Persoane cu atribuţii în privinţa consilierii studenţilor militari

„Consilierul este agentul specialist care provoacă, determină, organizează şi

supraveghează procesul schimbării în Fiinţa Clientului şi în manifestarea sa
exterioară (ordonarea vieţii, raporturile cu semenii, raporturile cu sine însuşi, cu
Mediul şi Cosmosul).”21

Rolul consilierului rămâne esenţial în facilitarea utilizării eficiente pentru o

persoană a informaţiilor cu privire la dezvoltarea carierei (proces ce implică:
acces, înţelegere, selectare, interpretare, evaluarea alternativelor).

Un alt rol foarte important în cadrul programelor de consiliere a studenţilor

militari îl reprezintă dezvoltarea carierei militare, utilizarea la maximum a
resurselor şi pregătirii acestora pentru educaţie şi formare continuă pe parcursul
întregii vieţi.

O importanță la fel de mare în cadrul şedinţelor de consiliere reprezintă

informarea studenţilor militari în legătură cu modalităţile de dezvoltare a
potenţialului lor profesional, nivelul de performanţă, salariul şi poziţia, asupra
necesităţii formării profesionale continue şi facilităţile existente în acest scop.

Mediul militar, prin acțiunile pe care le desfășoară, este caracterizat prin

activități educaționale și de formare, principala activitate a armatei fiind
instrucția trupelor.

O particularitate a mediului militar educaţional constă în faptul că, în comparaţie

cu alte medii de acelaşi tip, este unul foarte puternic formalizat, este unul în care
se acționează cu sancţiuni specifice şi în care ponderea elementului coercitiv este
mare.

Mediul educaţional militar se identifică cu instituţiile militare de învăţământ,

centre de instrucţie, instituţiile cultural-educative subordonate M.Ap.N., alte
instituţii şi organizaţii militare care au scopuri educative.
„Educaţia militară este un proces care reflectă cerinţele vieţii militare, exprimând
unitar caracteristicile raporturilor interumane în sistemul militar. Funcţionalitatea
acesteia este dependentă de calitatea formarii luptătorilor şi a subunităţilor, a
capacităţii de acţiune a organizaţiei în vederea îndeplinirii misiunii.”22

Acestea fiind spuse, în mediul militar consilierea se poate realiza prin

următoarele persoane:

Psihologul militar: Psihologia militară reprezintă o ramură distinctă a

psihologiei. Conform afirmaţiei lui Paul Popescu-Neveanu, „psihologia militară
presupune transpunerea şi reelaborarea specifică în cadrul vieţii şi

21 A. Burcu, Abilitățile consilierului, editura Mega, 2004, p. 33

22 V. Barbu, Psihologie şi pedagogie militară, Ed. Militară. Bucureşti, 1992,

p. 32.

23

activităţii militare a întregului sistem de psihologii cu toate ramurile sale”.23 În

concluzie, psihologia militară face referire la studiul specific al caracteristicilor
activităţii militare, la instrucţie şi problemele luptei armate, la personalitatea
militarului şi la organizaţia militară.

Pentru a rezista solicitărilor psihofizice din mediul militar, un obiectiv important

în pregătirea militarilor îl constituie consilierea psihologică.

Orice persoană autorizată ca psiholog poate să îşi desfăşoare activitatea în

calitate de psiholog de laborator. Pentru a ocupa o funcţie de psiholog militar nu
este îndeajuns doar autorizaţia, acesta trebuie să îndeplinească următoarele
caracteristici: să fi acumulat o experienţă bogată în domeniu, diferenţiata pe
arme şi specialităţi militare. Neîndeplinirea acestor caracteristici poate determina
următoarele efecte negative: interpretarea eronată a datelor oferite de investigaţii,
înţelegerea greşită a fenomenelor psihologice studiate, formulări de ipoteze
pentru cercetare ştiinţifică insuficient de pertinente, conceperea şi utilizarea de
instrumente de lucru inadecvate.

În domeniul său, psihologul militar are rolul de consilier al comandantului, cel

care întocmeşte şi acordă avizele psihologice necesare în situaţii bine
determinate.

Consilierul militar trebuie să facă dovada competenţei sale într-o diversitate de

situaţii, cu ajutorul unei serii de deprinderi şi cunoştinţe:24

• Gestionarea inevitabilului spre specificul mediului militar;

• Rezolvarea diverselor probleme psihologice ale militarilor;

• Evaluarea sub aspect psihologic a capacităţii psihice a militarilor, în

funcţie de cerinţele specifice diverselor tipuri de misiuni;

• Recuperarea psihologică a militarilor în urma psihotraumelor suferite.

Psihologul militar trebuie să evalueze obiectiv, în orice clipă, starea

psihică a personalului şi a grupului, să stimuleze confortul psihic al militarilor, să

anticipeze şi să prevină eventualele crize de natură psihologică care pot apărea,
să indice măsurile optime de recuperare a capacităţilor psihice şi să contribuie la
depăşirea disfuncţionalităţilor psihologice apărute.

Consilierul militar este cel care trebuie să acţioneze eficient pentru depăşirea de
către militari a psihotraumelor specifice mediului militar.

Pentru a îndeplini cu succes toate sarcinile, psihologul este necesar să deţină

următoarele caracteristici: prestigiu, charisma, experienţă profesională bogată,
stăpânire de sine, forţă psihică, rezistenţă fizică, curaj, prestanţă, devotament,
capacitate de sine, toate acestea confirmate, recunoscute şi verificate.
23 P. Popescu-Neveanu, Introducere în psihologia militară, Ed. Militară,
Bucureşti, 1978, p. 54.
24 I. Dragoman, 1996, Operaţiile de menţinere a păcii, Ed. AISM, Bucureşti,
p. 33-36.

24

Având în vedere experienţa în curs de acumulare în privinţa activităţii de

consiliere a militarilor, psihologii militari trebuie să fie capabili să acumuleze
informaţii utile de natura psihosociologică, psihofiziologica sau clinică, să le
structureze riguros şi să le pune în circulaţie pentru a fi folosite în mediul
profesional, indiferent din ce postură o fac (de psiholog, comandant sau
subordonat).

Comandantul: Acceptând că personalitatea este ea însăşi o valoare creatoare de

valori, se înţelege şi mai bine nevoia de cadre militare competente, cu
disponibilităţi acţionale şi cu un pragmatism accentuat.

„A fi un lider, un comandant cu personalitate presupune: a dovedi un larg orizont

de cultura generală, militară şi de specialitate, a fi cult, a avea prestigiu,
prestanţă, autoritate, a fi apropiat, modest, om de onoare, exigent, încrezător în
forţele proprii şi ale subordonaţilor, a avea capacitatea de a recunoaşte singur
propriile greşeli, puterea de a lupta cu propriile slăbiciuni, de a le cunoaşte,
recunoaşte şi de a le învinge”.25

„Comandantul este cel care-i orientează pe oameni în activitate, le dă ordine, le

repartizează sarcinile, îi controlează, îi apreciază, îi recompensează şi îi
sancţionează când este cazul. De aceea, în mod obiectiv, subordonaţilor nu le
este indiferent omul-comandant, întrucât de capacităţile intelectuale, psihomorale
şi de experienţa sa, de priceperile sale pedagogice, de modul cum planifica,
organizează şi evaluează întreaga activitate, depinde însuşi modul de îndeplinire
a misiunilor şi prin aceasta şi posibilitatea afirmării profesionale a fiecăruia,
nivelul satisfacţiei lor.”26

Succesul în conduce este obţinut de acel comandant care se sprijină în mod

iscusit pe colectiv, pe capacitatea subordonaţilor, pe experienţă şi pe participarea
oamenilor.

Un comandant trebuie să ştie să asculte, să-şi laude oamenii pentru o faptă bună
şi să îi critice atunci când greşesc, dar în aşa fel încât să le respecte demnitatea,
să-i încurajeze şi să-i convingă că stă în puterea lor să remedieze neajunsurile, să
le ofere şansa îndreptării.

În calitate de comandant, militarul trebuie să fie o personalitate cu caracter

pozitiv, ataşat eticii şi deontologiei militare, să fie o minte deschisă, capabilă să
rezolve probleme, să fie un etalon de comportament etic.

Prin statutul său, comandantul trebuie să fie capabil să formeze echipe, dar în
acelaşi timp, să cultive individualităţi, să asigure supravegherea acţiunilor
subordonaţilor şi motivarea acestora.

Pregătirea pedagogică şi psihologică a ofiţerului este esenţială în conducerea

subunităţii, iar în sprijinul acestei informaţii pot fi enunţate o serie de aspecte ale
personalităţii ofiţerului, cum ar fi:

25 M. Cosma, Formarea ofiţerului modern. De la realitate la necesitate, Ed.

Academia

Forţelor Terestre, Sibiu, 2006, p.61.

26 M. Marin, N. Halbac, Autoritatea comandantului, contradicţii (ne)dorite

intre teorie şi practică, online: http://www.actrus.ro/buletin/1_2005/a20.pdf

25
• Disponibilitatea de a înţelege omul aşa cum este în realitate, nu cum ne-
am dori să fie;

• A trăi împreună cu subordonaţii atât bucuriile cât şi nerealizările acestora;

• Apropierea, dar fără a cădea în familiaritate, distanţarea atât cât este

nevoie pentru a menţine o relaţie bună, dar şi prestigiul de lider;

• Evitarea duplicităţii: excesiv de politicos în faţa superiorilor şi excesiv de

dur în faţa subordonaţilor.

Un ofiţer bine pregătit trebuie să îşi impună superioritatea faţă de subordonaţii

săi prin cultură, pregătire profesională, integritate morală şi comportament demn,
şi nu doar prin ordine şi influenţa coercitivă, conferite de funcţie şi grad.

Comandantul trebuie să fie un exemplu demn de urmat pentru subordonaţii săi

prin dovada sentimentului de datorie şi altruism în îndeplinirea sarcinilor.

„Sprijinul subordonaţilor faţă de viziunea comandantului va contribui la succesul

misiunii subunităţii sale. Ca făuritor de echipă, comandantul transmite clar
cerinţele sale: angajarea, sinceritatea şi curajul. Prin exemplul său, el trebuie să
personifice aceste calităţi în conducere şi în munca de echipă. Capacitatea sa
profesională şi stilul personal îi motivează pe subordonaţi să activeze efectiv ca o
echipă.”27

Comandantul care prin întreaga sa activitate dovedeşte principialitate şi

corectitudine, exigenta şi înţelegere, care se preocupă de realizarea sarcinilor, dar
şi de subordonat, îşi sporeşte autoritatea faţă de subordonaţi.

Preotul militar: Serviciul de asistență spirituală în forţele armate are, în principiu,

misiunea de a răspunde dreptului militarului de a dispune de un sprijin moral şi
religios, de drept fundamental al oricărei persoane, în respectul propriei libertăţi.
„Asistență spirituală nu are doar caracter religios, ci şi de formarea permanentă
în spiritele valorilor umane şi civile, atât în lumina eticii, cât şi în baza
creştinismului. În prezent, în armata noastră se acordă o mare importanţă
preotului în orice structură militară, permiţându-i să-şi asume rolul de militar.”28

Religia a părut odată cu istoria, aşa cum preotul, în istorie, s-a născut odată cu
religia. Este o onoare pentru preotul militar să deschidă porţile sufleteşti ale
ostaşilor - de la soldat până la general - şi nu oriunde, ci într-o instituţie de
învăţământ militar, într-o şcoală de aplicaţie sau în oricare unitate militară în care
se găsesc generaţii de ofiţeri, apărători ai generaţilor de mâine.

27 O. Tătar, Etică şi deontologie militară, Ed. Academiei Forţelor Terestre,

Sibiu, 2000, p.68.
28 S. Şebu, Metoda predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p.27

26

„Misiunea preotului în structurile militare, atât pe timp de pace cât şi în timp de

război, este aceea de a asigura viaţa religioasă normală tuturor categoriilor de
personal din serviciul activ. Această misiune are un aspect instructiv, de
cunoaştere şi aprofundare a credinţei şi un aspect educativ, de a cultiva şi
dezvolta viaţa moral-religioasă şi socială a militarilor. Asigurarea vieţii
religioase, morale se face prin oficierea de către preot a serviciilor religioase,
administrarea Sfintelor Taine, o intensă activitate pastorală şi colectivă,
asigurarea educaţiei religios-morale, a ceremoniilor religioase.”29

Un rol important îl au în această direcţie şi spovedaniile individuale sau

colective, cu caracter moral religios, în vederea prevenirii unor abateri sau a
recuperării celor care au greşit.
Prezenţa şi activitatea preotului în structurile militare reprezintă granița
exercitării plenare de către fiecare militar a credinţei pe care o împărtăşeşte, a
asigurării idealurilor creştine şi naţionale, dar şi a redresării comportamentului
militarilor, în funcţie de situaţia în care se afla, conform perceptelor moralei
creştine. În acest sens, preotul militar, printr-o înţeleaptă împletire a moralei
creştine cu elemente de psihologie pastorală şi sociologie, specifice mediului
militar, îşi poate aduce raportul considerabil, împreună cu alţi factori
responsabili, la reuşita acţiunilor şi programelor menite să soluţioneze
problemele cu care se confrunta militarii.

„Este normal ca preotul să determine în structurile militare programe cu caracter

religios-moral, etic, social care să stimuleze responsabilitatea militarilor, grija lor
pentru familie, prevenirea alcoolismului, a violenţei, a actelor de imoralitate sau
insubordonare. De asemenea, făcând apel la cele mai intime resurse sufleteşti ale
militarilor, corelate cu mesajul evanghelic, preotul militar poate preveni sau
diminua stările de depresie create de separarea ostaşilor de familie, de societate,
precum şi eventualele tendinţe de automutilare sau sinucidere cauzate de
stres.”30

Un alt aspect important al prezenţei preotului în structurile militare este acela de

a fi alături de ostaşii bolnavi în suferinţele lor. Desigur că pentru aceasta există
medici specializaţi care acordă asistenţă medicală la nevoie. „Preotul militar,
prin instrumentele duhovniceşti şi pastorale pe care le are la îndemână, poate
pătrunde dincolo de rana trupească, poate pătrunde în sufletul ostaşului. Alinarea
suferinţelor trupeşti prin încurajare, blândeţe, bunătate, sunt mijloace de
restabilire şi menţinere a sănătăţii trupelor.”31

Pentru realizarea obiectivelor unei armate moderne şi bine pregătite, studenţi

militari-comandanții de mâine trebuie să fie oameni cu vederi largi

29 D. I. Protosinghel, Activitatea pastoral-militara în unităţile militare în

contextul integrării în UE. Implicaţii, realizări, perspective, online:
http://www.actrus.ro/biblioteca/anuare/2003/PREOTUL.pdf
30 B. Anania, 1999, Biserica şi Armata, în “Gândirea militară românească”,
nr.3/1999

31 A. Plămădeală A., Preotul în Biserică, în lume, acasă, Ed. Theologia

Ortodoxă, Sibiu,

1996, p.147

27

bazate pe o bună conlucrare cu toţi factorii de răspundere: psiholog, medic,

sociolog şi nu în ultimul rând preot militar.

Cadrul didactic: În ceea ce priveşte consilierea studentului de către cadrul

didactic, de cele mai multe ori activitatea se desfăşoară în clasă, pe grupe de
studenţi, sub denumirea de mentorat.

Una din iniţiativele adoptate în academie pentru eficientizarea formării iniţiale a

viitorilor ofiţeri este activitatea de mentorat. Implementarea cu succes a acestei
iniţiative necesită o fundamentare psiho-pedagogică riguroasă şi o selecţie
judicioasă a cadrelor didactice militare şi civile, care pot îndeplini real acest gen
de atribuţii. Nu orice ofiţer cu experienţă sau orice cadru didactic civil este un
mentor eficient, cel puţin nu pentru orice student, care i-a fost repartizat în mod
aleatoriu. Susţinem necesitatea practicării autentice a mentoratului, ca activitate
complementară educaţiei formale, aceasta fiind susţinută şi de imposibilitatea
educaţiei formale, de a acoperi nevoile educative ale studenţilor.

Procesul de mentorat nu este unul continuu, ci se desfăşoară pe o perioadă

determinată, având ca scop atingerea unor obiective prestabilite (care sunt atât
ale mentorului cât şi ale studentului). Între mentor şi studenţii militari se dezvolta
astfel o relaţie orientată spre scopul final, care constă în valorificarea optimă a
ajutorului acordat de mentor.
Mentorul - cadru didactic are datoria de a canaliza, evalua şi ajuta studentul să se
adapteze în academie, dar şi stabilirea unor relaţii deschise de comunicare.

Calităţile unui mentor trebuie să se regăsească printre următoarele: sensibilitate,

eficientă, tolerantă, înţelegere, competentă profesională, charismă, optimism şi
nu în ultimul rând flexibilitate.

Rolurile unui mentor sunt multiple, acesta trebuie să fie un model, un element de
legătură între studentul militar şi cadrele militare/didactice, un sprijin în
momentele grele şi uneori de nerezolvat din perspectiva studentului.

Mentorul produce mari schimbări în carierele tinerilor, însă cele mai

semnificative beneficii se circumscriu în jurul consolidării carierei tânărului
discipol. Iată câteva dintre rolurile mentorului:

• susţinerea (mentorul îşi poate nominaliza discipolul pentru transferuri şi

promovări avantajoase);

• expunere şi vizibilitate (mentorul îi dă discipolului ocazia de a lucra cu

persoane-cheie şi de a cunoaşte alte departamente);

• pregătire şi feed-back (mentorul sugerează strategii de lucru şi identifică

punctele tari/ slabe ale discipolului);

• dezvoltarea capacităţilor profesionale (lucrările pe care mentorul i le dă

discipolului îl pot ajuta pe acesta să-şi dezvolte abilităţi-cheie şi cunoştinţe
esenţiale pentru progresul carierei).