Bazele anatomice ale ocluziei. Partea a doua.

Ocluzie statică: rapoarte interarcadice ân IM

RMM statice fundamentale: RC, IM, RP

RMM dinamice: Mișcările mandibulei: determinanți, ghidaje, interferențe
ocluzale.

A. . Poziția dinților. Alinierea lor pe arcadă.

Funcționarea optimă a aparatului dentomaxilar

depinde de modul de aliniere a dinților pe arcadă.
Poziția lor poate fi influențată de mai mulți factori:

 În timpul erupției dentare dinții sunt dirijați

să ocupe o poziție finală unde forțele antagonice
sunt în echilibru, respectiv spațiul neutral. Cele
mai importante forțe antagoniste sunt cele
exercitate de musculatura de vecinătate. Dinspre
vestibular acționează forțe labiale și bucale, dinspre
lingual forțe linguale. Deși de intensitate redusă,
aceste forțe sunt constante. Spațiul neutral este deci
locul pe arcada dentară unde forțele vestibulare și
linguale sunt egale.

Dacă pe arcadă este spațiu suficient, dintele este

dirijat spre spațiul neutral, dacă nu, apar diferite
înghesuiri dentare și poziții anormale ale dinților
vestibularizate sau lingualizate.

Un exemplu în acest sens este oferit de pacienții cu macroglosie, unde limba

mărită de volum împinge dinții erupți spre vestibular, cu o forță mai mare decît
cea exercitată de buze sau obraji. Consecutiv apare inocluzia verticală, openbite-
în regiunea anterioară.

Același fenomen apare și în cazul prezenței unei parafuncții numite deglutiție

infantilă, când deglutiția se realizează cu interpoziția limbii între dinți, ca și la
indivizii cu diferite obiceiuri, ticuri vicioase: fumătorii de pipă, sugerea
degetului, interpoziția de obiecte între dinți, etc.
 Open bite la pacient cu dentiție mixtă (stg.) și adult(dr.) cu hipertonicitate
linguală.

Poziția corectă a dinților pe arcadele dentare.

Ocluzie deschisă prin deglutiție infantilă.

Decelarea cauzelor care au produs modificarea de poziție dentară primară sau

secundară se pot obține din anamneza corect efectuată a pacientului.
 Contactul proximal dintre dinții vecini are un rol bine definit în menținerea
alinierii dinților. Există o tendință naturală de mezializare fiziologică a dinților
cu scopul final de a realiza contactul proximal cu dinții vecini. Uzura fiziologică
a suprafețelor proximale ce apare în timpul masticației duce la pierderea
temporară a contactului proximal, care se reface prin mezializarea fiziologică a
dinților mai sus amintită. Refacerea contactului proximal se va face pe o zonă
mai extinsă decât cea inițială imediat posteruptivă, cu alte cuvinte punctele de
contact se transformă în suprafețe de contact.

Dacă se extrage un dinte erupt dinții vecini au tendința să ocupe spațiul liber
nou apărut. Dintele distal se înclină coronar spre spațiul liber, mezioversiune,
mai rar se deplasează corporeal- prin translație. Dintele situat mezial se poate
înclina –distoversiune, translata cu apariția unei treme interdentare. Pierderea
contactului proximal perturbă poziția inițială a dinților provocând schimbări de
poziție care influențează relații ocluzale, fizionomia sau masticația pacientului.

Contactul ocluzal dintre dinți antagoniști previne erupția verticală după

stabilirea poziției finale posteruptive. Pierderea contactului ocluzal determină
modificări de poziție prin erupția verticală a dintelui cu tot cu procesul alveolar
–egresiune, sau prin extruzie, fenomen ce desemnează migrarea verticală a
dintelui fără proces alveolar. Migrarea poate fi combinată și cu rotația dintelui și
se produce cu un ritm individual până la obținerea unui nou contact cu
antagonistul.

B. Alinierea dinților în interiorul arcadei.

a. Planul de ocluzie. Este un plan imaginar care trece prin vârfurile cuspizilor
vestibulari și marginile incizale ale dinților mandibulari, după care se extinde
într-un plan ce include vârfurile cuspizilor vestibulari și linguali de pe partea
opusă. Practic, planul de ocluzie poate fi descompus în două curbe: una sagitală,
numită Curba Spee și o curbă transversală, numită curba Wilson. Curbura
planului de ocluzie este rezultatul poziției înclinate a dinților.
 Curba Spee sagitală (stg) curba Wilson transversală (dr.)

b. Tabla ocluzală este zona delimitată de fețele ocluzale ale dinților dinspre
vestibular spre lingual la dinții posteriori (molari și premolari).

Suprafața 
ocluzală totală 
tabla ocluzală 
100% 
50‐80% 

C. .Rapoarte interarcadice în IM.

Ocluzia statică se referă la contactele dintre dinţii inferiori şi superiori atunci

când aceştia se găsesc în intercuspidare maximă şi mandibula nu se mişcă
(Davies şi Gray*)

Lungimea arcadelor este aproape egală, mandibula este ușor mai mică. Lățimea
arcadei maxilare este mai mare decât cea mandibulară, dinții maxilari sunt
poziționați mai vestibular. Astfel se poate spune că arcada mandibulară este
circumscrisă de arcada maxilară. Această poziționare previne interpoziția
obrazului, a buzei sau a limbii în timpul masticației.
Evaluarea rapoartelor imterarcadice se realizează prin examinarea pacientului
sau a modelelor în ghips ale arcadelor dentare poziționate în relația de ocluzie
IM. Această examinare se face separat în cele 3 planuri de referință: sagital
(antero-post.), transversal (orizontal) și vertical (frontal).

a. Rapoartele interarcadice în plan sagital se examinează din normă laterală

(profil) și se cercetează următoarele repere:

 Reperul molar. Cheia lui Angle.

Poziția corectă neutrală este reprezentată de poziția șanțului intercuspidian

vestibular al molarului 1 mandibular în dreptul vârfului cuspidului
meziovestibular al molarului 1 maxilar. (stg.)

Raportul distalizat apare în situația în care reperul mandibular este situat de

reperul maxilar. (mijloc)

Raportul mezializat semnifică poziția mezializată a reperului mandibular. (dr.)

Se poate observa că diagnosticul se pune pe baza poziției reperului mandibular.

În funcție de acest raport, pacienții sunt împărțiți în 3 clase de ocluzie:

Ocluzie neutrală clasa I

Ocluzie distalizată clasa a II-a

Ocluzie mezializată clasa a III-a.

Dacă molarul 1 mandibular sau maxilar lipsește, cheia lui Angle nu poate fi
evaluată.
 Reperul canin.
 Situația neutrală presupune ca vârful caninului madibular să fie situat în
dreptul nișei masticatorii dintre C și IL maxilari.
 Variantele patologice sunt raport distalizat și mezializat, în funcție de
poziția reperului mandibular (vârful caninului) fațî de nișa masticatorie
antagonistă.

Raport neutral la dintele 43.

Raport distalizat la dintele 43.

Raport mezializat la dintele 43.

Se poate observa și raportul mezializat la nivelul Cheii lui Angle.

 c. Reperul incisiv.

Se examinează poziția incisivilor

mandibulari în raport de cei
maxilari, din aceeași normă
laterală.

Poziția neutrală ideală este

psalidodontă, când fața
vestibulară a incisivilor
mandibulari se află în contact cu fața
palatinală a celor maxilari.

Distanța orizontală măsurată între cele două

suprafețe (vestibulară mandibulară și
linguală maxilară) se numește overjet și
reprezintă gradul de acoperire al incisivilor
inferiori de către cei superiori în plan sagital.

Se admite ca neutrală și poziția cap la cap a incisivilor, numită labiodontă. În

această situație overjet-ul este 0.

Variantele patologice în plan sagital sunt

următoarele:

Inocluzie sagitală este un raport patologic prin

lipsa contactului dintre fața vestibulară a dinților mandibulari cu fața palatinală a
celor maxilari. Dinții sunt poziționați sagital corect dar nu sunt în contact. Ca
atare, între fața vestibulară a incisivilor inferiori și fața linguală a celor superiori
există un spațiu de inocluzie. Această situație
caracterizează anomaliile demtomaxilare clasa
aII-a Angle, când incisivii maxilari se află într-o
poziție vestibularizată față de spațiul neutral.
Valoarea ovejetului în această situație reprezintă
valoarea inocluziei sagitale.
  Ocluzie inversă frontală cu contact dento-dentar sau fără contact (cu
inocluzie sagitală). În această situație incisivii mandibulari sunt într-o
poziție anterioară față de cei maxilari astfel încât se inversează raportul
fețelor dentare. Acest tip de raport caracterizează anomalia dento
maxilară cunoscută drept prognatism mandibular. În aceste situații vorbim
de un overjet negativ.

b. rapoarte interarcadice în plan

transversal.

Examinarea se face din normă

frontală și se evaluează reperele molar,
canin și incisiv.

a. Reperul molari și premolari este reprezentat în fapt de poziția molarilor și

premolarilor mandibulari în raport de cei maxilari. Raportul neutral semnifică
poziția cuspizilor vestibulari mandibulari în dreptul șanțului principal
meziodistal al celor maxilari.

Situațiile patologice se referă la acele poziții dentare modificate în care dinții nu

sunt situați în spațiul neutral. Evaluarea se face în funcție de poziția reperului
mandibular. Prin urmare se pot întîlni diferite situații:

 Ocluzie lingualizată, când cuspizii vestibulari mandibulari sunt situați

lingual față de șanțul MD al celor maxilari. Uneori contactul în IM se
realizează între cuspizii V mandibulari și cei linguali maxilari. Alteori
contactul lipsește în plan transversal și apare un spațiu numit inocluzie
transversală.
 Ocluzie cap la cap, când cuspizii omologi sunt în contact ( cei vestibulari
între ei și la fel cei linguali)
 Ocluzie inversă laterală, când
rapoartele se inversează față de situația
neutrală și cuspizii vestibulari mandibulari
circumscriu pe cei maxilari, care vin în
contact cu șanțul MD al dinților mandibulari.
Rapoartele inversate pot fi și cu inocluzie .
 Rapoarte inverse laterale

b. reperul canin. Poziția neutrală este cea în care fața vestibulară a caninului
inferior este în contact cu fața linguală a caninului superior. Variațiile patologice
ale acestui reper sunt numeroase cauzate de pozițiile ectopice frecvente ale celor
2 canini.

 Inocluzie transversală
 Raport lingualizat, cu inocluzie transvesală
 Raport invers, când fața linguală a caninului inferior se află în contact cu
fața vestibulară a celui superior. Cel mai adesea poziționarea inversă a
celor 2 canini se însoțește și de inocluzie transversală.

c. reperul incisiv. Examinarea constă în evaluarea poziției liniilor interincisive

maxilară și mandibulară , precum și corespondența medienelor celor 2 maxilare,
prin poziția frenurilor labiale. Rapoartele neutrale corespund situației clinice
când liniile coincid . Variațiile patologice sunt legate de devierea laterală (stg.
sau dr. ) a linei interincisive, respectiv medienei mandibulare față de linia
corespondentă de la maxilar. Evaluarea se face și la fiecare maxilar în parte
privind corespondența linei interincisive cu mediana.
 Corespondență liniilor interincisive

Linia interincisivă mandibulară deviată la dreapta cu 3mm.

3. rapoarte interarcadice în plan vertical. Se evaluează din normă frontală la

următoarele repere:

a. molari și premolari. Poziția neutrală este marcată de supraacoperirea dinților

laterali mandibulari de către cei maxilari cu înălțimea unui cuspid. Patologic,
pot exista diferite grade de supraacoperire ½ sau 1/1 când există rapoarte
lingualizate sau inverse complete la acești dinți. Un alt raport patologic este
inocluzia verticală.

b. reperul canin

c. reperul incisiv.

La grupul frontal (reperele b și c) pot exista următoarele situații:

 Raport/ocluzie neutrală când dinții mandibulari sunt acoperiți de cei
maxilari până la 1/3 din înălțimea coronară. Acoperirea verticală se
numește overbite (OB) . Pentru ocluzia labiodontă OB=0

Raport neutral vertical la incisivi

 supraacoperire, atunci când valoarea OB este mai mare de 1/3

Supraacoperirea se mai numește și deep bite . 

Ocluzie adâncă 11,21, cu acoperire de 1/1 . 
inocluzie verticală laterală dreapta.  

 Inocluzie verticală , când OB are valori negative. Se mai numește și open

bite
 Raport cap la cap lateral dreapta, inocluzie 
verticală la 13, 12, 11, inocluzie sagitală inversă 
la 11cu 41,42.  

Inocluzie verticală de la 13‐23. Ocluzie cap 
la cap laterală.  

D. Relația centrică.

Scopul tratamentelor restauratoare dentare este obținerea de contacte ocluzale

posterioare stabile, astfel încât relațiile ocluzale după tratament să se armonizeze
cu o poziție optimă a condililor în fosa glenoidă, numită relație centrică.

Relația centrică (RC) este o RMM care definește o poziție superioară și

anterioară a condililor în fosa articulară, cu contactul complexului disc-condil
realizat la nivelul EA, conform definiției din GPT-5 (glosarul de termeni
protetici). Se precizează că poziția este independentă de contactele dento-dentare
și poate fi determinată clinic atunci când li se imprimă condililor mandibulari o
direcție anterioară și superioară. În această poziție mandibula poate realiza
mișcări de rotație pură în jurul unei axe orizontale pe care o vom numi axă
balam terminală (ABT).

Alți autori definesc RC ca poziția

limită posterioară funcțională a
mandibulei față de maxilar spre care
și dinspre care se pot realiza mișcări
de lateralitate. Ei precizează că
acest raport există la diferite grade
de separație mandibulo-maxilară și
că RC se află în apropierea ABT (GPT-3).

Definiții apropiate ale poziției de RC precizează suplimentar că raportul

mandibulo-maxilar existent este unul neforțat (GPT-1).Alții includ și noțiunea
de poziție simetrică.

Autorii români (Ene, Sava, 1979) propun o definiție în care precizează că RC

este poziția cea mai înaltă, cea mai posterioară și neforțată a condililor în
cavitatea glenoidă și adaugă la definiție caracterul de simetrie. Alți autoru
români (Bratu, Tuculescu, 2001) optează pentru definiția formulată de ASH,
care spune că RC este un raport mandibulo-maxilar în care condilii și discurile
articulare se găsesc în poziția cea mai simetrică și superioară. Ei mai precizează
că acest raport este greu de definit anatomic dar poate fi determinat clinic prin
poziția în care mandibula realizează numai mișcări de rotație de până la 25mm,
în jurul unei axe balamale terminale. Se precizează totuși că poziția ansamblului
disc-condil este cea mai superioară în contact cu panta distală a tuberculilor
articulari.

Analizând aceste definiții putem concluziona că RC este un raport mandibulo

maxilar care poate fi determinat clinic în care poziția complexului disc-
condil este din punct de vedere anatomic o poziție limită superioară și
anterioară în fosa glenoidă, deoarece complexul disc-condil este în contact
cu EA.(eminenta articulară) Caracterul simetric se referă la centrarea
condililor în fosa glenoidă, dar simetria absolută nu poate fi constantă deoarece
morfologia celor două ATM este rar identică. Trebuie precizat că mișcarea de
coborîre a mandibulei din RC pe o distanță de maxim 25 mm se efectuează
exclusiv prin rotația condililor în etajul inferior articular, fără să existe translație
pe panta articulară. Rotația condililor se face în jurul ABT, numită așa deoarece
este axa de rotație limită. La deschideri mai mari ale gurii de 25mm condilii
mandibulari efectuează rotație combinată cu translație. În acest caz rotația se
face tot în jurul unei axe balamale care nu mai este terminală, deoarece condilii
efectuează simultan translație și nu mai sunt centrați în fosa glenoidă, nu se mai
află În RC.
Definirea RC ca o poziție posterioară limită de către unii autori poate aduce
confuzii de interpretare, deoarece anatomic condilii nu se află în contact cu
peretele posterior al fosei glenoide. Atributul de poziție posterioară al RC
sugerează mai degrabă faptul că RC este dintre toate pozițiile funcționale poziția
limită posterioară în care se află condilii în fosa mandibulară. Într-adevăr, RC
este o poziție funcțională în care se efectuează masticația alimentelor dure,
deglutiția și deglutiția nocturnă a salivei. În alte momente funcționale poziția
condililor în fosă este una inferioară și anterioară în raport cu RC, ceea ce pe
unii autori i-a determinat să definească RC ca poziție limită posterioară și
superioară.

În poziționarea mandibulei în RC un rol important îl joacă ligamentul

temporomandibular, care limitează ascensiunea condilului în fosa articulară. Din
acest motiv se precizează că RC este o poziție ligamentară.

Concepte mai noi descriu RC ca o poziție musculo-scheletală , neforțată,

obținută clinic prin conducerea bimanuală sau prin facilitarea contracției
musculare care va poziționa în mod natural, firesc mandibula în această poziție.

RC este o poziție de referință pentru montarea în articulator a modelelor superior

și inferior ale arcadelor dentare. După unii ideal RC tebuie să coincidă cu IM.

RC est o poziție terminală prin definiție. Nefiind dependentă de prezența

dinților pe arcadă RC este o poziție relativ constantă , care poate fi utilizată ca
RMM de referință în tratamentul pacienților edentați total ca și a pacienților
dentați, fără ocluzie sau ocluzie instabilă. Acest lucru este posibil, deoarece RC
poate fi materializată prin ABT
care se determină clinic se
înregistrează la pacient cu ajutorul
arcului facial după care se
transferă în laborator pe articulator.
Transferul ABT permite
clinicianului să furnizeze
tehnicianului date despre poziția
arcadei maxilare față de ABT. Ca
atare, pentru a putea obține RC pe
modelele montate în articulator este
necesară și o determinare clinică la nivelul arcadelor dentare, care se
înregistrează și se transferă tehnicianului în laborator. Această înregistrare se
face cu materiale speciale care se aplică între arcadele dentare mandibula fiind
poziționată în RC.

RC este un raport mandibulo-maxilar care se poate realiza cu și fără contacte

ocluzale. ORC, ocluzia în relație centrică este poziția de RC în care se stabilesc
contacte ocluzale bilaterale simultan. Prezența unui contact ocluzal unilateral în
RC crează o situație de instabilitate a acestei poziții în care sunt prezente forțe
musculare suplimentare (contracții ale pterigoidienilor laterali) care preiau
funcția de stabilizare a condililor în fosa articulară. Solicitarea prelungită duce
uneori la oboseală musculară, apariția de spasme și chiar durere pe care
pacientul încearcă să le evite. De aceea poziționarea clinică a mandibulei în RC
în situația existenței unui contact prematur unilateral poate fi împiedicată prin
contracții musculare involuntare, de apărare.

Rc este considerată cea mai stabilă poziție ortopedică, ceea ce determină

clinicianul să o considere și poziție diagnostică de referință în analiza RMM de
ocluzie. În același timp RC reprezintă RMM ce se utilizează în tratamentul
protetic atunci când IM este instabilă sau absentă.

Adaptara intraorală a restaurărilor directe și indirecte, corecturile ocluzale

preprotetice sau cele din disfuncția temporo-mandibulară în fapt orice
intervenție ireversibilă la nivelul relațiilor ocluzale necesită ca punct de plecare
și evaluare poziționarea mandibulei în RC.

În concluzie, RC este o RMM de referință cu importanță practică pentru

diagnosticul clinic și tratamentele restauratoare prin atributele sale: poziție
diagnostică, funcțională, constantă, ce poate fi reprodusă în afara cavității bucale.

E. Intercuspidarea maximă

Intercuspidarea maximă este RMM cu contacte deno-dentare maxime. Poziția

condililor mandibulari este centrată în fosa articulară și ca atare IM este o
poziție centrică ca și RC .

Între cele 2 poziții apar însă o serie de deosebiri:

  IM este o RMM cu contact dento-dentar totdeauna. Numărul maxim de
contacte ocluzale caracterizează această poziție ca fiind una de forță
musculară, fapt dovedit EMG. În același timp numărul mare de contacte
ocluzale conferă poziției caracterul de stabilitate.
 IM poate deveni instabilă sau se poate pierde, deci are un caracter
inconstant de-alungul vieții
 IM este dependentă de prezența contactelor ocluzale.
 IM se poate modifica datorită unor obstacole ocluzale prezente în RC,
consecutiv migrărilor dentare sau tratamentelor efectuate de medicul
dentist (odontale, protetice, ortodontice)
 IM poate fi duală sau multiplă la pacienți cu anumite anomalii dento-
maxilare sau cu restaurări ce crează instabilitate centrică.

IM prezintă o serie de alte caracteristici:

 Este cea mai frecventă poziție funcțională determinată, înregistrată și

transferată în laborator pentru realizarea restaurărilor protetice fixe, dacă
este poziție stabilă.
 Este poziția finală după incizia și triturarea alimentelor, parte componentă
a ciclului masticator.
 Poate coincide cu RC când pacientul are o poziție centrică unică, numită
Point Centric, statistic prezentă la cca. 13% din populație.
 Poate fi într-un raport de Long Centric față de RC, când vorbim de două
poziții centrice la pacient: ORC și IM. Între cele două poziții centrice se
înregistrează o glisare fiziologică sagitală de cca 0,2-1,2mm, valoarea
maximă fiind de 2,5mm.
 Libertatea de mișcare sagitală se completează și cu un grad de libertate
transversală, numit wide centric.

Analizând raportul celor 2 poziții centrice ORC și IM se poate concluziona

că la majoritatea indivizilor (87%) există o libertate de mișcare a condilului
(freedom in centric ) atît în plan sagital cât și în plan transversal, între cele 2
poziții centrice.

Utilitatea acestor noțiuni apare în tratamentul restaurator al arcadelor dentare.

Ideal, orice restaurare coronară trebuie realizată în RC cu posibilitatea de a
asigura libertatea de mișcare in centric, mai ales LC. Practic modelajul
ocluzal trebuie să asigure contacte ocluzale de tip vîrf cuspid-fund fosă, care
vor permite glisarea mandibulei între cele 2 poziții centrice în momentele
funcționale. Fac excepție de la regulă protezele mobilizabile, unde
necesitatea de a obține stabilitatea obligă la respectarea unui raport de Point
centric. Contactele ocluzale vor fi modelate astfel încît să fie cât mai
numeroase (tripodice) iar IM va coincide cu ORC.

F. IM de necesitate .IM de obșnuință.

IM de necesitate este o relație ocluzală secundară unor obstacole ocluzale ce

intervin pe traseul ORC-IM sau la închiderea gurii (restaurare directă sau
indirectă înaltă, durere dentară la presiune axială). Pacientul evită producerea
acestor contacte ocluzale și prin urmare va îchide gura într-o altă poziție de
IM pe care o vom numi IM de necesitate.

Dacă obstacolul ocluzal este recent și medicul îl înlătură prin șlefuire

selectivă, sau prin tratamentul durerii dintelui cauzal, mandibula își va relua
traiectoria normală de închidere în IM.

Persistențăa timp îndelungat (luni sau ani de zile) a obstacolului ocluzal va

detrmina modificarea engramei de închidere a gurii și astfel ocluzia de
necesitate se va transforma în IM de obișnuință. Depistarea tardivă a
obstacolului ocluzal cauzator și îndepărtarea lui în această situație nu va
determina revenirea la traseul de de închidere normală, a gurii.

Noua situație apărută-ocluzia de obișnuință- va determina reacții complexe

de adaptare a ADM, manifestate prin: uzura dinților, modificarea engramei
masticatorii, traumă ocluzală parodontală, remodelarea suprafețelor articulare
temporo-mandibulare. Adaptarea poate fi funcțională ani de zile sau poate fi
cu efecte negative asupra structurilor ADM. Astfel pot apare semne și
simptome de disfuncție temporo-mandibulară.

În consecință examenul clinic va include o evaluare atentă a relațiilor

ocluzale în vederea depistării pe cât posibil a contactelor premature prezente
în ORC, IM sau chiar în dinamica mandibulară (interferențe și contacte
premature în propulsie și lateralitate).

Prezența unui obstacol ocluzal recent obligă medicul la îndepărtarea lui cât
mai rapidă pentru a evita transformarea ocluziei de necesitate în una de
obișnuință. Dacă obstacolul depistat este vechi și se suspicionează o ocluzie
 de obișnuință atitudinea terapeutică este influențată de mai multe aspecte. De
cele mai multe ori tratamentul ocluziei de obișnuiță include mai multe etape:

 Amendarea simptomatologie musculo-articulare(durere, spasme)

 Eliminarea obstacolului ocluzal
 Refacerea unor relații ocluzale funcționale (ORC cu contacte
bilaterale, IM stabilă , ghidaje dentare corecte în propulsie și
lateralitate, etc.)
 Refacerea funcțională optimă a masticației, fizionomiei sau fonației.

În concluzie, profilaxia IM de necesitate este un scop terapeutic în sine care se

obține prin adaptarea corectă a restaurărilor coronare în cadrul echilibrării
ocluzale finale, manoperă care evită riscul apariției unor obstacole ocluzale.
Prevenirea ocluziei de obișnuiță se face prin echilibrare ocluzală preprotetică,
deoarece după efectuarea restaurărilor, mai ales cele protetice fixe dizarmonia
ocluzală se accentuează și o dată instalată ocluzia de obișnuință este mult mai
greu de tratat.

G. Relația de postură a mandibulei.

Postura mandibulei este o RMM care se realizează fără contacte dento-dentare.

La nuvelul arcadelor dentare se creează un spațiu, numit spațiu de inocluzie
fiziologică (SIF), care are valori diferite : 2-4 mm la nivelul premolarilor, 1,8-
2,7mm la nivelul molarului 1 cuspidul meziovestibular. Lipsa contactelor
dentare pune în repaus ligamentele parodontale.

Această RMM a fost numită mult timp poziție de repaus, deoarece ea

corespunde lipsei de activitate specifică ADM (masticație, fonație, mimică).
Trebuie precizat însă că postura mandibulei se obține printr-un echilibru
muscular realizat de grupele musculare antagoniste (ridicători și coborîtori)
aflate într-o contracție tonică nefiind vorba de repaus muscular, ci doar
parodontal.

Relația de postură este o poziție de referință în examinarea clinică și tratamentul

restaurator al arcadelor dentare, care se menține relativ constantă la momentul
evaluării ea nefiind influențată de prezența dinților sau a contactelor ocluzale.
Astfel se definește o dimensiune a etajului inferior al feței (măsurată Sn-Gn)
caracteristică relației de postură numită dimensiune verticală de repaus.
 Utilitatea practică apare atunci când IM este instabilă sau absentă și, pentru
restaurarea arcadelor dentare este nevoie de stabilirea unei valori corecte a IM.
Prin scăderea valorii SIF din valoarea DVR se obține valoarea DVO, ce
corespunde dimensiunii vericale de ocluzie.

DVO= DVR – SIF

Această formulă devine valoroasă în tratamentul edentației totale și parțiale fără

contacte dento-dentare, pentru determinarea IM la nivelul viitoarelor lucrări
protetice.

Noua DVO stabilită de medic în baza formulei aplicate se verifică prin teste
funcționale, dintre care testul fonetic este cel mai ușor de aplicat. La pronunția
cuvintelor ce conțin sunetele s și z spațiul interrcadic este cel mai mic, sub 1mm,
deci la o dimesiune verticală a etajului inferior foarte apropiată de DVO. Dacă
valoarea DVO este prea mare, spațiul minim de vorbire se va anula și pronunția
sunetelor s și z se va face cu contact dento-dentar, ceea ce produce un zgomot
dezagreabil. În cazul unei valori prea mici a DVO spațiul minim fonetic se va
mări și pronunția sunetelor s ți z va fi șuierată, cu emisie de salivă. Testul
fonetic este util și pentru verificarea DVO la pacienții cu uzură dentară
generalizată și restaurări protetice când se suspicionează modificări de DVO.

DVO 
DVO  micșorată 
normală DVO 
mărită 
Spatiul 
minim de 
Spațiul minim  vorbire mărit  
de vorbire  
micșorat 

DVR poate fi influențată de numeroși factori:

 Poziția corpului. DVR este mai mare în ortostatism

 DVR mai mică în stare de veghe, decât în somn
 Stresul psihic diminuă SIF, uneori până la anulare, dinții sunt în contact,
pacientul face bruxism.
 Efortul fizic diminuă DVR
 Medicamente miorelaxatoare, antidepresive cresc DVR
  Respirația orală mărește inocluzia fiziologică posturală
 Durerea dentară la atingerea dintelui crește DVR

Trebuie menționat că repausul electromiografic (tonus zero) determină un

spațiu interarcadic de 8-10mm la nivelul incisivilor și este diferit de repausul
postural unde se înregistrează contracția tonică a ridicătorilor.

Alte poziții diagnostice ale mandibulei sunt legate de dinamica mandibulară:

CCP și CCL poziții terminale ale mișcărilor excentrice cu contact dento-dentar.

H. Mișcările mandibulei

Mișcările mandibulei sunt în general mișcări de rotație complexe

tridimensionale. După Schilingburg ele pot fi clasificate în 3 categorii :

 Mișcări efectuate după un ax orizontal, în plan sagital. Mișcarea de rotație

pură în ABT a condililor mandibulari
 Mișcări efectuate după un ax vertical în plan orizontal. Mișcarea de
lateralitate mandibulară dreapta și stânga, centrul de mișcare este axul
vertical ce trece prin condilul lucrător
 Mișcări efectuate după un ax sagital. Mișcarea spre anterior a condilului
nelucrător.

O altă abordare mai didactică a mișcărilor mandibulare propune o clasificare

după mai multe criterii:

1. mișcări simple de rotație sau translație și mișcări compuse: rotație și translație

2. mișcări în plan sagital, vertical, orizontal

3. mișcări funcționale/automatizate și maxime/ comandate

4. mișcări cu și fără contact dento-dentar.

Determinanții mișcărilor mandibulare.

Amplitudinea și direcția mișcărilor mandibulare este influențată de anumiți

factori pe care îi vom numi determinanți. Aceștia sunt reprezentați de cele 2
ATM arcadele dentare și sistemul neuromuscular.

a. ATM sunt determinanți anatomici, numiți și posteriori datorită topografiei.

Aceștia influențează mai ales amplitudinea mișcărilor în sensul că determină
valoarea maximă a acestora: DM,PM,LM. ATM sunt considerate factori relativ
ficși, ce nu pot fi modficați decât prin traumatism direct, chirurgical sau prin
boli specifice (artroză anchiloză). Altfel spus, medicul dentist nu poate modifica
prin terapia restauratoare aplicată acest determinant.

Direcția de mișcare este mai puțin influențată de ATM dar există anumite
particularități morfologice care sunt implicate. La deschiderea gurii și propulsia
mandibulei traseul de mișcare poate fi influențat de înclinarea sagitală a
pantei articulare pe care translatează condilii mandibulari.

Panta abruptă (stg) panta lină (dr.)

Un alt element anatomic este reprezentat de ligamentul temporomandibular.

Laxitatea sau rigiditatea excesivă a acestui ligament modifică deplasarea
condilului lucrător în lateralitate, deplasare pe care o vom numi mișcare Bennett.
În cazul unui ligament rigid mișcarea Bennett este de amplitudine mică sau chiar
poate lipsi. O altă caracteristică anantomică care poate influența mișcarea
Bennett este poziția condilului nelucrător în raport cu peretele medial al
fosei glenoide. Relația foarte apropiată a celor 2 elemente anatomice va
modifica traiectul condilului nelucrător în lateralitate.

b. arcadele dentare sunt cel de al doilea determinant anatomic, anterior, care

influențează prin morfologia coroanelor dentare, alinierea dinților și relațiile
ocluzale direcția de mișcare și amplitudinea mișcărilor cu contact dento-dentar
efectuate de mandibulă.

La nivelul dinților frontali maxilari sunt importante: panta incisivă și panta

caninului care influențează propulsia,respectiv lateralitatea mandibulei. O pantă
abruptă va determina o mișcare mai amplă în plan vertical, în timp ce o pantă
mai lină va determina o deplasare mai mare anterioară, în plan orizontal. Un al
doilea factor de influență este reprezentat de gradul de acoperire în plan vertical
(OB) și în plan sagital (OJ) al incisivilor. Valori mari ale acestora determină o
amplitudine mai mare a mișcărilor pe care le face mandibula pentru incizia
alimentelor.

În al treilea rând, relațiile interarcadice În IM la nivelul dinților frontali pot

aduce multiple modificări ale mișcărilor mandibulare. Astfel ocluzia labiodontă
anulează necesitatea propulsiei mandibulei pentru incizie, ocluzia inversă
frontală face inutilă propulsia mandibulei pentru incizie, inocluzia sagitală sau
verticală la nivel frontal ca și diferite malpoziții primare sau secundare ale
dinților frontali modifică traiectul mandibulei în propulsia efectuată cu contact
dento-dentar. Panta caninului maxilar poate fi abruptă sau lină și influențează
astfel amplitudinea mișcării de lateralitate, producând o desocluzie mai rapidă și
mai mare pe partea nelucrătoare.

Morfologia ocluzală a dinților laterali este corelată cu diferite aspecte legate de

dinamica mandibulară. Înălțimea cuspizilor și adâncimea foselor și șanțurilor
ocluzale este determinată de înclinarea pantei articulare, a pantei incisive
maxilare, orientarea planul de ocluzie și geometria curbei sagitale SPEE,
caracterul imediat sau progresiv al mișcării Benett.

În același context, orientarea șanțurilor și crestelor ocluzale este condiționată

pentru fiecare dinte lateral de distanța sa față de condilul pivotant și planul
mediosagital, distanța intercondiliană și caracteristicile mișcării
Benett( amplitudine, direcție, caracter imediat sau progresiv). Relațiile
interarcadice la nivelul dinților laterali pot modifica parametrii de mișcare atât în
lateralitate cât și în propulsie. Malpoziții primare sau secundare pot genera
conflicte ocluzale nedorite în timpul mișcărilor.

Determinantul anterior spre deosebire de cel posterior nu este un factor fix, ci

variabil. El se poate modifica prin patologia coronară existentă și prin
intervenția terapeutică restauratoare.
În concluzie, componenta anterioară a arcadelor dentare, incisivii și caninii
intervin în mișcările excentrice ale mandibulei propusia și lateralitatea, iar
sectorul lateral, molarii și premolarii au un rol major în stabilirea pozițiilor
centrice IM și ORC.

c. determinantul neuromuscular este reprezentat de musculatura mobilizatoare

a mandibulei, care include și grupe musculare ce intervin în realizarea tonusului
postural:

Temporali, masteri, pterigoidieni laterali și mediali, digastrici (PAD),

suprahioidieni(milo- și genio-hioidian), m.limbii, m.gâtului și ai cefei, etc (Zafar,
2000)

Determinantul neuromuscular este cel care realizează practic mișcările

mandibulare. Prin acțiunea sa limitează mișcările de amplitudine maximă
permise de articulație la mișcări mai puțin ample, adaptate nevoilor funcționale:
incizie, triturarea alimentelor, vorbit, cântat, căscat, mimică, etc. Activitatea
musculară este coordontată central pentru mișcările voluntare și periferic pentru
cele automatizate, reflexe. Amplitudinea și direcția mișcărilor este influențată de
acest determinant. În baza receptorilor senzoriali specializați (exteroreceptori
sau proprioreceptori) sunt preluate informații despre orice schimbare de poziție a
condililor mandibulari sau ale dinților, la valori de ordinul
micronilor.Informațiile ajunse pe căi ascendente la cortex se transformă în
engrame de mișcare individualizate. Patologia musculară manifestată prin
spasme, trismus, durere, paralizie leziuni structurale limitează, anulează sau
modifică traiectoria deplasării mandibulei pentru evitarea simptomelor neplăcute
menționate.

Diagrame de mișcare

Dinamica mandibulară este compusă din mișcări tridimensionale, fiecare punct

de pe mandibulă având o traiectorie proprie. Studiul clinic al acestor mișcări este
necesar pentru înțelegerea dinamicii mandibulare corelată cu incizia, triturarea
alimentelor, deglutiția, vorbirea, etc.
Metoda cea mai elocventă de materializare și de înțelegere a mișcărilor
mandibulei a fost descrisă de Posselt care reduce studiul la mișcările unui singur
punct de pe mandibulă punctul interincisiv mandibular. În acest mod. Se obține
un traseu complex tridimensional al traiectoriilor punctului interincisiv
mandibular, care a fost denumit bicuspoidul lui Posselt. Pentru înțelegerea facilă
a mișcărilor Posselt propune descompunerea mișcărilor de propulsie și
lateralitate într-un singur plan, ceea ce a condus la obținerea unor diagrame de
mișcare mai simple.

Diagrama sagitală (Diagrama Posselt) cuprinde aria mișcărilor maxime efectuate

de punctul interincisiv mandibular în plan sagital. În această diagramă pot fi
studiate 2 mișcări: deschiderea gurii și propulsia cu contacte dento-dentare. (B).
În diagrama frontală/verticală poate fi evaluată mișcarea de lateralitate (A) iar
diagrama orizontală/transversală permite
identificarea poziției de RC și amplitudinea
mișcărilor de lateralitate prin arcul gotic) (C).

Metoda este utilă deoarece permite vizualizarea ariei

maxime de mișcare a mandibulei în cele 3 planuri
(DM, PM, LM ) identificarea pozițiilor de referință
ORC,IM, CCP, CCL, R ( postura mandibulei) și
caracteristicile de mișcare imprimate de
determinanții mișcărilor mandibulare. (înclinarea
pantelor de ghidaj în propulsie traseul IM-CCP, sau
în lateralitate (traseul IM-CCL).
 B 
C 
A 

Totodată, în interiorul ariilor maxime se pot identifica ariile de mișcări

funcționale: masticația și fonația.

A. aria miscarilor în plan frontal (diagrama frontală)

B aria mișcărilor în plan sagital (diarama sagitală)

C. aria mișcărilor în plan orizontal.

1. Propulsia mandibulei cu
contacte dento-dentare: limita
superioară a diagramei sagitale.

2. lateralitatea mandibulei cu
contacte dento-dentare: limita
superioară a diagramei frontale
(verticale)

3. aria mișcărilor în plan orizontal

(transversal)