Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere ............................................................................................................ 2
Concluzie ………………………………………………………………………..…..… 16
Bibliografie ………………………………………………………………..…………… 17
1
Introducere
2
I. Diagnosticarea viabilităţii economice şi manageriale
a. caracter post-operativ: diagnosticarea se axează pe analiza unei perioade încheiate din viaţa organizaţiei
(adesea ultimii 2-3 ani).
b. caracter anticipativ (previzional): pe baza diagnosticării se proiectează strategia organizatiei.
c. caracter multidisciplinar: diagnosticarea implică cunoştinţe din domenii foarte variate (economice,
juridice, tehnice, manageriale, etc.).
d. complexitate deosebită : implică nu numai diferite tipuri de analize, dar şi sintetizarea unor aspecte
pozitive şi negative şi formarea unor recomandări.
e. abordarea cauzala a punctelor forte şi a punctelor slabe: dagnosticarea necesită nu numai enumerarea
punctelor slabe şi forte, ci şi descoperirea cauzelor ce le-au generat.
Clasificare:
dezavantaj: Cunoaşterea uneori imposibilă din afară a domeniului / organizaţiei pentru care se realizează studiul.
mixtă: realizată de echipe de specialişti atât din interiorul, cât şi din exteriorul organizaţiei. Elimină
dezavantajele de mai sus.
C. Metodologia diagnosticării:
Etapa I : Pregătirea diagnosticării necesită abordarea următoarelor aspecte:
1. Stabilirea obiectivelor studiului.
2. Stabilirea echipei care realizează studiul.
3. Definirea sarcinilor, competenţelor şi a responsabilităţilor fiecărui membru din echipa de diagnosticare.
4. Precizarea unor termene intermediare şi finale pentru realizarea studiului.
5. Precizarea resurselor.
1. Caracteristicile tipologice ale organizaţiei (prezentarea generală a organizaţiei pentru care se realizează
studiul): denumire, formă juridică, obiect de activitate, scurt istoric, furnizori, clienţi, descrierea fluxului
tehnologic, caracteristici ale relaţiilor cu organismele financiar-bancare, etc.
2. Situaţia economico-financiară : evidenţiată prin 2 categorii de indicatori cantitativi (de volum), care pot
fi: de eforturi (ex. Nr. de salariaţi, cheltuieli totale şi pe categorii, active imobilizate). de efecte (ex. Cifra de
afaceri, producţie, rezultatul exerciţiului). calitativi (de eficienţă) : se determină ca raport între un indicator
cantitativ de efecte şi unul de eforturi sau invers: Eficienţă = Efect / Efort (maximizarea efectului în folosirea
resurselor) – se mai numeşte şi Eficacitate; Eficienţă = Efort / Efect (minimizarea resurselor utilizate pentru
obţinerea efectului) – se mai numeşte şi Economicitate.
Indicatorii care reflectă situaţia economico-financiară se preiau din documentele contabile ale organizaţiei
(bilanţ, CPP – contul de profit şi pierdere, anexe la bilanţ). Situaţia economico-financiară a organizaţiei trebuie
evidenţiată pe o perioadă de 2-3 ani, astfel încât să poata fi realizată o analiză în dinamică a indicatorilor
economico-financiari.
3. Situaţia managerială: necesită prezentarea sistemului de management prin prisma celor 4 componente
ale sale:
i) Sistemul organizatoric:
Decidentul = persoana sau grupul de persoane care, în virtutea sarcinilor, atribuţiilor, competenţelor şi
responsabilităţilor circumscrise postului adopta o decizie într-o situaţie dată. Decidentul individual = orice
manager din cadrul organizaţiei, indiferent de eşalonul ierarhic la care este poziţionat. Decidenţii de grup =
reprezentaţi în principal prin organismele participative de management (AGA, Consiliul de administraţie,
Comitetul director)
5
II. SISTEMUL DE INDICATORI AI DIAGNOSTICULUI MANAGERIAL
ŞI ECONOMICO-FINANCIAR
Diagnosticul juridic are drept scop juridic verificarea aspectelor legale privind activitatea întreprinderii sau
a activului de evaluat. Realizarea acestuia presupune analiza elementelor specifice în următoarele domenii:
Dreptul societăţilor comerciale. În acest domeniu se verifică: contractul de societate, statutul şi modificările
ulterioare înfiinţării, registrul adunării generale a acţionarilor (asociaţilor), registrul acţionarilor, registrul
acţiunilor, contractele de vânzare-cumpărare, de închiriere, contractele de locaţie de gestiune (o variantă a
contractului de închiriere), cele de concesiune etc.
Dreptul civil. Se analizează şi se verifică actele şi contractele privind:
dreptul de proprietate asupra construcţiilor;
situaţia juridică a terenurilor întreprinderii (drept de proprietate, contract de închiriere etc.);
situaţia juridică a imobilizărilor necorporale de natura brevetelor, licenţelor, mărcilor înregistrate şi a
altora de aceeaşi natură (se verifică dacă acestea sunt înregistrate la organismele abilitate, cine este titularul
dreptului de inventator sau autor, existenţa certificatului de inventator sau autor, durata legală de protecţie etc.);
situaţia imobilizărilor financiare (titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu,
creanţe imobilizate etc.);
situaţia împrumuturilor primite, a garanţiilor constituite, existenţa creditelor nerambursate la scadenţă,
eventualitatea declarării stării de faliment;
situaţia asigurării societăţii prin efectul legii (imobiliară şi de răspundere civilă) şi în virtutea unor
contracte de asigurare împotriva unor riscuri (calamitate naturală, furt etc.), situaţia achitării primelor de
asigurare etc.;
Dreptul fiscal. Se verifică:
situaţia obligaţiilor legale (impozite, taxe, contribuţii etc.) şi a plăţilor restante comparativ cu termenele
exigibile;
ultimul control fiscal, rezultatele sale şi modul de valorificare a actelor de control.
Nu de puţine ori în practică se întâlnesc firme care din proprie iniţiativă îşi calculează şi înregistrează
contabil penalităţile pentru neplata la termen a obligaţiilor fiscale. Pentru evaluator este foarte importantă
reţinerea acestor informaţii datorită influenţei directe asupra determinării valorii patrimoniale a întreprinderii.
Dreptul muncii. Se verifică şi se analizează existenţa contractelor colective şi individuale de muncă, a
regulamentului de ordine interioară, a contractului de management. Un punct important la acest subcapitol al
diagnosticului juridic îl reprezintă informaţiile în baza cărora se poate aprecia dacă oamenii cheie pot sau nu să
fie menţinuţi în această întreprindere după schimbarea proprietarului, sau dacă noul proprietar este obligat să
menţină un anumit număr de salariaţi sau al salariului etc.
Dreptul mediului. Se verifică dacă activitatea întreprinderii evaluate se desfăşoară în cadrul impus de
legislaţia de mediu; prin prisma restricţiilor privind efectele activităţii asupra mediului interesează dacă firma are
un studiu de impact, dacă au fost obţinute autorizaţiile de mediu, dacă sunt litigii cu alte întreprinderi sau cu
autorităţile (şi dacă astfel se creează obligaţia decontării sau a plăţii unor daune interese).
Problemele de mediu tind să capete un rol semnificativ în cadrul activităţii de evaluare, aceasta fiind o
tendinţă determinată de „semnalele” provenite de pe piaţa vânzării-cumpărării întreprinderilor (probleme de
6
poluare cu relevanţă în procesul de privatizare din ţara noastră sunt bine cunoscute). Au existat cazuri când nu s-
au vândut pachetele de acţiuni ale întreprinderilor de stat mai multor societăţi comerciale deoarece potenţialii
investitori nu au acceptat să preia şi pasivul ecologic, respectiv obligaţia de a face cheltuieli semnificative de
depoluare.
În practica evaluării din ţările dezvoltate se evaluează în mod curent activele şi pasivele ecologice,
rezultatul acestui demers influenţând direct valoarea afacerii (în cadrul metodelor patrimoniale se includ corecţii
asupra elementelor de activ/pasiv, iar în aplicarea metodelor de randament, profitul sau cash-flow-ul se
calculează prin includerea fluxurilor implicate de activele/ pasivele ecologice).
O problemă distinctă se referă la litigii. Se verifică dacă întreprinderea evaluată este implicată în litigii,
instanţele judecătoreşti şi ce posibilităţi de rezolvare sunt. În cazul existenţei unor litigii de muncă se verifică
stadiul de rezolvare a acestora. În toate cazurile situaţia litigiilor reprezintă un punct important ce are implicaţii
directe asupra valorii patrimoniale, realizându-se corecţii atunci când nu s-au constituit provizioane, cât şi asupra
valorilor de randament.
După verificarea şi analiza domeniilor juridice prezentate, juristul din echipa evaluare formulează
concluziile diagnosticului juridic sub forma punctelor forte şi punctelor slabe ale cadrului juridic, acesta
constituindu-se ca parte importantă a raportului de evaluare.
Ca puncte forte ale cadrului juridic pot fi exemplificate următoarele: statutul corespunzător, relaţiile
contractuale conforme cu prevederile legale, absenţa litigiilor de muncă, absenţa amenzilor şi penalităţilor
fiscale, contracte pe termen lung avantajoase (pe linia aprovizionării, desfacerii, finanţării), relaţii favorabile cu
parteneri comerciali, băncile, fiscul, deţinerea unor drepturi de proprietate nematerială (marca înregistrată,
brevete protejate, acorduri noncompetiţie cu managementul şi persoanele cheie din întreprindere etc.).
Ca puncte slabe ale cadrului juridic pot fi amintite următoarele: existenţa unor litigii comerciale, de muncă,
plata unor amenzi şi penalităţi fiscale, riscul pierderii oamenilor-cheie (datorită fisurilor contractului de muncă),
lipsa contractelor de asigurare, a acordurilor non-competiţie etc.
În raportul de evaluare trebuie să se facă referire concretă la actele normative ale căror prevederi nu au fost
respectate sau a fost dată o altă interpretare decât cea normală.
În esenţă, aceasta presupune o analiză detaliată a factorilor tehnici de producţie, a tehnologiilor de fabricaţie
a produselor, precum şi a organizării producţiei şi muncii.
Astfel, în legătură cu activele fixe incluse în patrimoniul societăţii comerciale, precum şi a celor pe care le
foloseşte fără a fi proprietatea ei, evaluatorii trebuie să se pronunţe cu privire la:
starea de funcţionare a maşinilor, utilajelor, gradul de uzură fizică;
performanţele acestora în raport cu cele care se produc în momentul respectiv;
posibilităţile de utilizare în viitor;
mijloacele fixe înregistrate în patrimoniul unităţii, dar care nu mai pot fi folosite datorită
schimbărilor intervenite în structura producţiei;
încadrarea mijloacelor fixe pe categorii conform Catalogului privind clasificarea şi duratele normale
de funcţionare a mijloacelor fixe privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale;
situaţia reevaluării activelor fixe în conformitate cu reglementările în vigoare;
oportunitatea trecerii în conservare a unor active fixe (dacă este cazul), condiţiile în care s-a făcut
aceasta şi perspectivele de punere în funcţiune. Într-o asemenea situaţie specialiştii trebuie să se pronunţe cum
vor fi tratate aceste active fixe în procesul de evaluare;
valoarea investiţiilor în curs de execuţie, stadiul lor în raport cu graficele de execuţie, posibilităţile
de finalizare şi influenţa lor asupra potenţialului tehnico-productiv sau a prestaţiilor de servicii;
7
posibilităţile pe care le are societatea comercială a a-şi asigura utilităţile necesare pentru
desfăşurarea normală a activităţii; gradul de dependenţă faţă de utilităţile furnizate de regiile autonome sau
companii de profil.
În legătură cu clădirile, în raportul de evaluare, experţii tehnici, în urma examinării lor, se pronunţă asupra:
concordanţei situaţiei din teren cu planurile de construcţie; modificările aduse, baza legală a acestor
modificări, implicaţiile asupra funcţionalităţii şi siguranţei în exploatare;
situaţiei structurii de rezistenţă în raport cu seismele prin care au trecut clădirile respective;
schimbările intervenite în destinaţia unor clădiri şi posibilităţile de folosire în viitor;
situaţia clădirilor din patrimoniul unităţii şi impactul lor asupra realizării activităţii de bază precum
şi a rezultatelor economico-financiare.
În ceea ce priveşte mijloacele de transport (dacă firma evaluată are parc propriu), în urma examinării
structurii parcului pe categorii de mijloace de transport (auto, feroviar, aerian şi de apă) se vor face referiri la:
gradul de folosire a parcului propriu, pe categorii de mijloace de transport;
modul de utilizare a capacităţii mijloacelor proprii de transport;
stare tehnică, gradul de uzură;
gradul de reînnoire;
valoarea cu care sunt înregistrate în contabilitate comparativ cu cea de înlocuire;
dacă se justifică sau nu existenţa parcului;
posibilităţile de folosire în viitor a parcului propriu, încadrarea parametrilor mijloacelor autor în
standardele impuse pe plan naţional şi internaţional.
În ceea ce priveşte acest ultim punct se prezintă un caz interesant care confirmă relaţia directă dintre
diagnosticul tehnic şi valoarea întreprinderii. În urma diagnosticului la o firmă de transporturi internaţionale s-a
stabilit că investiţiile realizate în ultima perioadă în maşini de transport internaţional (achiziţionate second-hand)
nu au vizat „amănuntul” încadrării parametrilor acestor mijloace fixe în limitele anunţate de Uniunea Europeană
ca fiind operabile de la 1 ianuarie 1997 pentru autovehiculele care circulă în spaţiul comunitar.
Referitor la terenurile de incintă se examinează:
concordanţa dintre categoriile de suprafeţe existente (construită, aferentă reţelelor, căilor de acces,
liberă) şi cele din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, dobândit în conformitate cu
H.G. nr. 834 / 1991;
îmbunătăţirile aduse unor categorii de terenuri;
schimbarea destinaţiei unor suprafeţe de teren; baza legală şi implicaţiile asupra activităţii
întreprinderii;
valoarea cu care sunt înregistrate terenurile în contabilitate, avându-se în vedere prevederile din
standardele de evaluare şi de contabilitate.
În legătură cu producţia şi tehnologiile de fabricaţie:
se prezintă succint principalele produse fabricate, servicii etc.;
se face o scurtă descriere a procesului tehnologic, eventual prezentarea sub formă de schemă, schiţă;
aprecieri asupra tehnologiilor, în raport cu ceea ce există în domeniul respectiv;
organizarea generală a producţiei;
organizarea transportului intern;
calitatea producţiei;
impactul asupra mediului;
alte aspecte referitoare la producţie sau la serviciile pe care le prestează, în funcţie de obiectul de
activitate.
Pentru caracterizarea sintetică a potenţialului tehnic se recomandă următorii indicatori:
8
Productia obtinuta
Gradul de folosire a capacitati i de productie x 100
Capacitate adeproducţie
Masini si utilaje
Ponderea masinilor si utilajelor în total active fixe x 100
Total active fixe
Amortizare a cumulat ă
Gradul de uzur ă a activelor fixe x 100
Valoarea de inventar
Cifra de afaceri
Cifra de afaceri la 1.000 lei active fixe x 100
Active fixe la valoarea reevaluata
În vederea efectuării evaluării, în special prin metode patrimoniale, în sinteza diagnosticului tehnic,
specialiştii trebuie să se pronunţe asupra modificărilor care vor fi efectuate pornind de la ultimul bilanţ încheiat
şi care urmează a fi folosit în evaluare.
În cadrul acestui segment se urmăreşte furnizarea de informaţii asupra resurselor umane din punct de vedere
al evoluţiei, structurii, comportamentului şi eficienţei utilizării lor, precum şi performanţa echipei de conducere a
întreprinderii.
Diagnosticul resurselor umane ale societăţii comerciale în vederea evaluării impune folosirea unui sistem de
indicatori privind dimensiunea, structura, comportamentul, precum şi eficienţa folosirii lor.
11
CA in preturi curente
CA reala
Indicele mediu al preturilor
12
2.3 - Disponibilităţi şi plasamente 200 200 250
3. TOTAL ACTIV (1+2) 2.300 2.500 3.100
4. DATORII TOTALE 1.750 1.850 2.400
5. PATRIMONIUL NET (3-4), 550 650 700
din care finanţat pe seama:
6. - Capital social 200 200 220
7. - Rezerve 50 70 80
8. - Rezultat reportat 40 40 50
9. - Fonduri proprii 110 120 130
10. - Subvenţii pentru investiţii 150 220 220
NOTĂ: Subvenţiile pentru investiţii se cuprind în patrimoniul net după ce s-a dedus impozitul pe profit
latent cuprins în aceste sume (se include în datorii). Patrimoniul net este finanţat pe seama următoarelor surse:
capital social;
rezerve;
fonduri proprii;
rezultatul nerepartizat (profit nerepartizat / pierdere neacoperită);
subvenţii pentru investiţii şi diferenţe din reevaluare;
Primele patru surse formează ceea ce în literatura de specialitate poartă denumirea de „situaţie netă”.
Referitor la structura surselor de finanţare a patrimoniului net, se poate remarca faptul că ponderea
capitalului social scade în condiţiile unei evoluţii normale a activităţii firmei (capitalul social ca sumă absolută
menţinându-se) şi creşte ponderea rezervelor (până la o anumită limită pentru rezervele legale) şi a fondurilor
proprii, etc.
Capital propriu
Rata autonomiei financiare: Raf
Capital propriu Capital imprumutat
13
Fond de rulment
Rata de finanţare a stocurilor: Rfs
Stocuri
Fond de rulment
Rata de finanţare activelor circulante: Rfac
Active circulante
Fond de rulment
Rata de finanţare a necesarului de fond de rulment: Rf NFR
NFR
Capital propriu
Rata de autofinanţare a activelor Raa
Active fixe Active circulante
F. Diagnosticul rentabilităţii
În teoria şi practica finanţelor, managementului financiar, analizei şi evaluării economico - financiare,
diagnosticul rentabilităţii prezintă o deosebită importanţă, întrucât oferă informaţii asupra situaţiei trecute şi
prezente, realizând premise utile pentru prefigurarea viitorului afacerii.
Cumpărătorul potenţial al unei firme, cel care investeşte, doreşte nu numai să recupereze suma avansată, dar
şi să obţină un profit superior unui plasament fără risc. Cu cât o afacere este mai rentabilă, cu atât valoarea
rentabilităţii este absolut necesară pentru aplicarea metodelor de evaluare bazate pe randament, indiferent de
modul de exprimare a acestuia (profit net, dividend pe acţiune, flux de disponibilităţi etc.). În activitatea de
evaluare a întreprinderii, diagnosticul rentabilităţii poate fi structurat in forme diferite, care să valorifice cât mai
bine informaţia furnizată de sistemul contabil.
Principala sursă de informare in realizarea diagnosticului rentabilităţii o reprezintă „Contul de profit şi
pierdere” care arată modul in care s-a atins o anumită stare, un anumit rezultat, care au fost fluxurile de venituri
şi cheltuieli.
Se recomandă ca diagnosticul rentabilităţii să cuprindă probleme privind situaţia generală a rezultatelor,
analiza factorială pe baza ratelor de rentabilitate, determinarea punctului critic şi a intervalului de siguranţă.
F.1. Situaţia generală a rezultatului pe baza contului de profit şi pierdere
Prezentarea situaţiei generale a rezultatului vizează, în special, două aspecte importante pentru operaţiunea
de evaluare, respectiv evoluţia profitului şi modul de formare. Primul dintre aspecte este necesar pentru
aprecierea „trendului”, iar al doilea in formularea unor judecăţi de valoare asupra activităţilor desfăşurate de
firmă in trecut şi posibilităţile existente pentru perioada de previziune (prognoză).
14
2.2 Rolul diagnosticului economico – financiar în evaluarea întreprinderii
Diagnosticul economico – financiar este cel mai important diagnostic şi are ca obiectiv esenţial
studiul static şi dinamic al activităţii desfăşurate de întreprindere, care să permită expertului să-şi
exprime o opinie asupra rezultatelor obţinute, a echilibrelor financiare referitoare la sursele de finanţare
şi destinaţiile acestora, precum şi în legătură cu randamentul capitalului investit.
Acest diagnostic se realizează pe baza datelor cuprinse în situaţiile financiare de sinteză,
întocmite în conformitate cu reglementările contabile în vigoare.
Bilanţul contabil, ca document oficial de gestiune, trebuie să asigure imaginea clară, sinceră,
fidelă, completă a patrimoniului, a rezultatelor şi poziţiei financiare a acesteia.
În activitatea practică este recomandabil ca diagnosticul economic-financiar şi aplicarea
metodelor de evaluare bazate pe profit sau flux de disponibilităţi (cash-flow), ce necesită proiecţii
economico-financiare, să fie realizate de acelaşi specialist sau grup de specialişti, tocmai pentru a
asigura convergenţa celor două mari componente ale procesului de evaluare: analiză-diagnostic şi
evaluare propriu-zisă.
Din punct de vedere tehnic este necesar ca metodologia utilizată în diagnosticul economico-
financiar să fie practicată şi în realizarea proiecţiilor.
Fiecare firmă de consultanţă îşi construieşte propria metodologia de realizare a evaluării
afacerilor, în general, şi a diagnosticului economico-financiar, în special.
O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu nivelul indicatorilor calculaţi urmare analizei -
diagnostic: cu se se compară aceştia pentru a stabili dacă nivelul lor este mulţumitor sau mai puţin
mulţumitor în cazul firmei diagnosticate?
Nivelul indicatorilor-etalon, de referinţă, cu care se compară indicatorii calculaţi, este stabilit de
marile firme specializate în consultanţă economico-financiară (pe baza unor cercetări periodice
efectuate fie în cadrul firmelor cărora le asigură evidenţă contabilă, audit, consultanţă, etc., fie pe baza
unor anchete periodice desfăşurate pe un panel de 200 – 300 firme) pe perioade şi zone caracteristice,
pe domenii şi tipuri de firme, într-o activitate foarte specializată şi dinamică (precum activitatea de
afaceri în sine) şi care se numeşte elaborarea de Ghiduri de bună practică (Best Practice Guidelines).
Folosind criteriile şi indicatorii din aceste ghiduri de bună practică, ale firmelor-lider din domeniu,
firmele îşi pot compara nivelul indicatorilor cu acestea. Această operaţiune se numeşte Benchmarking
şi are o mare importanţă pentru poziţionarea firmelor între competitori şi pentru orientarea deciziilor
managementului. Aceasta este o comparaţie în plan orizontal (sincronic), cu alte firme care au aceleaşi
condiţii - de aceeaşi talie (micro-întreprinderi, întreprinderi mici şi mijlocii, întreprinderi mari, etc.),
din aceeaşi zonă şi din acelaşi domeniu. În lipsa unor niveluri reale de referinţă, nivelul oricărui
indicator calculat este lipsit de orice relevanţă şi utilitate.
Pe de altă parte, firmele îşi pot compara propriile performanţe dintr-un an cu performanţele lor
din alţi ani, realizând astfel o comparaţie în plan vertical, în timp (diacronic).
15
Concluzie
16
Bibliografie
12. https://ro.scribd.com/
17