MECANISME NON-INTERPRETATIVE IN TERAPIA PSIHANALITICĂ

"CEVA MAI MULT" DECÂT INTERPRETAREA

GRUPUL DE STUDIU ASUPRA PROCESULUI DE SCHIMBARE

DANIEL N. STERN, LOUIS W. SANDER, JEREMY P. NAHUM, ALEXANDRA M. HARRISON, KARLEN
LYONS-RUTH, ALEC C. MORGAN, NADIA BRUSCHWEILER-STERN AND EDWARD Z. TRONICK,
BOSTON, MA

[Traducere din "The International Journal of Psycho-Analysis", (1998) 79, 903-21.]

Astăzi, este în general acceptat că pentru a obţine o schimbare prin terapie este nevoie de ceva
mai mult decât de interpretare. Folosind un punct de vedere bazat pe studii recente asupra
interacţiunii mamă-copil, precum şi pe sisteme dinamice nelineare, în corelaţie cu teoriile despre
mintea umană, autorii avanseza ideea că acel "ceva mai mult" se află în procesul interacţional
intersubiectiv din care apare, ceea ce ei vor numi, “cunoaşterea relaţională implicită”. Acest
domeniu relaţional procedural este din punct de vedere intrapsihic distinct de domeniul
simbolicului. In relaţia analitică, el cuprinde momentele intersubiective care apar între pacient
şi analist şi care pot să creeze noi organizări interne, restructurând nu numai relaţia dintre cei
doi dar şi, ceea ce este mai important, experienţa procedurală implicită de relaţionare a
pacientului, modalităţile lui de a fi cu ceilalţi. Calităţile distincte şi consecinţele acestor
momente (momente de “acum”, "momente de întâlnire") sunt modelate şi discutate în termenii
unui proces secvenţial pe care autorii îl numesc “mişcarea împreună”. Concepţiile referitoare la
relaţia împărtăşită implicit, transferul şi contratransferul, sunt discutate în cadrul parametrilor
acestei perspective, considerată de către auotori ca fiind diferită de alte teorii relaţionale şi de
psihologia Self-ului. Rezumând, acţiunea terapeutică intensă/eficientă apare în interiorul
cunoaşterii relaţionale implicite. Autorii propun ideea conform căreia, o bună parte a ceea ce se
observă a fi un efect terapeutic durabil rezultă din astfel de schimbări, care se petrec în
domeniul relaţional intersubiectiv.

INTRODUCERE

Cum determină terapiile psihanalitice schimbarea? Există de mult timp un consens

asupra faptului că, pentru a se produce o schimbare prin psihanaliză, este necesar
să se petreacă ceva mai mult decât pura interpretare, luată în sensul de a face
inconştientul conştient, Dezbaterile despre ce reprezintă acest "ceva mai mult" au
apărut din câteva perspective, având fiecare polarităţi diferite. Uneori, "ceva mai
mult" a luat forma unor acte psihice în contrast cu cuvintele psihice; alteori a
schimbărilor care au loc în structurile psihice în contrast cu înlăturarea refulării şi
conştientizarea; a relaţiei mutative cu terapeutul în contrast cu informaţia mutativă
pentru pacient. Aceaste aspecte au fost abordate încă de la începuturile timpurii ale
mişcării psihanalitice, fiind din ce în ce mai mult semnalate pe măsură ce ne
apropiem de prezent, de către numeroşi autori (Ferenczi & Rank, 1924; Fenichel si
colab., 1941; Greenson, 1967; Loewald, 1971; Sterba, 1940; Strachey, 1934;
Winnicott, 1957; Zetzel, 1956). Mai recent, aceleaşi aspecte sunt reconsiderate de
către Ehrenberg (1992), Gill (1994), Greenberg (1996), Lachmann & Beebe
(1996), Mitchell (1995), Sandler (1987), Schwaber (1996) si Stolorow & colab.
(1994).
 2

Articolul de faţă vă prezintă o nouă înţelegere a acelui "ceva mai mult", încercând
să arate unde anume şi cum acţionează acesta în relaţia terapeutică. Vom face
aceast lucru, aplicând perspectivele teoriei dezvoltării la datele clinicii
psihanalitice.
O evidenţă de tip anecdotic sugerează că multi pacienţi, după ce au terminat cu
succes un tratament, au tendinţa să-şi amintească două tipuri de evenimente nodale
despre care ei cred că i-au schimbat. Unul se referă la interpretarea/interpretările
cheie care a/au rearanjat peisajul lor intrapsihic. Un altul face apel la "momentele"
speciale, de autentică conectare personală (definite mai jos) cu terapeutul,
momente care au modificat relaţia cu acesta, determinând astfel şi o modificare a
sensului perspectivei de sine a pacientului. Aceste date sugerează că multe terapii
eşuează sau sunt terminate prematur, nu din cauza unor interpretări incorecte sau
neacceptate, ci din cauza ratării unor oportunităţi pentru o conectare interumană
încărcată de sens. Deşi nu putem afirma că există o corespondentă biunivocă între
ceea ce îşi aminteşte cineva despre propria terapie şi calitatea rezultatului acesteia,
nu putem totuşi să ignorăm faptul că atât momentele de întâlnire autentică, cât şi
ratarea unor astfel de întâlniri sunt adesea reamintite cu o mare claritate şi cu
semnificaţia de evenimente fundamentale ale tratamentului.
Articolul prezent va diferenţia aceste două categorii de evenimente mutative:
interpretarea şi "momentul de întâlnire". El va lansa şi întrebarea: în ce domeniu al
relaţiei terapeutice apar aceste evenimente mutative? Deşi interpretările şi
"momentele de întâlnire" pot acţiona împreună, pentru a-şi favoriza apariţia sau
pentru a se întări reciproc, nici unul dintre ele nu poate fi explicat în termenii
celuilalt. Şi nici nu pare a fi posibil ca unul dintre evenimente să ocupe un loc
privilegiat în explicarea schimbării. Ele rămân fenomene separabile.
Chiar şi analiştii care cred în primatul mutativ al interpretării sunt dispuşi să
admită că, de regulă, interpretările bune au nevoie de pregătire, având în ele şi acel
ceva mai mult. O problemă cu acest punct de vedere inclusiv asupra interpretării
constă în faptul că în el nu se specifică care parte anume a activităţii interpretative,
în sens lărgit, reprezintă de fapt acel ceva mai mult şi care parte este doar pur
insight, prin interpretare. Fără o distincţie clară, devine imposibil de a explora dacă
cele două aspecte sunt înrudite conceptual sau dacă, dimpotrivă, ele sunt diferite.
Fără îndoială, noi nu dorim să creem o falsă competiţie între aceste două
evenimente mutative. Ele sunt complementare. Dorim mai degrabă să explorăm pe
acest ceva mai mult, care este ceva mai puţin bine înţeles.
Vom prezenta un cadru conceptual pentru înţelegerea lui ceva mai mult şi vom
descrie unde şi cum funcţionează acesta (vezi deasemenea, Tronick, 1998). Vom
face mai întâi o distincţie între schimbările terapeutice din două domenii: cel
declarativ sau verbal conştient (ori conştientizabil), şi domeniul procedural,
implicit sau relaţional (vezi Clyman, 1991; Lyons-Ruth, în curs de apariţie). Vom
aplica apoi procesului de schimbare terapeutică o perspectivă teoretică derivată
dintr-un model de sisteme dinamice de schimbare, din punctul de vedere al teoriei
dezvoltării. Acest model este foarte potrivit pentru explorarea proceselor
procedurale implicite care apar între partenerii unei relaţii.
 3

ABORDAREA PROBLEMEI

Punctul nostru de vedere este bazat pe ideile recente provenite din studiile de
dezvoltare ale interacţiunii mamă-copil şi din studiile asupra sistemelor dinamice
nelineare, ambele corelate cu evenimentele mentale. Aceste perspective vor
sprijini, pe măsură ce-o vom elabora, viziunea noastră asupra acelui ceva mai mai
mult din terapia psihanalitică. Această perspectivă implică noţiuni cum ar fi
"momente de întâlnire", relaţie "reală" şi autenticitate. Vom prezenta aici o
perspectivă conceptuală referitoare atât la aspectele de dezvoltare cât şi la cele ale
procesului terapeutic.
Ceva mai mult trebuie să fie diferenţiat de alte aspecte ale psihanalizei. In
psihoterapiile dinamice sunt construite şi reorganizate cel puţin două feluri de
cunoaştere, două tipuri de reprezentări şi două tipuri de memorie. Una este
explicită (declarativă), iar cealaltă este implicită (de procedură). Ceea ce rămâne
de stabilit este dacă ele sunt într-adevăr, două fenomene mentale distincte.
Deocamdată, cel puţin în vederea investigării lor pe mai departe, considerăm că
este necesar să le abordăm separat.
Cunoaşterea declarativă este explicită şi conştientă, sau posibil de a fi
conştientizată. Ea este reprezentată simbolic, în forme imagistice sau în forme
verbale. Aceast tip de cunoaştere reprezintă conţinutul interpretărilor care modifică
înţelegerea conştientă a pacientului asupra organizării sale intrapsihice. Din
pespectiva istoriei evoluţiei psihanalizei, interpretarea a fost corelată mai mult cu
dinamicile intrapsihice şi mai puţin cu regulile implicite care guvernează tranzacţia
unei persoane cu ceilalţi. La ora actuală, acest punct de vedere este în curs de
schimbare.
Cunoaşterea procedurală a relaţiilor este una de tip implicit, ea operând atât în
afara atenţiei focalizate cât şi în afara experienţei verbale conştiente. Această
cunoaştere este reprezentată non-simbolic într-o formă pe care o vom numi
cunoaştere relaţională implicită. Cea mai mare parte a literaturii despre
cunoaşterea procedurală se referă la procesul de a lua cunoştinţă despre
interacţiunea dintre corpul nostru şi lumea neînsufleţită (de ex. mersul pe
bicicletă). Există însă şi un alt tip de cunoaştere procedurală, cea care se referă la
luarea la cunoştinţă a relaţiilor interpersonale şi intersubiective. De exemplu: cum
“să fii cu cineva" (Stern, 1985, 1995). Aceasta este calea prin care copilul ajunge
să ştie, încă de foarte timpuriu în viaţă, care dintre formele sale de abordare
afectivă vor fi agreate şi care vor fi respinse de către părinte. Procesul este descris
în literatura despre teoria ataşamentului (Lyons, Ruth, 1991). Acest tip de
cunoaştere procedurală este ceea ce noi numim cunoaştere relaţională implicită.
Astfel de cunoaşteri integrează afectul, cogniţia, precum şi dimensiunile
comportamental/ interactive. Acestea pot să rămână în afara conştienţei, ca în cazul
"cunoaşterii negândite" a lui Bollas (1987) sau ca în "inconştientul trecut" al lui
Sandler (Sandler & Fonagy, 1997), dar ele pot de asemenea să formeze şi baza
pentru o mare parte din ceea ce poate deveni mai târziu reprezentat simbolic.
Pe scurt, cunoaşterea declarativă este câştigată sau dobândită prin interpretări
verbale care modifică inţelegerea intrapsihică a pacientului în contextul relaţiei
 4

"psihanalitice" şi, de obicei, transferenţiale. Pe de altă parte, cunoaşterea

relaţională implicită se produce prin "procese interacţionale, intersubiective",
procese care modifică câmpul relaţional în contextul a ceea ce vom numi “relaţia
împărtăşită implicit”.

Natura "cunoaşterii relaţionale implicite"

Cunoaşterea relaţională implicită a fost un concept esenţial în psihologia

dezvoltării referitoare la faza preverbală a copiilor. Observaţiile şi experimentele
din acest domeniu au arătat că între copii şi cei care îi îngrijesc au loc foarte multe
interacţiuni bazate pe cunoaşterea relaţională. Existenţa anticipărilor şi a
aşteptărilor este demonstrată prin surpriza sau supărarea manifestă pe care copiii o
arată atunci când ceea ce era aşteptat nu se îndeplineşte (Sander, 1998; Trevarthen,
1979; Tronick si colab., 1978). Mai mult chiar, cunoaşterea implicită este
înregistrată într-o formă ne-simbolică în reprezentări ale evenimentelor
interpersonale, începând chiar cu primul an de viaţă. Acest lucru este evident nu
numai în aşteptările subiecţilor, dar şi în generalizarea unor pattern-uri interactive
(Stern, 1985; Beebe & Lachmann, 1988; Lyons-Ruth, 1991).
Studiile despre dezvoltare ale unor autori (Stern, 1985, 1995; Sander, 1962, 1988;
Tronick & Cohn 1989; Lyons-Ruth & Jacobvitz, în curs de apariţie) au scos în
evidenţă existenţa a unui proces neîntrerupt de negociere, prezent încă din primii
ani de viaţă şi care implică o secvenţă de sarcini adaptative între copil şi mediul
care îi poartă de grijă. Configuraţia unică a strategiilor adaptative ale fiecărui
individ, configuraţie care rezultă din această secvenţă, constituie organizarea
iniţială a domeniului său de cunoaştere relaţională implicită. Pentru această
organizare, a fost propusă o varietate de termeni şi concepte, exprimând fiecare
fenomene relaţionale mai mult sau mai puţin distincte. Câteva dintre acestea ar fi:
"modelele interne de funcţionare" ale ataşamentului (Bowlby, 1973), "învelişurile
proto-narative" şi "schemele de a fi cu cineva" (Stern, 1995), "temele de
organizare" ale lui Sander (1997), şi "scenariile relaţionale" ale lui Trevarthen
(1993). Construirea pe mai departe a unor descrieri formale a felului în care sunt
reprezentate aceste strategii rămâne un câmp activ de investigare.
Cunoaşterea relaţională implicită este departe de a fi un aspect exclusiv al vieţii
pre-simbolice a copilului. O vastă arie de cunoaşteri implicite, cu referire la multe
modalităţi de a fi cu ceilalţi, continuă să se dezvolte de-a lungul vieţii, multe dintre
ele fiind similare cu maniera de a fi cu terapeutul, manieră pe care noi o numim
transfer. Aceste cunoaşteri sunt adesea reprezentate într-un mod ne-simbolic, dar
nu sunt neapărat inconştiente sub aspect dinamic, în sensul de fi excluse defensiv
din zona conştienţei. Noi credem că o mare parte a interpretării de transfer poate
beneficia de datele adunate de către analist despre cunoaşterile relaţionale ale
pacientului. Un exemplu tipic este cel semnalat de către Guntrip (1975), extras din
sfârşitul primei sale şedinţe cu Winnicott. Winnicot a zis: "nu am nimic de spus,
dar mă tem că dacă nu spun nimic, o să credeţi că nu sunt aici".
 5

Cum sunt experimentate schimbările în "cunoaşterea relaţională implicită"

O trăsătură a teoriei sistemelor dinamice relevantă pentru studiul nostru este

principiul auto-organizării. Aplicând acest principiu la organizarea mentală umană
afirmăm că, în absenţa unei dinamici opuse, mintea va tinde să folosească toate
modificările şi schimbările care au loc în mediul intersubiectiv pentru a creea, în
mod progresiv, o cunoaştere relaţională implicită cât mai coerentă. In tratament,
această cunoaştere va include ceea ce fiecare participant consideră că-i aparţine,
dar şi experienţa celuilalt din relaţia respectivă, chiar dacă relaţia intersubiectivă în
sine nu intră sub investigaţia terapeutică, rămânând, spre exemplu, implicită. Noi
propunem ca, aşa cum o interpretare reprezintă un eveniment terapeutic care
rearanjează cunoaşterea declarativă conştientă a pacientului, ceea ce vom numi un
"moment de întâlnire" să reprezinte evenimentul care rearanjează cunoaşterea
relaţională implicită, atât pentru analist cât şi pentru pacient. Acesta este sensul în
care "momentul" dobândeşte o importanţă cardinală în calitatea sa de unitate de
bază a schimbării subiective din domeniul "cunoaşterii relaţionale implicite".
Atunci când are loc o schimbare în mediul intersubiectiv vom presupune că ea a
fost declanşată de către un "moment de întâlnire". Schimbarea va fi resimţită, iar
mediul astfel modificat va acţiona ca un context efectiv nou, în care vor apărea şi
se vor contura acţiunile mentale viitoare, evenimentele trecute suferind un proces
de reorganizare. Relaţia, în calitate de cunoaştere implicită, a fost modificată.
Acţiunile mentale şi comportamentele care o compun se modifică şi ele, ca urmare
a faptului că asamblarea lor are loc într-un context diferit.
Ideea, conform căreia contexte noi conduc la noi asamblări ale elementelor
constitutive ale unui sistem, este o aserţiune a teoriei generale a sistemelor. O
ilustrare a acestui principiu în domeniul ştiintelor neurologice este aceea a lui
Freeman (1994). El descrie modalitatea în care activarea neuronală declanşată de
diferite mirosuri crează experimental, în creierul iepurelui, un pattern spaţial
diferit. Când apare un nou miros, acesta nu numai că-şi stabileşte pattern-ul său
unic, dar patternurile tuturor mirosurilor stabilite anterior sunt modificate.
Existând un context olfactiv nou, fiecare element, care i-a pre-existat, suferă o
schimare.
Ideea unui "moment de întâlnire" a rezultat din studiile procesului adaptativ care
are loc în cursul dezvoltării individului (Sander, 1962, 1967, 1987; Nahum, 1994).
Astfel de momente erau văzute drept momente cruciale de schimbare a stărilor şi
de restructurare a organismelor. Noi credem că ideea unei "interpretări date la
momentul potrivit" este, de asemenea, o tentativă de a ilustra aspecte ale acestei
idei.
O trăsătură subiectivă majoră a unei modificări în cunoaşterea relaţională
implicită este aceea că ea va fi resimţită ca o schimbare calitativă bruscă. De aceea
"momentul" este atât de important în gândirea noastră. "Momentul", ca noţiune,
captează experienţa subiectivă a unei schimbări bruşte în cunoaşterea relaţională
implicită, atât pentru analist cât şi pentru pacient. Vom discuta aceasta în detaliu,
mai jos.
 6

Din punct de vedere clinic, cel mai interesant aspect al mediului intersubiectiv
dintre pacient şi analist este cunoaşterea reciprocă a ceea ce se afla în mintea
celuilalt, în măsura în care faptul se referă la natura şi starea relaţiei celor doi.
Mediul intersubiectiv poate include stări de activare, afect, simţire, excitaţie,
dorinţă, credinţă, motiv sau conţinut al gândului, în toate combinaţiile posibile.
Stările pot fi trazitorii sau de durată, calificative care se aplică şi contextul
reciproc. Ceea ce este impărtăşit reciproc este un mediu predominant
intersubiectiv. Impărtăşirea poate fi în continuare reciproc validată şi ratificată. Cu
toate acestea, cunoaşterea reciproc împărtăşită despre relaţie poate rămâne numai
implicită.

PERPECTIVA DEZVOLTARII ASUPRA PROCESULUI DE SCHIMBARE

Din moment ce copiii sunt fiinţele umane care se schimbă cel mai rapid, este
natural să dorim să înţelegem procesele de schimbare din cursul dezvoltării lor,
considerând că acestea au o relevanţă specială şi pentru schimbarea terapeutică. O
semnificaţie specială o are punctul de vedere larg acceptat conform căruia, în
pofida maturizării neurologice, pentru achiziţionarea optimală a unor noi capacităţi
este întotdeauna necesara existenţa unui mediu intersubiectiv interactiv. In acest
mediu, cea mai mare parte a timpului pe care copilul şi părinţii săi îl petrec
împreună este consumată cu reglarea activă şi reciprocă a stărilor proprii, precum
şi a celor ale altora, în beneficiul diferitelor ţeluri şi scopuri posibile. In vederea
explicării în continuare a modelului de reglare reciprocă şi a conceptelor pe care
acesta se bazează, vezi Tronick (1989) şi Gianino & Tronick (1988). Noţiunile
esenţiale care elaborează acest punct de vedere general vor fi expuse mai departe.

Reglarea reciprocă a stării reprezintă activitatea comună centrală

"Stare" este un concept, care cuprinde organizarea semi-stabilă a organismului în

calitate de întreg, la un moment dat. Aşa cum a argumentat Tronick (1989),
reglementarea diadică a stării care are loc între două persoane se bazează pe
micro-schimburi de informaţie, prin intermediul sistemelor de percepţie şi al
exteriorizărilor afective, în măsura în care acestea sunt resimţite şi li se răspunde
pe parcurs de către mama şi de către copil. La început, stările care necesită o
reglare sunt foamea, somnul, ciclul activităţii, excitarea şi contactul social; curând
după aceea devine necesară reglarea nivelului de bucurie şi al altor stări afective, a
nivelului de activare sau excitaţie, a nevoii de explorare, de ataşament şi de
atribuire de sensuri; pentru ca, până la urmă, reglarea să devină necesară pentru
aproape orice formă de organizare de stare, incluzând mentalul, fiziologicul şi
motivaţionalul. Reglarea include amplificarea, reducerea, elaborarea, repararea,
diferenţierea pe niveluri, la fel ca şi revenirea la unele stări de echilibru stabilite
anterior. Natura şi gradul de coerenţă al experienţei copilului vor fi determinate,
printre alţi factori, de măsura în care cel care are grijă de copil înţelege stările
acestuia şi de exactitatea cu care el le recunoaşte. Potrivirea dintre copil şi părinte,
sub aspectul înţelegerii şi recunoaşterii acestor stări, oferă direcţii împărtăşite
 7

reciproc şi ajută la determinarea naturii şi calităţii proprietăţilor care se dezvoltă.

Reglarea reciprocă nu implică simetrie între cei care interacţionează, ceea ce este
bidirecţional este doar influenţa dintre cei doi. Fiecare dintre actori îşi aduce
istoria sa în interacţiune în măsura în care îşi poate forma manevre adaptative
proprii. Conceptele actuale ale studiilor de dezvoltare sugerează că ceea ce copilul
internalizează este procesul de reglare reciprocă şi nu obiectul în sine sau obiectele
parţiale (Beebe & Lachmann, 1988, 1994; Stern, 1985, 1995; Tronick & Weinberg,
1997). Reglarea, în curs de desfăşurare, implică repetarea experienţelor secvenţiale
care nasc aşteptări şi, prin acest fapt, ea devine baza cunoaşterii relaţionale
implicite (Lyons-Ruth, 1991; Nahum, 1994; Sander, 1962, 1983; Stern, 1985,
1995; Tronick, 1989).

Reglarea este direcţionată prin scop

Procesele de reglare reciprocă în mişcarea lor spre un scop nu sunt, în cea mai
mare parte a timpului, nici simple şi nici directe şi nu se desfaşoară lin (Tronick,
1989). De altfel, nici nu era de aşteptat sau de dorit ca acestea să aibă loc la modul
ideal. Ele necesită, mai degrabă, o luptă constantă, o negociere, o serie de ratări şi
reparări, de corectări la mijlocul drumului, de diferenţieri pe niveluri, pentru a face
posibile rămâneri sau a reîntoarceri în limitele echilibrului. Această
luptă/negociere necesită atât perseverenţa cât şi toleranţa la eşec din partea ambilor
parteneri. (Fireşte, munca este asimetrică, cel care poartă de grijă efectuând în cele
mai multe situaţii "partea leului".) Vom numi "mişcare împreună" acest proces
temporal de deplasare în direcţia generală a scopurilor, prin încercare şi eroare,
proces care cuprinde atât identificarea acestor scopuri, cât şi punerea de acord
asupra lor. Aceasta pentru a îngloba atât faptele normale ale procesului în
desfăşurare, cât şi devierile lui de pe drumul direct şi strict delimitat către scop.
Câteodată, scopul este clar şi diada se poate mişca împreună rapid şi cu uşurinţa,
ca în situaţia în care foamea necesită hrănire. Altădată, un scop mai neclar trebuie
să fie găsit sau descoperit în procesul de mişcare împreună, aşa cum se întâmpla
în jocul fără reguli sau în cele mai multe jocuri cu obiecte.

Reglarea reciprocă implică şi un scop intersubiectiv

Procesul de mişcare împreună este orientat simultan spre două scopuri. Primul este
fizic şi/sau fiziologic şi este realizat prin acţiuni care determină o potrivire
comportamentală între cei doi parteneri, cum ar fi: poziţionarea şi susţinerea
copilului pentru a fi hrănit efectuată de către cel care îi poartă de grijă în paralel cu
activitatea de supt şi de băut din partea copilului; sau: stimulările faciale şi vocale
intense în timpul jocului faţă în faţă efectuate de către părinte, cuplate cu un nivel
intens de plăcere exprimat de copil prin activare şi prin expresie facială. Cel de-al
doilea scop, existent în paralel cu primul, constă în trăirea recunoaşterii reciproce a
motivelor fiecăruia, a dorinţelor, a ţintelor implicite care le direcţionează acţiunile,
precum şi a simţirilor care însoţesc acest proces (Tronick, 1979). Acesta este
scopul intersubiectiv. Scopul intersubiectiv implică, pe lângă sesizarea reciprocă a
 8

motivelor sau a dorinţelor fiecăruia, şi o semnalare sau o ratificare reciprocă a

faptului că cei doi îşi recunosc şi îşi acceptă reciproc respectivele trăiri. Este
necesar să existe un astfel de tip de activitate care să asigure consensualitatea în
simţire. Un exemplu în acest sens este oferit de acordarea afectivă (Stern, 1985).
Nu este posibil să se determine care scop este primar, cel fizic sau cel
intersubiectiv. Uneori, unul dintre ele pare să fie mai important decât celălalt,
pentru ca apoi să se producă oscilaţii între ceea ce reprezintă prim-planul şi
fundalul. In orice situaţie, ambele sunt întotdeauna prezente. In acest articol,
interesul nostru central rămâne totuşi fixat pe scopul intersubiectiv.
Procesul de reglare determină apariţia "proprietăţilor emergente"

Cei implicaţi într-o mişcare împreună nu ştiu, în cea mai mare parte a timpului,
când şi ce se va întâmpla, fiind capabili să facă doar unele estimări generale.
Această nedeterminare se datorează nu numai naturii sistemelor dinamice, dar şi
modificării scopurilor iniţiale şi chiar a celor intermediare, ca şi faptului că o mare
parte din mişcarea împreună se produce ad-hoc. Chiar şi interacţiunile repetate
frecvent nu se petrec aproape niciodată identic. Temele de interacţiune sunt
întotdeauna într-un proces de variaţiuni evolutive. Acest lucru este evident în unele
activităţi cum ar fi "jocul fără reguli", unde o parte a naturii acţiunii constă în a
introduce permanent variaţii, fapt care duce la evitarea fenomenului de obişnuire.
(Stern, 1977). Chiar şi în comportamentele ceva mai structurate, cum ar fi hrănirea
sau schimbarea copilului, interacţiunile nu sunt niciodată repetate exact.
Caracterul de improvizaţie al acestor interacţiuni ne-a făcut să apelăm la nişte
lucrări teoretice recente despre sistemele dinamice nelineare care produc
proprietăţi emergente (Fivaz-Depeursinge şi Corboz-Warnery, 1995; Maturana şi
Varela, 1980; Prigogine şi Stengers, 1984 şi, cu aplicaţie la dezvoltarea timpurie,
Thelen şi Smith, 1994). Se pare că aceste concepte oferă cele mai potrivite modele
de captare a procesul de mişcare împreună şi a naturii specificului "momentelor de
întâlnire" (vezi mai jos), care reprezintă proprietăţi emergente ale mişcării
împreună. De-a lungul mişcării împreună, ambele scopuri, cel al potrivirii
complementare a acţiunilor şi cel al întâlnirilor intersubiective referitoare la
această potrivire pot fi realizate brusc într-un "moment de întâlnire". Pregătirea
acestui moment se făcuse însă în mod inevitabil de-a lungul unei lungi perioade de
timp, fără însă ca momentul propriu-zis să fi fost determinat anterior. Astfel de
momente sunt construite împreună, necesitând contribuţii încărcate cu o doza de
unicitate din partea ficăruia. Acesta este sensul în care întâlnirea se articulează pe
o specificitate a recunoaşterii, după cum a conceptualizat-o Sander (1991).
Exemple ale momentelor de întâlnire pot fi evenimente ca: clipa în care
comportamentul de adormire a copilului desfăşurat de către părinte se potriveşte cu
mişcarea copilului către somn, declanşând o schimbare în acesta, de la starea de
veghe la cea de somn; sau: momentul când un joc liber, ajuns în punctul său
culminant, evoluează într-o explozie de râs comun; sau: momentul în care copilul,
în urma unui efort elaborat de instruire din partea părintelui, învaţă că, cuvântul
care se foloseşte pentru chestia aceea care latră este "câine". In ultimele două
 9

exemple, întâlnirea este şi una intersubiectivă, în sensul că fiecare partener

recunoaşte că avusese loc o acordare reciprocă. Fiecare prinsese o trăsătură
esenţială a structurii motivaţionale orientată către scop a celuilalt. In cuvinte mai
simple, fiecare prinde o versiune similară a "ceea ce se întâmpla acum, aici, între
noi". Noi presupunem că în cazul fiinţelor umane întâlnirile intersubiective au
statutul de scopuri. Ele reprezintă versiunea mentală a ţintei de relaţionare de
obiect. In termenii sistemelor, astfel de întâlniri implică corelarea dintre organism
şi context, în interior sau în exterior, dând naştere unei stări care este mai inclusivă
decât ceea ce poate crea fiecare sistem de unul singur. Tronick a denumit această
stare mai inclusivă, expansiunea diadică a conştienţei.

Un "moment de întâlnire" poate crea un nou mediu intersubiectiv şi un domeniu

modificat al "cunoaşterii relaţionale implicite"

Cea mai bună ilustrare ne va fi oferită de un exemplu. Dacă pe parcursul jocului, o

mamă şi un copil ajung pe neaşteptate la un nivel nou, mai înalt de activare şi de
intensitate a bucuriei, capacitatea copilului de a tolera nivele mai înalte de excitaţie
pozitivă, creată prin stimulare reciprocă, a fost extinsă pentru viitoare interacţiuni.
Odată ce a aparut o extindere a acestei limite şi există recunoaşterea reciprocă a
faptului că cei doi parteneri au reacţionat cu succes pe o traiectorie mai înaltă a
bucuriei, interacţiunile lor următoare vor fi iniţiate în interiorul acestui mediu
intersubiectiv modificat. Nu e vorba numai de simplul fapt că fiecare mai făcuse
asta înainte, ci de faptul că cei doi simt că au mai fost aici, înainte, împreună.
Domeniul cunoaşterii relaţionale implicite a fost modificat.
Ca un alt exemplu, imaginaţi-vă un copil de 3-4 ani, care se află împreună cu tatăl
său pe un nou teren de joacă. Copilul se repede la un tobogan şi se caţără pe scară.
Ajuns aproape de vârf, se simte puţin speriat din cauza înălţimii şi a limitelor noii
sale abilităţi pe cale de a se naşte. Intr-un sistem diadic care funcţionează lin,
copilul va privi spre tatăl său ca spre un ghid care-l ajută să-si regleze starea
afectivă. Tatăl său îi va răspunde cu un zâmbet cald şi cu o aprobare din cap,
apropiindu-se poate ceva mai mult de copil. Copilul se urcă în vârf şi-şi dă drumul,
cucerind un nivel nou al controlului şi al bucuriei. Cei doi şi-au împărtăşit, într-un
mod intersubiectiv, secvenţa afectivă a actului. Astfel de momente vor continua să
apară şi ele vor sprijini angajamentul încrezator al copilului cu lumea.

Consecinţele imediate ale "momentelor de întâlnire" care modifică mediul

intersubiectiv

Când un "moment de întâlnire" se produce într-o secvenţă de reglări reciproce, se

naşte un echilibru care permite o "despărţire" între cei care interacţionează şi o
 10

detensionare a programului diadic (Nahum, 1994). Sander (1983) a numit această

despărţire un "spaţiu deschis" în care copilul poate fi singur, o perioadă scurtă de
timp, în prezenţa celuilalt, în măsura în care ei impărtăşesc noul context
(Winnicott, 1957). Există aici o deschidere în care este posibilă o nouă iniţiativă,
eliberată de imperativul reglării în vederea restabilirii echilibrului. Constrângerea
obişnuită a cunoştinţelor relaţionale implicite este slăbită şi creativitatea este
posibilă. Copilul va re-contextualiza noua sa experienţă.
Pe durata spaţiului deschis, reglarea reciprocă este momentan suspendată. După
aceea, diada îşi reia procesul de mişcare împreună. Dar mişcarea împreună va fi
diferită acum pentru că se porneşte de pe terenul unui mediu intersubiectiv nou
stabilit, de pe o "cunoaştere relaţională implicită" modificată.

APLICAREA LA SCHIMBAREA TERAPEUTICĂ

Vă vom oferi acum o terminologie descriptivă şi o bază conceptuală pentru ceva

mai mult, arătând cum operează acesta în calitate de vehicol de schimbare în
terapiile psihanalitice.
Conceptul esenţial, "momentul de întâlnire", reprezintă proprietatea emergentă a
procesului de “mişcare împreună”, proces care modifică mediul intersubiectiv şi,
prin aceasta, cunoaşterea relaţională implicită. Pe scurt, mişcarea împreună este
alcătuită dintr-un fascicol de "momente prezente", care sunt unităţi subiective ce
marchează schimbările fine de direcţie în timpul deplasării înainte. Din când în
când, un moment prezent devine "fierbinte", din punct de vedere afectiv,
prevestitor de schimbări pentru procesul terapeutic. Aceste momente se numesc
"momente de 'acum'". Când un moment de "acum" este captat, prin faptul că i se
răspunde într-un mod autentic, personal, specific, de către fiecare partener, el
devine un "moment de întâlnire". "Momentul de întâlnire" constituie proprietatea
emergentă care modifică contextul subiectiv. Vom discuta acum fiecare element
din acest proces.

Procesul preparator: "mişcarea împreună" şi "momentele prezente"

Procesul terapeutic de miscare împreună este similar, în multe aspecte, cu procesul

de mişcare împreună din diada părinte - copil. Forma este însă diferită prin aceea
că unul dintre ele este în mare parte verbal, în vreme ce celălalt se petrece la nivel
non-verbal. Funcţiile care stau la baza procesului de mişcare împreună au totuşi
multe lucruri comune. Mişcarea împreună implică deplasarea în direcţia scopurilor
terapiei, ori cum ar fi ele definite, explicit sau implicit, de către participanţi.
Această mişcare împreună subsumează toate componentele obişnuite ale terapiei
psihanalitice, cum ar fi interpretarea, clarificarea, etc. In orice şedinţă terapeutică,
ca şi în orice interacţiune părinte - copil, diada se deplasează în direcţia scopului
intermediar. Un scop intermediar dintr-o şedinţă se referă la subiectele care
urmează să fie abordate împreună, cum ar fi: întârzierea la o şedinţă, dacă
pacientul a fost corect "auzit" ieri, vacanţa care vine, în ce măsură terapia ajută la
 11

alinarea sentimentului de gol interior, cât de mult sau cât de puţin terapeutul îşi
simpatizează pacientul, etc. Nu este necesar ca participanţii să fie de acord unul cu
celălalt. Ei trebuie doar să negocieze fluxul interactiv, în aşa fel încât să-l ducă
înainte, pentru a reuşi să înţeleagă ce se întâmplă între ei, ce anume percepe, crede
şi spune fiecare într-un anumit context particular şi ce anume crede fiecare despre
ceea ce celălalt percepe, simte şi crede. Prin această mişcare împreună amândoi
lucrează la definirea mediului intersubiectiv. Evenimentele din planul conştient
care propulsează mişcarea sunt asociaţiile libere, clarificările, întrebările, tăcerile,
interpretările, etc. Spre deosebire de comportamentele neverbale extinse, care
alcătuiesc fondul mediului dintre părinte şi copil, conţinutul verbal din terapie
ocupă de obicei primul plan în conştienţa ambilor parteneri. In planul secund, are
loc totuşi şi o mişcare către impărtăşirea şi înţelegerea subiectivă reciprocă.
Conţinutul verbal nu trebuie să ne facă orbi în faţa procesului paralel de mişcare
împreună către un scop intersubiectiv implicit. Analog cu scopul potrivirii fizice,
din interacţiunea neverbală părinte - copil, noi vedem procesul de mişcare
împreună dintr-o şedinţă de terapie cu un adult ca fiind compus din două scopuri
paralele. Unul dintre ele constă în reordonarea cunoştintelor verbale conştiente.
Acesta include descoperirea de subiecte pe care să se poată lucra, clarificarea,
elaborarea, interpretarea şi înţelegerea. Celălalt scop constă în definirea şi
înţelegerea reciprocă a mediului intersubiectiv care înglobează cunoaşterea
relaţională implicită şi constituie "relaţia împărtăşită implicit". Pentru a micro-
regla procesul de mişcare împreună, este nevoie de un set de scopuri imediate mai
mici. Scopurile imediate efectuează aproape întotdeauna corecţii ale traseului,
acţionând prin redirecţionare, reparare, testare, probare sau verificare a direcţiei
fluxului interactiv către scopul intermediar.
Aşa cum se va vedea, mediul intersubiectiv face parte din ceea ce numim "relaţia
împărtăşită implicit". Negocierea şi definirea mediului intersubiectiv se petrece în
paralel cu examinarea implicită a vieţii pacientului şi cu examinarea transferului.
"Relaţia împărtăşită implicit" este un proces dirijat dar, în cea mai mare parte a
timpului, se desfăşoară în afara operaţiilor mentale conştiente fiind prezent în
fiecare dintre manevrele terapeutice. Mişcarea împreună îi duce pe participanţi
către o clarificare a sensului a ceea ce reprezintă fiecare dintre ei în "relaţia
împărtăşită implicit".
Noi concepem "mişcarea împreună" ca pe un proces care este divizat, din punct de
vedere subiectiv, în momente cu calităţi şi funcţii diferite şi pe care le numim
"momente prezente". Printre clinicieni, noţiunea de moment prezent este evidentă
în mod intuitiv şi ea s-a dovedit foarte semnificativă în investigaţiile făcute de
către grupul nostru de studiu. Durata unui moment prezent este de obicei scurtă
pentru că, în calitate de unitate subiectivă, acesta reprezintă intervalul de timp
necesar pentru a capta sensul a "ceea ce se întâmpla acum, aici, între noi". In fapt,
acest moment se întinde de la micro-secunde până la câteva secunde. Momentul
prezent este construit în jurul intenţiilor sau dorinţelor şi a enactment-urilor lor,
fapt care-i trasează o linie dramatică de tensiune în deplasarea sa către scop (vezi
Stern, 1995). Un moment prezent este o unitate de schimb dialogată, relativ
coerentă în conţinut, omogenă în simţire şi orientată în direcţia scopului. Orice
 12

modificare a aspectelor enumerate mai sus conduce momentul prezent spre unul
nou, spre cel care-l succede. De exemplu, atunci când terapeutul spune: "vă daţi
seama că aţi întârziat la ultimele trei şedinţe? E ceva neobişnuit pentru Dv.", iar
pacientul răspunde: "Da, îmi dau seama" şi analistul adaugă: "Care sunt gândurile
Dv. despre aceasta?", avem de-a face cu un dialog care constituie un moment
prezent.
Pacientul răspunde: "Cred că am fost furios pe Dv." După un moment de tăcere, el
continuă: "Da, am fost." Şi urmează o altă perioadă de tăcere. Acesta este un al
doilea moment prezent.
In continuare pacientul spune: "Săptămâna trecută aţi spus ceva care m-a făcut să
mă simt de-a dreptul respins..." Acesta este al treilea moment prezent. Aceste
momente prezente reprezintă paşii procesului de mişcare împreună. Cu toate că
între fiecare dintre ele există un anumit tip de discontinuitate, ele progresează către
scop racordate împreună, deşi nu în mod egal. Avansarea are loc într-o manieră
care numai rareori este de tip linear.
Pe scurt, noi vorbim despre o anvelopă compactă de timp subiectiv în care fiecare
motiv este pus în act în vederea a micro-reglării conţinutul la care se referă şi
pentru a ajusta mediul intersubiectiv.
Ciclicitatea destul de strânsă a comportamentelor copilului (somn, activitate,
foame, joc, etc.) asigură un grad mare de repetiţie, creând un repertoriu de
momente prezente. Tot astfel, în terapie, momentele prezente repetă variaţiuni pe
tema mişcărilor obişnuite, variaţiuni ce constituie unica cale pe care orice diadă
terapeutică se va “mişca împreună”. Momentele prezente vor fi, fireşte, influenţate
de către natura tehnicii terapeutice, de către personalităţile celor care
interacţionează şi de către patologia în cauză.
Deoarece momentele prezente sunt repetate atât de des, doar cu variaţii minore, ele
devin extrem de familiare, un fel de "canoane" a felului în care se aşteaptă să fie
momentele de viaţa cu o altă persoană. Momentele prezente devin reprezentate în
calitate de "scheme ale modalităţilor de a fi cu un altul" (Stern, 1995) în domeniul
"cunoaşterii relaţionale implicite". Perechea dezvoltă un set de pattern-uri micro-
interactive, în care paşii includ erori, întreruperi şi reparări (Lachmann & Beebe,
1996; Tronick, 1989). Aceste secvenţe recurente ne vorbesc despre "ştiutul
negândit" (Bollas, 1987) sau despre "inconştientul pre-reflexiv" al lui Stolorow &
Atwood (1992). Acestea sunt unităţile constructive pentru modelele de lucru şi
pentru cea mai mare parte a internalizărilor lui Bowlby. Ele nu se află în conştienţă
dar, din punct de vedere intrapsihic, nu fac parte din inconştientul refulat
(freudian).
In rezumat, momentele prezente racordate împreună alcătuiesc procesul de mişcare
împreună. Dar ambele unităţi, atât momentele prezente cât şi direcţia mişcării
împreună, apar în interiorul unui cadru de lucru care este familiar şi caracteristic
pentru fiecare diadă.

"Momentele de 'acum'"
 13

In conceptualizarea noastră, "momentele de 'acum'" reprezintă o categorie specială

de "moment prezent", unul care se declanşează subiectiv şi afectiv, absorbindu-l şi
mai mult în prezent pe cel care le trăieşte,. Ele preiau calitatea subiectivă de
"acum" datorită faptului că, cadrul de lucru habitual - ştiutul, mediul familiar
intersubiectiv al relaţiei terapeut-pacient - a fost dintr-o dată modificat sau riscă să
fie modificat. Starea curentă a “relaţiei împărtăşită implicit” este chemată să iasă la
iveală. Această breşă potenţială în procedura stabilită se poate petrece în diferite
momente. Deşi nu ameninţă neaparat cadrul de lucru terapeutic, ea necesită un tip
de răspuns care este atât de specific, de inedit şi de personal, încât nu poate fi o
manevră tehnică cunoscută, "învăţată" cândva.
Momentele de "acum" nu sunt o parte a setului de momente caracteristice prezente
care alcătuiesc modalitatea obişnuită de a fi împreună şi de mişcare împreună. Ele
cer o atenţie intensificată şi un fel de alegere, între a rămâne sau nu în cadrul de
lucru stabilit, obişnuit. Şi dacă alegerea este "nu", apare problema: ce este de
făcut? Momentele de "acum" forţează terapeutul într-un moment de tăcere sau
într-un anumit tip de "acţiune", fie ea o interpretare sau un răspuns care să
reprezintă o noutate în raport cu cadrul de lucru obişnuit. In acest sens, momentele
de "acum" sunt ca vechiul concept grec de kairos, un moment unic în care
oportunitatea trebuie captată, pentru că soarta ta se va schimba dacă îl captezi şi în
funcţie de cum o faci.
Din punct de vedere clinic şi subiectiv, terapeutul şi pacientul ştiu că au intrat într-
un "moment de 'acum'" şi că acesta este diferit de momentele prezente obişnuite
prin faptul că acest moment este nefamiliar, neaşteptat, atât din punct de vedere
temporal, cât şi sub aspectul formei pe care o ia; nepotrivită sau chiar ciudată.
Terapeutul şi pacientul sunt adesea într-o stare de confuzie în legatură cu ceea ce
se întâmplă sau în legatură cu ce au de făcut. Aceste momente sunt impregnate cu
un viitor necunoscut, care poate fi simţit ca un impas sau ca o oportunitate.
Prezentul devine foarte dens, din punct de vedere subiectiv, ca într-un "moment de
adevăr". Aceste "momente de 'acum'" sunt adesea însoţite de aşteptare sau de
anxietate, deoarece necesitatea de alegere este presantă şi nu există la dispoziţie pe
moment un plan elaborat anterior de acţiune sau o explicaţie. Aplicarea mişcărilor
tehnice obişnuite nu va fi îndeajuns. Intuitiv, analistul îşi dă seama că s-a deschis o
posibilitate pentru un anumit tip de reorganizare terapeutică sau pentru o deraiere,
la fel cum şi pacientul poate realiza că s-a ajuns la un moment de cumpănă în
relaţia terapeutică.
Momentele de "acum" pot fi descrise ca evoluând, din punct de vedere subiectiv,
în trei faze. Există o "fază de gestaţie", umplută cu simţire şi iminenţă. Există o
"fază stranie", când se realizează că s-a intrat într-un spaţiu intersubiectiv
necunoscut şi neaşteptat. Şi mai există "faza de decizie", când momentul de
"acum" poate fi captat sau nu. Dacă acesta este captat, el va conduce la un
"moment de întâlnire", în cazul în care totul merge bine, sau la un moment de
"acum" ratat, în situaţia în care lucrurile iau o întorsătură nefavorabilă.
Un "moment de 'acum'" constituie o anunţare a unei proprietăţi potenţial emergente
a unui sistem dinamic complex. Cu toate că istoria emergenţei sale ar putea fi
nedepistabilă, ea este pregătită prin apariţii anterioare de scurtă durată sau vagi,
 14

ceva asemănător cu un motiv dintr-o piesă muzicală care se pregăteşte liniştit şi

progresiv pentru a se transforma în tema majoră, deşi momentul exact şi forma
apariţiei sale rămân impredictibile.
Căile care duc spre un moment de "acum" sunt numeroase. Pacientul poate să
identifice un eveniment în timpul unei şedinţe şi să realizeze imediat că mediul
intersubiectiv tocmai s-a schimbat, fără însă să împărtăşească şi să ratifice
schimbarea în timpul şedinţei. Sau, pacientul ar putea lăsa evenimentul să treacă,
fără să-şi dea prea bine seama de el şi, mai târziu, să-l reelaboreze pentru a-i
descoperi importanţa în semnalarea unei schimbări posibile a mediului
intersubiectiv. Aceste evenimente au forma unor momente de "acum" potenţiale
sau ascunse, momente care reprezintă o parte a procesului de pregătire. Ele vor
ajunge poate, într-o zi, la stadiul de a fi gata să intre în dialogul reciproc şi să
devină momente de "acum", cu caracteristicile pe care le-am descris. Momentele
de "acum" pot să apară când cadrul terapeutic tradiţional riscă să fie rupt, a fost
rupt, sau trebuie să fie rupt.
De exemplu:
- Dacă un pacient se opreşte şi întreabă, "Mă iubiţi?"
- Când pacientul a reuşit să-l determine pe terapeut să facă ceva în afara
obişnuitului (terapeutic), cum ar fi situaţia în care el spune ceva foarte amuzant şi
izbucnesc amândoi într-un hohot de râs.
- Când, din întâmplare, pacientul şi terapeutul se întâlnesc pe neaşteptate într-un
context diferit, cum ar fi la o coadă la teatru. In această situaţie, se poate forma o
nouă mişcare interactivă şi intersubiectivă sau se poate rata o astfel de formare.
-Când se întâmplă ceva pe moment, bun sau rău, în viaţa reală a pacientului şi
bunul simţ îi cere terapeutului să ia cunoştinţă de acel lucru, sau să răspundă într-
un anumit fel.
Să ne reamintim că avem de-a face cu un proces dinamic complex în care se poate
întâmpla ca numai unul dintre componentele existente să se modifice într-o
manieră lentă şi progresivă. In timpul fazei preparatorii, această modificare poate
fi greu de perceput înainte ca ea să atingă un oarecare prag, dincolo de care începe
să ameninţe brusc cu schimbarea contextului de funcţionare al celorlalte
componente. Din punct de vedere conceptual, momentele de "acum" reprezintă
pragul către o proprietate emergentă a interacţiunii numită "moment de întâlnire".
Momentele care ne intrigă cel mai mult se ivesc când pacientul face ceva dificil de
încadrat într-o categorie, ceva care cere un tip nou şi diferit de răspuns din partea
analistului, un răspuns cu o tentă personală, prin care starea lui subiectivă (afect,
fantezie, experienţă reală) să fie împărtăşită cu pacientul. Dacă analistul răspunde
în felul acesta, cei doi vor intra într-un autentic "moment de întâlnire". In timpul
"momentului de întâlnire", se va stabili între ei un nou contact intersubiectiv,
noutatea constând din modificarea creată în "relaţia împărtăşită implicit".

"Momentul de întâlnire"

Un moment de "acum", care este captat în mod terapeutic şi înţeles reciproc, este
un "moment de întâlnire". La fel ca şi în situaţia părinte - copil, un "moment de
 15

întâlnire" are un înalt grad de specificitate; fiecare partener a contribuit activ, cu

ceva unic şi autentic din el însuşi, în calitatea sa de individ (şi nu de persoană care
aplică o teorie sau o tehnică terapeutică) la construirea "momentului de întâlnire".
Când terapeutul (în special el), la fel ca şi pacientul, se străduieşte să rezolve
momentul de "acum", să-l explore şi să-l experimenteaze, acesta poate deveni un
"moment de întâlnire". Există elemente esenţiale care intră în crearea unui
"moment de întâlnire". Terapeutul trebuie să-şi folosească aspecte specifice ale
individualităţii sale, aspecte care poartă în ele semnătura personală. In acel
moment, cei doi se întâlnesc în calitate de persoane relativ neascunse de către
rolurile lor terapeutice obişnuite. De asemenea, acţiunile care construiesc
"momentul de întâlnire" nu pot fi de rutină, obişnuite sau tehnice; ele trebuie să fie
noi şi formate în aşa fel încât să corespundă unicităţii momentului. Fireşte, aceasta
implică o doză de empatie, o deschidere către o reevaluare afectivă şi cognitivă, o
semnalare a acordării afective, un punct de vedere care reflectă şi ratifică faptul că
ceea ce se petrece are loc în domeniul "relaţiei împărtăşite implicit". Acest lucru
poate fi exemplificat de situaţia în care s-a creat o nouă stare diadică, specifică
participanţilor.
"Momentul de întâlnire" este evenimentul nodal al acestui proces pentru că el
reprezintă punctul în care contextul intersubiectiv se modifică, schimbând în
consecinţă cunoaşterea relaţională implicită despre relaţia pacient terapeut.
Faptul că "momentul" joacă un astfel de rol mutativ cheie a fost recunoscut şi de
către alţii. Lachmann & Beebe (1996) au pus accentul pe el, iar Ehrenberg şi-a
descris activitatea ei terapeutică mutativă ca având loc exact în timpul momentelor
intime subiective (1992).
Un exemplu ar putea fi aici instructiv. Molly, o femeie căsătorită, în vârstă de
treizeci şi ceva de ani, a intrat în analiză din cauza unei auto-devalorizări
concentrată pe corpul ei şi pe incapacitatea de a scădea în greutate şi din cauza
unei anxietăţi severe pe care o avea referitor la posibilitatea a-i pierde pe cei care îi
erau dragi. Ea fusese cel de al doilea copil născut în familia sa. Pentru că sora ei
mai mare devenise invalidă, din cauza unei poliomielite în copilărie, părinţii au
valorizat şi au avut grijă de corpul sănătos al lui Molly. Pe când era copil, ei o
puneau să danseze şi se uitau la ea cu multă admiraţie.
Molly şi-a început şedinţa vorbind despre "chestii corporale" şi a asociat la aceasta
faptul că, venind spre şedinţă, a simţit o excitaţie sexuală şi o izbucnire de furie la
adresa analistei. "Am imaginea dumneavoastră lăsându-vă pe spate şi privindu-mă
dintr-o poziţie superioară". Mai târziu, în şedinţă, şi-a amintit de părinţii ei care îi
priveau dansul şi s-a întrebat dacă se află în aceasta şi ceva excitaţie sexuală faţă
de ei, "dacă doreau şi ei asta". A urmat apoi o lungă discuţie despre experienţa ei
corporală, incluzând examinările medicale, teama că era ceva în neregulă cu corpul
ei, precum şi unele senzaţii corporale. Apoi, după o linişte prelungită, Molly a
spus, "Acum mă întreb dacă vă uitaţi la mine". (Aici începe momentul de "acum".)
Analista s-a simţit perplexă, pusă în colimator. Primul ei gând a fost dacă să tacă
sau să spună ceva. Dacă ar fi tăcut, s-ar fi simţit Molly abandonată? Să reia
declaraţia ei - "vă întrebaţi dacă mă uit la dumneavoastră" - ar fi părut stângaci şi
distant. Un răspuns cu o remarcă personală îi părea totuşi riscant. Implicaţiile
 16

sexuale erau atât de intense încât a le da glas ar fi fost simţit ca o aducere a lor
prea aproape de acţiune. Dându-şi seama de disconfortul său şi încercând să-i
înţeleagă sursa, analista a identificat legătura cu tema dominaţie şi şi-a dat seama
că a simţit că era invitată să ia ori "poziţia de superioritate", ori să se supună lui
Molly. In acest moment al consideraţiilor sale, ea s-a simţit dintr-o dată liberă să
fie spontană şi să-i comunice pacientei experienţa ei de moment.
"E ca şi cum încercaţi să-mi atrageţi privirea asupra dumneavoastră", spune ea.
"Da", a aprobat Molly cu lăcomie. (Aceste două propoziţii alcătuiesc "momentul
de întâlnire".) "E ceva amestecat" spune analista. "Nu e nimic rău în a tânji", a
replicat Molly. "E adevarat", acceptă analista. "Chestia e că e nevoie de doi pentru
a face faţă", spuse Molly. "Desigur, în primul rând", replică analista. "La asta mă
gândeam... E plăcut să gândeşti despre asta acum... şi de fapt sunt capabilă să simt
ceva compasiune", zise Molly. "Pentru dumneavoastră înşivă?", întrebă analista.
"Da" răspunse Molly. "Imi pare bine" răspunse analista.
In această vignietă, a avut loc o întâlnire intersubiectivă, deoarece analista şi-a
folosit frământarea sa internă pentru a-şi înţelege pacienta şi pentru a capta
momentul de "acum" răspunzând în mod particular şi onest. "E ca şi cum (este
implicat: pentru mine, ca un individ particular) încercaţi să-mi atrageţi privirea
asupra dumneavoastră". Răspunsul a transformat momentul de "acum" într-un
"moment de întâlnire". Aceasta pentru că răspunsul a fost destul de diferit faţă alte
răspunsuri posibile, adecvate din punct de vedere tehnic, dar care ar fi lăsat pe
moment deoparte, în afara tabloului, specificul analistului ca persoană, cum ar fi
fost: "aşa s-a întâmplat şi cu părinţii dumneavoastră?", sau: "spuneţi-mi ce v-aţi
imaginat", etc.

Interpretări în relaţie cu "momente de întâlnire"

Momentele de "acum" pot să ducă direct şi la o interpretare. La fel cum

interpretările pot să ducă la "momente de întâlnire". O interpretare tradiţională
reuşită permite pacientului să se vadă pe sine, viaţa şi trecutul său, într-un mod
diferit. Această realizare va fi invariabil însoţită de afect. Dacă interpretarea este
făcută într-o modalitate care transmite participarea afectivă a analistului, poate să
apară şi un "moment de întâlnire". Au loc "specificităţi acordate între două sisteme
aflate în rezonanţă, potrivite unul la celălalt" (Sander, 1997). Acest fenomen este
înrudit cu acordarea afectului, observată în interacţiunile părinte - copil (Stern,
1985).
Să presupunem că analistul face o interpretare excelentă, cu o splendidă potrivire
în timp. Efectul pe care aceasta îl va avea asupra pacientului poate consta într-o
tăcere, într-un "aha" sau, cel mai adesea, în ceva de tipul "da, aşa este, într-
adevăr". Dacă analistul ratează transmiterea participării sale afective ( cu un
răspuns simplu ca, "da, a fost, pentru tine", chiar dacă e spus cu o tentă născută din
propria sa experienţă de viaţă), pacientul ar putea să presupună sau să-şi imagineze
că analistul a aplicat doar tehnica şi că ar fi fost o greşeală să se permită unei
experienţe noi şi importante să altereze mediul intersubiectiv cunoscut. In
consecinţă, interpretarea ar fi fost mult mai puţin eficientă.
 17

Strict vorbind, o interpretare poate închide un moment de "acum", "explicându-l"

în continuare, elaborându-l, sau generalizându-l. Dacă terapeutul nu face ceva mai
mult decât o interpretare strictă, ceva care să indice clar răspunsul său personal şi
recunoaşterea experienţei pacientului asupra unei schimbări în relaţie, atunci nu
vom avea de-a face cu un nou context intersubiectiv creat. O interpretare sterilă ar
putea fi corect sau bine formulată, dar ea, cel mai probabil, nu va face contact şi
nu va prinde rădăcini. Mulţi psihanalişti dotaţi ştiu asta şi fac acel “ceva mai
mult”, chiar dacă îl consideră ca fiind o parte a interpretării. Dar "ceva mai mult"
nu este de fapt o parte a interpretării ci constitue chiar problema teoretică cu care
ne confruntăm. Dacă scopul a ceea ce este considerat a fi o interpretare devine
prea extins şi nu destul de bine definit, problemele teoretice devin şi ele confuze,
într-un fel imposibil de rezolvat.
Aici trebuie făcută o distincţie. Un moment de "acum" poate, şi aceasta se
întâmplă adesea, să răsară în jurul materialului încărcat transferenţial şi să fie
rezolvat cu o interpretare tradiţională. In cazul în care, interpretarea este dată într-o
manieră "autentică", care ar mai fi diferenţa faţă de un "moment de întâlnire"?
Diferenţa există pentru următorul motiv: în timpul unei interpretari tradiţionale,
care implică materialul transferenţial, terapeutul, ca persoană, asa cum există el în
mintea sa, nu este chemat să apară şi să fie pus în joc. Nici relaţia împărtaşită
implicit nu este scoasă la iveală pentru a fi revăzută. Ceea ce este pus în joc sunt
mai degrabă înţelegerea şi răspunsul terapeutic care apar în interiorul rolului
analitic. Ce înseamnă “autentic” în acest context este dificil de definit. In timpul
unei interpretări transferenţiale (tradiţionale) "autentice", nu ar trebui să existe un
"moment de întâlnire" a două persoane dezgolite, mai mult sau mai puţin, de
rolurile lor terapeutice. Dacă "momentul de întâlnire" ar fi existat, actul
terapeutului, ca răspuns la actul transferenţial al pacientului, ar fi avut caracterul
de contratransfer. Intr-o contra-distincţie, aspectele transferenţiale şi
contratransferenţiale se află într-un minimum, în clipa unui "moment de întâlnire",
iar personalităţile celor care interacţionează, relativ dezgolite de capcana rolurilor,
sunt puse în joc. Dacă considerăm că există o relativă lipsă de transfer -
contratransfer şi o relativă prezenţă a doi oameni care se experimentează unul pe
celălalt în afara rolurilor lor recomandate profesional, nu ne aflăm, fireşte, într-o
situaţie uşor de acceptat. Cu toate acestea, suntem cu toţii conştienţi că astfel de
momente există, dovedind astfel că noţiunea de care ne ocupăm este de fapt,
implicit, acceptată. Ne vom reîntoarce la acest punct mai jos.

"Spaţiul deschis"

Ca şi în cazul secvenţei de dezvoltare, presupunem că în situaţia terapeutică,

"momentele de întâlnire" lasă în siajul lor un "spaţiu deschis", în care o schimbare
din mediul intersubiectiv creează un nou echilibru, o "disjuncţie", însoţită de o
alterare sau de o re-aranjare a proceselor defensive.
Creativitatea individuală, funcţie care apare în cadrul configuraţiei individuale a
spaţiului deschis, devine posibilă, pe măsură ce "cunoaşterea relaţională
 18

implicită" a pacientului a fost eliberată de constrângerile impuse de către obişnuit

(Winnicott, 1957).

Alte destine ale momentului de "acum"

Alte destine posibile pentru un moment de "acum", care apar atunci când acesta nu
este captat şi transformat într-un "moment de întâlnire" sau într-o interpretare,
sunt:
1. Un "moment de 'acum' ratat"
Un moment de "acum" ratat este o oportunitate pierdută. Un exemplu grafic este
oferit de Gill. "Odată, în analiza mea... am fost atât de curajos într-o şedinţă încât
am spus: 'Aş paria că eu o să-mi aduc o contribuţie mai mare la analiză decât
dumneavoastră'. Aproape că m-am rostogolit de pe canapea, când analistul mi-a
replicat: 'N-aş fi deloc surprins'. Trebuie să spun cu regret, că acest schimb nu a
fost analizat mai departe, în orice caz, nu în şedinţa aceea." (1994, pp.105-6).
Considerăm ca ceea ce vrea Gill să spună este că nu au mai fost discuţii în
continuarea acestui schimb. Aici, un moment fusese lăsat să treacă pe lângă, pentru
a nu se reveni niciodată la el.
2. Un “moment de 'acum' eşuat"
Intr-un moment de "acum" eşuat se petrece ceva potenţial distructiv pentru
tratament. Când un moment de “acum” a fost recunoscut, dar a existat un eşec în
a-l întâlni intersubiectiv, cursul terapiei poate fi pus în pericol. Dacă eşecul este
lăsat nereparat, cele mai grave două consecinţe constau, fie în faptul că o parte a
terenului intersubiectiv se închide pentru terapie, ca şi cum cineva ar fi spus "nu
putem să mergem acolo", fie în ceva chiar mai rău; un sens de bază al naturii
fundamentale a relaţiei terapeutice este pus sub o atât de serioasă îndoială, încât
terapia nu mai poate să continue (indiferent dacă cei doi se opresc sau nu, în fapt).
La câteva luni după începutul analizei, tânărul David vorbeşte într-o şedinţă despre
o arsură serioasă suferită în copilărie care îi acoperea majoritatea pieptului şi face
consideraţii asupra influenţei acesteia în dezvoltarea sa ulterioară. Arsura îi lăsase
o cicatrice desfigurantă, uşor de observat când era în costum de baie sau în
pantaloni scurţi, fapt care îi provoca o stare de conştienţă de sine crispată când se
afla în public şi constituia, în general, un punct important de referinţă atunci când
se raporta la imaginea corpului său. David se dă jos spontan de pe canapea şi
începe să-şi scoată cămaşa spunând: "e aici, lăsaţi-mă să v-o arăt. O să înţelegeţi
mai bine". Intr-un mod abrupt, înainte ca pacientul să-şi descopere cicatricea,
analistul izbucneşte: "Nu! Stop, nu e nevoie să faceţi asta!" Amândoi rămân
surprinşi de răspunsul analistului.
Atât David cât şi analistul său au fost de acord, mai târziu, că se întâmplase ceva
ce nu fusese deloc bun. David a simţit totuşi şi i-a spus analistului, că explicaţia pe
care acesta i-a dat-o mai târziu constituise un eşec pentru că, în loc să-i spună că el
se simţea prost pentru a fi reactionat în felul în care a făcut-o, analistul i-a spus
doar că el nu performase la standardele lui obişnuite.
3. Un "moment de 'acum' reparat"
 19

Momentele eşuate de "acum" pot fi reparate prin rămânerea sau prin reîntoarcerea
în ele. Insuşi procesul de reparare, ca demers, poate să aibă un efect favorabil.
Aproape prin definiţie, repararea unui moment de "acum" eşuat va duce diada într-
unul sau în mai multe momente de "acum" noi.
4. Un "moment de 'acum' însemnat"
Un moment de "acum" poate fi etichetat. Nu este uşor să se ajungă la aceste
etichete, pentru că stările diadice la care se referă nu au de fapt nume, ele fiind
extrem de subtile şi constituind entităţi complexe. De obicei, ele obţin denumiri de
genul: "atunci când dumneavoastră... şi cu mine..." Insemnarea cu o etichetă este
extrem de importantă, nu numai pentru că aceasta uşurează reamintirea şi folosirea
lor, dar şi pentru că se adaugă astfel un alt strat la joncţiunea acestei creaţii
interpersonale. Insemnarea poate deasemenea să servească scopului de a aborda un
moment de "acum" doar în mod partial, în clipa primei sale apariţii, evitând riscul
de a rata sau de a eşua momentul. In felul acesta se mai poate câştiga un tempo,
adesea necesar în desfăşurarea unei terapii.
5. Un "moment de 'acum' durabil"
Câteodată, apare un moment de "acum" care nu poate fi imediat
rezolvat/mărturisit/împărtăşit şi care totuşi nu trece. Rămâne agăţat în aer, timp de
mai multe şedinţe sau chiar de săptămâni. Nimic altceva nu poate să se întâmple
înainte ca soarta lui să fie stabilită. Aceste momente de "acum" care durează nu
sunt neapărat eşecuri. Ele pot să apară din cauza unor condiţii care nu permit
soluţiile obişnuite, fie pentru că timpul şi pregătirea nu sunt coapte, fie pentru că
întâlnirea intersubiectivă cerută este prea complexă pentru a fi conţinută într-o
singură tranzacţie. In acest sens, şi ele pot să câştige un timp necesar în terapie.
De obicei, ele sunt rezolvate odată cu un moment de "acum" care cuprinde şi
momentul de "'acum’ durabil". Vom discuta aceasta în continuare mai jos.

"RELAŢIA IMPĂRTĂŞITĂ IMPLICIT” IN CALITATE DE LOCUS AL

ACŢIUNII MUTATIVE IN TERAPIE

Ne vom întoarce acum la întrebarea pusă la începutul acestui articol: în ce

domeniu al relaţiei dintre terapeut şi pacient are loc “momentul de întâlnire” şi se
produce modificarea cunoaşterii implicite? Noi sugerăm că acestea se petrec în
"relaţia împărtăşită implicit".
Noţiunea existenţei oricărui tip de relaţie în analiză care nu este în mod
predominant tranferenţial-contratransferenţială a provocat întotdeauna necazuri.
Mulţi analişti susţin că întreaga relaţionarea din situaţia clinică este permisă numai
în cadrul trăirilor de transfer şi de contratransfer şi în cel al interpretărilor,
incluzând aici şi acele fenomene intermediare, de genul alianţei terapeutice şi
conceptelor similare acesteia. Alţii insistă însă pe ideea că un sens mai autentic al
relaţionării constituie fondul experienţial necesar, fără de care transferul nu este
perceptibil, el devenind chiar alterabil, în cazul în care este conceput separat
(Thoma & Kachele, 1987).
"Relaţia împărtăşită implicit" este alcătuită din cunoaşterea împărtăşită implicit a
unei relaţii care există separat de, dar paralel cu, atât relaţia de transfer-
 20

contratransfer, cât şi cea determinată de rolurile psihanalitice repartizate. In vreme

ce cunoaşterea implicită pe care o are fiecare partener despre relaţie este unică
pentru el, zona de suprapunere dintre cunoaşterile implicite ale celor doi reprezintă
ceea ce înţelegem prin relaţia împărtăşită implicit. (Relaţia împărtăşită implicit nu
este însă niciodată simetrică.)
Accentuarea importanţei "relaţiei împărtăşite implicit" a constituit pentru noi ceva
neaşteptat, o concluzie la care am ajuns după ce am realizat natura unui "moment
de întâlnire". Deoarece, un "moment de întâlnire" poate să se petreacă numai când
s-a întâmplat ceva cu un caracter personal, împărtăşit în afara "tehnicii" sau în plus
peste aceasta şi într-o modalitate subiectivă trăită ca o noutate în raport cu
funcţionarea obişnuită, am fost forţaţi să reconsiderăm întregul domeniu al relaţiei
împărtăşite reciproc.
In viziunea noastră, studiile asupra copilului sunt cele care au simplificat luarea în
considerare a relaţiei împărtăşite implicit, prin faptul că au scos în evidenţă
comunicarea afectivă şi intersubiectivitatea existente virtual de la începutul vieţii
post-natale (Tronick, 1989; Lachmann & Beebe, 1996). Atât copilul cât şi cel
care-i poartă de grijă sunt văzuţi ca fiind capabili de exprimare afectivă şi de
înţelegere a exprimărilor afective ale celuilalt. Faptul că primul sistem de
comunicare continuă să opereze de-a lungul vieţii adaugă un plus de interes în
câmpul nostru, înscriindu-se în rubrica de "non-verbal". Suntem de acord cu
Stechler (1996) că, deşi responsabilitatea noastră profesională ne restrânge de la a
împărtăşi acelaşi spaţiu de viaţă cu pacientul, ar fi falsă presupunerea că existenţa
emoţională complexă a analistului poate fi (sau trebuie să fie) ferită de simţirile
pacientului, "simţiri" bazate pe operarea unui sistem extrem de complex, aflat
permanent în stare de funcţionare. Poziţia noastră este că operarea acestui sistem
construieşte "relaţia împărtăşită implicit", relaţie care constă din angajamentul
personal dintre cei doi, construit în mod progresiv în domeniul intersubiectivităţii
şi în cel al cunoaşterii implicite. Acest angajament personal este dezvoltat de-a
lungul timpului şi îşi dobândeşte propria sa istorie. El implică aspecte de bază care
există dincolo de, şi durează mai mult decât, distorsiunile mai labile, sub aspect
terapeutic, ale prismei transfer-contratransfer. Aceasta, deoarece el include simţiri,
mai mult sau mai puţin exacte, trăite atât de pacient cât şi de terapeut.
Cand vorbim de o "întâlnire autentică", ne referim la comunicări care scot la iveală
un aspect personal al cuiva, aspect care a fost evocat printr-un răspuns afectiv către
celălalt. La rândul său, celălalt dezvăluie partenerului o tentă personală, creând
astfel o nouă stare diadică, proprie celor doi participanţi.
Aceste cunoaşteri stabile, implicite, între analist şi analizant, simţirile şi
înţelegerile lor reciproce constitue ceea ce noi numim "relaţia lor împărtăşită
reciproc". Astfel de cunoaşteri rezistă dincolo de fluctuaţiile din relaţia de transfer
şi pot chiar, în cea mai mare parte a timpului, să fie detectate printr-o micro-
analiză de către o a treia parte care le observă, caz în care ele pot deveni un
eveniment "obiectiv".
Ceea ce ne-a obligat să examinăm şi să ne concentrăm pe acestă relaţie împărtăşită
implicit au fost datele rezultate din observaţiile noastre asupra "momentului de
întâlnire" şi asupra rolului său în modificarea cunoaşterii implicite. Câteva dintre
 21

caracteristicele unui "moment de întâlnire", asupra căruia ne-am concentrat

reflecţiile, sunt următoarele:
1. Un "moment de întâlnire" este marcat printr-o tendinţă de îndepărtare de la
modalitatea obişnuită de a proceda în terapie. El reprezintă o noutate care a avut
loc şi pe care cadrul de lucru în desfăşurare nu poate nici s-o cuprindă şi nici s-o
explice. Este opusul felului în care merg lucrurile în mod normal.
2. El nu poate fi menţinut sau împlinit dacă analistul apelează la un răspuns pe
care pacientul îl simte ca fiind doar tehnic. Intr-un "moment de întâlnire",
analistul trebuie să-i răspundă pacientului cu ceva care este trăit ca particular
pentru relaţia lui cu acesta, care este reprezentativ pentru experienţa sa personală,
pentru personalitatea sa; care-i poartă cu el propria sa semnătură.
3. Un "moment de întâlnire" nu poate fi realizat cu o interpretare de transfer. Este
necesar să se apeleze la alte aspecte ale relaţiei.
4. Este un mod de a avea de-a face cu "ce se întâmplă aici şi acum, între noi?".
Accentul cel mai puternic se află pe "acum", din cauza caracterului de imediat al
afectului. Acesta cere răspunsuri spontane şi este actualizat, în sensul că analistul
şi pacientul devin obiecte contemporane unul pentru celălalt.
5. "Momentul de întâlnire", angajând "ceea ce se întâmplă aici şi acum între noi",
nu are niciodată nevoie să fie explicat verbal, deşi aceast lucru se poate face, post-
factum.
Toate consideraţiile de mai sus imping "momentul de întâlnire" într-un domeniu
care transcende, dar nu abrogă, relaţia "profesională", el devenind parţial eliberat
de armonicile tranferenţial-contratransferenţiale.
Desi nu despre aceasta ne-am propus să discutăm în articolului de faţă, credem că
este cumplită nevoie de o explorare viitoare a acestei "relaţii împărtăşite implicit".

REZUMAT ŞI DISCUŢII

In vreme ce interpretarea este văzută în mod tradiţional ca un eveniment nodal,

acţionând din, şi asupra, relaţiei transferenţiale, schimbând-o prin modificarea
mediului intrapsihic, noi vedem "momentele de întâlnire" ca evenimente nodale
acţionând din, şi asupra, "relaţiei împărtăşite reciproc", schimbând-o prin
modificarea cunoaşterii implicite atât în calitatea sa de proces intrapsihic cât şi în
cea de proces interpersonal. Ambele aceste procese complementare, interpretarea
şi "momentul de întâlnire", sunt mutative. Dar ele folosesc mecanisme de
schimbare diferite, în domenii diferite ale experienţei.
In vederea continuării pe mai departe a investigaţiei clinice şi a cercetării, am
încercat să oferim pentru fenomenologia acestor momente care creează "relaţia
împărtăşită implicit" o terminologie descriptivă.
Trebuie remarcat că schimbarea în cunoaşterea relaţională implicită şi schimbarea
în cunoaşterea verbală conştientă prin interpretare sunt câteodată greu de distins
una de cealaltă, în cursul procesului actual interactiv al situaţiei terapeutice.
"Relaţia împărtăşită reciproc" şi relaţia transferenţială curg în paralel, împletite,
apărând pe rând, una sau cealaltă, în primul plan. Desfăşurarea continuă a
 22

procesării cunoaşterii implicite este totuşi o condiţie necesară pentru relaţionare.

Interpretarea, pe de altă parte, este un eveniment punctual.
Localizăm fundamentarea "relaţiei împărtăşite implicit" în procesul primordial al
comunicării afective care-şi are rădăcinile în cele mai timpurii relaţii. Sugerăm că,
în cea mai mare parte, comunicarea afectivă constă în cunoaştere implicită şi că
schimbările din această relaţie pot să ducă la efecte terapeutice de lungă durată. In
cursul unei analize, o parte a cunoaşterii relaţionale implicite va fi transcrisă lent şi
dureros în cunoaşteri conştiente explicite. Cât de mult, este o întrebare deschisă.
Totuşi, această transcriere nu este acelaşi lucru cu a face inconştientul conştient,
aşa cum a afirmat întotdeauna psihanaliza. Diferenţa constă în faptul că,
cunoaşterea implicită nu este făcută inconştientă prin refulare şi nu devine
disponibilă conştienţei prin înlăturarea refulării. Procesul de a face conştientă
cunoaşterea refulată este chiar diferit de acela de a face conştientă cunoaşterea
implicită. Ele cer diferite conceptualizări. Ele pot, deasemenea, să ceară proceduri
clinice diferite, fapt care are implicaţii tehnice importante.
Modelul propus este centrat mai degraba pe procese decât pe structură. El derivă
din observarea interacţiunii dintre copil şi cel care îi poartă de grijă şi din teoria
sistemelor dinamice. In acest model, există un proces reciproc în care schimbarea
se petrece în relaţia implicită la "momentele de întâlnire" prin modificări ale
"modalităţilor de a fi cu cineva". Prin modificările produse de activitate analitică
empatică nu se corectează eşuările empatice trecute, Nu se înlocuieşte un deficit
din trecut. Mai degrabă este creat ceva nou în relaţie, fapt care modifică mediul
intersubiectiv. Experienţa trecută este recontextualizată în prezent, în aşa fel încât
o persoană operează din interior un peisaj mental diferit, fapt care duce la
comportamente şi experienţe noi, în prezent şi în viitor.
Poziţia noastră asupra reglării reciproce în situaţia de terapie este înrudită cu cea
descrisă de către Lachmann & Beebe (1996). Ideea noastră despre "momentul de
'acum'", cu potenţialul de a deveni un "moment de întâlnire", diferă de ideea lor de
"reliefare a momentelor afective" prin aceea că noi am încercat să oferim o
terminologie şi o descriere secvenţială detaliată a procesului care duce la aceste
momente privilegiate şi a celui care le urmează.
Suntem de acord cu mulţi gânditori contemporani care consideră că o schimbare a
stării diadice este fundamentală, dar noi localizăm apariţia acesteia în "momentul
de întâlnire" al celor care interacţionează. Poziţia noastră este similară cu aceea
adoptată de către Mitchell, precum şi cu cea a lui Stolorow & Atwood. Noi
adăugăm, totuşi acestor autori cosiderarea a celei mai mari părţi a mediului
intersubiectiv ca aparţinând cunoaşterii relaţionale implicite care se construieşte în
interiorul relaţiei împărtăşite implicit în cursul terapiei.
In consecinţă, procesul de schimbare are loc în relaţia împărtăşită implicit. In
final, anticipăm că această perspectivă asupra modificării cunoaşterii relaţionale
implicite, în timpul "momentelor de întâlnire", va deschide perspective noi şi utile
referitoare la schimbarea terapeutică.
23