CÂND CINEVA VORBEȘTE DESPRE TINE, VORBEȘTE, DE

FAPT, DESPRE EL ÎNSUȘI

De câte ori nu ți s-a întâmplat să auzi vorbindu-se despre tine în termeni nu foarte măgulitori, chiar defăimători? Fie ai spus ceva sau
ai scris ceva ce nu a fost pe placul unora, ai fost „atacat(ă)” și pus(ă) la colțul infamiei de către cei (nu mulți, din fericire) care țin să-ți
dea o lecție de viață.
De ce ni se întâmplă așa ceva, și ce avem de învățat din această lecție a vieții?
Binețe, dragă cititorule!
Te invit să citești materialul pe care l-am scris, ce are un subiect de care ne lovim frecvent, indiferent de domeniul vieții: atacurile la
persoană ale celor ce contestă totul în calea lor. Se mai numesc și hateri (de la englezul „to hate” = a urî)
Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe calea gândurilor și a rândurilor.

Ascultă ce spune cineva despre tine, și vei ști că îți va vorbi despre el/ea.
Citește ce scrie un om despre tine, și vei ști că citești propria lui poveste.
Știi de ce?
Pentru că în descrierile sale, indiferent de figurile de stil folosite (epitete, comparații, etc.), omul folosește un etalon: pe al său propriu.
Toate criteriile de apreciere sunt ale sale, iar ceea ce vede la tine e trecut prin sita proprie.
De unde să știe dacă ceva nu e bine pentru tine, decât din propria lui experiență.
De unde să știe ce fel de om ești decât dacă te compară cu el/ea, cu criteriile sale, în special cu cele ireale, pe care le-ar vrea pentru
sine, dar de care se îndepărtează din diferite cauze ce țin de orgoliu și vanitate.
Când cineva te caracterizează fără să te cunoască, fără să îl intereseze cine ești, proiectează pe tine propriile sale neputințe, limitări,
eșecuri, dezamăgiri. Altfel de unde le-ar înșirui atât de bine fără a te cunoaște?
Când cineva nu numai că nu e de acord cu tine, cu ceea ce ești, ce faci, ce spui, dar simte nevoia să te pună la punct, își vorbește sieși.
Nu ceea ce spui sau scrii este neadevărat sau fantasmagorie (așa cum îți subliniază în mod repetat), ci propria neputință de a face ceva
cu viața sa.
Există oameni a căror unică valoare este să denigreze, să scuipe pe alții dejecțiile propriei lor vieți nefericite. Ei nu vor să învețe nimic
pentru că sunt anulați de propria lor ignoranță. Cu cât persoana pe care o atacă este mai importantă, cu atât textul cu părerile și
aprecierile proprii este mai lung, mai stufos, cu mai multe argumente. De ce? Nu pentru că tu nu ai dreptate, ci pentru că ei nu au
primit și nu primesc nicio atenție din partea apropiaților.
Ei s-ar lua la trântă și cu Dumnezeu dacă l-ar întâlni în carne și oase. I-ar spune că nu așa se conduce lumea, Universul, că nu e bine ce
face, că ar trebui să-și schimbe strategia, și că ei, oamenii atotștiutori și cu părerile la purtător, i-ar putea arăta lui, lui Dumnezeu, cum
să facă totul mai bine.
Dar dacă ajungi să știi câte ceva despre astfel de oameni, vei vedea că în sufletul lor e pustiu.
Cu cât vor țipa mai tare (la propriu, sau în scris, folosind majuscule), cu atât vor să-și acopere urletul propriei lor neputințe, al
devalorizării de sine, al lipsei de direcție clară în viață.
Un om țipă atunci când crede că propria lui voce nu merită auzită, atunci când se îndepărtează de adevărul optim pentru el; când se
îndepărtează de el, de esența lui – sufletul. Și pentru a se auzi, urlă.
El, omul, crede că strigă la alții, doar că ceilalți reprezintă propria lor imagine în oglindă.

Cei ce contestă tot ce întâlnesc, ce citesc, ce aud, nu o fac pentru că ar ști mai bine care este adevărul. Nu! Nici măcar nu îi interesează
așa ceva. Singurul adevăr valabil pentru ei este că doar ei știu adevărul, doar părerea lor contează, doar vocea lor trebuie auzită. Toți
ceilalți sunt neimportanți, inculți, neștiutori, și trebuie educați și aduși pe calea adevărului absolut. Deținut de ei, desigur!
Din cauză că doar ei trebuie să aibă dreptate și ultimul cuvânt, se numesc și MEGALOMANI, sau oameni cu sindromul „Dumnezeu”.
Ei sunt cei care văd în fiecare afirmație o judecată de valoare, și nu o constatare, o observație sau o părere asumată. Pentru ei, chiar și
specialiștii într-un domeniu, aceia care vorbesc din practica experienței, sunt niște ignoranți, care vorbesc doar prostii.
De ce ajung acești oameni așa?
Pentru că au crescut într-o familie în care „a contesta” a fost verbul de bază, „asezonat” cu umilința, jignirea, batjocura.
Ai întâlnit asemenea persoane?
Dar, oare, tu nu ai făcut niciodată așa ceva, la un nivel mai mic sau mai mare?
Cu toții am făcut așa ceva, la un moment dat în viață.
Diferența este că unii se opresc, își înțeleg lecția, și fac schimbarea în gândire și comportament.
Alții, care continuă să trăiască în același mediu care i-a creat, se vor adânci mai mult în prăpastia urii și în întunericul sufletului.
Cu cât ești mai contestat, cu atât ești mai puternic, cel puțin în ochii contestatarului. În fond, nimeni nu irosește timp și energie cu o
persoană slabă, neimportantă.
Nu încerca să convingi asemenea persoane că nu au dreptate, că tu ai vrut să spui altceva, că nu au înțeles bine, și să-i aduci pe calea
înțelegerii corecte a ceea ce ai vrut să spui. Irosești timp prețios, și le alimentezi furia și ura.
Ce lecție ai de învățat în asemenea situații?
Aceea că dacă te simți ofensat(ă), jignit(ă), nedreptățit(ă) de părerea celor ce contestă tot, haterii, ai în interiorul tău lucruri
nerezolvate.
Te simți ofensat(ă) că te face cineva prost, incult sau incompetent? Așa te simți tu în interiorul tău; persoana doar a pus degetul pe
rană.
Este lecția oglinzilor.
NIMIC NU TE POATE OFENSA DACĂ ESTE UN ADEVĂR ÎN CARE CREZI ȘI PE CARE L-AI INTEGRAT ÎN TINE!
Dacă ai încredere în tine, în forțele tale, în cunoașterea și în valoarea ta, poate să vină oricine să îți urle contrariul. Tu ȘTII mai bine
cum ești!
Dar dacă nu știi, îți vor fi aduși în cale oameni care vor contesta tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, până ce nu te mai afectează
nimic.
De aceea, trebuie să le mulțumim acestor „oglinzi” ce tulbură confortul suficienței noastre, pentru că ne ajută să devenim mai buni,
mai siguri, mai liniștiți, mai împăcați cu noi.
Când cineva vorbește despre tine, vorbește, de fapt, despre el însuși.
Ascultă ce spune cineva despre tine, și vei ști că îți va vorbi despre el/ea.
Citește ce scrie un om despre tine, și vei ști că citești propria lui poveste.
Nu încerca să schimbi părerea celorlalți despre tine, ci schimbă-ți-o tu.
Și vei vedea cu surprindere că și ceilalți și-o schimbă odată cu tine.
Fii propria ta oglindă, altfel vei întâlni imagini distorsionate.
Încearcă, ce ai de pierdut?
Pe cuvânt!
Binețe, draga mea oglindă!
dr. Edith Kadar
Arad, 12 ianuarie 2018