiinte.

B.Cunoasterea stiintifica

Nasterea sociologiei ca stiinta a insemnat punerea sub semnul intrebarii a simtului comun in
abordarea si interpretarea fenomenelor si proceselor cu care suntem confruntati zilnic . De
asemenea, ea a pretins adoptarea unei atitudini prudente, daca nu chiar de respingere totala, fata de
intuitie, speculatie, superstitie, mit,etc.

Sociologia nu trebuie sa consiste intr-o simpla parafraza a prejudecatilor traditionale ci să ne faca sa

vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rand; Caci obiectul fiecarei stiinte este de a face
descoperiri si orice descoperire facuta deconcerteaza mai mult sau mai putin opiniile acceptate .

In present, tot mai mutli sociologi se pronunta pentru distantarea cunoasterii teoretice de
cunoasterea spontana .

Definite in mod esential ca “ Studiul explicativ si comprehensive al realitatii sociale in totalitatea ei,
precum si a unor parti, fenomene si procese ale acestei realitati inlegaturile lor multiple, variate si
complexe cu intregul ”(Achim Mihu ,1992), sociologia ofera raspunsuri la problemele care ne
preocupa, avandu-si temeiul in datele si faptele stranse, printr-o cercetare sistematica directa sau
puse la dispozitie de alte stiinte, analizate si interpretate in conformitate cu anumite cerinte riguros
determinate .

Din aceasta succinta caracterizare a obiectului sociologiei rezulta ca ea este o stiinta si in acelai
timp o constiinta de un tip aparte.

Comunitati umane

Comunitatile umane teritoriale reprezinta cadrul de desfasurare a vietii sociale . Ele sunt constituite
din grupuri de oameni, care traiesc intr-o anumita arie geografica, sunt cuprinsi intr-o anumita
diviziune sociala a muncii, au anumita cultura comuna si un sistem social de organizare a
activitatilor, sunt constienti de apartenenta lor la comunitatile resprective, actionand in mod
colectiv si organizat.

Datorita diversitatii mari a punctelor de vedere izvorate atat din varietatea abordarilor disciplinare
cat si din multitudinea formelor de comunitati , definitiile date comunitatilor umane teritoriale pot
fi grupate in urmatoarele clase distincte :

a) Definitii de tip Istorico-Genetic ,care au in vedere devenirea social –istorica a

comunitatilor teritoriale ;

b) Definitii statistico-administrative ; In cazul Romaniei , organizarea administrative

opereaza cu urmatoarele tipuri de comunitati teritoriale :

- Municipiul

- Orasul

- Comuna suburbana

- Comuna rurala-Avand ca subdiviziune satul

c) Definitii sociologice care au la baza in principal criterii sociologice si care sunt de o mare

diversitate;

Comunitatile rurale :

Realitati complexe, cu variate determinari si caracteristici, comunitatile rurale reprezinta o mare

diversitate de la o societate la alta si de la o perioada isrtorica la alta . Neputand fi reduse la un
fenomen social omogen, comunitatile rurale pot fi definite cu dificultate .

Referindu-ne la vechile comunitati rurale romanesti, le putem definii pornind de la o serie de

caracteristici demografice, economice, sociale si culturale:

- Satul era un grup biologic relativ redus bazat pe legaturi de rudenie

- Sub aspect economic satul era autarrhice

- Intreaga activitate a satului era organizata si controlata de obste

- Satul avea o cultura proprie cu caracter folcroric

- Comunitatile rurale intretineau legaturi unele cu altele in cadrul unor veritabile societati
 taranesti regionale .

Exista un set de variabile in functie de care putem identifica ,defini si deosebi o asezare rurala de o
comunitate urbana :

 Ocupatiile locuitorior

 Caracteristile ecologice

 Densitatea populatiei

 Dimensiunea asezarii umane ( numar de locuitori)

 Stratificarea sociala

 Omogenitatea sau eterogenitatea socioculturala

 Mobilitatea sociala

 Tipul de interactiune sociala

 Tipul de solidaritate sociala

Comunitatea rurala se defineste prin faptul ca este “ un tot uman” ,avand la baza urmatoarele
criterii:

 Identitate

 Omogenitate

 Dimensiuni reduse

 Autonomie

Comunitatile urbane :

Ca si in cazul comunitatilor rurale, definirea termenului de comuniate urbana, oras este la fel de
dificila. Cateva caracteristici, care intrunesc consensul specialistilor pot fi considerate definitorii
pentru comunitatile urbane :

 Volum demografic relative mare

 Prezenta numeroaselor ocupatii specializate în cadrul diviziunii sociale a

muncii

 Preponderenta activitatilor industriale si in sfera servciilor

 Organizarea sociala bazata pe diviziunea ocupationala si pe structura

sociala

 Reglementarea formala, institutionala a relatiilor sociale

 Insemnatatea redusa a relatiilor de rudenie si a celor de intercunoastere

 Viata sociala rationalizata

Dezvoltarea urbana cunoaste trasaturi specifice fiecarei societati sau regiuni încat nu se poate
vorbii de o teorie generala a urbanizarii

Notiunea de comportament uman

Notiunea de comportamenta fost elaborata si implementata in cercetarea stiitifica de

scoala behaviorista. Ea era definita ca multime a reactiilor de raspuns ale organismului uman la
stimuli externi. Toate segmentele corpului apar in acest caz ca verigi de executie, care realizeaza
miscari sau secretii pe baza comenzilor receptionate de la creier, respective, de la centrii nervosi
motorisau secretori. Mecanismul reactiilor comportamentale este reflex, deci o interactiune intre
centrii nervosi .Sistemul comportamental al omului reprezinta un ansamblu coerent de valori, stari,
actiuni sau transformari prin care subiectul intra intr-o relatie cu mediul ambient, cu altii si cu
sinele.Comportamentul poate fi inconstient, cand el reprezinta materializarea unui algoritm
innascut si poate fi constient cand el este urmarea unei decizii, cand este voluntar. Decizia are la
baza omotivatie sau o configuratie motivationala, care in fundal are o stare atitudinala.

Comportamentul uman trebuie considerat o activitate dirijata si nu o reactie oarecare, scopul fiind
cel, care in mare parte regleaza aceasta dirijare.

Clasificarea comportamentelor umane

Comportamentele umane pot fi

 bazate preponderent pe elemente innascute;

 bazate preponderent pe elemente dobandite.

2.1 Comportamentele bazate preponderent pe elemente innascute

Comportamentele din acest grup sunt centrate, in principal pe trebuintele biofiziologice, de acaror
satisfacere depinde existenta individului si chiar a speciei (hrana, aparare, inmultire, etc.).acestea
sunt fixate in programe ereditare relative constante, ce se transmit descendentilor si actioneaza
puternic din interior catre exterior, determinand reactii comportamentale de o mare intensitate si
stabilitate in timp si spatiu.

2.2 Comportamente bazate preponderent pe elemente dobandite

Comportamentele incadrate in acest grup, specifice indeosebi oamenilor, sunt centrate mai ales pe
trebuintele spirituale, pe norme si valori. Spre deosebire de primele, care sunt puternic fixatein
biostereotipii actionale, comportamentele dobandite sunt “fixate” in convingeri, deprinderi,devin
constientizate. Trebuintele spirituale exprimate in valori si norme actioneaza mai intii din exterior
catre interiorul indivizilor si colectivitatilor, iar mai tirziu, dupa interiorizare – ca impulsuri
interioare.

Deosebirile dintre aceste 2 tipuri de comportamente

Comportamentele din aceste doua grupuri se deosebesc intre ele cel putin dupa urmatoarele
caracteristici:

1.functionalitatea comportamentelor dobandite depinde de completitudinea si corectitudinea

interiorizarii si valorilor morale. Aceasta discontinuitate in transmiterea valorilor reprezint acheia
progresului uman, facandu-se astfel deschideri spre noi achizitii cultural-valorice si normative;

2.comportamentele dobandite manifesta tendinta de diminuare a functionalitatii si chiar stingerii ei

in timp. Deci comportamentele dobandite sunt usor reversibile, iar cele innascute sunt greu
reversibile.

3.comportamentele preponderant innascute, fiind centrate pe reactii stabile si relative simple(de

hrana, adapost, perpetuarea speciei etc.), sunt fixate in algoritmi actionali ce se declanseaza cu
rapiditate in conditii date. Spre deosebire de acestea, comportamentele centrate pe achizitii moral-
valorice functioneaza in conditii deosebit de complexe, in care,uneori, e foarte greu sa deosebesti
binele de rau, adevarul de neadevar;

4.comportamentele innascute, trebuintele biofiziologice genereaza o motivatie foarte puternica,

propulsand permanent organismul spre satisfacerea trebuintei. Reactiile comportamentale in acest
caz au o intensitate foarte mare. La comportamentele centrate pe trebuintele spirituale – valori,
norme, principii, idealuri etc. – mai ales daca acestea nu sunt bine stabilizate.

5.normele si valorile vin, in prima instanta, din exteriorul individului, sub forma obligatiilor,
interdictiilor, permisiunilor si achizitiilor culturale, lezand uneori trebuintele inferioare, in favoarea
unor conduite superioare

3.Explicarea comportamentului uman pe baza necesitatilor

Aproape ca nu este nevoie sa demonstram o afirmatie de genul: “oamenii actioneaza intr-un fe lsau
altul din necesitate”. De cate ori nu am auzit un coleg, un prieten sau pe un membru alfamiliei
afirmand ca face ceea ce trebuie facut? Dar ne-am gandit vreodata ca “trebuie” poate fi legat de
potentialul individului, de tendinta lui de dezvoltare si mai putin de circumstantele vizibile ale
actiunii sale?

Daca ne reamintim teoriile lui McGregor putem spune ca este aproape sigur ca mare majoritatea
oamenilor se afla undeva intre cele doua extreme, corespunzatoare teoriei X, respectiv teorieiY.
Contributia esentiala a lui McGregor consta insa in afirmatia ca “oamenii sunt tentati sa seindrepte
catre una dintre extreme, in functie de felul in care sunt tratati”.

Noțiuni de antropologie.

Există trei mari perspective asupra antropologiei fiecare având pretenția, mai mult sau mai puțin
declarată, de a oferi o imagine generală asupra întregii problematici a omului.

Prima este cea care privește, antropologia ca o știință socială, alături de sociologie, economie
generală, politologie, psihologie socială.

A doua perspectivă este cea biologică.Antropologia rezultată din această viziune studiază omul și
creația lui ca un domeniu al lumii biologice și este o parte integrantă a științelor naturii.

A treia perspectivă înțelege antropologia ca o parte a disciplinelor umaniste.

Antropologia, din punct de vedere etimologic,derive din doi termeni grecești: antropos, care
înseamnă om și logos, care înseamnă știință. Privită din acest punct de vedere antropologia poate fi
definite ca studiu al omului.

Definițiile date antropologiei implică sintagme precum ființe umane, considerându-se că

antropologia este este un studiu despre ființele umane. La alți autori, găsim definirea antroipologiei
ca știință a tuturor oamenilor , iar studiile recente definiesc antropologia ca știința umanității.

Antropologie fizică sau biologică este studiul umanității ca un fenomen biologic.

Antropologii din această ramură studiază fenomene atât vii cât și moarte . Unii dintre ei
studiază fosile, adică urme sau rămășițe ale unor organisme care au trait cândva pe
pământ. Cercetând rămășițele pământești ale strămoșilor noștri, antropologii pot
răspunde la diverse întrebări referitoare la vârsta, sexul, statura, anomalii fizice etc. O
imagine completă a vieții duse de strămoșii noștrii presupune ca antropologia fizică sau
biologică să solicite ajutorul și altor discipline precum paleoantrologia, osteologia,
geologia, arheologia.

Antropologie socio-culturală.

Antropologie filozofică

Antropologia filosofică e disciplina sec. XX care dintr-o perspectivă

generalizatoare, încearcă să raspundă la intebări privind esenţa omului
ca formă specifică de existenţă, raporturile sale cu natura despre
relaţiile lui cu lumea valorii si culturii, despre modul în care individul
uman devine personalitate.

Spre deosebire de antropologiile biologice si psihologice, cea filosofica

doreste sa-l cuprinda pe om in intregul sau.

Natura umană din perspectivă religioasă

Adepții gândirii mitico-religioase considerau ființa umană ca fiind

eminamente de natură spirituală. Sufletul omului este cel care reușește
să mențină legatura cu divinitatea, iar corpul, materia fizică, trebuie
pusa pe planul secund, neglijată. Corpul nu este decat o „închisoare a
sufletului”( Platon), ceva care îl împiedică pe om să comunice cu
divinitatea.

Natura umană din perspectivă naturalistă

Charles Darwin este fondatorul teoriei evoluționiste cu privire la specia

umană. Conform concepției sale biologiste, ideea de om a aparut odată
cu prima celulă din Univers. În opinia sa, caracterele umane au apărut
în urma unui proces de transformări biologice, ce își aveau originea o
dată cu apariția vieții pe pământ, în urmă cu mai bine de 3 miliarde de
ani.

Natura umană din perspectivă filosofică

Cei care au reflectat pentru prima dată asupra naturii umane au fost
filosofii greci: Protagoras, Platon, Aristotel, s.a. Presocraticul Protagoras
consideră că omul este măsura tuturor lucrurilor atât a celor vizibile cât
și a celor invizibile. Așadar, omul reușește să mențină atât un echilibru
între lumea materială cât și cea spirituală.

Platon consideră omul ca fiind un adevarat depozitar al înțelepciunii.

 Conform concepției sale, omul se poate „trezi”la adevarata sa conțtiință
printr-un efort al amintirii.

Aristotel, adept al filosofiei platoniciene, consideră că omul este singura

ființă capabilă de a găsi fericirea- aceasta realizându-se printr-un mod
de viață echilibrat.

1.1 Viața socială, relații individ societate, umanizare, socializare.

Într-o accepție foarte largă, termenul de viață social desemnează în opinia sociologului polonez,
Jan Szczepanski, fenomenele rezultate din interacțiunea reciprocă a indivizilor și a colectivităților
care se află într-un spațiu limitat. Cu alte cuvinte, pretutindeni, unde ca urmare a existenței în
același spațiu a indivizilor care se înfruptă din rezervele de pe suprafața respective pentru
satifacerea nevoilor lor, modificându-și reciproc procesele de viață și comportamentele lor, acolo
avem de-a face cu viață socială.

Interacțiunile care apar între indivizi în cadrul vieții sociale sunt permanente și radical diferite de
cele ce marchează viața socială a plantelor și animalelor .Viața devine socială sau colectivă atunci
când se permanentizează legăturile între indivizi.

Societatea umană nu poate fi înțeleasă profund fără a se lua în seamă component biologică a
indivizilor ce o alcătuiesc. Vârsta, genul, de exemplu sunt parametric biologici indispensabili în
cercetarea societății ca grup social-uman. De altfel, orice încercare de explicare a societății pornește
de la conținutul acesteia, care este populația. Aceasta, reprezintă nu numai o component a societății,
ci și partea ei cea mai însemnată, căci de numărul oamenilor ce alcătuiesc o colectivitate depinde și
frecvența sau amplitudinea fenemenelor sociale.

Ceea ce este caracteristic pentru viața socială a oamenilor este că ei gândesc și acționează pe baza
unor norme, valori și simboluri, exprimate într-un limbaj articulat, că fabrică bunuri materiale și
produc creații spirituale ce se moștenesc de la o generație la alta, că elaborează și fauresc idei ce îi
pun în mișcare la nivel de grup și individual.

Printre cele mai importante condiții ale vieții sociale care își pun amprenta asupra acesteia sunt de
menționat următoarele:

a) Condițiile biologice sau bazele biologice ale vieții sociale se referă la

caracteristicile organismului uman, la instinctele, procesele fiziologice ale
acestuia si trebuințele care decurg din ele, ce sunt satifăcute în și prin mediul
social.

b) Condițiile geografice( climatul, resursele și particualtitățile mediului natural)

influențează viața social- economică a oamenilor, calitatea confortului lor
material, ilustrând măsura efortului lor de acțiune și muncă.

c) Condițiile geografice sau ansamblul indivizilor, al populației și caracteristicile ei

de vârstă, gen, feritilitate, sănătate, număr. Situația acestor indicatori, prin prisma
cărora sunt descrise trăsăturile biologice ale oamenilor la nivel de colectivitate,
contribuie la înțelegerea specificului unor fenomene sociale și al societății în
integralitatea ei.

Modul în care evoluează comportamentul geografic-populația fiind factorul fundamental al

societății- se corelează cu anumite procese sociale ( de exmplu, o populație predominant tânără
oblige la investiții corespunzătoare în învățământ, educație, crearea de locuri de muncă, condiții de
locuire.
 d) Condțiile economice au ca și cele demografice un rol deosebit de important în
viața societății. Gradul de valorificare al resurselor naturale, de întrebuințare a
utilajelor și instrumentelor de lucru, de organizare a activității economice, de
specializare profesională și competență, forma de proprietate asupra mijloacelor
de producție ..etc, conferă societății un mod specific de autonomie față de
natură, de eficiență și împlinire a nevoilor individuale și colective. Condițiile
economice precare sau generoase își pun amprenta asupra nivelului de trai,
asupra calității întregii vieți sociale și material a unui popor.

e) Condițiile culturale sunt reprezentate de nivelul de instrucție al populației, de

obiceiurile si conduitele acesteia, simbolurile și valorile științifice, artistice,
morale, politice, economice, juridice, filosofice, religioase. Toate acestea au un
rol deceisv în stimularea gândirii inventive și progresului cunoașterii, în formarea
comportamentului civilizat al oamenilor.

f) Condițiile de organizare, acțiune și control. Viața socială nu se poate desfășura

normal în absența unor forme de organizare impuse deliberat, căci o desfășurare
haotică, spontană, anarhică, ar conduce la dezagregarea societății. În consecință,
ea și-a creat modele de acțiune, structuri interne de autoritate și ierarhii proprii,
de reglementare a relațiilor și activităților umane pe baza unor valori și norme
morale, politice, juridice, religioase precum și a unor instituții corespunzătoare
de control social, potrivit intereselor, trebuințelor, aspirațiilor și idealurilor
specific diferitelor forte sociale.

Diverselor categorii de condiții amintite la care se pot adăuga și altele răspund unor nevoi
individuale și colective, având rolul de a influența mersul vieții sociale.

Elementele primordial și fundamental ale societății sunt însă oamenii și colectivitățile umane.

Socializare.

Socializarea este un process social fundamental complex, de transformare a ființei umane într-o
ființă social, prin interiorizarea conțtientă moduirlor de gândire și simțire, a normelor, valorilor și
modelelor de comportament ori acțiune proprii societății într/un anumit moment al devenirii ei.

Relația dintre individ și societate debutează de la nașterea sa cu procesul de umanizare, adică de

transformare a individului biologic într/un repreyentant al specie umane, purtător al
acarecteristicilor specific naturii omenești și continua cu socializarea acestuia, process care se
derulează în mai multe etape, până la faza în care agentul uman devine el însuși din obiect al
socializării, subiect al acesteia, dobândid un comportament prosocial .

Familia, apoi școala diversel grupuri sociale( de muncă de vecinătate, prieteni) reprezintă principalii
factori sau cadre care stau la baza procesului de socializare.

La baza societății se află fenomenele de instruire și educație, care formeză și modelează

personalitatea umană, o face aptă pentru a corespunde diferitelor solicitări si experiențe sociale. De
la însușirea limbajului colectivității în care s-a născut și până la asimilarea, prin intermediul
limbajului a tradițiilor, credințelor, modului de gândire și acțiune, a tuturor valorilor materiale și
spirituale ale societății din care face parte, individul se afirmă în conformitate cu specificul său
uman și al culturii pe care a moștenit-o.

Procesul de socializare se derulează atât în forme instituționalizate, oficiale, având un caracter

sistematic, organizat și de durată cât și în forme neinstituționalizate, spontane, fără scopuri precise
și finalități urmărite.
Din acestă cauză, socializarea poate înregistra trăsături contradictorii, în funcție de grupurile sociale
în care se desfășoară.

Există așadar, socializare pozitivă sau normal ă, concordantă cu așteptările generale ale unei
societăți și socializare negativă sau deviantă, proprie unor grupuri sociale periferice, care ignoră
sau încalcă modelele normative deziderabile în rândul majorității populației. Persoanele sau
grupurile cu manifestări comportamentale deviante reprezintă un pericol pentru coeziunea
întregului organism social și în consecință sunt resocializate sau reeducate prin scoli sau alte
instituții speciale.

2. Elemente de sociologie a colectivității

2.1. Forme de asociere: colectivitati umane, multimea, colectivitatile statice si sociale.

Dacă purcedem dincolo de terminologia franceză a denumirii ştiinţei pe care o analizăm, vom
descoperi şi mai adânci seve etimologice: cuvântul latinesc "socius", care înseamnă asociat, soţ,
precum şi cel grecesc "logos", care înseamnă teorie, ştiinţă.

Sintetizând înţelesurile acestor cuvinte, sociologia ar reprezenta ştiinţa asocierii indivizilor în

grupuri şi a acestora în macrogrupuri, în colectivităţi ce caracterizează toate formele de manifestare
a vieţii sociale.

Sociologia colectivităţilor se fundamentează pe un tip de nevoie specific umană — nevoia de alt

om.

Cele mai importante forme ale asociere menţionate în sociologie sunt: mulţimea, colectivităţile
statistice şi colectivităţile sociale.

Multimea.

Un interes deosebit în sociologie îl suscită investigarea comportamentelor colective de masa.

Acestea sunt de două feluri:

 spontane, neorganizate, lipsite de un lider foarmal.

 Organizate, beneficiind de un program de acțiune și de rolul unui lider

formal.
Durata de manifestare a comportamentelor colective se poate întinde de la câteva ore ( în cazul unor
adunări festive) și până la câteva săptămâni ( în situația unor tulburări entice, rasiale ori a unor
conflicte și mișcări sociale).
Sensul de manifestare al unor comportamente colective este, în general, fie unul rațional, benefic,
fie unul patologic, destructiv, irațional.
Pentru unii gânditori, cele mai importante schimbări din istoria umanității se datorează acțiunilor
colective și nu indivizilor în sine. Desigur, nu orice acțiune de masă poate fi valorizată pozitiv.
Multimea reprezintă o adunare de persoane, reunite temporar, din întâmplare sau în mod deliberat,
pe baza unor interese ori motive comune. Numărul celor care alcătuiesc o mulțime variază de la
câteva zeci de persoane la câteva zeci de mii. Acestea se adună pe un anumit spațiu, care îngăduie
relații directe între participanți și care reacționează spontan, în special pe plan emotional.
Deși nu este organizată, mulțimea nu este lipsită de o coeziune psihică, aceasta manifestându-se atât
de puternic încât indivizii care o compun își pierd identitatea, fiind absorbiți de masa persoanelor.
Toți gândesc și se comport în mod identic, reacționând la unison în fața stimulilor emoționali.
Sentimental de răzbunare, dorința de a se face dreptate, de a dobândi ceva. mînia etc. animă
mulțimea, care poate trece prin stări successive de apatie și înflăcărare. Întrucât acțiunile sale se
derulează în afara oricărui control formal, mulțimea este capabilă de conduite imprevizibile, cu
consecințe iresponsabile.
Sociologul polonez, Jan Szczepanski a distins patru categorii:
1. Mulțimea agresivă- care tacă un individ , un grup sau anumite instituții.Când atacă un individ,
pentru că a comis un fapt antisocial, un viol sau o crimă posedă numele de mulțime linșatoare. Dacă
se manifestă împotriva minorităților ori a unor grupruri bănuite sau acuzate de fapte revoltătoare, ea
se numeste mulțime terorizantă. A treia formă o reprezintă multimea militantă- apare în timpul
tulburărilor, grevelor, manifestațiilor. Cu apariția acestor mulțimi încep deobicei tensiunile în
cadrul partidelor politice.
2. Mulțimea care fuge cuprinsă de panică, din cauza unor catastrofe sau în timp de război.
3. Mulțimea prădalnică (care jefuiește, pradă)și se manifestă în timpul crizelor economice,
alimentare, atacând magazinele, băncile, pe fondul unor stări de dezorganizare socială.
4. Mulțimea demonstrantă, care este organizată de regulă, dând expresie fie sentimentelor de
recunoștință și apreciere, fie de condamnări și dispreț, de laudă sau de protest.
Cele mai frecvente mulțimi sunt mulțimile întâmplătoare, caracterizate printr-un grad redus
de interacțiune emoțională și printr-un interes de moment ( de exemplu mulțimea celor care
staționează în așteptarea unui mijloc de transport în comun).Dizolvarea mulțimilor se face în
momentul în care nu mai sunt întrunite condițiile care au dus la formarea lor.

Colectivităţile statistice sau categoriile sociale sunt persoane clasificate împreună pe baza
unei particularităţi comune ce le aparţine (vârstă, rezidenţă, instrucţie, venit, profesie). Această
caracteristică nu este neapărat conştientizată ca bază a apartenenţei la respectiva colectivitate.
Colectivităţile statistice pot constitui o premisă a formării colectivităţilor sociale propriu-zise.
Drept exemple de colectivităţi statistice, se pot considera: studenţii dintr-o anumită
universitate sau facultate, populaţia României până la 1 iulie 2002, numărul naşterilor dintr-un
anumit judeţ în trim. I etc.

Colectivitatea socială este un ansamblu de persoane reunite pentru a trăi şi/sau acţiona în
vederea realizării unui scop comun, indiferent dacă acest scop a fost stabilit în mod voluntar de
persoanele respective sau le-a fost impus.

Criteriul conştiinţei apartenenţei şi scopurile comune sunt fundamentale pentru

recunoaşterea unei colectivităţi sociale. Această conştiinţă este premisa constituirii unei structuri
instituţionale de sancţiuni şi recompense care reglementează responsabilităţile membrilor
colectivităţii, statusurile şi rolurile lor, generând astfel o formă determinată de solidaritate
economică, politică, morală, religioasă.

GRUPURILE SOCIALE.

1.Noțiunea de grup social mare: definiție, caracteristici, clasificarea grupurilor sociale mari, clase
sociale, structură și stratificare socială, statut și rol social, stratificare socială, mobilitate socială,

Oamenii își consumă viața lor social interacționând în cadrul grupurilor, al mulțimilor sau
maselor, al colectivităților ori societăților globale din care fac parte.
Dacă privim societatea ca pe un sistem putem aprecia că acesta este compusă, cel mai adesea dintr-
un ansamblu de grupuri sau colectivități de oameni, a căror activitate și organiyare formează însăși
esența vieții sociale.
Familia, grupurile de prieteni, cele profesionale ori de muncă, cele instructive-educative,
colectivitățile teritoriale (cartier, sat, oraș), organizațiile politice, sportive, confesionale, științifice,
clasele și categoriile sociale, generațiile de vârstă, mulțimile sunt exemple care demonstrează
modalitățile diferite de structurare a conținutului unei societăți umane.
Toate formele de viață socială, de la cele mai simple și mai puțin organizate până la cele mai
complexe și puternic formalizate, sunt grupuri sau grupări, adică colectivități umane .
Diversi autori consideră că există o tendință firească a oamenilor de a se grupa, de atrăi, și acționa
în colectivitate, tendință izvorâtă din însăși condiția și natura lor eminamente socială.
Într-o accepție foarte largă și frecvent răspândită, grupul constituie o reuniune, o comunitate
de oameni între care se manifestă anumite relații.
Datorită faptului că același om poate să aparțină concomitent mai multor grupuri diferite- în
calitate de membru al familiei, de profesionist, de locatar al unui cartier, de cetățean al unui oraș),
analizele sociologice pe tema teoriei grurilor recurg la criterii de clasificare a grupurilor sociale,
menite a oferi o imagine mai limpede.
În literatura de specialitate clasificare grupurillor se face ținând cont de următoarele criterii:
 Mărimea
În funcție de mărimea lor grupurile sociale se impart în:

a) Grupurile mari- cum ar fi poporul, statul, clasele sociale, etnii o biserică

independentă, etc, care nu intră în componența unor grupuri mai mari, ci doar a unor
colectivități stabilite conventional: sisteme de state, sisteme de civilizație- care nu
sunt grupuri propriu-zise.
b) Grupurile mici- sunt compuse exclusiv din membri, fără a avea subgrupuri distincte,
și care nu intră ca părți componente în grupuri mai mari, dar pot face parte din
colectivități mai mari de alte tipuri.
Cele două feluri de grupuri se disting, așadar pe baza tipului de structură: comparativ cu
grupurile mari, grupurile mici au, astfel, o strucutură simplă(lipsesc subgrupurile) și un
număr redus de persoane.

 După tipul de relații existente în cadrul grupului există:

a) Grupuri primare- acestea sunt grupuri mici, în care membrii au relații personale,
strânse și durabile. Aceste tipuri de grupuri sunt extrem de importante pentru
individ. De fapt, ele se numes primare pentru că ele sunt esențiale pentru
dezvoltarea social a omului. Familia este cel mai evident exemplu de grup social
primar. Membrii grupurilor primare, deseori știu foarte multe unul despre
celălalt și fiecare are grijă de bunăstarea celuilalt.
b) Gupuri secundare- acestea sunt de cele mai multe ori grupuri cu o durată de viață
determinate, constituite pentru un scop anume, în care relațiile sunt relative
impersonale. Investiția afectivă ăn aceste grupuri este relative mică, iar
interacțiunea între membrii săi, tinde să se concentreze mai degrabă asupra
activităților care au dus la formarea grupului decât asupra nevoilor . Membrii,
grupurilor secundare au puține cunoștințe unul despre altul.

 După tipul de normativitate existent în cadrul grupului pot fi întâlnite:

a) Grupuri formale- caracterizate prin relații instituționalizare, interacțiunile
membrilor fiind supuse unui număr mare de reguli,
b) Grupuri informale- se constituie parallel sau în afara grupurilor formale,
 adeziunea sau apartenența la grup și relațiile stabilite între membrii grupului au
un character spontan, bazat pe afinități, interese commune, simpatii.
Grupurile sociale mari -sunt colectivități stabilite conventional, se carcaterizeză prin relații
sociale stabile, dispun de un instrument de comunicare limba, iar rezultatele activității commune se
obiectivizează în cultura material și spirituală.
Ex: etniile, popoarele, clasele sociale, statul.

Clasificarea grupurilor sociale mari:

Grupurile sociale mari se clasifică după următoarele criterii:

1.după durata existenței

a) de lungă durată sau permanente ( clase, națiuni)
b) de scurtă durată sau temporare ( mitinguri, auditoriu)

2. După caraterul organizării:

a) grupuri apărute spontan
b) grupuri conștient organizate( partidele, asociațiile)
Caracteristicile grupurilor sociale mari:

 Acceptare reciprocă: la început, membrii grupului manifestă neîncredere reciprocă și

teamă de nepotrivire, se comport conformist, rezervat, ritualizat( folosesc formule
de politețe, pun întrebări puține, abordează teme neutre, discută relative
puțin).Problemele specifice acestei etape sunt cele legate de simpatie, antipatie și
instituirea raporturilor de putere/dependență, de încercările unora de a se impune și
de a dobândi o poziție privilegiată, de dominare a celorlalți.

 Comunicare și decizie: odată clarificate raporturile începe, o etapă de comunicări

deschise, indivizii își exprimă trăirile, se stabilesc reguli de conduită, strategii de
decizii și reyolvare de probleme, capătă o importanță tot mai mare în consensul și
apar sentimentele de apartenență și solidaritate.

 Motivație și productivitate: depășirea celei de-a doua faze crează satisfacție legată
apartenența la grup, membrii se simt implicați în activitatea grupului, cooperează și
acest lucru duce la creșterea productivității în cadrul activității commune.

 Control și organizare: grupul a ajuns într-o etapă matură a existenței sale, când
munca este împărțită prin conses și considerarea competențelor individuale,
organizarea grupului este flexibilă și adaptabilă la schimbare.

Noțiunea de clase sociale

Există două orientări în sociologie pe tema definirii claselor sociale:

 Realistă- clasele sociale sunt concepute ca realității vii, concrete

 Nominalistă – clasele sociale reprezintă o abstracție, o categorie eleborată de

sociologi pentru a putea înțelege mai bine un ansamblu ierarhizat.
Viziunea realistă o întâlnim în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la Karl Marx. Astfel, Karl
Marx definea clasa socială ținând cont de:
 poziția față de mijloacele de producție- de unde și împărțirea claselor în explotatoare
și exploatate
  rolul său în procesul economic,

 prin caracterul comun al modului de viață, al intereselor comune

 prin conștința apartenenței lor.

Clasa socială este un grup de oameni care au trăsături comune și se deosebesc de alte grupuri
sociale. Identificarea unei clase sociale se poate face atât prin metoda autoaprecierii (fiecare
individ stabilindu-și încadrarea, apartenența la o anumită clasă existentă în societatea din care face
parte) cât și printr-o metodă considerată obiectivă de cître sociologi .
În cazul metodei obiective, cercetătorul stabilește indicatorii în funcție de care împarte membrii
societății într-o clasă social sau alta.
Cei mai frecvenți indicatori folosiți sunt:mărimea venitului, tipul de ocupație, nivelul de instrucție
ori educație al fiecărui cetățean.
Problematica care îi intereseză în primul rând pe sociologi este ceea a mobilității sociale, adică
a posibilităților pe care le au membrii claselor din partea de jos a ierarhieie sociale să ajungă în
vârful piramidei sociale( cum fii de muncitori pot deveni, de pildă, medici sau cum se pot îmbogății
săracii).
C oncepția nominalistă este reprezentată în special de Max Weber, care reține idea lui Marx
conform căruia, clasele sociale sunt fondate pe distincții economice și adaugă faptul că acestea nu
corespund decît unui anumit tip de statificare .
În accepția sa, clasa e un grup de persoane, care au același status de clasă. Gânditorul deosebește
două categorii de clase economice:
 Clasele posedante , care dețin bogățiile

 Clasele de achiziție, care au monopolul asupra unora dintre servicii (datorită

aptitudinii lor economice speciale) și sșansele cele mai ridicate de acces la
putere ( cum este cazzul pentru bancheri, antreprenori, liber-profesioniști).
Alți autori, reduc clasa socială la un simplu strat social și disting, în ansamblul social, diferite
niveluri: superior, mediu, inferior.

Diviziunea societății în clase pe baza unor criterii multiple nu se confundă cu stratificarea socială,
care înseamnă împărțirea, ordonarea în straturi a membrilor unui grup sau societăți după anumite
nivele de putere, prestigiu, proprietate.

Conceptul de structură și stratificare socială

Conceptul de stratificare socială.

Stratificarea socială constă într-o inegală distribuție a drepturilor și privilegiilor, a trebuințelor și
responsabilităților, a gratificațiilor și privațiunilor, a puterii sociale și influențelor printer membrii
unei societăți.
Talcot Parsons o definea ca pe un clasament diferențiat al indivizilor care compuns un sistem social
dat si calificarea lor de inferiori sau superiori în raport unii cu alții după valorile importante pentru
societate.
Domeniul sociologic al stratificării este foarte vast și complex( ierarhiile se interfere, determină sau
implică un ape alta , cum este cazul ierarhiilor economică, politică și cea a prestigiului social).
În sociologie există trei forme de stratificare:
a) Economică – atunci când oamenii sunt structurați după mărimea veniturilor, strarea
de bogăție sau sărăcie, după nivelul de trai)
b) Socială – când straturile sociale se stabilesc după puterea, prestigiul și autoritatea
dobândite
 c) Ocupațională- când se are în vedere conâinutul unor activități sociale: de conducere,
de execuție, de organizare, de control etc.)
Stratificarea este inerentă societății umane, manifestându-se de la primele forme de organizare
ale acesteia și până în zilele noastre . Reformatorii sociali au fost preocupați în mod special de
problema stratificării, deoarece stratificarea socială are drept consecintă o distribuție inegală a
bunurilor material sau a avantajelor existente la un moment dat într-o societate.
Criteriile de stratificare sunt diverse, atât în succesiunea istorică a societăților, cât și în cadrul
fiecărei societăți umane. Printer cele mai cunoscute criterii de stratificare, analizate în literature
sociologică se află:
 Bogăția ( averea)

 Puterea

 Prestigiul

 Cultura

 Educația

 Profesia

 Venitul
Puterea( capacitatea de realizare a propriilor scopuri în sistemul social), prestigiul
professional și social, proprietatea( drepturile asupra bunurilor și serviciilor ), venitul sau bogăția,
nivelul de instrucție, poziția în comunitatea locală, situația familială și etnică, satisfacțiile personale
sunt printer cele mai cunoscute valori care fundamentează stratificarea socială.

Gânditorii socialiști, doctrina marxistă au susținut, pe temeiul unor judecăți de valoare, că se

poate nu numai concepe, dar și construe efectiv , în viitor, o societate în care toți oamenii să fie
mulțumiți și în mod egal satisfăcuți.
Știm că istoria a consacrat experiența socialismului ca un eșec în Europa, iar teoria despre acest
sistem social drept o utopie.
Ca atare, inegalitățile sociale, nu pot fi eliminate prin măsuri politice sau economice , dare
le pot fi attenuate prin creșterea meritelor fiecărui membru al societății.
În măsura în care stratificarea e acceptată, ea exprimă o ordine stabilită și o perpetuează, în măsura
în care ea crează insatisfacții, rivalități, atunci generează lupte, stări conflictuale.

Conceptul de structură socială

Societatea umană este o organizație dinamică ce se află într-o continua dezvoltare

funcționând ca un sistem. Procesele vieții sociale derulează prin acțiunile oamenilor, prin
participarea lor la diferite forme de activitate specific stadiului de dezvoltare atins de către societate
și de fiecare membru al ei.
Complexitatea acestor procese și legăturile dintre ele impun necesitatea creării unui sistem
structural atât de plan organizatoric ( structura organizational-instituțională) cât și în plan social.
Fondul societății umane este alcătuit din comunități umane, colectivități, clase, categorii, grupuri,
aflate în diverse interacțiuni dependente de multimplele subsisteme ale socialului.Ansamblul
relațiilor dintre și în interiorul acestor forme de asociere umană, care aisgură conviețuirea și
activitatea membrilor lor, constuie structura socială.
Strcutura socială înglobează totalitatea relațiilor dintre și din interiorul diferitelor forme de
conviețuire și activitate umană în cadrul societății aflate pe o anumită treaptă de dezvoltare socio-
economică.
Modul de ordonare și armonizare al instituțiilor fundamentale și echilibrul lor constituie structura
societății. Structura societății variază după epoci și după instituția fundamentală, care intr-un anumit
moment are rolul de ordonator și armonizator al celorlalte instituții.
Unii cercetători identifică structura socială cu structura de clasă sau cu structura economică.
Structura de clasă reprezintă unul dintre elementele de bază ale structurii sociale, ea având un
conținut mult mai restrâns decât cea socială. În general, structura de clasă, cuprinde clasele și
categoriile sociale existente într-o societate dată, precum și relațiile dintre ele.
Structura economică reprezintă totalitatea relațiilor de producție la o etapă determinantă a
dezvoltării sociale. Rezultă că structura socială nu poate fi confundată cu structura economică și
structura de clasă.
Structura socială are un conținut complex, cuprinzând structura de clasă, structura politică, structura
ideologică, structura populațieie pe profesii, ocupații, pe ramuri economico-sociale , pe genuri,
vârste, naționalități,pe tipuri de așezări umane, precum și pe relațiile relativ stabile din interiorul
fiecărui element component.
În determinarea structurii sociale, se pornește de la identificarea componentelor sistemului social și
anume: populația organizată într-o comunitate statală, familia ca grup social comunitar,
colectivitățile teritoriale, colectivitățile umane, categoriile ocupaționale și profesionale.
Structura socială reflectă,
 Modalități de instituire și de funcționare a grupurilor sociale

 Componența socio-ocupațională a lor

 Legăturile ce există între grupurile și clasele sociale

 Locul și rolul lor în sistemul social la o anumită treaptă de dezvoltare a societății.

Structura socială este determinate de: structura economină a societății, de nivelul de dezvoltare a
forțelor de producție, de tipul și forma de proprietate asupra mijloacelor de producție.

Statusul și rolul în societate.

Pozitia și activitatea individului în cadrul strcuturii sociale, al gruprurilor din care face parte pot fi
urmărite și explicate sociologic cu ajutorul conceptelor de status și rol, acestea constituind și
elemente componente ale structurii sociale.
Statusul unei persoane este definit prin totalitatea drepturilor și indatoririlor ce îi revin în cadrul
grupului respective. Statusul constituie dece o pozitie socialmente determinant a individului. În
aceasta posesie, el asteapta si pretinde anumite comportamente si o anumita consideratie din partea
membrilor grupului .
Statusul este definit prin pozitia sau randul unui individ, in cadrul grupului, sau ale unui grup in
raport cu alte grupuri.Student, professor, decan, politest, medic, tata sunt exemple de statusuri din
structura unei societati.
Orice status este legat de o anumita consideratie, de care se bucura individual respectiv, de un
anumit prestigiu. Prestigiul mai mic sau mai mare este reflecția situațieie obiective a individului în
relatiile grupului, în ierarhia formala sau informala a acestuia.
În orice grup social, statusurile indivizilor care compun grupul vor prezenta deosebiri, constituind o
scara ierarhica de pozitii diferite.
Statusul apare astfel ca un ansamblu de relatii egalitate si ierarhice pe care individual le are cu alti
membrii din grupul sau.
Fiecare individ detine o multime de statusuri si trece mereu de la un status la altul.Astfel, în
literarutura de specialiatate se deosebesc statusuri prescrise sau atribuite și statusuri dobandite.
Statusul prescris este cel deținut de un individ in cadrul unei societati, independent de calitatile si de
efortuirle pe care el le face. Cu acesta indivizii se nasc si nu pot renunta la el.
Statusul dobandit este cel la care individul accede prin propriile efortuir si care presupune initiative,
creativitate, comptetitie. De exemplu, statusurile pofesionale- medic, economist- statusurile de
titrat-nprofesori ai unui titlu stiintific, statusul de membru al uni club .
Prescrierea statusurilor se face în mod obisnuit in fiecare societate în raport cu vârsta și sexul. În
unele societati, presrierea se face în raport cu rasa, nationalitatea, religia, sau clasa socială.
Socializarea statusurilor prescrise începe foarte timpuriu. În majoritatea socităților copiii, încă de la
naștere , sunt socializați diferit în raport cu sexul(diferențiere vestimentara).
Reacțiile sociale sunt proportionate cu importanța pe care societatea o acorda fiecărui gest sau
compartiment al nediferențelor. În general, societățile industriale, dezvoltatate, au devenit mai
tolerante în raport cu prescrierea statusurilor de sex.
În fiecare socitate există copii, adolescenți, adulți și bătrâni și statusuri associate fiecărei categorii
de vârstă.Societatea prescrie fiecărui individ un anumit status, în raport cu vârsta pe care o are.
Dacă un copil realiyează rolurile unui adolescent sau matur se consider că s-a maturizat prea
devreme. Dacă un matur realizează rolurile unui copil, este considerat imatur.
Majoritatea statusurilor deținute de un individ sunt dobândite pe parcursul socializării si
interactiunii sociale. Dobândirea status este reyultatul unei alegeri individuale si al unei competitii.
Dobândirea unui status oblige individual la alegri multimple : carieră școlară, ocupațională, relațiile
cu prietenii, cu cei de la locul de reședință. O persoană care dobândește un status de cadru superior
într-o organizație își va schimba locuința, își va părăsi unii dintre vechii prieteni, va vizita mai rar
sau deloc anumite rude. Un bărbat care se căsătorește va abandona, total sau în mare parte cercul de
prieteni celibatari și va stabili relații cu familii.
Dobândirea unui nou status este asociată cu ruperea unor relații, inclusive cu distanțarea față de
părinți.
Accesul la statusurile cu prestigiu ridicat este considerat dependent de capacitățile și
eforturile individului. Pentru a accede la un status cu prestigiu rdicat, individiul trebuie să facă
efortuir fizice, psihice și intelectuale. Dar nu toți indivizii sunt dotați pentru această competiție. Unii
reușesc, alții nu. Cei care doresc să acceadă la un status ridicat, dar nu reușesc, vor trăi un sentiment
frustrare, inferioritate.
Fiecare individ deține o multitudine de statusuri care se asociază între ele, formând un ansamblu
denumit status global.
Statusul global poate fi, coerent, unitar, dacă statusurile, pozițiile care îl compun sunt congruente
între ele. În realitate, între diferitele statusuri ale unui individ intervin conflicte frecvente. De
exemplu, pozitia profesională comportă un anumit număr de elemnete, de attribute: de prestigiu,
interesul muncii, libertatea de acțiune și salariul. Aceste patru attribute permit definirea statusului
professional deținut de un individ într-o anumită structură birocratică.
Conflictele de status, sau incongruența pozițiilor, se pot manifesta între componentele profesionale,
familiale, politice, civice ale statusului global. Sub acest aspect nu există reguli generale, valabile
pentru toate societățile. Elementele unui status global pot fi congruente într-o societate și același
elemente pot fi în conflict în altă societate.
Numărul de statusuri pe care îl poate ocupa o persoană este limitata, întrucât fiecare persoană poate
avea doar un număr de statusuri egal cu numărul de grupuri sociale la a căror activitate partcicpă.
Oricât de important ear fi statusurile ocupate de același individ, la un moment dat doar unul dintre
ele este statusul cheie prin care sociatatea valorizează individual și interpretează toate celelalte
statusuri deținute de către acesta.
O altă caracteristică a statusurilor este că majoritatea dintre acestea sunt complementare(șef-
subaltern, sot-sotie, profesor-student), adică în cadrul lor nu poate fi definit un ststus independent de
celălalt.
Orice grup social, orice societate își reglează statusurile prin impunerea unor simboluri de statusuri(
grade militare, titluri academice) și le prescrie prin regulamnete de ordone interioară, coduri penale
legi). Pentru identificarea mai ușoară se utilizează simboluri cum ar fi: halite, uniforme, insigne,
decorații, gulere albe și albastre).
Conceptul complementar celui de status este conceptul de rol desemnând aspectul dinamic al
statusului, sau statusul în acțiune, adică punerea în vigoare a drepturilor și îndatoririlor associate
statusului social al indivizilor sau grupurilor.
În orice societate, fiecare persoană învață să exercite anumite roluri. Rolul definește
comportamentul așteptat de la cel care ocupă un anumit ststus. Într-un anumit sens, statusul și rolul
sunt două aspect ale aceluiași fenomen. Statusul este un ansamblu de privilegii și îndatoriri, iar rolul
este exercitarea acestor privilegii și îndatoriri.
Rolul exprimă relația dintre stabilitatea normelor, legilor, cerinșelor, idealurilor, nevoilor sociale pe
de o parte și diversitatea, originalitatea trăsăturilor de personalitate, a caracterelor, a
comportamentelor, a intervenției subconștientului și întâmplătorului în manifestarea individualității,
pe de altă parte.
Rolulrile se defines în contextele în care ele se exercită și în raport cu alte roluri care intervin în
aceste context. De exemplu, într-o universitatea o persoană exercită rolul de professor. În
exercitatea acestui rol, persoana intră în relații cu alte persoane care exercită alte categorii de roluri(
studenții, colegi de catedră, conducerea universității, personalul administrativ).Studenții au numite
așteptări de la professor, iar profesorul încearcă să răspundă acestor așteptări.
Cel care joacă rolul corespunzător statusului pe care îl deținela un moment dat devine actor social.
Actorul pornește de la presupunerea că ceilalți actori împărtășesc împreună cu el anumite așteptări
de rol comun, în aceasta constând caracterul anticipative al așteptărilor sociale.O a doua
caracteristică a rolulrilor este normativitatea lor exprimată prin faptul că
-Modelează comportamentul în conformitate cu valorile existente sau promovează
comportamente pentru realizarea anummitor scopuri propuse,

-Variază în funcție de gradul în care așteptările sunt functional legate de cele mai importante
volori ale grupului.

-Valorile și asteptorile sunt impuse de comportamnetul celorlalți.

-Asteptorile variază după gradul lor de difuziune în cadrul grupului, adică unele norme
sociale pot fi împărtășite de întrega societate, de întregul grup sau doar de unele subgrupuri.
În analiza rolurilor distingem trei niveluri:
-modelul de rol
-forme individuale de exercitare a rolului
-modalitatea media de exercitare a rolurilor.
Încercând să clasifice rolurile, T. Parsons, a identificat cinci caracteristci esențiale:

-Unele roluri cer reținerea sentimentelor emoționale, atunci când altele cer exprimarea lor,

-Sunt roluri predestinate, dar și roluri obținute

-Unele roluri sunt limitate, altele au acaracter difuzoriu,

-În timp ce unele roluri cer numai o relație fromală cu oamenii, alte roluri permit stabilirea
de raporturi și legături neformale, chiar personale

-Diveristatea tipurilor de roluri rezultă din diversitatea motivațiilor.

În concluzie, putem menționa că roluri pot fi:

-Atribuite( impuse) în mod automat( roluri de părinți, copii etc)

-Dobândite în baza deciziei personale a indivizilor.

-Previzibile, acestea sunt rolurile impuse, oragnizate, obișnuite, privilegiate, actuiale, uneori
fiind chiar obiect al dorințelor și aspirațiilor

-Imprevizibile, acestea fiind roluri fluctuante, neașteptate, sua inventate.

Ca și statusurile, rolurile pot fi :

  Principale ( legate de profesie)

 Secundare (cele din familia sau din grupul de prieteni)

 Actuale

 Latent,
Esecul de rol poate intervene în situațiile în care nu s-a realizat o pregătirea adecvată
pentru rol, exercitarea acestuia făcându-se în mod neadecvat. În socitățile puternic
integrate, în care majoritatea rolurilor sunt prestbilitae, eșexurile de rol sunt accdientale.
În societățile foarte dinamice, cu numerose posibilități de opțiuni de rol, eșecurile sunt
mai frecvente.
i
Grupuri sociale mici.

Prin natura sa societatea umană are o organizare grupală. Un individ aparține unor au mai
multor grupuri sociale. Există mai multe criterii de clasificare a grupurilor. După structura si
organizarea lor, precum și după numărul de indivizi ce îl cuprind se face distincție între grupurile
primare, denumite și grupuri mici și grupurile secundare (fără relații personale).
Grupurile primare sunt grupuri mici în care membrii au relații personale, strânse și
durabile. Fiind intime și durabile, aceste grupuri sunt deosebit de importante pentru individ. De fapt,
ele se numesc primare pentru că ele sunt esențiale pentru dezvoltarea socială a individului. Membrii
grupului primar în mod caracteristic petrec o mare parte din timp împreună, cu experiențe comune
și desfășoară mai multe activități în comun. Relațiile între membrii sunt profunde datorită
sentimentelor investite în ele.
Tipuri de grupuri sociale mici:
Tipologia acestora a cunoscut o oarecare nuanțare datorită caracetrului tot mai comlex al societății
și expansiunii grupurilor secundare în viața socială.
Prin urmare, putem identifica următoarele tipuri de grupuri sociale mici:
-grupuri primare naturale (familia,vecinătatea)
-grupuri primare artificiale sau ocazionale (reunite pentru o experiență)
-grupuri temporare (o reuniune o dezbatere)
-grupuri durabile(cluburi, clase sociale, membrii unui birou)

Un grup primar mic are următoarele caracteristici:

-număr relativ de membrii
-interacțiunea directă între mebrii grupului
-membrii grupului percep apartenența la grup și existența unor scopuri comune
-e stabilită o structură de relații
-există motivația membrilor de a fi împreună

Structura grupului mic.

Nu orice tip de interacțiune dintre membrii grupului este suficientă pentru a putea vorbi de
continuitatea reală a unui grup mic. Este necesară prezența unui sistem de interacțiuni, reglat de
funcționarea lui, de norme, valori și reguli comportamentale.
Multiplele și variatele interacținui din cadrului grupului se suprapun și corelează reciproc
dând naștere la o structură internă a grupului mic, la o structură integratoare a mai multor
substructuri care au rolul de a regiza jocul variatelor interacțiuni dintre membrii grupului.
Structura perferențială.
Totalitatea relațiilor interpersonale de ordin preferential, care se manifestă în interacțiunea grupului,
formează structura preferențială sau sociometrică a grupului.
Aceste relații între membrii grupului care au la bază motivații diferite, care au sensuri și intensități
diferite pot fi:
-relații afective de atracție(simpatie)
-relații afective de respingere
-relații afective de indiferență
Această substructură are o importanță desobită în toate grupurile, în special în cele care sunt
orientate spre realizarea unui scop productiv.
În baza cercetărilor empirice s-a constatat că grupurile care au un indice înalt de coeziune
socială se caracterizează prin relații de atracție reciprocă, de încredere în membrii, printr-un spirit
de ajutor reciproc liber consimțit și un climat moral ridicat în realizarea sarcinilor. Dacă grupul se
caracterizează prin asemenea trăsături, membrii săi realizează sarcinile cu un efort mai mic sau
efortul este perceput ca fiind mai mic, ceea ce duce la creșterea randamentului. De asemenea, un
indice de coeziune ridicat se întâlnește și la grupurile în care structura preferențială este convergentă
cu structura ierarhică.
Se întâlnesc însă și cazuri în care cele două structuri sunt divergente, având loc o serie de
conflicte și tensiuni.
Efectul unei asemenea situații este diminuarea randamentului în muncă a membrilor
grupului, scăderea autorității liderilor formali, creșterea autorității liderilor neformali.
Structura comunicațională.
Comunicarea joacă un rol deosebit, essential în cadrul vieții sociale. Pentru ca membrii unui grup să
poată acționa efeicient, trebuie mai întâi ca ei să fie informați asupra obiectivelor, să-și poată
transmite direct, imediat și deschis ideile de la unul la altul. Nu s-ar putea vorbi de formarea unor
opinii sau atitudini ale grupului asupra unor probleme proprii, sau ale altor grupuri, în afara
schimbului viu, dinamic, uneori tensionat de idei între membrii competenți ai grupului.
Nu s-ar putea concepe desfășurarea eficientă a unei activități, rezolvarea unor probleme,
luarea unor decizii în afara transmiterii și receptării de mesaje și informații.
Prin urmare, procesul de comunicare este foarte necesar.
Structura cognitivă
În timpul activității grupului, membrii acestuia reușesc să se cunoască relativ reciproc să-și
cunoască propia poziție în cadrul grupului, să-și cunoască imaginile care s-au format și care circulă
despre ei în cadrul grupului.
Nivelul și exactitatea acestei cunoașteri depinde de acuratețea percepției sociale, care
reprezintă gradul de exactitate cu care sunt percepute relațiile interpersonale în cadrului grupului.
Echivalentul relațiilor psihosociale din grup în plan cognitiv îl reprezintă procesul de
intercunoaștere care are două laturi:
-transparenta, prin care se precizează cât de bine este cunoscut un membru al grupului de către
ceilalți, cât de bine sunt cunoscute relațiile interpersonale.
-transpătrunderea, prin care se determină gradul în care un membru al grupului reușește să cunoască
caracteristicile și relațiile interpersonale ale tuturor celorlați membri ai grupului.

Funcții și procese la nivelul grupului.

1.Funcția de socializare
Grupurile primare au un rol essential in socializare, primele procese de socializare copilul le învață
în familie, în cadrul familial acesta învață normele și valorile prin intermediul cărora descifrează
mecanismele vieții sociale.
Orice individ se formează ca om într-un grup primar, de aceea aceste grupuri primare sunt
fundamentale pentru individ cât și pentru societate. În cadrul acestor grupuri oamenii
experimentează sentimente precum : prietenia, dragostea, sentimental de securitate și sensul global
al existenței.
2.Funcția de control social
Prin intermediul acestei funcții grupurile primare se manifestă ca puternice instrumente de control
asupra comportamentului individului.
Comportamentul individual trebuie să se conformeze normelor grupului. În aceste sens grupul
impune individului un comportament care să se conformeze atât la valorile și normele sale intrene
cât și la cerințele societății.

Grupul de muncă

În cursul vieții cotidiene, faptul cooperării oamenilor în acțiunile diferitelor grupuri sociale, al
colaborării lor poate fi sesizat ca fiind prezent numai în procesul de desfășurare în comun a unor
activități colective, în care oamenii, membrii grupurilor se sprijină reciproc, își converg forțele
spre atingerea scopului propus, spre obținerea unor rezultate de care să beneficieze toți
participanții.
Cooperarea se definește ca un lant de interacțiune sau o rețea de interacțiuni pentru atingerea unui
scop comun, de a cărui reușită beneficiază toți participanții.
În ceea ce privește tipurile de cooperare se distinge:
-cooperarea ca acțiune auxiliară, în care unii participanți suplinesc efortul mai slab al acțiunilor
celorlați.
-cooperarea ca acțiune convergentă, în care participanții realizează operații, activități diferite, dar
care toate au ca obiectiv atingerea aceluiași scop.
-cooperarea ca acțiune umăr la umăr, sau cooperarea directă în care participanții efectuează
operații asemănătoare.
Putem identifica de asemenea, o cooperare spontană sau organizată, o cooperare formală
sau neformală, o cooperare pe termen lung sau pe termen scurt.
Spre deosebire de cooperare ce implică, relații deschise în grup, convergența grupului în
cadrul lui, dezvoltându-se comportamente și atitudini de încredere și ajutor reciproc, competiția
este definită ca o formă de interacțiune între indivizi și grupuri, care are drept rezultat obținerea
de beneficii de către numai o parte din membrii grupului, mult mai superioare decât cele obținute
de partea cealaltă.
În funcție de modul în care competiția se desfășoară putem vorbi de o competiție directă
sau indirectă, formală sau neformală, spontană sau conștientă, de scurtă sau lungă durată.
Între cele două forme de interacțiune- competiția și cooperarea – nu există o barieră de
netrecut, în sensul că ambele se presupun reciproc și coexistă în ponderi diferite, cu intensități
diferite în orice spațiu social.
Un grup social poate fi cooperatist, dar aceasta nu înseamnă că sub anumite aspecte el nu
este competitive intra si intergrupal.
Analizând grupurile cooperatoate și competitive sa ajuns la concluzia că grupurile
cooperatoare se caracaterizează prin:
-o mare productivitate întru-o unitate de timp
-o mai mare eficiență și tensiune colectivă spre a atinge în cât mai scurt timp obiectul preconizat
de grup.
-o mai bună calitate a răspunsurilor și a deciziilor găsite întru soluționarea reușită a problemelor
cu care grupul se confruntă.
-o mai mare diziviune a sarcinilor și coordonare a eforturilor.
-mai puține dificultăți de comunicare între membrii grupului.
-mai multă prietenie în cadrul discuțiilor desfășurate
-bucurie colectivă în caz de obținere a rezultatelor dorite.
De asemenea, pe lângă aceste avantaje, procesul de cooperare generează: un climat
sănătos, o atmosferă creativă, relații deschise și oneste între parteneri, atitudini și comportamente
bazate pe încredere.
 2.2 Familia ca grup social.

Familia este unul din cele mai raspandite tipuri de grupruri sociale. Orice individ, daca este întrebat
ar putea spunce ce este o familie, pentru ca fiecare om a vut de-a face in deccursul vietii sale cu
familii, fir ca este vorba de familia in care s- a nascut, de propia lui familie sau de familiile din
comunitatea in care traieste.