L1

DETERMINAREA ACCELERAŢIEI GRAVITAŢIONALE UTILIZÂND

PENDULUL GRAVITAŢIONAL ŞI FIZIC

I) PENDULUL GRAVITAŢIONAL (MATEMATIC, SIMPLU)

1.TEORIA LUCRĂRII
Pendulul gravitaţional este un corp mic şi greu (aproximabil printr-un punct material),
suspendat de un suport printr-un fir inextensibil de masă neglijabilă, care poate oscila într-
un plan vertical ce conţine punctul de suspensie, sub acţiunea greutăţii sale.
O z

(Oz perpendicular pe planul


figurii)
l v
T

G
Fig.1.

Deoarece componenta tangenţială a greutăţii corpului joacă rol de forţă

elastică,
Gt  Fe
mg sin   kx
Pentru  mici, sin    si x  l
 mg  kl
Dar k  m 2

g
 
l

2 l
T  2 (1)
 g
Soluţia ecuaţiei anterioare este de forma:
   max cost   
iar  max şi  se determină din condiţiile iniţiale.
Din expresia (1) se obţine, prin ridicare la pătrat
4 2 l
g 2
T
Aceasta este expresia pe baza căreia se va determina acceleraţia gravitaţională.

1
 Legile pendulului gravitaţional sunt:

a)Legea substanţei
Perioada pendulului nu depinde de masa şi natura substanţei punctului material
(indiferent de amplitudine).
b)Legea izocronismului micilor oscilaţii (  6o )
Oscilaţiile mici sunt izocrone, adică perioada lor nu depinde de amplitudinea
unghiulară.
c)Legea perioadei
Perioada oscilaţiei este direct proporţională cu rădăcina pătrată din lungimea
pendulului şi invers proporţională cu rădăcina pătrată din acceleraţia gravitaţională.

2. MOD DE LUCRU
1)-se măsoară lungimea pendulului;
2)-se cronometrează timpul t în care pendulul execută un număr N = 50 oscilaţii mici (
 6o);
3)-se determină perioada sa din relaţia
t
T
N
4)-se determină acceleraţia gravitaţională din relaţia
4 2 l
g 2
T
Observaţie: Se poate face aproximaţia   10
2

5)-se repetă etapele 1- 4 de 5 ori;

6)-datele se trec într-un tabel de forma:

Nr. l ti Ti gi
măs. (m) (s) (s) ( m/s2 )
1
2
3
4
5

2
 3. PRELUCRAREA DATELOR EXPERIMENTALE
Toate datele experimentale se trec într-un tabel de forma următoare, împreună cu
calculul erorilor:

Corpul Nr. <gi > <g> gi < g > < g >
măs. (m/s2) (m/s2) (m/s2) (m/s2) (%)
1
2
1 3
4
5

II) PENDULUL FIZIC

1. TEORIA LUCRĂRII
Pendulul fizic reprezintă un corp solid rigid care poate oscila în jurul unei axe fixe
de suspensie sub acţiunea greutăţii sale.

O lc

 C.G.

Pentru determinarea perioadei acestuia se utilizează legea fundamentală a dinamicii

rigidului
I  M (2)
în care I  momentul de inerţie al rigidului faţă de axa de suspensie
def
I   r 2 dm
    acceleraţia unghiulară a solidului
M  momentul forţei rezultante ce acţionează asupra corpului şi care
determină rotaţia acestuia.
În cazul pendulului fizic utilizat în lucrare (disc circular subţire ):

3
 M  M z   mgR1 sin (3)
(datorită orientării M z faţă de Oz
sensul axei Oz )
R1
conf .th . Steiner
I  Io  I o  mR12 (4) O/
/
R2
disc omogen
I o   r 2 dm
/    r 2 dV 
V

m 2 m d 2 R 3 2

  r  rd  dr  dz   dz  d  r dr 
VV V o o R 1


m
 d  2 
R  R 4
2
4
1
  m R 2
 R22  (5)
 R22  R12 d 4 2
1
dS
R2
d grosimea discului rd
R1
dp
Înlocuind (5) în (4) rezultă: O/ dr

m
I 3 R12  R22  (6)
2
Din (2), (3) şi (6), pentru  mici ( sin   ) se obţine :

2 gR1
   0
3 R12  R22
2 gR1
Notând 2
3 R1  R2
2 2

2 3 R12  R22
T   2 pentru pendulul fizic considerat
 2 gR1
2 2 3 R12  R22
Se obţine astfel g 2
T R1
Aceasta este expresia pe baza căreia se determină acceleraţia gravitaţională.

3. MOD DE LUCRU
1)-se cronometrează timpul t în care pendulul execută N = 50 oscilaţii mici
(  6o);
2)-se determină perioada oscilaţiei din

4
 t
T
N
3)-se determină acceleraţia gravitaţională din relaţia
2 2 3 R12  R22 
g în care R1 ‚ 8,5 cm şi R2 ‚ 17,5 cm
T 2 R1
Observaţie: Se poate face aproximaţia   10 .
2

4)-se repetă etapele 1 – 3 de 5 ori.

4. PRELUCRAREA DATELOR EXPERIMENTALE

Toate datele experimentale se trec într-un tabel ce conţine şi calculul erorilor, de forma:

Nr. ti Ti gi <g> gi < g > < g >

măs. (s) (s) (m/s2) (m/s2) (m/s2) (m/s2) (%)
1
2
3
4
5

5
 L2
DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE VÂSCOZITATE
AL UNUI LICHID PE BAZA LEGII STOKES

1. TEORIA LUCRĂRII
Fluidele reprezintă medii care îşi modifică în mod semnificativ forma sub acţiunea
unor forţe exterioare relativ mici. În categoria lor sunt incluse gazele şi lichidele.
Ţinând cont că mecanica fluidelor studiază proprietăţile acestora din punct de
vedere macroscopic, vom considera fluidele ca fiind medii continue.
Una dintre caracteristicile principale ale unui fluid este vâscozitatea, adică existenţa
unor forţe de frecare internă ce apar la alunecarea straturilor de fluid unele peste altele.
Astfel, stratul cu viteză mai mică va frâna stratul cu viteză mai mare cu care este în contact,
respectiv acesta va accelera stratul cu viteză mică peste care alunecă. Apariţia acestor forţe,
situate în planele de alunecare, se explică prin cariaţia de impuls a straturilor datorită
trecerii moleculelor dintr-unul în altul.
Experienţa arată că forţele de frecare internă sunt de forma :
z

dF
dv
dF    dS
dz
( legea lui Newton) -dF

O
în care  - coeficient de vâscozitate dinamică al fluidului
dv
- gradientul vitezei pe direcţia Oz (am presupus, fără a pierde din
dz
generalitate, existenţa acestui gradient pe o singură direcţie)
dS – elementul de suprafaţă al stratului de fluid.
kg 1 kg
Observaţie:    şi  1P (poise)
ms 10 ms
kg
1  10 P  1 dap (decapoise)
ms
Vom obţine în continuare, pe baza acestei legi şi utilizând ca model un fluid aflat în
curgere laminară (viteze nu prea mari, straturile alunecă unele peste altele şi nu apar
vârtejuri), legea lui Stokes. În aceste condiţii, în vecinătatea corpului care se mişcă în fluid
sau în jurul căruia curge fluidul, se formează un strat subţire numit strat limită (de grosime
d, lăţime b, înălţime h), în care viteza scade până la 0 şi în care se manifestă forţele de
frecare internă iar legea Newton devine:

6
 v
F ~ hb
d
hb
Considerând  l ca o „dimensiune” caracteristică a corpului
d
F ~  lv  F  const   lv (legea Stokes).
Pentru un corp sferic (bilă) care se mişcă într-un fluid cu viteza v,
l = 6 r, r – raza bilei
 F  6 rv
În lucrarea de faţă bile mici de Pb sunt lăsate să cadă liber într-un tub în care se află
glicerină. La începutul căderii viteza creşte până când, la o anumită valoare, F va fi
suficient de mare astfel încât, împreună cu forţa arhimedică FA , să egaleze greutatea G iar
căderea să fie uniformă ( v = ct).
FA
F + FA = G

 6 rv   glicerina  Vscuf .  g  mg F

4 r 3 4 r 3
 6 rv   glicerina  g   Pb  g
3 3
2
   Pb   glicerina r 2 g G
9v
Aceasta este formula pe baza căreia vom determina coeficientul de vâscozitate
dinamică al glicerinei.

2. DISPOZITIVUL EXPERIMENTAL
Este cel reprezentat în figura următoare:

Lucrarea mai necesită un micrometru şi un cronometru.

7
 3. MOD DE LUCRU
1)-se măsoară diametrul d şi apoi raza r = d/2 pentru prima bilă de Pb cu ajutorul
micrometrului;
2)-se lasă bila să cadă în tub de cât mai aproape de suprafaţa glicerinei şi se măsoară
timpul t cât durează parcurgerea distanţei d între cele două repere R1 şi R2;
3)-se determină viteza de cădere în glicerină pe baza relaţiei:
d
v ,
t
4)-se calculează coeficientul de vâscozitate al glicerinei pe baza relaţiei:
   Pb   glicerina r 2 g
2
9v
în care
 Pb  11400kg / m 3
 glicerina  1260kg / m 3
g  9,8m / s 2

5)-se repetă etapele 1 – 4 pentru încă nouă bile (în total 10 măsurători)

4.PRELUCRAREA DATELOR
Se va completa un tabel de forma:

Nr. ri ti vi i <> i  <>

măs. (m) (s) (m/s) (daP) (daP) (daP) (daP) (%)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10

L3

8
 COMPUNEREA OSCILAŢIILOR PARALELE ŞI PERPENDICULARE

1. TEORIA LUCRĂRII
Oscilaţia reprezintă, în general, variaţia periodică sau cvasiperiodică în timp şi în
spaţiu a mărimilor caracteristice unui sistem fizic, variaţie însoţită de transformarea
energiei sistemului dintr-o formă în alta. Ca exemple de oscilaţii putem enumera: oscilaţii
mecanice, oscilaţii electromagnetice, oscilaţii electromecanice, oscilaţii
magnetohidrodinamice, etc.
În cazul lucrării de faţă ne vor interesa oscilaţiile mecanice însă, pentru o mai bună
vizualizare a mişcării, vom utiliza un montaj electric, fără a pierde nimic din esenţa
problemei. Vom aborda iniţial câteva tipuri de oscilaţii şi în continuare rezultatul
compunerii lor.

a)Astfel, o oscilaţie ideală (nu există în realitate datorită disipărilor de energie în

mediul în care se produce) este descrisă de ecuaţia:

mx  kx  0
cu m - masa oscilatorului
k - constanta elastică ce caracterizează forţa de revenire
Prin împărţirea cu m rezultă:
k
x   2 x  0 cu   - pulsaţia mişcării.
m
Soluţia este de forma:
xt   A cost    cu A - amplitudinea mişcării
 - faza iniţială a mişcării
x
A

t
2
-A T 

b)O oscilaţie amortizată (pentru amortizări relativ mici) este descrisă de ecuaţia:
mx  rx  kx  0
în care rx - forţa de frecare dintre oscilator şi mediu
r - coeficientul de rezistenţă

În acest caz, soluţia este de forma :

xt   Ao e  bt cos / t     A cos / t   
cu  /   2  b2

9
 k

m
r
b
x 2m

Ao
e  bt

2
-Ao T/ 
/

c)Pentru a menţine constantă amplitudinea oscilaţiei trebuie furnizată energie din

exterior în mod periodic iar în acest caz oscilaţia se numeşte întreţinută (forţată) şi este
descrisă de ecuaţia:
mx  rx  kx  Fo cos  t
cu Fo - amplitudinea forţei întreţinătoare
 - pulsaţia acestei forţe.
Soluţia este de forma (după terminarea regimului tranzitoriu şi stabilirea celui de
oscilaţii forţate).
Fo  2 b 
xt   cos  t  arctg 2 2 
m  2   2   4b      
2 2 2

În cele ce urmează vom vedea care este rezultatul compunerii a 2 oscilaţii de

amplitudine constantă în timp (deci întreţinute), ale căror forme sunt descrise de ecuaţiile:
 x1 t   A1 cos 1t   1 

 x2 t   A2 cos 2 t   2 
cu A1, A2, 1, 2, 1, 2 determinate de forţele întreţinătoare şi de caracteristicile
oscilatorului.

1)Compunerea a două oscilaţii paralele.

1.1.De aceeaşi frecvenţă.
 x1 t   A1 cos  t   1 

 x2 t   A2 cos  t   2 
Se obţine în urma calculelor matematice (sumă de cosinusuri), pentru oscilaţia
rezultantă se obţine:
xt   A cost   
cu A  A12  A22  2 A1 A2 cos 2   1 

10
 A1 sin  1  A2 sin  2
  arctg
A1 cos  1  A2 cos  2
deci tot o oscilaţie armonică de pulsaţie , amplitudinea A   A1  A2 , A1  A2 
depinzând de defazajul    2   1 şi fază  .

1.2.De frecvenţe diferite.

 x1 t   A1 cos 1t   1 

 x2 t   A2 cos 2 t   2 
Presupunem pentru simplitate A1  A2  Ao , de unde se obţine, explicitând suma de
cosinusuri :
xt   x1 t   x2 t   A cost   
 1
A  2 Ao cos  2  1 t  ( 2   1 )
 2
cu 
  t    1   2  t   1   2
 2 2
În cazul în care 1 şi 2 sunt foarte apropiate între ele  1   2  ,

 2    1 ,  2
1

1   2
oscilaţia rezultantă va fi sinusoidală, de pulsaţie dar cu amplitudinea lent
2
variabilă cu pulsaţia  2   1 . Acesta este fenomenul
„bătăilor”.

Tb

2
Tb 
 2  1

11
 2)Compunerea a două oscilaţii perpendiculare.
2.1.De aceeaşi frecvenţă
 x t   A cos t   1 

 y t   B cos t   2 
Eliminând timpul între aceste ecuaţii se obţine:
x 2 y 2 2 xy
2
 2  cos 2   1   sin 2  2   1 
A B AB
deci ecuaţia generală a unei elipse

Funcţie de defazajul    2   1 se poate obţine:

 Pentru  = 0, elipsa degenerează într-o dreaptă de-a lungul căreia oscilaţia
A
punctului material este dată de y   x
y B y

x sau x

3  x2 y2
 Pentru  = , se obţine o elipsă de tipul 2  2  1
2 2 A B
y

 3
 Pentru  = , şi A = B, elipsa devine cerc.
2 2 y

2.2.De frecvenţe diferite.

 x t   A cos 1t   1 

 y t   B cos 2 t   2 

12
 În acest caz traiectoria nu mai este o elipsă dar dacă raportul frecvenţelor (pulsaţiilor)
este raţional (adică raport de numere întregi), traiectoria este stabilă (fixă), închisă şi se
2 A
numeşte figură Lissajoux. Forma figurilor depinde de , şi de    2   1 .
1 B
2
Un element important este faptul că raportul este egal cu raportul dintre
1
numerele punctelor de tangenţă ale curbei Lissajoux cu axele orizontale, respectiv verticale
2
ale dreptunghiului în care este înscrisă. Dacă raportul este un număr iraţional,
1
traiectoria este deschisă.

2. DISPOZITIVUL EXPERIMENTAL
Ţinând cont că o experienţă mecanică (utilizând un corp şi două resorturi legate pe
direcţii paralele respectiv perpendiculare de corp) nu poate oferi o imagine suficient de

13
sugestivă şi clară a rezultatului compunerii a două oscilaţii (în special datorită inerţiei
corpului şi acţiunii greutăţii), vom utiliza un montaj electric simplu compus din două
generatoare de semnal şi un osciloscop catodic. În acest caz, rolul corpului este preluat de
un fascicul de electroni iar rolul resorturilor de două câmpuri electrice alternative.
x x
G
 G


G
 y
y G

Pentru compunerea a două oscilaţii Pentru compunerea a două oscilaţii
paralele perpendiculare

3. MOD DE LUCRU.
a)Pentru compunerea oscilaţiilor paralele de aceeaşi frecvenţă:
-se fixează o aceeaşi valoare pentru cele două generatoare;
-se aplică semnalele date de generatoare pe bornele Y ale osciloscopului;
-se evidenţiază alternativ acţiunea unui singur generator şi al ambelor.
b)pentru compunerea oscilaţiilor paralele de frecvenţe diferite:
-se fixează valori diferite ale frecvenţelor generatoarelor (dar apropiate);
-se aplică semnalele pentru bornele Y ale osciloscopului;
-se evidenţiază fenomenul „bătăilor”(Tb);
c)Pentru compunerea oscilaţiilor perpendiculare de aceeaşi frecvenţă:
-se fixează aceeaşi frecvenţă pentru cele două generatoare;
-se aplică cele două semnale pe plăcile X şi Y ale osciloscopului;
-se vizualizează traiectoria corespunzătoare.
d)Pentru compunerea oscilaţiilor perpendiculare de frecvenţe diferite:
-se fixează frecvenţe diferite pentru cele două generatoare;
-se aplică cele două semnale pe plăcile X şi Y ale osciloscopului;
-menţinând una din frecvenţe constantă, se variază cealaltă până la
evidenţierea figurilor Lissajoux;
2 1 1 2 1
-se observă aceste figuri pentru rapoartele  , , , ;
1 2 3 3 1
-se determină frecvenţa unuia dintre generatoare, cunoscând-o pe-a celuilalt
şi figurile Lissajoux corespunzătoare.

14
 L4
DETERMINAREA VITEZEI SUNETULUI ÎN AER PRIN METODA
COMPUNERII OSCILAŢIILOR PERPENDICULARE

1.TEORIA LUCRĂRII

Această lucrare necesită elemente teoretice şi experimentale detaliate la

„Compunerea oscilaţiilor perpendiculare” şi „Camera de rezonanţă” şi de aceea noţiunile
sunt într-o oarecare măsură cunoscute. Montajul experimental utilizat este următorul:

D T M

tija

aer

y
x
G y


x O.C.

G – generatorul de semnal
D – difuzor
M – microfon
O.C. – osciloscop catodic
T – tub închis
şi l – distanţa difuzor microfon (reglabilă)

Generatorul furnizează simultan semnal pentru difuzor şi pentru osciloscop (bornele

Y). Semnalul electric primit de difuzor este transformat de acesta în undă sonoră care se
propagă în coloana de aer de lungime l, ajungând la microfon, iar acesta o va retransforma
în semnal electric ce va fi aplicat la bornele X ale osciloscopului. Se compun astfel două
semnale perpendiculare, de aceeaşi frecvenţă şi întârziate unul faţă de celălalt cu un timp
l
t necesar sunetului pentru a ajunge de la difuzor la microfon (vs – viteza sunetului).
vs
Acestei întârzieri îi corespunde un defazaj   între cele două semnale dat de :

15
 2 4
   2k l  2 l l (1)
 vs
Acum, suprapunerea celor două semnale perpendiculare de aceeaşi frecvenţă
determină apariţia pe ecranul osciloscopului a unei elipse a cărei ecuaţie rezultă din:
 xt   A cos t   1 

 y t   B cos t   2 
iar prin eliminarea timpului se obţine:
x 2 y 2 2 xy
2
 2  cos    sin 2   (2)
A B AB
cu   2 - 1.
În cazul în care  = n , n = 0,1,2,…
2
 x y
(2)

 A  B   0
 
A
 y x adică ecuaţia unei drepte.
B
În concluzie, în poziţiile microfonului pentru care este respectată condiţia  = n,
4
elipsa degenerează într-o dreaptă şi conform relaţiei (1),    l
vs
4 4 l
 n  l  vs  (3)
vS n
Observaţie: Relaţia (3) este valabilă doar pentru situaţiile în care pe ecranul osciloscopului
apare o dreaptă, indiferent de orientarea sa.

2.DISPOZITIVUL EXPERIMENTAL
Este cel prezentat la începutul lucrării.

3.MOD DE LUCRU ŞI PRELUCRAREA DATELOR EXPERIMENTALE

1)-se realizează montajul experimental;
2)-se fixează frecvenţa la 1 = 2800 Hz;
3)-se apropie uşor microfonul de difuzor până la atingere;
4)-se trage uşor de tijă (deci şi de microfon) până când elipsa de pe ecran devine
dreaptă (prima dreaptă). În acest moment se poate scrie:
n 1 2 1l1
vs  ;
l1  ... 1
1
5)-se trage în continuare de tijă până la apariţia celei de-a doua drepte, moment în
care putem scrie:
n2 2 1l 2
v s  ;
l 2  ... 2
2

16
 6)-se continuă această operaţie până la n = 5;
7)-se calculează valoarea medie
v s  ...  vs
 vs/  1 5
;
5
8)-se repetă etapele 2 – 6 pentru frecvenţele 2 = 2900 Hz, 3 = 3000 Hz,
4 = 3100 Hz, 5 = 3200 Hz;
9)-datele obţinute se trec în tabelul:

Frecv. Nr. n li vsi j

< vs > 1 5
i (Hz) măs. (m) (m/s)
(m/s)
 vs  
5 j 1
 v sj 

2800 1. 1.
2. 2.
3. 3.
4. 4.
5. 5.
2900 1. 1.
2. 2.
3. 3.
4. 4.
5. 5.
3000 1. 1.
2. 2.
3. 3.
4. 4.
5. 5.
3100 1. 1.
2. 2.
3. 3.
4. 4.
5. 5.
3200 1. 1.
2. 2.
3. 3.
4. 4.
5. 5.

17
 L5
DETERMINAREA CĂLDURII SPECIFICE A UNUI
CORP SOLID

1. NOŢIUNI TEORETICE
O porţiune limitată din univers compusă dintr-un număr mare de particule, se
numeşte sistem macroscopic.
Mărimile macroscopice caracterizează un sistem, precum şi comportarea sa faţă de
mediul înconjurător, se numesc parametri macroscopici. Parametrii macroscopici pot fi
externi şi interni. Parametrii externi sunt mărimile macroscopice determinate de poziţia
corpurilor exterioare sistemului, care nu intră în sistem. Aceşti parametri depind de
coordonatele corpurilor exterioare, de exemplu: volumul unui sistem, intensitatea unor
câmpuri de forţe exterioare etc.
Parametrii interni sunt mărimile fizice determinate de mişcarea şi distribuţia în spatiu
a particulelor constituente ale sistemului, de exemplu: presiunea, temperatura, energia,
magnetizarea etc.
Parametrii interni depind şi de mărimea parametrilor externi, din cauză că distribuţia
particulelor constituente ale sistemului depinde de distribuţia corpurilor exterioare
acestuia..
Starea unui sistem fizic este complet determinată de un număr de parametri
independenţi. Atunci când toti parametrii independenţi ce caracterizează starea unui sistem
sunt constanţi, se zice că sistemul se află în echilibru termodinamic. Parametrii care
caracterizează starea de echilibru termodinamic a sistemului, se numesc parametri
termodinamici.
Un parametru important care caracterizează starea unui sistem fizic este energia, care
se defineşte ca fiind măsura generală a unei mişcări materiale (mişcare mecanică, mişcare
termică, mişcarea microparticulelor etc.).
Energia totală a unui sistem se compune din energie externă şi energie internă.
Energia externă cuprinde energia de mişcare a sistemului ca întreg şi energia acestuia intr-
un câmp de forţe.
Energia internă a sistemului cuprinde energia tuturor formelor de mişcare şi de
interacţiune dintre particulele constituente: energia mişcării de translaţie şi de rotaţie a
moleculelor, energia mişcării de vibraţie a atomilor, energia interacţiunii moleculare,
energia intraatomică, energia intranuc1eară etc.
Atunci când un sistem termodinamic interacţionează cu mediul înconjurător, are loc
un schimb de energie. Energia poate fi schimbată cu mediul exterior, fie cu variaţia
parametrilor externi, fie fără variaţia acestor parametrii. Cantitatea de energie schimbată
de sistem numai cu variaţia parametrilor externi se numeşte lucru mecanic L, iar cantitatea
de energie schimbată de sistem fără variaţia parametrilor externi se numeşte cantitatea de
căldura Q. Rezultă deci, că în timp ce lucrul mecanic cheltuit poate să ducă la creşterea
unei energii de orice tip (potenţială, electromagnetică etc.), căldura duce numai la
creşterea energiei interne a sistemului. Lucru mecanic şi cantitatea de căldură sunt deci
două moduri diferite de transmitere a energiei şi caracterizează transformarea unui sistem
fizic dintr-o stare de echilibru termodinamic în altă stare de echilibru termodinamic.
Din această cauză nu are sens să se vorbească de cantitatea de căldura a unei stari de
echilibru. Deci, cantitatea de căldura nu este o funcţie de stare, ci o funcţie de transformare.
Cantitatea de căldură, având dimensiunile unei energii, se măsoară cu aceleaşi unităti ca şi
aceasta: erg-ul sau joule-ul (erg, J) sau cu unităti tolerate; caloria (cal) kilocaloria (kca)
(1 cal = 4,18 J)

18
 Căldura specifică a corpurilor solide depinde de natura acestor corpuri şi de
temperatură. La temperaturi obişnuite ea poate fi considerată constantă. Variaţii mari ale
căldurii specifice cu temperatura se observă la temperaturi joase. Acest lucru este confirmat
de experienţă în mod satisfăcător. Deci, prezintă importanţă în ce domeniu de temperaturi
se fac măsurătorile de călduri specifice.
Capitolul din fizică în care se studiază diferitele metode de măsură a cantităţilor de
căldură şi a căldurilor specifice se numeşte calorimetrie. La baza calorimetriei stau
urmatoarele principii:
a. Principiul echilibrului termic
Mai multe corpuri cu temperaturi diferite formând un sistem izolat, dacă sunt puse în
contact, după un timp oarecare, vor ajunge toate la aceeaşi temperatură.
b. Principiul egalităţii schimbului de căldură
Când se efectuează un schimb de căldură între două sisteme de corpuri, există
totdeauna egalitate între căldura cedată de un sistem de corpuri şi căldura primită de celălalt
sistem.
c. Principiul egalităţiii cantităţilor de căldură ce intervin în fenomenele inverse.
Când un fenomen se petrece într-un sens cu absorbţia unei cantităţi de căldură, la
fenomenul invers se va degaja aceeaşi cantitate de căldura. Adică încălzind un corp cu un
număr de grade, el va absorbi o cantitate de căldură egală cu aceea pe care o degajă când se
răceşte cu acelaşi număr de grade.
Aparatele care se folosesc pentru determinarea căldurilor specifice ale diferitelor
sisteme fizice se numesc calorimetre. Au fost concepute mai multe feluri de calorimetre,
tinându-se seama de faza în care se găseşte corpul (gaz, lichid, solid) a cărui căldură
specifică se determină şi de domeniul de temperaturi în care se fac măsurătorile.
Un calorimetru este format dintr-un vas metalic A în care se introduce o cantitate
determinată dintr-un lichid oarecare ( de obicei apă) (fig.1). Acest vas se introduce într-un
alt vas metalic B. Cele două vase se aşează în aşa fel încât între ele să rămână un strat de
aer, care are rolul de a împiedica propagarea căldurii prin transmisie de la vasul
calorimetric A spre exterior sau invers ( aerul, după cum se ştie transmite mai greu
căldura).
T C

Figura .1.

Pentru o mai bună izolaţie termică se nichelează partea exterioară a vasului A şi

partea interioară a vasului B ( de multe ori se nichelează şi partea exterioară B a acestuia
din urmă). Vasul A este prevăzut cu un capac confecţionat dintr-un material izolator, prin
care trece un termometru T (cu care se măsoară temperatura lichidului) şi un agitator C (cu

42
care se uniformizează temperatura). Capacul împiedică pierderea unei cantităţi de căldură
prin evaporarea apei.
Pentru determinarea căldurii specifice a unui corp solid cu ajutorul calorimetrului se
foloseşte metoda amestecurilor, care se bazează pe cele trei principii enunţate mai sus.
Să considerăm un corp de masă m a cărui căldură specifică vrem s-o măsurăm.
Acesta are temperatura t1 a mediului ambiant. Apa din vasul calorimetric ( împreună cu
agitatorul şi cu porţiunea termometrului introdusă în lichid) se încălzeşte până la o
temperatură t2 citită cu ajutorul termometrului. Introducând corpul în vasul calorimetric,
după un timp oarecare, conform primului principiu al calorimetriei, corpul, vasul
calorimetric, lichidul din el, agitatorul, partea din termometru ce se află în lichid, prin
schimb de căldură între ele, ajung la aceeaşi temperatură  , care se numeşte temperatura
amestecurilor. Conform celui de-al doilea principiu al calorimetriei, cantitatea de căldură
cedată de corpurile care au fost încălzite la temperatura t2 şi care s-au răcit până la
temperatura  trebuie să fie egală cu cantitatea de căldură primită de corpul care s-a
încălzit de la temperatura iniţială t1 până la temperatura amestecului  .

Q ced = Q prim (1)

unde

Q ced = ( maca + mvcv + magcag + mtct) (t2-  ) (2)

Q prim = mc (  - t1) (3)

Am folosit următoarele notaţii:

ma , ca sunt masa respectiv căldura specifică a apei din calorimetru; ca = 4180 J/kg K

mv , cv masa respectiv căldura specifică a vasului calorimetric

mag , cag masa, respectiv căldura specifică a agitatorului

mt , ct masa şi respectiv căldura specifică a părţii din termometru care intră în apă.

Prin egalarea relaţiilor (2) şi (3) se obţine căldura specifică a corpului solid:

ma ca  K t 2   
c (4)
m  t1 

unde am notat K suma capacităţilor calorice ale vasului calorimetric cu accesorii:

K = mvcv + magcag + mtct (5)

Mărimea K se numeşte echivalentul în apă al calorimetrului cu accesorii şi se poate

determina folosind legea Joule:

Q = U I (6)

43
unde I este intensitatea curentului ce trece prin rezistenţa încălzitoare; U este tensiunea
măsurată la bornele rezistenţei încălzitoare;  este timpul cât a trecut curent prin rezistenţă.

Această căldură duce la încălzirea apei din vasul calorimetrului şi a accesoriilor,

deci folosind principiul egalităţii schimbului de căldură se poate scrie relaţia:

U I  = (maca + K) (t f - t i) (7)

unde ti este temperatura iniţială a calorimetrului cu apă şi accesorii iar tf este temperatura
acestuia după timpul  .

Din relaţia (7) se determină expresia capacităţii calorice K a calorimetrului cu

accesorii:

UI
K  ma ca (8)
t f  ti

Observaţie: Cu toate precauţiile ce se iau privitoare la izolarea termică a

calorimetrului, în realitate tot se pierde o cantitate de căldură în exterior şi pentru a ţine
seama de aceasta se pot face anumite corecţii calorimetrice.

2. DISPOZITIVUL EXPERIMENTAL

Dispozitivul experimental (figura 2) necesar efectuării acestui experiment este

alcătuit din : calorimetru, sursă de tensiune continuă, un voltmetru, un ampermetru, un
ceasornic, un cilindru gradat pentru determinarea masei de apă şi două corpuri etalonate ale
căror călduri specifice ne propunem să le determinăm.

Figura 2

3. MODUL DE LUCRU
1) Se pune în vasul calorimetric o cantitate de apă al carei volum Va se măsoară cu
ajutorul unui cilindru gradat. Stiind densitatea apei ρ=1000 kg/m3 se calculează masa apei
din vasul calorimetric.
2) Se determină echivalentul în apă al calorimetrului astfel:
a) Se realizează montajul din figura 2
b) Se citeşte temperatura iniţială a calorimetrului cu apă şi accesorii ti.

44
 c) Se închide circuitul rezistenţei încălzitoare şi exact în acelaşi timp se porneşte
cronometrul. Se citesc şi valorile indicate de aparatele de măsura : I(A) si U(V).
d) Se aşteaptă să treacă un timp  după care , se citeşte temperatura tf şi timpul  ,
oprindu-se si cronometrul.
e) Se introduc datele în relaţia (8) şi se determină K.
3) Se încălzeşte în continuare apa şi accesoriile din vasul calorimetric până la o
temperatură t2 , întrerupând circuitul rezistenţei încălzitoare
4) Se introduce în vasul calorimetric corpul căruia i se determină căldura specifică,
masa acestuia fiind cunoscută, iar temperatura acestuia fiind t1. Se aşteapta un timp până
când se ajunge la echilibrul termic al sistemului (temperatura indicata de termometru
rămâne constantă). În acest timp se amestecă cu ajutorul agitatorului apa din vas pentru a se
realiza mai repede echilibrul termic.
5) Se citeşte temperatura finală  a amestecului.
6) Se repetă operaţiile de la punctele 1) - 5) şi pentru cel de-al doilea corp
7) Se calculează căldura specifică a fiecărui corp studiat folosind relaţia (4).
Precizăm că masele corpurilor sunt cunoscute iar temperatura iniţială t1 a fiecărui corp se
consideră a fi egală cu temperatura mediului ambiant.
9) Datele experimentale se trec în următorul tabel:

Nr. U(V) I(A)  (S)  t = tf - ti K(J/K) t1( C) t2( C)

0 0
 (0C) ma(kg) m(kg) c(J/kgK)
0
( C)

1.

2.

45
 L6
VERIFICAREA LEGII BOYLE-MARIOTTE

1. NOŢIUNI TEORETICE
O substanţă este caracterizată, după cum ştim, de variabilele de stare: presiune,
volum, temperatură etc. La o anumită cantitate de substanţă , aceste trei variabile se găsesc
într-o interdependenţă bine determinată de ecuaţia termică de stare:

f(p, V, T) = 0 (1)

Din ecuaţia (1) se poate extrage oricare dintre variabilele de stare în funcţie de
celelalte două , de exemplu:

p = f(V, T) (2)

Starea gazoasă a substanţei se caracterizează prin forţe slabe de interacţie

moleculară (se spune că gazele sunt expansibile, deci nu au volum propriu).
Pentru uşurarea studiului substanţelor în stare gazoasă s-au făcut unele consideraţii
care conduc la un model relativ simplu de studiu. Este vorba de aşa numitul gaz ideal, în
care moleculele se consideră puncte materiale, iar forţele de interacţie dintre molecule sunt
nule. Este evident că acest caz nu poate fi întâlnit în practică, însă consideraţiile făcute pe
acest sistem se pot extinde, cu anumite corecţii şi între anumite limite, la gazul real.
Considerând ecuaţia termică de stare (1) şi păstrând pe rând câte una din variabilele
de stare constantă , vom putea găsi dependenţa ei de celelalte două variabile de stare.
Reunind într-o singură ecuaţie cele trei legi obţinute (cunoscute sub numele de
legile gazelor perfecte), vom obţine o dependenţă între toate variabilele de stare, cunoscută
sub numele de legea generală a gazelor perfecte.

PV =νRT (3)

Legea Boyle-Mariotte
La temperatură constantă, volumul unei mase determinată de gaz, este invers
proporţional cu presiunea sa. Matematic, legea se scrie astfel:

V1 p
 2 (4)
V2 p1

sau
p1V1  p 2V2 (5)

Deci, la o temperatură constantă, pentru o masă dată de gaz, produsul dintre

presiune şi volum este constant. Reprezentarea grafică a legii Boyle-Mariotte, respectiv
ecuaţiile (4) sau (5), este un arc de hiperbolă echilaterală (fig. 1). Legea Boyle-Mariotte are
valabilitate în domeniul presiunilor joase, până la 100 atm. De asemenea, abaterile de la

46
această lege sunt mici, dacă temperatura la care se lucrează este depărtată de temperatura de
lichefiere a gazului considerat.

Fig.1

2. DISPOZITIVUL EXPERIMENTAL
Pe un suport, prevăzut cu o riglă L este fixat un tub de sticlă în formă de U. Ramura
D a tubului are în parte superioară un robinet R. Cu ajutorul unui tub de cauciuc se face
legătura dintre partea inferioară a tubului S, D şi un rezervor M.
În tuburile S şi D şi în rezervorul M se introduce apă colorată. Rezervorul M se
poate se poate deplasa cu ajutorul unui cursor în lungul unei tije metalice B şi poate fi fixat
la înălţimea dorită.

3. MODUL DE LUCRU
Când robinetul R este deschis, apa colorată se găseşte la acelaşi nivel în ramurile S
şi D şi în rezervorul M. Se închide robinetul R. În acest fel, deasupra meniscului apei din
braţul D se delimitează o anumită masă de aer la temperatura camerei. Această masă de aer
are presiunea egală cu presiunea atmosferică p0, iar volumul ei va fi S.l1 (S fiind secţiunea
tubului de sticlă D, iar l1 lungimea coloanei de aer cuprinsă între robinet şi meniscul apei
din tubul D). Valoarea lui l1 se determină cu ajutorul riglei L. Deci în această stare
presiunea şi volumul aerului sunt:

p1=p0 şi V1=S.l1 (6)

Menţinând închis robinetul R (pentru a rămâne constantă masa gazului), se

deplasează rezervorul M în sus, fixându-l într-o altă poziţie. Prin aceasta, masa respectivă
de gaz a fost supusă unei comprimări izoterme, volumul aerului devenind S.l2. Lungimea l2
a coloanei de aer pentru noua poziţie M se determină tot cu ajutorul riglei L. În această
stare, gazul va avea presiunea p0+ρgh2, ρgh2 fiind presiunea suplimentară care apare.

47
ρ – densitatea apei, g – acceleraţia gravitaţională, h2 – diferenţa dintre nivelul apei colorate
din tuburile S şi D (se înţelege că p0 şi ρ, g, şi h2 trebuiesc reprezentate în aceleaşi unităţi de
măsură) . Prin urmare, în urma transformării izoterme gazul a ajuns într-o altă stare în care

p2=p0+ρgh2 şi V2=S.l2 (7)

Pentru fiecare poziţie a rezervorului M se determină de fiecare dată volumul şi

presiunea masei respective de gaz.
Pentru fiecare stare se calculează produsul dintre presiunea şi volumul respectiv,
adică p1V1, p2V2, p3V3 etc.şi în limitele erorii de măsură, se verifică legea Boyle-Mariotte.
Se vor efectua 4 serii de determinări pentru masele m1, m2, m3, m4 (în toate cazurile
temperatura gazului fiind egală cu temperatura camerei). Pentru fiecare serie de determinări
se vor realiza 5 comprimări izoterme ale aerului.

Datele experimentale vor fi incluse in tabelul cu date experimentale şi se

vor reprezenta grafic rezultatele obţinute într-un sistem de coordonate (p,V).

Observaţii
Înainte de fiecare citire vom aştepta câteva minute, pentru ca masa de aer supusă
transformării să ia temperatura camerei. Deplasarea rezervorului M se va face foarte încet
pentru a realiza transformări izoterme. Atunci când M şi-ar modifica rapid poziţia,
transformările ar fi adiabatice şi, după cum se ştie, în acest caz se produc variaţii de
temperatură, fapt ce ar duce la obţinerea de rezultate eronate.
Deoarece atât presiunea atmosferică p0 cât şi diferenţa de nivel h sunt citite la
aceeaşi temperatură (temperatura camerei), valorile acestor presiuni nu mai trebuie reduse
la zero.
Pentru fiecare poziţie, şuruburile care fixează rezervorul M de tija B trebuie strânse
puternic, pentru ca rezervorul să nu alunece în lungul tijei.
Legătura cu atmosfera prin intermediul robinetului R se va face numai atunci când
apa din ramurile S şi D se găseşte la aproximativ acelaşi nivel. Deschiderea bruscă a
robinetului, atunci când nu este realizată această condiţie, ar putea duce la spargerea tubului
de sticlă.

Se cunosc:
p0=1 atm≈105N/m2
ρ=1000 kg/m3
g=9,8 m/s2
S=1x10-4 m2

48
 Tabelul cu date experimentale

Nr. l p0 p=p0±ρgh V p.V

crt. (m) (N/m2) (N/m2) (m3) (N.m)
m1=constant
1.
2.
3.
4.
5.
m2=constant
1.
2.
3.
4.
5.
m3=constant
1.
2.
3.
4.
5.
m4=constant
1.
2.
3.
4.
5.

49
P(N/m2)

O V(m3)

P(N/m2)

O V(m3)

50
 L7
VARIATIA CU TEMPERATURA A REZISTENTEI ELECTRICE A METALELOR
SI SEMICONDUCTORILOR

Necesar de aparatură şi materiale:

Cuptor electric
Termometru 1000C
Rezistor metalic
Termistor
Ohmetre – 2 bucăţi
Conductori de legtură

Modul de variaţie a rezistenţei electrice cu temperatura este determinat de natura

materialului studiat: metal, semiconductor, dielectric, electrolit.
La temperaturi obişnuite (300K), conductibilitatea electrică variază de la valori
ridicate 103-104 (m)-1 pentru metale, la valori de ordinul 100 – 10-12 (m)-1 pentru
semiconductori şi de ordinul 10-17 (m)-1 pentru dielectrici.
Metalele, semiconductorii (cu excepţia celor amorfi) şi dielectricii solizi au
structura cristalină. Caracteristica esenţială a stării cristaline o constituie aşezarea
tridimensională, perfect periodică, infinită a atomilor într-o reţea cristalină ideală.
Distanţele dintre atomi sunt de ordinul 10-10 m; poziţiile atomilor sunt fixe şi reprezintă
poziţii de echilibru în care rezultantele forţelor de interacţiune cu ceilalti atomi este nulă.
În cristalele reale, prezenţa impurităţilor (ce se pot distribui fie în nodurile reţelei –
impuritaţi substituţionale, fie între noduri – impurităţi interstiţiale), deformaţiile mecanice
(care produc dislocaţii etc.), marginile cristalului şi vibraţia termică a atomilor afectează
caracterul periodic ideal. Toate acestea constituie imperfecţiuni ale reţelei.
Unele proprietăţi ale metalelor, printre care conductibilitatea termică, pot fi
explicate în modelul electronilor liberi ( numit şi Drude-Lorentz). În acest model, nodurile
reţelei cristaline a unui metal ocupate cu ioni pozitivi sunt “scufundate”într-un gaz de
electroni liberi, electroni de conducţie, gaz care se comportă ca un gaz ideal, respectând
distribuţia după viteze (energii) dată de statistica Maxwell-Boltzmann. Electronii de
conducţie provin din electronii de valenţă ai atomilor de metal, care nu mai pot fi reţinuţi pe
patura de valenţă şi devin liberi să se mişte în întreg cristalul, fără însă a-l putea părăsi în
absenţa vreunei cauze exterioare. Aceşti electroni nu mai aparţin unui singur atom, fiind
uniform distribuiţi în toată masa metalului. La aplicarea unui câmp electric exterior,
electronii de conducţie capătă o mişcare orientată asigurând trecerea curentului electric.
Deoarece electronii de conducţie nu pot părăsi metalul dacă nu există o cauză exterioară şi
totodată nu pot avea orice energii, este mai corect să se utilizeze denumirea de cvasiliberi,
prin electron liber înţelegându-se de regulă electronul aflat în vid, liber de orice forţe şi
capabil să aibă orice energie.
Rezistenţa electrică apare ca efect al ciocnirii electronilor de conducţie cu ionii din
nodurile reţelei cristaline sau cu diversele imperfecţiuni ale acesteia. Efectele acestor
ciocniri sunt aditive, încât rezistivitatea  a unui metal se poate scrie ca:
 =  ioni +  impuritati +  deformatii ( 1)

51
ceea ce reprezintă legea lui Mathiesen.
Între metale şi semiconductori există o deosebire fundamentală în ceea ce priveşte
variaţia rezistivităţii electrice cu temperatura  =  ( T ).
Variaţia tipică a rezistenţei electrice a metalelor cu temperatura ilustrată pentru Na
este redată în figura de mai jos.


~T

~T5
 ~ c t.

10 20 T (K )

În modelul considerat, explicaţia microscopică a acestei dependenţe este

urmatoarea: la 0 K ionii sunt imobili în poziţiile lor de echilibru (nodurile reţelei), electronii
de conducţie mişcându-se liber printre aceştia. La această temperatură ca şi într-un interval
mic în jurul ei, probabilitatea ciocnirii electron-ion este foarte mică, practic zero, încat
rezistivitatea electrică se datorează ultimilor doi termeni, având o valoare aproximativ
constantă, numită rezistivitate reziduală.
La temperaturi mai mari, rezistivitatea electrică este determinată de ciocnirile
electronilor de conducţie cu un anumit tip de vibraţii ale ionilor şi prezintă o dependenţă de
temperatură de forma ~T5 (legea Bloch– Gruneisen).
Cu creşterea în continuare a temperaturii, creşte şi amplitudinea oscilaţiilor ionilor
în jurul poziţiilor de echilibru şi în consecinţă creşte probabilitatea ciocnirii electron-ion.
Pentru un domeniu foarte larg de temperaturi, rezistivitatea variază liniar cu temperatura:
 = 0 (1 + M t) (2)
unde 0 este rezistivitatea la temperatura de 00C, iar M este coeficientul termic având
valori cuprinse între (0,0003 + 0,004)K-1 pentru diferite metale. Variaţia liniară a
rezistivităţii electrice cu temperatura atrage după sine o variaţie liniară a rezistenţei
electrice cu temperatura, de forma:

R = R0(1 + Mt) (3)

La semiconductori, rezistivitatea electrică poate fi variată în limite destul de largi,

între 100 – 10-12(m)-1 prin varierea gradului de impurificare. La temperaturi joase,
conductibilitatea electrică este afectată de impurităţi datorită purtătorilor de sarcină
proveniţi de pe acestea şi se numeşte conductibilitate extrinsecă, în timp ce la temperaturi
mari conductibilitatea se datoreşte electronilor proprii şi se numeşte intrinsecă. La 0K, în
semiconductorii intrinseci toţi electronii de valenţă sunt legaţi de atomi, încât la această
temperatură semiconductorul este izolator; la creşterea temperaturii, o parte din electroni
vor fi eliberaţi din legăturile lor, devenind liberi şi pot participa la conducţie; numărul
purtătorilor liberi creşte exponenţial cu temperatura:

52
 Eg

nC kT
(4)

unde Eg este valoarea minimă a energiei necesare desprinderii electronului de valenţă din
atom (lărgimea benzii interzise).
În semiconductorii extrinseci (cu impurităţi donoare sau acceptoare), creşterea
temperaturii duce la ionizarea impurităţilor, ceea ce are ca efect mrirea numărului de
purtători liberi şi deci a conductibilităţii electrice. Dependenţa de temperatură a rezistivităţii
unui semiconductor este foarte puternică şi se exprimă matematic printr-o relaţie de forma:

B
A T
(5)

unde A şi B sunt mărimi care depind de proprietăţile fizice ale materialului, iar T este
temperatura absolută. La unele materiale semiconductoare, în intervalul (0 – 300)0C
rezistenţa variază de 1000 de ori în timp ce la platină, n acelaşi interval, rezistenţa creşte
numai de 2 ori.
Variaţia mare a rezistenţei electrice a semiconductorilor cu temperatura a permis
construirea unor rezistenţe termic sensibile, numite termorezistenţe sau termistori.
Termorezistorii sunt rezistori de volum la care valoarea rezistenţei electrice se micşorează
puternic cu creşterea temperaturii. Această proprietate face posibilă aplicarea
termorezistorilor în automatică şi telecomunicaţii, electronică, radiotehnică, termometrie,
construcţia aparatelor electrice etc.
În figura de mai jos se prezintă pentru comparaţie variaţia rezistenţei electrice cu
temperatura pentru un metal şi un termistor.
R
termistor

metal

t
Considerând expresia rezistenţei ca fiind:

1
R (6)
S
rezultă că la temperatura T:
B

RT  C T
(7)

53
unde constanta C= [A(I/S)] depinde de proprietăţile fizice ale materialului studiat şi de
dimensiunile termistorului. Se defineşte coeficientul de temperatură T al rezistenţei
termistorului prin relaţia:
1 dR
T  (8)
R dT
Din relaţiile (7) si (8) rezultă:
B
T   (9)
T2
În cazul dielectricilor, numărul electronilor liberi este foarte mic: creşterea
temperaturii nu poate asigura energia necesară ruperii electronilor din legăturile lor, încat la
temperaturi uzuale dielectricii sunt izolatori perfecţi.
În cazul electroliţilor, creşterea temperaturii determină atât mărirea gradului de
disociaţie, deci creşterea numărului de purtători de sarcină cât şi scăderea vâscozităţii
lichidului, purtătorii putând ajunge la electrozi într-un timp mai scurt. Deci ambii
parametrii de care depinde rezistenţa concură la micşorarea ei odată cu creşterea
temperaturii. Dependenţa de temperatură a rezistenţei electrolitilor poate fi redată de
urmatoarea formulă aproximativă:
R=R0(1-t) (10)
în care R0 este rezistenţa electrică la 00C şi  este coeficientul de variaţie a rezistenţei cu
temperatura.
Să considerăm 1cm3 de electrolit în care s-au dizolvat N molecule gram de
dizolvant. Dacă  este coeficientul de disociere, adică dacă din N molecule N sunt
disociate ( variază între 0 şi 1), atunci numărul ionilor dintr-un cm3, exprimat tot în
molecule-gram, va fi:
n=N (11)
Dacă ionii pozitivi, adică cationii, au viteza U şi ionii negativi, adică anionii au
viteza V, sub acţiunea unui câmp electric de intensitate E, curentul electric care trece prin
secţiunea de 1 cm2 este:
i  NF(u  v)E (12)
Vitezele u şi v corespund câmpului din soluţie egal cu 1 V/cm şi se numesc
mobilităţile ionilor.
Pentru o sare dată, cu cât concentraţia este mai mică, cu atât  este mai mic, iar
când concentraţia este foarte mică,  tinde la zero. Când temperatura creşte, viteza ionilor
creşte, căci vâscozitatea soluţiei scade, dar în acelaşi timp  creşte cu temperatura. Deci
efectul total este o creştere a conductivităţii cu temperatura - aproximativ 0,2% pentru o
variaţie a temperaturii egală cu unitatea.
Conductibilitatea electrică se tratează corect în studiul fenomenelor de transport pe
baza ecuaţiei de transport Boltzmann. Electronii nu pot fi descrişi corect de mecanica
clasică deoarece sunt particule de spin 1/2 şi satisfac principiul lui Pauli; o descriere
adecvată o dă mecanica cuantică.
În lucrarea de faţă se studiază dependenţa de temperatură a rezistenţei electrice
pentru:
-un termistor preparat din oxizi de Co şi Mn;
-un fir metalic din Fe.

54
 T

 RT RM 
I

Termorezistenţa şi firul metalic sunt plasate în cuptorul C prevăzut cu încălzitorul I.

Firele de conexiune ale termistorului şi cele ale firului metalic se conectează la câte un
ohmetru. Temperatura din cuptor se citeşte cu ajutorul termometrului T. Se alimentează
încălzitorul cu curent până când temperatura din cuptor ajunge la 1000C. Apoi se lasă
cuptorul să se răcească lent întrerupând alimentarea cu curent electric.
Se citesc valorile rezistenţelor din 50C in 50C şi se trec în următorul tabel:

Nr. t(0C) T(K) Rmetal() Rtermistor() T(K-1)

crt.
1 100 373
2 95 368
3 90 363
4 85 358
5 80 353
6 75 348
7 70 343
8 65 338
9 60 333
10 55 328
11 50 323
12 45 318
13 40 313
14 35 308
15 30 303

a)Se trasează graficul RM=f(T), care reprezintă dependenţa de temperatură a

rezistenţei metalului. Din panta dreptei obţinute se calculează  (metoda grafică);

55
RM()

O T(K)

=

b)Se trasează graficul RT=f(T), care reprezintă dependenţa de temperatură a

rezistenţei electrice a termistorului.
R T()

O T(K)

56
Din grafic se determină două valori ale rezistenţei R0 şi RT corespunzând temperaturilor T0
şi T.
R0=
RT=

Conform ecuaţiei ( 7) se pot scrie relaţiile:

B B 1 1
R 0 =Cecs ( ), R T =C exp ( ), R T =R 0 expB( - ) (13)
T0 T T T0
În ultima relaţie se determină valoarea lui B:

2,303(lgR T -lgR 0 )
B= (14)
1 1
( - )
T T0
Se fac calcule pentru mai multe temperaturi T, apoi se calculează valoarea medie a
constantei B, care reprezintă sensibilitatea la temperatură a termistorului pe intervalul de
temperaturi de lucru;
B=

1
c) Se trasează pentru termistor graficul lgR T =f ( ) .Conform relaţiei (7),
T
B 1
lgR T =lgC+ ( ) (15)
2,303 T

adică, panta acestei drepte tg  permite calcularea lui B:

B= 2,303 tg  (16)
lg R T (  )

O 1 / T (K -1)

57
 B=

Se compară această valoare, obtinută pe cale grafică, cu valoarea medie obtinută la

punctul anterior. Se calculează T.

T=

TEMA

Imaginaţi un dispozitiv care poate determina rezistivitatea unui electrolit.

58
 L8
DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE SUPERFICIALĂ AL
UNOR LICHIDE UTILIZÂND STALAGNOMETRUL

1. NOŢIUNI TEORETICE
Starea lichidă reprezintă o stare de agreg
are a substanţelor intermediară între starea solidă (complet ordonată la nivel atomic) şi
starea gazoasă (complet dezordonată). Din acest motiv, structural, lichidele au caracteristici
asemănătoare solidelor (ordinie locală instantanee) şi gazelor (dezordinea atomică sau
moleculară pentru intervale finite de observare).
Predominant, neglijând interacţiunea gravitaţională, forţele care se exercită între
moleculele de lichid au un caracter atractiv şi se numesc forţe de coeziune. Pentru o
moleculă aflată în interiorul lichidului rezultanta forţelor de coeziune se anulează, molecula
mişcându-se ca şi cum ar fi liberă. Acest rezultat este o consecinţă a faptului că fiecare
moleculă este înconjurată instantaneu simetric de alte molecule. Excepţie fac moleculele
aflate în pătura superficială a lichidului ce reprezintă un strat aflat sub suprafaţa aparentă a
lichidului, de grosime egală cu raza sferei de acţiune moleculară. Pentru aceste molecule,
atracţia exercitată de celelalte molecule din lichid determină o rezultantă a forţelor orientată
pe verticală spre interiorul lichidului. Pătura superficială exercită asupra lichidului, după
cum a remarcat Sagner (1752), o apăsare „ca şi cum” ar fi o membrană elastică tensionată
ce tinde să minimizeze suprafaţa aparentă.
Teoria tensiunii superficiale a lichidelor a fost elaborată de Young (1805), iar
noţiunea de presiune internă ce reprezintă presiunea exercitată de pătura superficială a fost
introdusă de Laplace (1806). Valoarea acestei presiuni este de ordinul miilor de atmosfere,
ceea ce face ca lichidele să fie, practic, incompresibile. Nu există posibilitatea determinării
directe experimentale a presiunii interne, teoretic, presiunea internă se poate evalua pe baza
ecuaţiei de stare a gazului Van der Waals din relaţia:
a 2
Pi  2 , (1)
V
unde a este un factor de corecţie,  este numărul de kilomoli de lichid, iar V volumul
acestuia. De asemenea, N. Bărbulescu propune, pentru evaluarea presiunii interne, relaţia:

Pi   , (2)

unde  este coeficientul de tensiune superficială, iar  este diametrul molecular; relaţiile (1)
şi (2) fiind în concordanţă.
Presiunea internă a stratului superficial are ca efect micşorarea suprafeţei lui, astfel,
se explică forma sferică a picăturilor de lichid, sfera fiind corpul geometric cu suprafaţa
minimă pentru un volum dat.
Pentru definirea coeficientului de tensiune superficială se consideră o membrană
(peliculă) de lichid, de exemplu , soluţie de apă şi săpun, între ramurile unui cadru cu unul
din braţe mobil de lungime l, (fig.1). Pentru a menţine întinsă membrana de lichid, trebuie
aplicată o forţă F ce echilibrează forţa de tensiune superficială ce tinde să minimalizeze
suprafaţa liberă.

59
 Fig. 1

Se defineşte coeficientul de tensiune superficială ca forţa aplicată pe unitatea de

lungime pentru a menţine pelicula întinsă:
F N J
 :    2 (3)
l m m
Gauss a elaborat o teorie a fenomenelor superficiale conform căreia lichidul este
alcătuit din particule (puncte materiale) între care se exercită forţe atractive a căror
intensitate scade rapid cu distanţa. Există, deci, o funcţie de forţă - energie potenţială - a
cărei variaţie este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţele de tensiune superficială pentru
a minimiza suprafaţa liberă a lichidului:
dL    d  S (4)
Relaţia (3) devine, în cazul din fig.1, particularizarea ecuaţiei (4).
Studiile experimentale arată că, coeficientul de tensiune superficială depinde de
natura lichidului, prin densitatea acestuia şi de temperatură. Creşterea temperaturii
determină scăderea valorii coeficientului de tensiune superficială; pentru fiecare lichid
existând o temperatură critică la care valoarea coeficientului de tensiune superficială tinde
la zero.
Metodele de măsurare a coeficientului de tensiune superficială se grupează în două
categorii: metode statistice şi dinamice, în funcţie de starea mecanică a suprafeţei
superficiale. Cele mai utilizate sunt: metoda picăturilor (stalagnometrului), metoda
ascensiunii capilare, metoda presiunii maxime în bulă şi metoda desprinderii.
În lucrarea de faţă, coeficientul de tensiune superficială se determină prin metoda
stalagnometrică imaginată de Täte (1864) şi modificată, în sensul creşterii preciziei
determinărilor, de Harkeins şi Brown.
Metoda are la bază observaţia că un lichid curge printr-un tub capilar vertical,
intermitent, sub formă de picături şi, în consecinţă, determinarea numărului de picături în
care se fracţionează un volum delimitat de lichid conduce la stabilirea valorii coeficientului
de tensiune superficială al acestuia.
Desprinderea unei picături de tubul capilar se realizează atunci când greutatea
acesteia egalează sau este mai mare decât forţa de tensiune superficială:
G T (5)
Greutatea picăturii are expresia:

60
 V
G  mg  vg   g, (6)
n
unde m este masa picăturii,  este densitatea lichidului, v este volumul unei picături, n este
numărul de picături din volumul delimitat V, iar g=9,81 m/s2 este acceleraţia gravitaţională.
Forţa de tensiune superficială este dată de relaţia:
T    l  2 r  , (7)
unde l=2 r este circumferinţa cercului interior al tubului capilar.
Din egalarea relaţiilor (6) şi (7) se obţine expresia coeficientului de tensiune
superficială:
Vg
 . (8)
2 r n
Pentru un acelaşi volum dintr-un alt lichid, echivalent relaţiei (88) se obţine:
 'Vg
 ' , (9)
2 r n'
indicele prim identificând mărimile corespunzătoare lichidului, astfel încât raportul
relaţiilor (8) şi (9) rezultă ecuaţia:
n '
 '  (10)
n' 
ce permite stabilirea coeficientului de tensiune al unui lichid dacă sunt cunoscute
proprietăţile moleculare ale unui alt lichid (de referinţă).

2. DISPOZITIVUL EXPERIMENTAL
Lucrarea îşi propune determinarea coeficientului de tensiune superficială al apei
distilate, şi apoi, în raport cu acesta, al coeficientului unui lichid căruia i se cunoaşte
(determină) densitatea.
Stalagnometrul este un tub de sticlă prevăzut cu un balonaş şi care se termină în
partea inferioară cu un tub capilar, fig. 2. La partea superioară a tubului este racordată cu un
furtun de cauciuc, o pară de aspiraţie. Pe tubul de sticlă sunt marcate două repere R1 şi R2
care delimitează un volum determinat de lichid.

Fig. 2. Stalagnometrul

61
 3.MODUL DE LUCRU
a) Determinarea coeficientului de tensiune superficială al apei distilate
Se aspiră apă distilată în tubul capilar cu ajutorul parei de aspiraţie până când nivelul
apei este superior reperului R1. Apoi, se numără picăturile din momentul în care nivelul
apei se află în dreptul reperului R1 până în momentul în care nivelul apei coboară în dreptul
reperului R2. datele obţinute pentru 5 determinări se trec în tabelul 1. Cunoscând densitatea
apei distilate =998,5 kg/m3 la t=20oC, volumul V=7,510-6 m3 şi raza interioară a tubului
capilar r=2,6810-3 m, din relaţia (7) se obţine, pentru fiecare determinare, coeficientul de
tensiune superficială al apei distilate. Urmează calculul erorilor.

b) Determinarea coeficientului de tensiune superficială pentru un lichid necunoscut

Printr-o metodă directă sau indirectă se măsoară densitatea lichidului necunoscut. În
cazul de faţă, densitatea lichidului este ’=789 kg/m3.
Se repetă operaţiile din cazul anterior pentru lichidul necunoscut, iar rezultatele se
trec în tabelul 2, prelucrarea datelor utilizând ecuaţia (10). Se calculează erorile.

3. PRELUCRAREA DATELOR EXPERIMENTALE

Tabelul 1: Coeficientul de tensiune superficială al apei distilate

Nr.  V r n  < >  <> <>

determinări kg/m3 m3 m N/m N/m N/m N/m2 %
1
2
3
4
5

Tabelul 2: Coeficientul de tensiune superficială al lichidului necunoscut

Apă distilată Lichid necunoscut < >  <> <>

Nr.  n  ’ n’ ’
determinări kg/m3 N/m kg/m3
N/m N/m N/m N/m2 %
1
2
3
4
5

62