SUPORT DE CURS

DISCIPILINA PSIHIATRIE

Termenul semiologie (provine din semeion = semn şi logos = cuvânt, discurs) reprezintă studiul
semnelor şi simptomelor în vederea stabilirii diagnosticului, corelat cu investigaţiile paraclinice.
Semnuleste reprezentat de manifestările obiective şi observabile ale tulburării (de ex., febră,
edem, suflu, midriază etc.).
Simptomul este constituit din informaţiile oferite de pacient privind modul de percepţie a stării
de sănătate; sunt experiente subiective descrise de pacient (de ex., cefalee, insomnie, dispoziţie depresivă,
astenie, dispnee etc.).
Sindromul reprezintă grupuri de semne şi simptome întâlnite în diverse tulburări.
Boalaeste o deviere, abatere de la starea de sănătate care are consecinţe nedorite privind confortul
personal şi activităţii sociale.
Caracteristici în psihiatrie:
-Simptomele bolii psihice nu se manifestă în mod direct, ci sunt evidenţiate în comportament
(motor, verbal) – semiologie fără semne;
- Simptomul nu face trimitere la un anumit organ, nu este tributar relaţiei anatomoclinice;
- Simptomul este fluctuant, schimbător sub influenţa stării psihice actuale şi al contextului prezent
sau general (sociocultural, istoric);
- Culegerea informaţiilor privind starea de sănătate presupune un demers de durată, nealgoritmic;
complex- presupune analiza şi prelucrarea informaţiilor provenite de la alte specialităţi;
Interpretarea datelor este comlplexă, presupune participarea mai multor specialişti.
Scopul cunoaşterii semnelor şi simptomelor
Sunt importante, permiţând specialistului să:
- stabilească un diagnostic corect;
- stabilească şi să conducă efectiv tratamentul;
- prevedă prognosticul afectiunii în cauză;
- comunice inteligibil cu alţi specialişti.

FUNCŢIILE PSIHICE
- Procesele de cunoaştere (cognitive): senzaţii, percepţii, atenţia, memoria, gândirea, limbajul,
imaginaţia;
-Procesele afective: dispoziţia, reacţiile afective – emoţiile, sentimentele, pasiunile;
- Procesele conative: motivaţia, voinţa, activitatea, comportamentul.

SEMIOLOGIA PROCESELOR PSIHICE

Psihopatologia senzorialităţii
Suntdiferenţiate două tipuri de tulburări: cantitative şi calitative.
a) Tulburările cantitative
Sunt determinate de modificarea pragului senzorial.
Hiperestezia senzorială- scădere a pragului senzorial ce determină o suprasensibilitate la stimuli
subliminali (de exemplu, picătura apei de la robinet, scârţâitul uşii sunt percepute cu o sonoritate mult
mai ridicată decât în realitate). Cenestopatiile- o formă de hiperestezie caracterizată printr-o tulburare a
percepţiei intero şi proprioceptive. Sunt senzaţii difuze cu sediul variabil, care nu sunt declanşate de o
modificare organică. De ex., furnicături sau parestezii (amorţeli) care apar pe membrele superioare sau
inferioare de la degete până la articulaţia pumnului, cotului sau umărului, respectiv glezna sau genunchii;
cefaleea poate avea caracter migrator de la regiunea occipitală către cea frontală sau parietală.
Hipoestezia- ridicarea pragului senzorial astfel încât are loc o scădere a receptivităţii pentru
diverşi stimuli.
Sinestezia - perceperea simultană a unui stimul pe căi senzoriale diferite receptate la nivelul unui
analizator (ex. audiţie colorată).
Agnoziile- deficite psihosenzoriale care determină incapacitatea persoanei de a recunoaşte
obiectele după calităţile lor senzoriale (analizatorii, receptorii periferici şi calea fiind intacţi). Această
pierdere a capacității de percepere se poate limita la un singur analizator, cum ar fi auzul, vederea
(obiectelor, a literelor, a culorilor), tactil.
b) Tulburările calitative
Iluziile- reprezintă percepţia deformată a unor obiecte sau fenomene existente în realitate. Iluziile
patologice sunt clasificate după fiecare analizator:.vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile,
interoceptive. Pacienţii nu sunt convinşi de caracterul patologic şi îşi modifică comportamentul.
După modalităţile senzoriale sunt identificate:
Iluzii vizuale – metamorfopsii (obiectele sunt deformate): macropsii (obiectele par mai mari);
micropsii (obiectele par mai mici); dismegalopsii (obiectele sunt alungite sau lărgite); poropsii(distanţa
dintre obiecte este modificată); teleopsii (obiectele sunt mai îndepărtate); paraidoliile (iluzie vizuală
patologică, cauzată de o forţă imaginativă deosebită, care face ca bolnavul să perceapă figuri inedite,
fantastice; participarea afectivă intensă le conferă un caracter de tranziţie către fenomenele halucinatorii;
sunt percepţii deformate, anxiogene; fenomen vizual prin care o imagine aleatorie, a unor lucruri, obiecte
sau elemente din natură, este personificată.
Iluziile auditive - perceperea modificată a unor zgomote;impresia că anumite sunete sunt mai
apropiate, mai puternice, mai distincte, sau dimpotrivă: discrete, estompate, îndepărtate. Sunete reale
(bătăile ceasului, apa de la robinet) sunt percepute drept cuvinte injurioase.
Iluziile gustative şi olfactive - perceperea eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor
substanţe sapide sau odorifice care poartă denumirea de parosmie. Se deosebesc greu de halucinaţii.
Iluziile viscerale sau interoceptive- perceperea eronată a funcţiilor unor organe sau aparate;
modificarea schemei corporale(perceperea denaturată a formei, mărimii, greutăţii şi poziţiei propriului
corp).
Falsele recunoaşteri – identificarea greşită a diferitelor persoane; fenomene de tipul deja văzut,
cunoscut, trăit.
Falsele nerecunoaşteri – fenomene de tip niciodată văzut, cunoscut, trăit, la care se adaugă iluzia
sosiilor. În aceste iluzii rolul principal în mecanismul lor de producere revine tulburărilor mnezice.
Cenestopatia - tulburări ale cenestezei persoanei (sensibilitate corporală generală): senzaţii neplăcute
(arsuri, dureri, parestezii, furnicături, înţepături) -acestea sunt difuze, mobile, fără un substrat organic
obiectivabil, pe care pacienţii le descriu cu o participare emoţională ridicată. Este o iluzie internă,
manifestându-se prin percepţii corporale diverse.

HALUCINAŢIILE

Reprezintă percepţii false, fără obiect de perceput.

Sunt diferenţiate următoarele categorii: exteroceptive (auditive, vizuale, olfactive, gustative,
tactile, autoscopice, transpuse); interoceptive (viscerale); proprioceptive (motorii, kinestezice)
A. Halucinaţii auditive
În raport de complexitate, halucinaţiile auditive pot fi:
- elementare: scoasme, foneme sunt percepute ca zgomote nedstincte (foşnete, pocnete, bubuituri
nespecifice, ţiuituri etc.);
- comune: sunete cărora subiectul le atribuie o sursă sau o modalitate de producere bine definită
(ex.,dangăt de clopot, curgerea apei, sunete muzicale, zgomotul de motor etc.)
 - complexe (acustico-verbale): bolnavul percepe, voci, silabe, cuvinte, fraze fără semnificaţie,
fragmente sintactice, sau pot avea un conţinut precis, distinct, inteligibil.
Când subiectul nu poate înţelege vocile pe care le aude, se vorbeşte de vergiberaţie halucinatorie.
Forme de manifestare: de la „voci interioare” la halucinaţii vii psihosenzoriale: pacientul aude clar o
voce vorbindu-i; conţintul reflectă starea de dispoziţie predominantă a pacientului: în stări euforice - voci
care laudă, cântă ode, imnuri; în stări depresive – voci care acuză, ameninţă.
Durata este variabilă, de la minute până la zile intregi. “Vocile” pot trezi persoana din somn, să il
impiedice să se odihnească. Rezonanţa afectivă poate fi favorabilă, dar cel mai des defavorabilă,
anxiogenă. Pot avea caracter comentativ sau imperativ. In acest caz se consideră urgenţă psihiatrică
deoarece pacienţii pot deveni auto sau heteroagresivi, pot comite acte suicidare. Halucinaţiile pot fi
concordante sau neconcordante cu starea afectivă.
B. Halucinaţii vizuale
Halucinaţiile vizuale sunt pecepţii ale unor obiecte, fiinţe, imagini inexistente în acel moment în
realitate. Ele pot fi mono sau policromatice, percepute cu unul sau ambii ochi, pot ocupa tot câmpul
vizual sau scotom, imagini de mărimi variate: normale, guliverniene, liliputane. După proiecţia spaţială
ele pot fi campine sau extracampine, cu o complexitate variabilă: elementare – fosfene – puncte,
complexe - figuri, obiecte, fiinţe; scenice - statice (panoramice), cinematografice (miscare). Aceste
halucinaţii pot fi permanente sau episodice, iar tonalitatea afectivă variabilă.
Halucinaţii autoscopice (heutoscopia) - pacientul îşi vede propria imagine. Apariţia poate fi unică
(timp de secunde) sau persistentă, continuă. Corpul poate fi identic sau modificat (urâţit, infrumuseţat).
Halucinaţii psihedelice - constau în forme geometrice, spirale, imagini sub formă de tablă de şah;
Palinopsia, tip special de halucinaţie care implică persistenţa sau repetarea unei imagini şi după ce
stimulul exterior a fost înlăturat; după ce pacientul şi-a mutat privirea; pot reapăre spontan după timp de
câteva ore, sau ani de zile.
C. Halucinatiile olfactive şi gustative
Constau în senzaţia de gusturi sau mirosuri neplăcute/sau plăcute.Sunt greu de separat deoarece
substanţele sapide sunt şi odorifice.
D. Halucinaţii tactile
Constau în impresia de atingere a suprafeţei cutanate şi sunt percepute continuu ca o reţea sau
discontinuu, punctiform. Pot apărea la suprafaţa corpului (halucinaţii epidermice) sau în profunzime
(halucinaţtii hipodermice). Pot fi interne - arsuri, dureri, mişcări ale unor insecte sau viermi la nivel
subcutanat, sau externe - arsuri, căldură, atingere, sărut, curent de aer, înţepătură.
E. Halucinaţie interoceptive-viscerale
Rreprezintăimpresia existenţei unor fiinţe în corp, schimbării poziţiei unor organe în organism
sau a obstrării sau perforării lor. Se pot grupa în: modificări ale organelor interne; posesiunea zoopatică -
percepţia unor fiinţe naturale (şerpi, lupi, etc) sau supranaturale (demoni, spirite etc.) în interiorul
corpului; metamorfozare - transformarea într-un animal.
F. Halucinatii proprioceptive (motorii sau kinestezice)
Constau în impresia de mişcare sau deplasare a propriului corp sau a unor segmente.
Asocieri de halucinaţii
Halucinaţiile psiho-senzoriale sunt adesea combinate, asociate, interacţionează mai mulţi
analizatori în acelaşi timp: halucinaţiile vizuale şi auditive, cele olfactive şi gustative, tactile şi corporale;
în patologia de intensitate psihotică a involuţiei apar în mod specific halucinaţii corporale, localizate în
special în zonele genitale, asociate cu cele de natură olfactivă; în cadrul parazitozelor halucinaţiile vizuale
sunt asociate cele cu cele tactile (ex., în intoxicaţii cu alcool, cocaină etc.)
Pseudohalucinaţiile-halucinaţiile psihice
Spre deosebire de halucinaţiile psihosenzoriale, celor psihice le lipseşte obiectivitatea spaţială şi
caracterul de senzorialitate; ele sunt localizate în gândirea proprie, în spaţiul intrapsihic. Diferă de
reprezentările obişnuite prin caracterul de stranietate, de exogenitate. Bolnavul nu le percepe pe căile
senzoriale obişnuite, ci le trăieşte ca pe fenomene străine, impuse din afară, cărora nu li se poate opune şi
pe care nu le poate controla prin propria voinţă.
 Caracteristici: se vorbeste despre “voci sau vedenii” stranii, speciale; nu se proiectează în afară ci
se petrec în minte; respectă aceleaşi modalităţi senzoriale dar sunt percepute de analizatori speciali (ochii,
urechile minţii); sunt ”făcute, provocate” din afară.
Clasificare: pseudohalucinaţii auditive, vizuale, gustative şi olfactive, interoceptive, motorii sau
kinestezice.
Alte tipuri de halucinaţii
Halucinaţiile funcţionale sunt generate de excitanţi obiectivi ce determină apariţia unor percepţii
false: de ex., zgomotul de roţi poate fi perceput în două moduri în acelaşi timp (lucru care il deosebeşte de
iluziile auditive): cuvinte injurioase şi ameninţări. Ele persistă atâta timp cât persistă excitantul real.
Halucinozele sunt fenomene halucinatorii cel mai adesea auditive; în mod cronic sunt halucinaţii
a caror semnificaţie patologică este recunoscută de pacient. Acesta adoptă faţă de ele o atitudine critică,
caută să le verifice autenticitatea.
Halucinoidele sunt fenomene halucinatorii situate între reprezentări vii şi halucinaţii vagi. Sunt
forme prehalucinatorii. Nu reuşesc să convingă pacientul de veridicitatea lor. Pot apărea în perioada de
dezvoltare sau ştergere a halucinaţiilor.
Halucinaţiile hipnagogice şi hipnapompice se manifestăşi la omul normal, se referă la perceţiile
care pot apărea în starea dintre veghe şi somn la adormire sau la trezire. Au caracter tranzitoriu.

SEMIOLOGIA ATENŢIEI

Tulburările psihopatologice ale atenţiei, denumite disprosexii, sunt clasificate în: hiperprosexii,
hipoprosexii, aprosexii, inerţia.
Hiperprosexia - creşterea atenţiei. În majoritatea cazurilor se manifestă selectiv – într-un anumit
sector al vieţii psihice sau sub un anumit conţinut ideativ.În cadrul ei sunt incluse ideile fixe (dominante).
Hipoprosexia - diminuarea atenţiei, în special a orientării selective a proceselor
psihocomportamentale.
Aprosexia - abolirea atenţiei şi prin scăderea globală a performanţelor intelectuale.
Inerţia(perseverarea) - constă în persistenţa atenţiei dincolo de ceea ce este necesar într-o temă dată
şi exprimă o tulburare a mobilităţii acesteia; tendinta proceselor nervoase de a se desfăsura lent, de a
stagna, de a persista într-o anumită formă de organizare.
Cazurile patologice ale atenţiei sunt:
- hipertrofiaatenţiei: predominarea absolută a unei stări sau a unui grup de stări, care devine stabilă,
neputând fi expulzată din conştiinţă;extazul ca fiind idee fixă, formă cronică de hipertrofie a atenţiei. La
polul opus se află mania, în care se regăsesc toate condiţiile contrare stării de atenţie; nu există nici
concentrare, nici adaptare, nici durată.
- atrofiaatenţiei: atenţia nu se poate menţine şi uneori nici constitui.

SEMIOLOGIA MEMORIEI

Tulburările de memorie se numesc dismnezii. Ele sunt clasificate în cantitative şi calitative.

1. Dismneziile cantitative
a)Hipermnezia - constituie înregistrarea rapidă şi detaliată a informaţiilor din mediul ambiant. În
acelaşi timp se manifestă şi evocări rapide şi uşoare, multiple ale amintirilor, realizând o îndepărtare a
persoanei de prezent.Forme particulare: mentismul - reprezintă o derulare involuntară caleidescopică a
unor idei, amintiri; viziunea retrospectivă - formă superioară a hipermneziei, persoana retrăind în câteva
momente principalele evenimente din întreaga viaţă.
b) Hipomnezia - constă în evocări lente şi dificile, sărace şi trunchiate; scăderea în diferite grade
a forţei mnezice.Forme particulare: lapsusul - dificultate de evocare pasageră, cu aspect lacunar;
acneforia – tulburare în care persoana, cu ajutorul anturajului, evocă evenimente considerate uitate.
c) Amnezia - reprezintă pierderea totală a capacităţii mnezice, cu imposibilitatea fixării sau
evocării. Clasificarea tulburării se realizează în funcţie de debutul bolii: anterograde; retrograde.Amnezii
anterograde (de fixare) – se referă la evenimente trăite după debutul bolii, fiind datorate mai ales slăbirii
capacităţii de fixare a imaginilor şi evenimentelor noi. Se manifestă la incapacitatea persoanei de a reda
un eveniment trăit recent, în timp ce amintirile anterior fixate sunt relativ bine conservate şi putând fi încă
bine redate.Amnezii retrograde (de evocare) – caracterizate prin imposibilitatea evocării evenimentelor şi
imaginilor situate anterior agresiunii. Tulburarea se întinde progresiv spre trecut până în copilărie; sunt
amnezii progresive; fixarea evenimentelor recente este conservată.
2. Dismnezii calitative (paramnezii)
Paramneziile se caracterizează prin evocări deteriorate ale evenimentelor recente sau îndepărtate,
fără o legătură cu realitatea obiectivă trăită de persoană, fie sub aspect cronologic, fie sub aspectul
realităţii.
a)Tulburări ale sintezei mnezice imediate - cuprind evocări eronate ale unor evenimente sau
acţiuni trăite în realitate de bolnav, dar nu sunt încadrate în timpul şi spaţiul real în care s-au petrecut.
Criptomnezia - iluzie mnezică în care un material (ştiinţific, literar), o idee sunt asumate ca fiind
proprii (nerecunoscute ca străine) pe care subiectul doar le-a auzit sau citit, fie în considerarea unor
evenimente trăite ca fiind doar auzite sau citite - înstrăinarea amintirilor.
False recunoaşteri (identificări) - iluzie mnezică în care o persoană necunoscută anterior de
bolnav este considerată ca fiind cunoscută. Aceasta poate fi limitată la o persoană, obiect. O variantă o
constituie – iluziile de nerecunoaştere – în stările patologice mai severe, când bolnavul are impresia de a
nu mai fi văzut, cunoscut sau trăit evenimentele sau situaţiile actuale = ,,jamais vu’’.
Iluzia sosiilor - este o falsă de nerecunoaştere, constând în faptul că bolnavul consideră ca sosie o
persoană pe care, de fapt, o cunoaşte.
Falsa nerecunoaştere - este iluzia mnezică în care o persoană cunoscută anterior de subiect este
considerată drept necunoscută.
Paramneziile de reduplicare - iluzie mnezică în care o persoană sau o situaţie nouă este identică
cu o altă persoană sau situaţie trăită anterior.
b) Tulburările rememorării trecutului (alomnezii) - cuprind tulburări mnezice fie sub aspectul
situării în cronologie, fie sub aspectul situării în real.
Pseudoreminiscenţele - constă în falsificarea mnezică sub aspectul situării în cronologice:
tulburarea în care subiectul trăieşte în prezent evenimentele reale din trecut.
Ecmnezia - falsificarea mnezică sub aspectul situării în cronologie, inversă precedentei; pacientul
confundă trecutul cu prezentul, întoarcerea întregii personalităţi la perioade demult trăite.
Confabulaţiile (halucinaţii ale memoriei) - constă în reproducerea unor evenimente imaginare (pe
care bolnavul nu le-a trăit), pacientul fabulând asupra trecutului cu convingerea ca îl evocă. Discursul este
detaşat de realitate şi impregnat de imaginar. Apar o serie de producţii mnezice compensatorii, de
suplinire a lacunelor, intercalându-le printre evenimentele reale relativ subordonate cronologic. Trebuie
diferenţiate de minciună, adaosuri sau omisiuni ale persoanei normale care doreşte să altereze adevărul. In
general, persoana prezintă tulburări mnezice (hipomnezii, amnezii) şi tulburări de conştiinţă (stare
confuzională ce implică dezorientare în timp şi spatiu şi la propria persoană).În raport de gradul de
deteriorare, confabulaţiile pot fi ierarhizate în: de perplexitate, de jenă, de încărcătură, mnezice,
fantastice, onirice.
Confabulaţii mnezice – bolnavul umple golurile unor amintiri pierdute cu evenimente verosimile
dar netrăite în realitate.
Confabulaţii fantastice – relatează evenimente fantastice pe care le inserează între evenimentele
reale trăite.
Confabulaţii onirice – apar sub forma unor scene asemănătoare celor din vis.
Anecforia - reprezintă reproducerea unor amintiri pe care pacientul le credea uitate. Reproducerea
este posibilă dacă se sugerează pacientului unul sau mai multe elemente ale acelor evenimente.
 SEMIOLOGIA GÂNDIRII
1. Tulburări de formă: ale ritmulului, fluenţei, coerenţei.
1.1 Tulburări ale ritmulului
a) Accelerarea ritmului gândirii - constă într-o succesiune rapidă a ideilor, asociaţii multiple cu
pierderea în profunzime, digresiuni care întrerup firul principal al discursului, concentrare dificilă asupra
unei teme.Toate acestea realizează accelerarea globală a vieţii psihice, fenomen denumit tahipsihie.
Mentism - formă particulară de accelerare a ritmului ideativ, care se caracterizează printr-o succesiune
rapidă a ideilor şi reprezentărilor, într-o manieră tumultuoasă, situaţie faţă de care subiectul se delimitează
critic, dar nu reuşeşte să stăpânească desfăşurarea gândurilor (apare şi ca tulburare de memorie).
Accelerarea ritmului ideativ se manifestă de regulă într-un context simptomatologic alături de
sporirea fluxului ideativ, creşterea forţei imaginative şi de reprezentare, creşterea capacităţii de evocare,
hiperprosexie, toate fiind exprimate prin logoree, se manifestă o accelerare de ansamblu a întregii vieţi
psihice (tahipsihie).
b) Încetinirea ritmului gândirii, constă într-o scădere a numărulu ideilor, a posibilităţilor de asocire,
evocare dificilă - se succed la o oarecare distanţă. Toate acestea realizează scăderea globală a vieţii
psihice, fenomen denumit bradipsihie.
c) Dispariţia fluxului ideativ(anideaţie)este un fenomen rar întâlnit.
1.2 Tulburări ale fluenţei - forme patologice
Vâscozitatea psihică– ideile par rupte de context, aderente şi nesusţinute afectiv; se poate manifesta
atât în plan verbal (în limbaj şi comunicare), cât şi în plan motric (mişcări lente, “lipicioase”).
Fandingul mintal- scădere progresivă a fluxului ideativ, detaşare în intervale scurte de timp faţă de
ceea ce comunică.
Barajul mintal – ideile par brusc întrerupte, ca şi cum succesiunea ar fi anulată; întreruperea subită a
gândurilor este resimţită ca un fel de golire a minţii. Uneori această experienţă este trăită de persoane în
stare de anxietate sau oboseală. În formă extremă, blocajul gândirii se manifestă ca o întrerupere extrem
de abruptă şi constituie o importantă indicaţie pentru diagnosticarea schizofreniei (manieră delirantă, în
care pacientul susţine, de exemplu, faptul că gândurile i-au fost sustrase de un persecutor).
Încetinirea ritmului ideativ nu evoluează singular, ci se înscrie într-un context simptomatologic alături
de scăderea fluxului, a forţei imaginative, hipomnezie şi hipoprosexie, ansamblu numit bradipsihie.
1.3. Tulburări ale coerenţei - slăbirea asociaţilor, pierderea sau ruperea legăturilor dintre idei.
Discursul pierde caracterul logic, se desfăşoară aleator şi exprimarea verbală devine lipsită de conţinut şi
neinteligibilă, încâlcită şi ilogică. Deraierea constă în saltul de la un subiect la altul, fie la sfârşit, fie la
mijloc de propoziţie, fără legătură logică între subiecte şi fără prezenţa formelor de asociere - fuga de idei.
a)Salată de cuvinte - incoerenţa extremă a ideilor în care bolnavul exprimă o serie de cuvinte sub
forma unui amestec neinteligibil şi lipsit de conţinut.
b)Verbigeraţia – repetarea stereotipă a aceleiaşi propoziţii sau a unor cuvinte lipsite de înţeles;
repetiţia poate avea tendinţa de rimă.
2. Tulburări de conţinut - tulburări privind valorizarea judecăţilor şi raţionamentelor.Între acestea
se înscriu: ideea dominantă, obsedantă, prevalentă, delirantă, hipocondriacă.
a) Ideile dominante: sunt idei care se detaşează din contextul celorlalte, impunându-se gîndirii şi
sunt în relaţie cu anumite particularităţi ale personalităţii subiectului privind hipervalorizarea. Subiectul
poate să fie conştinet sau nu de aceasta.
b) Ideile obsesive sunt idei care se impun gândirii deşi sunt în dezacord cu aceasta. Pacientul le
recunoaşte caracterul parazitar şi chiar luptă împotriva lor, de cele mai multe ori nu reuşeşte să le învingă.
Rezistenţa opusă de pacient, împreună cu lipsa de convingere în ceea ce priveşte veridicitatea lor sunt
criterii ce diferenţiază obsesiile de ideile delirante.
Obsesiile se pot manifesta clinic sub mai multe forme :
Obsesiile ideative sau gândurile obsesive sunt idei sau fraze repetate, care îl tulbură şi îl indispun pe
pacient. Ideea obsesivă este de regulă dihotonică, direcţionând bolnavul între două alternative, care îi
întreţin o stare permanentă de îndoială, nelinişte, incertitudine (nu are forţă de convingere în faţa lui
însuşi; se întreabă mereu dacă a făcut bine sau nu, dacă trebuia să facă astfel sau nu).
Amintirile şi reprezentările obsesive constau în rememorarea unor evenimente de regulă de conţinut
neplăcut, jenant, dificil pentru subiect. Uneori reprezentările pot contrazice realitatea, dar sunt extrem de
puternice, luând forma unor imagini eidetice, bolnavul nereuşind să se elibereze de senzaţia de penibil.
Obsesiile fobice constau în teama nejustificată faţă de persoane, evenimente sau situaţii pe care
pacientul încearcă să le evite.
Îndoielile obsesive sunt teme repetate care exprimă incertitudinea cu privire la acţiuni anterioare pe
care pacientul le-a executat. (ex. dacă a scos un aparat din priză sau dacă a încuiat uşa la plecare etc.).
Temerea continuă duce la verificări repetate, deşi subiectul este conştient că acţiunea a fost îndeplinită.
Adesea, în tendinţa de a evita aceste îndoieli, pacientul face eforturi de a conştientiza şi fixa în memorie
acţiunea concretă, pentru ca ulterior să o poată evoca.
Obsesii impulsive (compulsive), procesualitate obsesivă împingând subiectul la executarea anumitor
acţiuni sau acte inacceptabile, ridicole, lipsite de sens (ex. a lua un cuţit şi a lovi, a se arunca înaintea
maşinilor, a trage cuiva şapca pe ochi pe stradă etc.).
Deoarece îndeplinirea acestor acte ar putea avea consecinţe negative, subiectul luptă cu ele, se încarcă
emoţional. Teama de a nu da curs acţiunii se numeşte compulsie.
Deşi temele obsesive sunt variate, ele se pot grupa în categoriile: murdărie şi contaminare, agresiune,
ordine, boală, sex şi religie.
Ritualurile obsesive sunt comportamente repetitive care par a avea un scop şi un conţinut stereotip.
Pacientul resimte dorinţa imperioasă să le îndeplinească, deşi le opune rezistenţă, considerându-le lipsite
de sens.Ritualurile pot lua forme foarte variate: de verificare, care apar pe fondul îndoielilor obsesive; de
curăţenie (ex. spălarea repetată a mâinilor); de numărare (obiectelor de la locul de muncă, maşinilor de pe
stradă, număratul din 3 în 3 etc.); de îmbrăcare – dezbrăcare, acţiune care trebuie realizată într-o anumită
ordine.
c) Ideileprevalente sunt cele care se impun gândirii ca nucleu al unui sistem delirant. Se deosebesc
de ideile obsesive (care vin de la periferia psihismului): acestea se situează în centrul conştiinţei, izvorând
din interiorul psihismului şi subordonând întregul sistem ideativ.
d) Ideile delirante sunt cele în dezacord cu realitatea, dar în a căror autenticitate bolnavul crede, este
o credinţă susţinută cu fermitate.
Clasificare:
- Ideile delirante de persecuţie - constau în convingerea subiectului că suferă anumite prejudicii
(morale, materiale sau fizice ) simţind că lumea îi este ostilă; anumite persoane acţionează în intenţia de
a-i strica reputaţia, a-l otrăvi sau a-l înnebuni.
- Ideile delirante de grandoare (expansive) -constau în convingerea subiectului că este o persoană
deosebită, că are calităţi excepţionale fizice şi spirituale, posedare de bunurile materiale (că este bogat) şi
situaţie socială.
- Ideile delirante de inutilitate (de vinovăţie, autoacuzare) – raportarea imaginară a unor situaţii
nefavorabile reale la acţiunile sau trăirile pacientului, negarea capacităţilor fizice şi intelectuale, a
posibilităţilor materiale.
- Ideile delirante de negaţie acoperă o gamă tematică foarte largă, de la negarea realităţii unor obiecte
sau persoane până la cele ale funcţiilor organice personale (de ex. credinţa că toate organele interne îi
sunt distruse, în putrefacţie ). Uneori tematica lor vizează iminenţa morţii proprii, sfârşitul carierei sau
sfârşitul inevitabil al omenirii.
- Idei hipocondriace – convingerea existenţei unei boli cu gravitate deosebită, incurabile de care
persoana ar suferi, situaţie care este în dezacord cu starea reală de sănătate.
- Ideile de filiaţie – convingerea pacientului că nu aparţine familiei sale, că ar descinde dintr-o familie
mult superioară sau ar avea descendenţă divină.
- Ideile delirante de gelozie şi erotomanice (mai frecvente la bărbaţi) – legate de infidelitate, a cărei
victimă este subiectul.
 - Ideile delirante sexuale (mai frecvente la femei) – apar adesea secundar unor halucinaţii resimţite la
nivelul organelor genitale. Pacienta se crede violată sau agresată, alteori se crede iubită de o persoană
importantă şi inaccesibilă, persoană pe care se poate să nu o fi întâlnit niciodată.
- Ideile delirante de relaţie constau în convingerea pacientului că obiectele, evenimentele, sau
persoanele din jur şi-au schimbat atitudinea faţă de el, că exercită asupra sa o influenţă defavorabilă, face
aprecieri negative privind calităţile personale.
- Ideile delirante de influenţă (sau control) - constau în convingerea pacientului că se află sub
influenţa unor forţe xenopatice. Persoana crede că ideile sau gândurile îi sunt controlate de o forţă
exterioară, sau că acţiunile sale sunt determinate de o voinţă exterioară.
- Idei delirante de posedare a gândurilor
- Idei delirante religioase
- Idei delirante de invenţie, de reformă, mistice
- Idei metafizice şi cosmogonice – preocuparea pacientului de a elucida probleme ca metempsihoza,
cosmogonia, biogeneza etc.
Tulburări de conţinut – delirurile sistematizate - idei delirante care construiesc judecăţi şi
raţionamente cu aparenţă logică, dar pornind de la „postulate false”.
a) Delirurul pasional şi de revendicare
b) Delirul senzitiv de relaţie – trăirea unei experienţe conflictuale a persoanei faţă de grup,
manifestându-se pe fondul unei personalităţi slabe, vulnerabilă şi timidă, în dicrepanţă cu aspiraţiile şi
scopurile propuse.
c) Delirul de interpretare
Tulburări de conţinut – delirurile nesistematizate - structurarea ideilor delirante este scăzută, fără
a păstra o aparenţă logică şi pentru care persoana nu caută o argumentaţie logică.
- Delirurile fantastice sau de imaginaţie (parafrenice)
- Stările delirant-halucinatorii, bufeele delirante
- Delirul indus – sunt caracterizate de aderenţa, într-un cuplu, a unuia din membri la delirul
celuilalt.Există forme de delir în trei persoane, în patru, multiplu – psihozele de masă.

SEMIOLOGIA IMAGINAŢIEI

Tulburările imaginaţiei sunt strâns legate cu cele ale gândirii.

1.Tulburările cantitative constau în scăderea sau exaltarea imaginaţiei.
Mitomaniasau pseudologia fantastică Birnbaum: relatarea se caracterizează prin existenţa a patru
etape de elaborare: a) organizarea trăirii (cuprinde aspectul formal al discursului care nu este adecvat
conţinutului şi este sesizat de interlocutor); b) alibiul existenţial (indiferent de forma şi conţinutul
relatării, ideile merg univoc, unidirecţional spre supraestimarea propriei persoane);c) suprasemnificarea
(trecerea de la simpla exagerare la fabulaţia cea mai amplă, pentru a atrage atenţia asupra sa; d) conduita
de teamă care apare în urma posibilei descoperiri a caracterului fabulator al relatării.
2.Tulburările calitative
Simulaţia (reprezintă falsificarea adevărului în privinţa stării de sănătate;.fidelitatea simulării
depinde de: imaginatia, inteligenţa şi rezistenţa celui ce simulează);
Metasimulaţia (după un episod psihotic acut real, pacientul refăcut persevereazăîn acuzele sale
anterioare).
Suprasimulaţia (amplificarea simptomatologiei unei afecţiuni somatice sau psihice preexistente);
disimularea (ascunderea unor simptome psihice sau somatice, ori a unei boli, pentru a se sustrage de la
tratamentul obligatoriu).
 SEMIOLOGIA LIMBAJULUI ŞI COMUNICĂRII

Tulburările limbajului sunt:

Dislogiile- sunt tulburări mintale consecutive modificărilor de formăşi conţinut ale gândirii, care
evoluează fără modificări ale funcţiei limbajului şi aparatului logomotor.
Disfaziile (afaziile) – ansamblul tulburărilor comprehensiunii și exprimării limbajului oral și
scris.
Dislaliile – tulburări de pronunțare.

Tulburările comunicării verbale

Tulburăile comunicării verbale sunt în stransă legatură cu tulburările de gândire.
Activitatea de comunicare, de realizare a gândirii verbale, noţionale poartă denumirea de limbaj.
1. Tulburările de formă (expresiei) ale comunicării (debitul, fluenţa verbală, timbrul)
1.1. Tulburări ale debitului şi fluenţei verbale
Hiperactivitatea verbală (bavardajul) – fluxul verbal crescut (persoana vorbeşte în mod
permanent fără a se interesa de opiniile celorlalţi)
Logorea - creşterea patologică fluxului şi ritmului (curgerea verbală nestăpânită).
Hipoactivitatea verbalăsimplă – fluxul verbal este ezitant şi monoton; evitarea exprimării
ideilor proprii (se întâlneşte frecvent la persoanele timide).
Balbismul (bîlbâiala) – reducerea fluenţei vorbirii datorită folosirii a sunetelor, silabelor.
Mutismul - absenţa comunicării verbale (poate fi: absolut; reactiv - nu comunică verbal, aceasta
este realizată prin mimică; discontinuu(semimutism)- comunică verbal doar în anumite momente; electiv-
comunică numai cu anumite persoane, evită să povestească anumite situaţii.
Mutacismul–mutism voluntar, deliberat.
1.2 Tulburări ale ritmului verbal
Tahifemia – accelerarea ritmului vorbirii.
Bradifemia - scăderea ritmului, mai puţin a fluxului, vorbirea monotonă.
Afemia – incapacitatea de a vorbi, exprimată prin folosirea mimicii.
Ritm neregulat al comunicării, discontinuitatea vorbirii – baraj ideativ, balbism, iteraţie
1.3 Tulburări ale intensităţii (intonaţiei)
Vorbirea cu voce ridicată, exclamaţii, strigăte.
Musitaţie – vorbirea şoptită.

Tulburările coerenţei verbale

In cadrul acestor tulburări sunt diferenţiate următoarele forme: incoerenţa verbală (exprimăîn
plan verbal incoerenţa tematică la nivelul discursului); incoerenţa ideativă la nivelul propoziţiei,
incoerenţa sintactică; salata de cuvinte (comunicare neinteligibilă, forma gravă de incoerenţă, cuvinte
asociate fără nicio legaturăşi semnificaţie; verbigeraţia (forma extremă de incoerenţă, asociată cu repetiţia
stereotipă a unor cuvinte, cu tendinţa de rimă; psitacismul (sonorizarea mecaniăa a unor foneme fără
conţinut semantic; stereotipii (repetarea în plan verbal în aceeaşi formă a unui cuvânt; ecolalia (repetarea
întocmai a cuvintelor auzite la interlocutor; palilalia (repetarea intocmai a ultimului cuvânt al unei
propoziţii/fraze; onomatomania (repetarea obsedantă a unor cuvinte, expresii cu un conţinut grosolan).
2. Tulburările de conţinut (semanticii, sintaxei)ale comunicării
Constau în tendinţa de a reda conţinutul ideilor într-o manieră nouă, originală. Se produc alterări
ale sensului cuvintelor ce sunt fuzionate, modificate.
Paralogismele- folosirea unui cuvânt cu alt sens decât cel uzual;
Neologisme– comunicarea prin folosirea de cuvinte neobişnuite, noi (active - cuvinte inventate;
pasive - cuvinte realizate prin fuzionare);
Jargonofazie– comunicare prin folosirea de multe neologisme active;
Agramatisme – comunicarea telegrafică prin folosirea unui limbaj lipsit de articole, conjuncţii,
prepoziţii.
 Paragramatismecomunicare prin folosirea de frazele sau expresii bizare, neoformaţii verbale,
fără semnificaţie.
Embololalia – inserţia în discurs a unuia sau mai multe cuvinte care revin periodic şi care sunt
străine frazei.
Elipsa sintatctică – suprimarea unor cuvinte, prepoziţii care dau sens frazei.
Onomatonomia – repetarea obsedantă a unuia sau mai multor cuvinte, în general, grosolane.
Asintaxia – folosirea unei succesiuni de cuvinte cu semnificaţie, dar lipsite de structură
gramaticală.
Stereotipiileverbale–repetarea uniformă a unor cuvinte izolate cu un caracter ritmat, monoton.
Ecolalia - repetarea cuvintelor interlocutorului şi a intonaţiei acestuia.
Psitacismul – vorbirea fără sens („de papagal”).
Glosomania–comunicare prin folosirea de mesaje fără semnificaţie, fără sintaxă – joc
megalomanic.
Verbigeraţia – folosirea de cuvinte fără legătură, neologisme, sintaxă deformată, mesaj fără
înţeles.
Trăsăturile caracteriale rezultate din analiza limbajului: persoanele iritate tind să utilizeze în exces
verbele la timpul prezent, personalitatea de tip paranoid face abuz de pronume personale la persoana I
singular. Timizii în schimb evită singularul de la pronumele personal, persoana I şi folosesc persoana I
plural. Obsesionalii şi persoanele cu tulburare de personalitate de tip dependent preferă articolul
nehotărât. Opusul lor, fanaticii, preferă articolul hotărât.

Tulburările limbajului scris

Tulburările activităţii grafice urmează pe cele ale limbajului oral. Mai frecvent întâlnite sunt
urmatoarele:
- hiperactivitatea grafică (graforeea) - nevoia irezistibilă de a scrie (corespondentul şi asociată
logoreei);
- hipoactivitatea grafică până la negativism grafic -
- grafomania- predilecţia pentru manifestare graficăşi disocierea de logoree, respectă rigorile
stilistice;
- incoerenţa grafică- folositrea de cuvinte, fraze lipsite de legatură;
- stereotipiile grafice: repetarea unei conjuncţii, cuvânt, fraze.
- grifonajul– scrisul are aspectul de mâzgălituri

Tulburările morfologiei scrisului

Tulburări ale caligrafiei: micrografii, macrografii, manierisme, stereotipii.
Tulburări ale dispunerii textului în pagină: scris în cerc, în pătrat, adnotări bizare.
Policromatografia; scrisul prin folosirea mai multr culori, atunci când nu este necesar.

Tulburările comunicării nonverbale

Ţinuta se referă la aspectul exterior al persoanei cum sunt poziţia corpului şi a segmentelor
acestuia, îmbrăcămintea, curăţenia, gesturile, atitudinile sunt modalităţi de comunicare importante alături
de limbaj.
Ţinuta vestimentară – modul de interrelaţionare şi adaptare a persoanei la normele de
convieţuire poate fi: dezordonată, excentrică, rafinament vestimentar, travestitism (ţinuta inadecvata
sexului); cisvestism (ţinuta adecvată sexului, dar inadecvată vârstei).
Privirea poate reda trăirea internă a persoanei, aceasta poate fi: mobilă, strălucitoare, stinsă,
hipomobilă, rătăcită, detaşată.
Expresia mimicăse poate manifesta prin:hipermimie (hiperactivitate mimică, care exprimă
satisfacţia şi bucuria; hipomimie (lipsa expresiei mimice, sau o mimică imobilă cu comisurile bucale
coborâte, cu “omega melancolic” la nivelul frunţii aşa cum apare în depresie;mimica artificială, de
imprumut, demonstrativă ca în isterie; paramimiile (disociere între conţinutul limbajului şi expresia
mimică)
Pantomimica reprezintă ansamblul şi frecvenţa gesturilor voluntare sau involuntare, conduite cu
o anumită semnificaţie: ticurile (gesturi scurte, repetate involuntar cum sunt clipitul, tusea, ridicări din
umăr); manierismul (mişcări parazite care accentuează expresivitatea gesticii); bizarerii gestuale (formă
exagerată a manierismului, gestualitate încărcată de simbolism); negativismul (rezistenţa persoanei la
orice solicitare externă); stereotipiile (conduite repetitive, atitudinale, gestuale); perseverările (repetarea
anumitor gesturi, atitudini).

SEMIOLOGIA AFECTIVITĂŢII

1. Tulburările afective cantitative: hipotimiile, hipertimiile.

a)Hipotimiile - scăderea tonusului afectiv asociate cu o expresivitate mimică redusă (hipomimie),
cu lentoarea în mişcări şi o reducere a angajării persoanei în realitate.
Anestezia psihicădureroasă- formă particulară a hipotimiei care constă în incapacitatea sau
imposibilitatea persoanei (în special cele în vârstă) de a dezvolta stări afective intense,de tip pozitiv.
Bolnavul acuză această stare (o conştientizează), reclamând faptul că nu se poate bucura şi nu poate iubi
persoane foarte apropiate.
Atimia - scădere accentuată a tonusului şi rezonanţei afective la evenimentele exterioare, însoţită
de inexpresivitate mimico-pantomimică.
Apatia- lipsa de tonus afectiv, dezinteres, o stare de lipsă a pasiunii, care nu este selectivă, are
caracter difuz, generalizat şi poate fi structurală sau episodică.
b) Hipertimiile reprezintă o creştere a tonusului afectiv, antrenând activitatea şi comportamentul.
Hipertimiile pot fi negative (anxietatea, depresia) sau pozitive (euforia).
Hipertemia negativă
-Depresia se caracterizează printr-o puternică trăire afectivă negativă însoţită de sentimentul
durerii morale, al inutilităţii şi devalorizării. Tabloul clinic cuprinde: lentoare a mişcărilor, reducerea
iniţiativelor, supraevaluarea dificultăţilor care conduc la sentimentul neputinţei, insuficienţei şi o tendinţă
de autopuniţie (autopedepsire). În toate evenimentele prezente bolnavul întrezăreşte numai nenorociri,
alege din antecedente (experienţa anterioară) doar evenimente nefericite, sumbre pentru care se consideră
vinovat: în general le supradimensionează şi le actualizează.
Depresia mascată este o tulburare ce evoluează sub o fenomenologie somatică. Simptome
manifestate: apăsare toracică, dureri precordiale, senzaţie de sufocare, palpitaţii, dificultăţi în respiraţie.
Riscul constă în faptul că sub această fenomenologie potenţialul suicidar persistă şi este foarte puternic.
Depresia fără depresie apare ca urmare a abilităţii bolnavului de a disimula simptomatologia
specifică; el îşi continuă activitatea, comportamentul este aparent normal, doar lipsa de energie este
vizibilă. Pe acest fond evoluează ideaţia suicidară.
Disforiile – stări dispoziţionale de tip dsepresiv asociate cu disconfort somatic şi excitabilitate
crescute. Agresivitatea şi impulsivitatea persoanei sunt ridicate.
- Anxietatea– teamă fără obiect.
Se manifestă prin nelinişte psihomotorie, modificări vegetative, disfuncţii comportamentale,
deformarea trăirii prezente în raport cu viitorul prevăzut predeterminat ca ostil. Trăirea afectivă este
proiectată în viitor, ca o aşteptare a ceva îngrozitor, eveniment ce s-ar putea produce. Însoţeşte de cele
mai multe ori stările depresive şi este trăită ca o stare de presimţire amestecată cu teamă.
Angoasa - (adesea confundată cu anxietatea) este o stare de teamă de diverse grade, acompaniată
de o disfuncţie somatică.

Hipertimia pozitivă
Euforia se caracterizează printr-o puternică încărcătură afectivă pozitivă, exagerearea
predispoziţiei pe linia veseliei, optimism exacerbat, mimică expresivă, gesturi largi şi bogate. Este
evidentă tendinţă de supraapreciere a propriei persoane, cu o supradimensionare a trebuinţelor şi
impulsurilor. Pacientul trăieşte doar pe un segment al existenţei din care ia doar aspectele pozitive.
Tonusul afectiv influenţează condiţia somatică: corpul este în extensie, cu capul ridicat, cu privire
vie, expresivă, cu o energie debordantă; omul este întreprinzător, are iniţiativă, trece de la o activitate la
alta într-un elan polipragmatic, dar activitatea lui este dezordonată şi de regulă nefinalizată.
Manifestă dezinhibiţii psihice dar şi biologice: mănâncă mult, bea mult, consumă în exces ceea ce
îi place. Uneori manifestă stări de iritabilitatea marcată care poate degenera în furie – furor maniacal –
manifestată la o incitaţie foarte mică.
Diagnosticul diferenţial se face cu: starea timică din hebefrenie – şi hebefrenicul este exuberant,
polipragmatic, dar în timp ce bună-dispoziţia maniacului este contagioasă (pentru anturajul său), buna
dispoziţţie a hebefrenicului are un caracter strident şi penibil.
Moria = sindrom ce apare în traumatismele de lob frontal, caracterizat prin jovialitate, plăcerea
calambururilor, dezinhibiţie severă cu caracter şocant (gesturi inacceptabile d.p.d.v. social). Traumatismul
are evoluţie în platou, în timp ce curba euforiei prezintă variaţii fiind punctată de episoade depresive.
Incontinenţa afectivă este o formă extremă de labilitate afectivă cu treceri rapide de la o stare la
opusul ei.
2.Tulburări afective predominant calitative (paratimiile)
Se caracterizează prin reacţii afective aberante şi inadecvate, uneori paradoxale în raport cu situaţia.
Inversiunea afectivă este o trăire cu sens opus celui scontat; în general, în sens negativ şi se traduce
prin ostilitate faţă de persoane apropiate.
Ambivalenţa afectivă constă în trăirea concomitentă a unor stări pozitive şi negative faţă de o
situaţie sau persoană.
Labilitate afectivă (versalitate timică) constă în trecerea rapidă de la un sentiment la opusul lui.

SEMIOLOGIA VOINŢEI

1. Tulburări cantitative ale voinţei

Hiperbulia - exagerarea forţei voliţionale.
Hipobulia - scăderea forţei voliţionale (scăderea capacităţii de a acţiona).
Abulia - lipsa de iniţiativă, incapacitatea de a acţiona.
2.Tulburări calitative
Disabulia - dificultate de a trece la o acţiune sau de a termina o acţiune începută, însoţită de
perplexitate şi cu o notă afectiv negativă.
Parabulia - insuficienţa voliţională însoţită sau determinată de anumite dorinte, pulsiuni sau acte
paralele.
Impulsivitatea - insuficienţa voinţei pasive, inhibitorii şi comportamentul impulsiv;rezultă acte
impulsive, intempestive cu un caracter antisocial, reprobail şi dramatic.

SEMIOLOGIA CONŞTIINŢEI

Tulburările conştiinţei pot fi predominant: cantitative – reflectă profunzimea tulburărilor sau

gradul de alterare al vigilităţii; calitative – se referă la extensiunea câmpului de conştiinţă şi la gradul de
adecvare la realiate.
1.Tulburările cantitative(forme): obtuzie (imprecizie, dificultăţi asociative, pierderea mobilităţii
ideative); hebetudine (perplexitate, detasare, indiferenţa faţă de situaţia în care se află); torpoare
(dezorientare uşoară, hipokinezie, reducerea iniţiativei, indiferentism, apatie); obnulibilare (orientare
incompleta şi dificilăîn spaţiul imediat, bradipsihie, bradikinezie, informaţii vagi despre propria
persoană); stupoare (activitatea psihomotorie pare suspendată, răspunde numai la stimuli foarte
puternici); sopor (reacţiile la stimuli senzoriali foarte reduse, somnolenţa accentuată); coma – apsihism
(pierderea completă a conştiinţei, se realizează prin disoluţia funcţiilor de relaţie, conservarea uneori
relativă a funcţiilor vegetative).
 2. Tulburările calitative sunt caracterizate prin modificări de natură organică ale percepţiei
realităţii asociate cu destructurări ale funcţiilor cognitive: îngustarea campului conştiinţei (focalizarea
conştiinţei asupra unei idei, amintiri, acţiuni de care nu se poate desprinde); starea crepusculară
(ingustarea câmpului clarităţii conştiinţei în diferite grade, cu debut şi sfârşit brusc, menţinerea
automatismelor motorii cu posibilitatea de efectuare a unor acte complexe); confuzia mintală (starea
confuzională, deliriumul - este consecinţa unei afecţiuni organice cerebrale acute ce duce la modificări ale
conştiinţei cu caracter tranzitoriu, are loc o denivelare a conştiinţei în diferite grade (torpoare, obnubilare,
coma);starea amentivă (are o simptomatologie polimorfă; onştiinţa propriului eu este profund alterată,
prezintă dezorientare totală, incoerenţa ideativă este maximă, vorbirea este neinteligibilă, agitaţia este
dezordonată).
Forme particulare de suprimare a conştiinţei (nepatologice) sunt: starea secundă (suspendare
pasageră a conştiinţei); transa (persoana acţionează în manieră automată cu un grad marcat de suspendare
a conştiinţei, sub influenţa sugestiei hipnotice).

SEMIOLOGIA CONDUITEI MOTORII

Hiperkinezia - o exacerbare a activităţii motorii care asociază o pantomimică bogată, cu

creşterea activităţii motorii. Forma extremă este agitaţia psihomotorie care are etiologie polimorfă şi are
un caracter dezordonat cu lipsa de scop şi eficienţă. Aceasta are caracterstici diferite în funcţie de
entitatea clinică în care o întâlnim. Acatisia este o formă specială de agitaţie psihomotorie care se
manifestă prin nevoia de mişcare permanentă, disconfort muscular şi imposibilitatea de a păstra o anumită
poziţie o perioadă de timp. Este generată şi de tratamentul cu neuroleptice (antipsihotice).
Hipokinezia - inhibiţia psihomotorie, o diminuarea a activităţii motorii caracterizată prin
lentoarea mişcărilor până la întreruperea activităţii motorii (akinezie). Oprirea bruscă a oricărei miscari
poarta denumirea de baraj. Fadingul motor constă in diminuarea până la dispariţie a amplitudinii oricărui
gest, acţiuni. Stupoarea reprezintă imobilitatea completă, pacienţii devin inerţi, nu răspund solicitărilor
din afară sau raspund foarte greu cu o mimică inexpresivă sau impietrită. Catalepsia este totala inerţie
motorie cu usoară hipertonie musculară şi păstrarea mult timp a aceleiasş poziţii (flexibilitatea ceroasă).
Forme ale catalepsiei: somnul cataleptic apare brusc, cu ingustarea campului conştiintei, inhibiţie motorie
completă, respiraţie imperceptibilă dând impresia mortii aparente. Durata este relativ lungă, de ore până
la zile.
Catatonia este un sindrom care se complex în care pe primul plan se află tulburările
comportamentului motor, desfaşoară pe un fond de inerţie şi catalepsie sau pe o stare de fixare tonică,
persistentă a corpului în anumite poziţii. Sindromul catatonic de origine psihică evoluează pe fondul de
luciditate a conştiinţei. Elementele catatoniei sunt urmatoarele: sugestibilitatea sau influenţarea prin
sugestie cu receptivitate extremă a pacientului. Acesta acceptă recomandările interlocutorului, execută
automat toate comenzile care i se dau sau are caracter imitativ. Acesta este sindromul ecopatic alcătuit din
ecopraxie, ecolalie, ecomomie.
Negativismul reprezintă tendinţa de a nu executa comenzile primite; persoana este pasivă, opune
rezistenţă la ordine, nevoi fiziologice şi activ, când execută invers comanda primită.
Stereotipiile sunt tendinţa de repetare a uneia şi aceleiaşi manifestări în atitudine, limbaj mişcări.
Stupoarea catatonicăsau agitaţia catatonică constă fie într-o poziţie menţinută o perioadă lungă
de timp, poziţie incomodă cum ar fi “perna psihică” (stă culcat în pat şi menţine capul ridicat ca şi cum ar
avea o pernă), fie dintr-o dată fără niciun semn prevestitor se instalează agitaţia extremă asociată cu un
mare grad de violenţă.
Hipertonia - contractură musculară generalizată.
Flexibilitatea ceroasă - păstrarea mult timp a aceleiaşi poziţii.
Alte tipuri de manifestări ale activităţii motorii: ticurile - tulburări ale activităţii motorii cu
mişcări care au caracter intempestiv, repetitiv şi rapid, date de contractarea unor muşchi scăpaţi de sub
control voliţional. Ele sunt mişcări parazitare.
 Tulburărilemenţionate pot fi întâlnite în mod diferenţiat la pacienţi, dar şi în asocieri variabile la
acelaşi pacient. De asemenea, o tulburare sau un singur semn sau simptom nu poate asigura stabilirea unui
diagnostic.

Patologie psihiatrica

DEMENŢA
Ansamblu de entităţi clinice şi nosografice determinate de boli sau leziuni cronice sau progresive ce
antrenează disfuncţia corticală, în care există o deteriorare cognitivă care include senzorialitatea, atenţia,
memoria, gândirea, limbajul şi orientarea. Demenţa produce declin în funcţionarea intelectuala şi
modificări ale activităţilor cotidiene uzuale cum ar spălatul, îmbrăcatul, alimentaţia, igiena personală. De
asemenea apar alterări ale funcţiilor sociale şi familiale.Clinica demenţei. Elementul esenţial în demenţă îl
reprezintă declinul memoriei şi al gândirii ceea ce determină modificarea activităţii zilnice. Memoria este
deteriorată în toate elementele ei: înregistrarea, stocarea, redarea informaţiilor. În privinţa gândirii apare o
scădere a capacităţii, ritmului, fluxului şi coerenţei ideative, iar capacitatea de raţionare este mult alterată.
Atenţia este modificată în sensul apariţiei unei hipoprosexii: pacientul nu poate urmări mai multe
informaţii în acelaşi timp. Acivităţile cunoscute şi învăţate anterior sunt pierdute.
Evoluţia este progresivă. În faza iniţială pacienţii pot să aprecieze critic tulburările de memorie pentru ca
ulterior acestea să se adâncească şi ei să nu le mai conştientizeze.
Demenţa Alzheimer este o boală cerebrală degenerativă primară a cărei cauză este necunoscută. Se
incriminează în etiologia demenţei Alzheimer scăderea acetilcolinesterazei, modificarea
butyrilcolinesterazei presinaptice la nivelul hipocampului, amigdalei şi neocortexului. Alţi
neurotransmiţători incriminaţi ar putea fi GABA, dopamina, glutamatul, etc. La nivelul creierului se
remarcă reducerea marcată a populaţiei neuronale în câteva zone şi anume: hipocamp, locus ceruleus,
cortexul frontal şi temporo-parietal; apar degenerescenţe neurofibrilare.
Debutul este insidios şi progresiv şi poate dura 2-3 ani. Vârsta de debut poate fi la mijlocul vieţii adulte
adică în jurul vârstei de 50 de ani – debut presenil, sau peste 65 de ani – debut senil. Evoluţia este în
funcţie de vârsta de debut. Astfel, demenţa cu debut tardiv are o evoluţie mai lentă şi este caracterizată
printr-o deteriorare globală a funcţiilor cognitive. Foarte rar poate fi fixat în timp momentul debutului dar
se poate diagnostica uşor după simptomatologie afecţiunea în sine. Clinic, elementul esenţial îl reprezintă
sindromul demenţial. Aici apar tulburările de memorie, fatigabilitatea atenţiei, tulburări ale gândirii
abstracte, calculul mental nu poate fi efectuat, bagajul noţional sărăceşte. Afazia constă în imposibilitatea
denumirii obiectelor şi formulării corecte a propoziţiilor. Agnozia semnifică incapacitatea recunoaşterii
obiectele, datorită defectului de integrare gnozică. În cadrul activităţii, apraxia constă în imposibilitatea
efectuării unor activităţi simple pentru că uită gesturile pe care trebuie să le facă (încheiatul nasturilor la
cămaşă). Manifestările perturbă semnificativ funcţionarea profesională şi socială. Prevalenţa este de 2-
4% în populaţia trecută de 65 de ani.
Pot apărea tulburări perceptuale - halucinaţii sau de gândire – idei delirante. În sfera afectivităţii de notat
este depresia care se poate asocia. În stadiile finale ale bolii apar modificări masive de limbaj ca salata de
cuvinte, verbigeraţia. Evoluţia demenţei este de 5-10 ani.
Demenţa vasculară (denumită înainte de tip arteriosclerotic)
Este frecvent întâlnită şi se situează după demenţa Alzheimer. Este asociată cu afecţiunile cardio-
vasculare care duc la apariţia în creier a modificărilor ischemice cronice prin infarcte sau hemoragii. Alţi
factori de risc asociaţi sunt diabetul şi dislipidemiile. Din punctul de vedere al clinicii demenţa vasculară
prezintă un debut acut sau insidios. Debutul acut este secundar unui accident vascular cerebral sever.
Simptomele neurologice şi tulburările cognitive şi afective coexistă frecvent în acest caz. Demenţa prin
infarcte multiple este secundară unor accidente ischemice minore, are debut lent, asociază tulburări
cognitive şi afective.
Alterarea funcţiilor cognitive este inegală; pot apărea pierderea memoriei, semne neurologice de focar,
deteriorare intelectuală. Asociază frecvent stare confuzională cu aspect ondulant în sensul apariţiei
predominant nocturne însoţită de agitaţie mai ales la nivelul patului, labilitate emoţională, tulburări
afective. Din punct de vedere somatic se notează hipertensiunea arterială, dar şi valori crescute ale
glicemiei.
Dementa Pick
Tulburare organică determinată de o atrofie progresivă şi selectivă fronto-temporală care poate debuta în
perioada presenilă sau senilă. Debutul este lent progresiv în jurul vârstei de 60 de ani. Manifestări
comportamentale: euforie, dezinhibiţie, familiaritate excesivă, impudicitate în cazul afectării lobului
frontal. Apar schimbări de caracter cu deteriorare socială, urmată de deteriorarea memoriei, a vorbirii şi
rar fenomene extrapiramidale. Leziunile neurologice pot si situate şi la nivelul lobilor temporali în sensul
apariţiei atrofiilor. Manifestările comportamentale le preced pe cele ale memoriei.
Demenţa în boala Creutzfeldt-Jakob
Demenţă progresivă asociată cu semne neurologice secundare leziunilor cerebrale (encefalopatia
spongiformă subacută): paralizie spastică progresivă, semne extrapiramidale, mişcări coreoatetozice.
Debutul este marcat de oboseală nejustificată, acuze somatice, apoi se instalează tulburările cognitive şi
modificările comportamentale. Evoluţia este rapidă către exitus.
Demenţa în SIDA
Este o afecţiune cu tablou clinic complex: deficit cognitiv progresiv, simptome de intensitate psihotică,
mielopatii, neuropatii. Debutează rar ca o meningoencefalită, cu fatigabilitate, cefalee, bradilalie,
hipomnezie. Apoi asociază anxietate, tulburări de personalitate, depresie şi tentative de suicid.

DELIRIUM
Delirium este un sindrom caracterizat prin stare confuzională de origine organică şi cauze multiple, care
asociază tulburări ale percepţiei, atenţiei, memoriei, gândirii, comportamentului. Durata stării
confuzionale este variabilă, cel mai adesea până în 4 săptămâni cu posibilitatea de a se menţine până la 6
luni. Este o urgenţă medicală. Poate apărea la orice vârstă dar este mai frecvent peste 60 de ani. Din punct
de vedere clinic simptomul central îl reprezintă modificarea de conştiinţă de la obnubilare până la comă.
Fatigabilitatea atenţiei, alterarea memoriei de scurtă durată, incoerenţa ideo-verbală, incapacitatea de
judecată şi raţionament, iluziile şi halucinaţiile vizuale, dezorientarea temporo-spaţială auto şi allopsihică
întregesc tabloul psihopatologic în cazul deliuriumului. Secundar trăirilor halucinatorii se mai poate
menţiona apariţia depresiei şi anxietăţii, ca şi modificarea comportamentului. Se inversează ciclul veghe-
somn cu veghe nocturnă şi somnolenţă diurnă. Cauzele deliumului sunt multiple.
-medicamente anticolinergice (antidepresive triciclice, neuroleptice, sedative, etc);
-abuzul de droguri;
-sindromul de sevraj la alcool, droguri, benzodiazepine;
-cauze metabolice: hipoglicemia, ciroza hepatică, uremia;
-deficiente vitaminice: B1, B12, acid nicotinic;
-endocrinopatii: hipo sau hipertiroidismul, boala Cushing;
-infecţii: orice infecţie sistemică, SIDA, meningite;
-cauze neurologice: traumatisme craniocerebrale, accidente vasculare, tumori cerebrale;
-toxine: monoxid de carbon;
-cardiovasculare: HTA;
-alte cauze: boli sistemice.

TULBURĂRI MENTALE DATORATE CONSUMULUI DE SUBSTANŢE PSIHOACTIVE

În cadrul acestui capitol vom lua în discuţie o mare parte din substanţele care determină tulburări psihice.
În această categorie sunt incluse opioizii, sedativele şi hipnoticele, alcoolul, cafea, tutunul, canabisul, etc.
Toate substanţele se supun aceloraşi legi, determină modificări în comportament, perturbă funcţionarea
organismului. În funcţie de vechimea consumului, de cantitatea de substanţă folosită discutăm de câteva
stadii în evoluţia tulburării. Aceste tulburări erau cunoscute anterior sub denumirea de toxicomanii.
Termenii folosiţi în acest capitol sunt următorii:
Intoxicaţia
Se caracterizează prin tuburări psihice şi comportamentale variabile în cursul sau după ingestia acută a
unei substanţe. Depinde de cantitatea ingerată, vulnerabilitatea persoanei. Se remite după metabolizare şi
eliminare din organism.
Tabloul clinic al intoxicaţiei: Labilitatea dispoziţiei, Agitaţie şi agresivitate, Hipoprosexie, hipomnezie,
Incoerenţa ideo-verbală, Dizartrie, Tulburări de coordonare motorie, Tulburări neurovegetative
Abuzul sau folosirea dăunătoare, nocivă
Se referă la administrări permanente şi repetate (aproximativ 1 an) a unei substanţe, care determină
perturbarea îndeplinirii obligaţiilor sociale, familiale. Administrarea se menţine şi se subapreciază
consecinţele dezastruoase ale consumului (boli somatice, condusul maşinii). Există frecvent
comorbiditatea cu o afecţiune somatică.
Adicţia
Reprezintă nevoia psihică de a consuma substanţa obişnuită. În această situaţie are loc subordonarea
oricărei activităţi aceleia de a-şi procura drogul (substanţa) indiferent de consecinte.
Toleranţa
Acest fenomen presupune un consum destul de îndelungat de substanţă. Se caracterizează prin necesitatea
creşterii considerabile a cantităţilor de substanţă pentru a ajunge la intoxicaţie sau efectul dorit sau prin
diminuarea semnificativă a efectului la uzul continuu al aceleiaşi cantităţi de substanţă.
Abstinenţa
Abstinenţa presupune dezvoltarea unui sindrom (fizic sau psihic) specific unei substanţe, datorat încetării
sau reducerii uzului substanţei respective,voite sasu accidentale. Apare deteriorare (demisie) la nivel
profesional, social.
Dependenţa
Este starea fizică şi psihică determinată de durata mare a consumului (ani).
Din punct de vedere psihic vorbim de nevoia ireprimabilă de consum, iar fizic intră în discuţie toleranţa şi
sevrajul.

Criterii de diagnostic pentru sindromul de dependenţă (DSM IVR):

-Substanţa luată in cantităţi mai mari şi pe o durată mai mare de timp decât a intenţionat;
-Dorinţa puternică şi persistentă, sau eforturi infructuoase de a înceta sau controla utilizarea substanţei;
-Activităţile sociale sau profesionale sunt abandonate din cauza consumului de substanţe;
-Pierderea unei mari perioade de timp pentru a procura substanţa, a o folosi sau a se recupera din efectele
sale;
-Consumul de substanţe se menţine în ciuda consecinţelor nocive ale acesteia;
-Apariţia sindromului de abstinenţă (sevraj) la oprirea consumului;
-Evidenţierea toleranţei.
Opioidele
În acest grup de substanţe se încadrează heroina, morfina, codeina, metadona, hidromorfonul.
În istorie s-a folosit opiul ca analgetic de către Hipocrat, iar în Extremul Orient, bazinul Mării Negre şi al
Mediteranei opiul era cultivat încă din antichitate.
Intoxicaţia apare în timpul sau la câteva ore de la consum şi reprezintă o urgenţă medicală care se poate
complica cu edem pulmonar acut, comă, exitus prin stop cardio respirator. Instalarea efectului depinde de
calea de administrare, astfel că administrarea intravenoasă duce la o instalare mai rapidă a
simptomatologiei.
Dinamica simptomelor întâlnite în intoxicaţia cu opioide (D. Prelipceanu) este: mioză, euforie iniţială
urmată de somnolenţă, dizartrie, tulburări de atenţie şi memorie, tulburări formale de gândire, incoerenţă,
constipaţie, greaţă şi vărsături, febră, hipotensiune arterială.
Sevrajul la heroină, Sevrajul la opioide nu are riscuri fatale; probleme deosebite apar în momentul când se
asociază afecţiuni somatice severe. Întreruperea sau reducerea cantităţii de opioid după un timp minim de
utilizare de 2 săptămâni duce la apariţia sevrajului. Apare la 8-12 ore de la ultima administrare, sau
reducerea drastică a dozelor. Maximul de severitate apare la 36-72 de ore şi durează 5-7 zile. Se
caracterizează prin nelinişte psihomotorie, lăcrimare, rinoree, transpiraţii, piloroerecţie, midriază, mialgii,
frisoane, tahicardie, greaţă, vărsături.
Cannabis (marijuana)
Cannabisul este catalogat drept un drog uşor deoarece nu dă complicaţii somatice severe. După inhalare,
efectul apare în câteva minute iar acţiunea lui durează câteva ore. Intoxicaţia este dată de consumul recent
şi se caracterizează prin apariţia euforiei pe fundalul anxietăţii, incoordonare motorie, incoerenţă ideo-
verbală, posibilitatea asocierii ideaţiei delirante, lentoare în mişcări, retragere socială, alterare a timpului
trăit. Asociază tahicardie, hiperemie conjunctivală. La oprire apar greaţă, vărsături, irascibilitate.

Sedative şi hipnotice
În această categorie intră benzodiazepinele, barbituricele şi alte anxiolitice. Ne vom referi la meprobamat,
diazepam şi derivatele lui. Datorită utilizării frecvente a acestor medicamente există posibilitatea inducerii
unor efecte nedorite. Din această cauză medicaţia anxiolitică este bine să fie administrată în cure scurte şi
indicaţie precisă. Intoxicaţia este datorată consumului recent. Un element important îl reprezintă
vulnerabilitatea individuală. În funcţie de doză pot aparea reacţii diferite: familiaritate inadecvată,
labilitate emoţională, incoerenţă ideo-verbală, incoordonare mtorie, hipomnezie şi hipoprosexie, blackout-
uri cu amnezia datelor şi evenimentelor recente. Asociază ideaţie delirantă, manifestări halucinatorii. Prin
efectul clasei apar efecte hipnotice, anestezice, relaxare musculară, efecte anticonvulsivante. În cazul
creşterii dozei se poate ajunge la stupor şi comă. Oprirea medicaţiei determină sevrajul. El apare la 6-7
ore până la câteva zile de la ultima administrare, după consumul îndelungat şi în doze mari. Se manifestă
prin tahicardie, tremor, greaţă şi vărsături, anxietate, disforie, nelinişte sau agitaţie psiho-motorie, iluzii
sau halucinaţii auditive şi vizuale, ideaţie delirantă. Simptomatologia se menţine 2-3 săptămâni.

Cocaina (crack)
Administrarea acestei substanţe se poate face prin inhalare sau injectare. Efectul ei este de tip stimulant cu
instalare rapidă şi efecte puternice. Intoxicaţia apare în timpul administrării. Se manifestă prin tendinţa
exagerată de comunicare, familiaritate excesivă, agitaţie psiho-motorie, manifestări halucinatorii,
incoerenţă ideo-verbală, ideaţie delirantă, reducerea sau superficializarea somnului. Consumul de cocaină
se poate asocia cu acte antisociale (cresterea criminalităţii), activitate onirică amplă, vise dinamice,
scenice, cinematografice. Supradozarea poate determina stop cardiac datorită tulburărilor de ritm cardiac.
Oprirea consumului determină apariţia sevrajului care apare la câteva ore. Se manifestă prin iritabilitate,
labilitate dispoziţională, tulburări ale activităţii hipnice, senzaţie de epuizare fizică.
Amfetaminele (Extasy)
Intoxicaţia apare în timpul consumului. Este un drog sintetic cu posibilitatea de a determina dependenţă
rapidă. Consumul de Extasy produce euforie, sentimentul de creştere a forţei, a energiei, cu senzaţie fizică
specială, scăderea apetitului alimentar. Se descriu fenomene psihotice cu halucinaţii vizuale
caleidoscopice şi ideaţie delirantă care determină comportament delirant. Sevrajul se manifestă prin
transpiraţii, tremor, frisoane, greaţă, vărsaturi, nelinişte, irascibilitate.
Sevrajul la stimulente nu este o urgenţă precum intoxicaţia, chiar dacă poate apare ideaţie suicidară
semnificativă clinic pe fondul unor simptome depresive marcate. Se tratează cu agonişti de dopamină
(amantadină, bromocriptină), antidepresive triciclice (clomipramină, imipramină), litiu şi psihoterapie.
Cafeina
Manifestările intoxicaţiei apar datorită consumului de cafea ce depăşeşte 250 mg (2-3 ceşti) şi se
caracterizează prin irascibilitate, excitabilitate, nerăbdare, tahicardie cu sau fără aritmie cardiacă,
tahipsihie, creşterea nevoii de comunicare, congestie facială, tremor al extremităţilor, accelerarea
tranzitului, diureză crescută, nelinişte până la agitaţie psihomotorie, perturbarea activităţii profesionale şi
şcolare.
Sevrajul la cafeină se produce la oprirea sau reducerea consumului zilnic şi în doze semnificative. Se
manifestă prin astenie, surmenaj, somnolenţă, anxietate asociată cu depresie, greţuri şi vărsături, stări care
duc la perturbarea activităţii zilnice.
Tutunul
Aproximativ 35% din populaţia generală fumează. Vârsta utilizatorilor de tutun începe să scadă din ce în
ce mai mult. Intoxicaţia acută se produce la primul inspir de nicotină. Intoxicaţia cronică se manifestă
prin iritabilitate, irascibilitate, anxietate, dispoziţie depresivă, pigmentarea tegumentelor, dinţilor şi
sclerelor, voce masculinizată, apariţia precoce a ridurilor.
Indicatorii severităţii dependenţei sunt următorii:
-aprecierea comform căreia prima ţigară a zilei este cea mai dorită, savurată, necesară demarării acţiunii;
-fumatul imediat după trezire, înaintea oricărei activităţi;
-consum mai mare în prima parte a zilei;
-continuarea fumatului în condiţiile existenţei unor afecţiuni somatice;
Sevrajul la nicotină se caracterizează prin următoarele: apare în primele 24 de ore de la oprirea fumatului
şi se manifestă prin nelinişte, iritabilitate, anxietate, hipoprosexie, insomnii, dispoziţie depresivă sau
disforie, palpitaţii, bradicardie; poate asocia creşterea apetitului cu supraponderalitate, perturbarea
funcţionării profesionale şi sociale. Simptomatologia este mai accentuată în prima săptămână a sevrajului,
simptomele durează 1 lună iar dorinţa persistă 6 luni.

Alcoolismul
Dicţionarul Larousse defineşte alcoolismul ca fiind “dependenţa de alcool şi ansamblul manifestărilor
patologice datorate acestei dependenţe”.
Clasificări ale alcoolismului au fost făcute de un număr mare de psihiatri. Una dintre clasificările utilizate
un timp indelungat a fost cea a lui Jellinek:
-alcoolismul alfa este de natură psihologică, iar consumul de alcool folosit pentru a suprima durerea ;
-alcoolismul beta în care consumul de alcool este de lungă durată şi asociază complicaţii somatice;
-alcoolismul gamma în care apare pierderea controlului în consumul de alcool, apar semne de sevraj,
consecinţe socio-profesionale ;
-alcoolismul delta caracterizat prin incapacitatea abstinenţei şi fenomene de sevraj ;
-alcoolismul epsilon, sinonim cu dipsomania când apar perioade în care nu cosumă nici o băutură
alcoolică urmată de perioade în care se consuma neîntrerupt o perioadă variabilă de timp . Este cea mai
veche clasificare şi a avut cea mai lungă validitate.

Intoxicaţia alcoolică acută (beţia vulgaris)

Manifestările clinice sunt datorate consumului recent prin labilitate dispoziţională, facilitarea comunicării,
hipoprosexie, hipomnezie, dizartrie, incoordonare motorie.

Sevrajul (delirium tremens)

Este o urgenţă medicală cu risc vital. În cadrul sevrajului sunt instalate toleranţa şi dependenţa după un
consum de ani. Oprirea intempestivă a consumului voluntar sau involuntar duce la apariţia până la 72 de
ore a simptomatologiei de sevraj. La câteva ore de la oprire apar tremurături ale extremităţilor, febră,
tahicardie, hipertensiune arterială. Într-un interval de 12-24 de ore se manifestă cu anxietate, agitaţie
psiho-motorie, auto sau heteroagresivitate, halucinaţii auditive, tulburări de conştiinţă de tip delirium. În
cadrul sevrajului complicat pot apare crize epileptice simptomatice.
Starea se remite în cazul aplicării tratamentului specific sau reluării consumului.
Complicaţiile somatice:
Cele digestive se manifestă la nivelul stomacului cu gastrite, ulcere, pancreatite şi hepatite cronice sau
ciroze.
La nivelul sistemului nervos central poate apare atrofie corticală în special cerebeloasă; la nivel periferic
polinevrite senzitive, nevrită optică.
Apar frecvent sindroame de malabsorbţie cu deficite vitaminice, hipoproteinemie, hipoglicemie.
Consumul de alcool determină alterarea funcţiilor imunitare cu risc crescut de apariţie a TBC şi cancer.
La nivelul aparatului cardio-vascular apare cardiomiopatia.

Sindromul amnestic
Se manifestă prin alterarea cronică şi severă a memoriei recente, în schimb memoria indepărtată este
rareori afectată, asociază dezorientare temporală şi a cronologiei evenimentelor. Apar confabulaţii
mnestice care umplu golurile de memorie. Se datorează consumului cronic de alcool şi în cantităţi mari.

Tulburări psihotice: halucinoza alcoolică Wernicke

Apare la scurt timp sau imediat după consumul de alcool (de la 48 ore la 14 zile). Este o complicaţie
redutabilă a sevrajului, dar din fericire este rară. Se manifestă prin apariţia halucinaţiilor auditive pe
fondul clarităţii conştiinţei. Pot asocia idei delirante congruente cu tematica halucinatorie, stare de
anxietate.

SCHIZOFRENIA
Schizophrenia cunoaşte o multitudine de definiţii din care amintim:
-afecţiune psihică cu evoluţie îndelungată, continuă, intermitentă sau remitentă a cărei expresivitate
clinică complexă şi polimorfă are drept caracteristică esenţială disocierea autistă a personalităţii (Predescu
V.).
-entitate nozografică centrală, acreditată cu o sumbră semnificaţie psihopatologică elocvent psihotică (G.
Ionescu).
În schizofrenie sunt incluse entităţi clinice ilustrate prin tulburări ale comunicării, comportamentului,
cogniţiei,
În Larousse (1998) schizofrenia este definită ca "psihoză gravă care survine la adultul tânăr, de obicei
cronică, din punct de vedere clinic caracterizată prin semne de disociere mintală, de discordanţă afectivă
şi de activitate delirantă incoerentă care, în general, determină o rupere a contactului cu lumea exterioară
şi o repliere autistă".
Prevalenţa în populaţia generală este de 1%. Debutul poate fi brusc sau insidios cu faza prodromală care
poate dura uneori ani până la stabilirea diagnosticului. Din cauza tipului insidios nu se poate stabili cu
exactitate incidenţa schizofreniei. În privinţa vârstei de debut (D. Prelipceanu) ea este între 18-25 ani
pentru bărbaţi şi 26-45 pentru femei ; circa 40% din cazuri apar la femei peste 40 de ani. Condiţii
favorizante de apariţie le reprezintă perioada de armată, perioada de maternitate, persoanele abuzate în
copilărie.
Simptomatologia
Tulburările reflectă un exces de distorsionare a funcţiilor normale. Ele includ incoerenţa ideo-verbală,
gândire inferenţială (delirantă), comportament dezorganizat/catatonic, manifestări halucinatorii.
Ideile delirante cel mai frecvent întâlnite sunt următoarele:
-de referinţă: consideră că anumite gesturi, expresii mimice, atitudini, comentarii îi sunt adresate;
-de persecuţie: se consideră observat, urmărit, spionat sau înşelat, de persoane, grupuri sau instituţii;
-de control: convingerea delirantă că actele sau acţiunile lui sunt dirijate, influenţate, controlate de forţe
străine (xenopatice);
-de inserţie a gândului: ideile altei persoane au fost inserate, introduse în propriul psihism;
-de extracţie a gândului: ideile proprii i-au fost scoase, extrase de o forţă exterioară;
-de otrăvire.
Manifestările halucinatorii sunt pseudohalucinaţiile sau halucinaţiile propriu-zise care pot apărea la
nivelul oricărui analizator. Cele mai frecvente sunt cele auditive - voci care ameninţă sau comentează
viaţa, calitaăţile pacienţilor, sau sunt imperative, dar pot fi percepute şi ca dialog.
Semnificaţia diagnostică a halucinaţiilor poate fi înaltă pentru halucinatiile auditive, olfactive, gustative,
tactile, vizuale, care trebuie să apară pe fondul unui senzoriu clar. Semnificaţie minimă o au halucinaţiile
hipnagogice şi hipnapompice (la trezire sau la adormire), experienţele izolate de a se auzi chemat pe
nume. În acest ultim aspect ele nu au semnificaţie diagnostică.
Dezorganizarea gândirii cuprinde următoarele elemente ce se pot întâlni în cadrul schizofreniei: slăbirea
asociaţiilor, pierderea asociaţiilor, tangenţialitate - răspunsuri “alături”, care nu se referă la conţinutul
propriu-zis al întrebării interlocutorului, tradusă prin incoerenţă ideo-verbală.
Modificările comportamentului constau în dezorganizarea lui sau comportamentul halucinator delirant.
Dezorganizarea comportamentului cuprinde acte şi acţiuni particulare lipsite de scop, manifestări
dezordonate imprevizibile, stări de agitaţie psiho-motorie.
Comportamentul catatonic poate fi întâlnit în schizofrenie. El se caracterizează prin reducerea
manifestărilor motorii până la rigiditate catatonică sau stupor catatonic în care manifestările motorii sunt
anulate, posturi catatonice prin care se adoptă sau se menţin pe perioadă indefinită anumite poziţii insolite
şi incomode. Există situaţia când apare însă agitaţie catatonică: activitate motorie dezordonată, fără scop,
aparent neprovocată.
Toate simptomele enumerate mai sus sunt simptome pozitive (G. Ionescu).
Simptomele negative cuprind (G. Ionescu):
-Aplatizare afectivă - diminuarea capacităţii de a reacţiona (bucurie, suferinţă, întristare) la stimulii
ambianţei;
-Alogie - reducerea fluxului şi ritmului ideativ, scăderea fondului de cuvinte, răspunsuri vagi, întârziate,
cu grad mare de ambiguitate;
-Avoliţie - slabă capacitate de deliberare, de implicare, de a lua o hotărâre;
-Apatie.
-Anhedonie - lipsa plăcerii.
Tulburări de atenţie.
Evoluţia schizofreniei este episodică, cu episod unic sau continuă.
Formele de schizofrenie (ICD 10)
Paranoidă, hebefrenică, catatonica, nediferenţiată, depresia post-schizofrenă, reziduală, simplă
1). Schizofrenia paranoidă
Schizofrenia paranoidă este tipul cel mai comun şi cel mai des întâlnit în patologia psihiatrică.
Ideaţia delirantă este persistentă, cu o tematica relativ constantă (persecutorie, de urmărire), asociată cu
manifestări halucinatorii congruente cu tematica delirantă: halucinaţii auditive care ameninţă sau dau
comenzi. Mai apar aplatizare dispoziţională, dar şi iritabilitate, furie bruscă, groază, suspiciune. Simptome
negative cum ar fi tocirea afectului şi perturbarea voinţei pot apare dar nu domină tabloul clinic.
Este forma cea mai uşoară sub aspectul severităţii, are debutul cel mai tardiv, evoluţia continuă şi
îndelungată, menţinerea în societate este păstrată timp îndelungat, răspunsul la tratament relativ bun.
2). Schizofrenia hebefrenică
Numele provine de le Hebe zeiţa tinereţii, în asociere cu vârsta de debut care este în adolescenţă sau la
adultul tanar (15-25 ani). Schimbările afective sunt pe primul plan, iar halicinaţiile şi ideile delirante sunt
fragmentare, apare incoerenţă ideo-verbală, comportamentul este dezorganizat. Dispoziţia este
inadecvată.
Denumirea anterioară a fost aceea de dezorganizată deoarece are cel mai înalt grad de
incomprehensibilitate. Asociază perplexitate şi straneitate, grimase, bizarerii comportamentale. Există
tendinţa de a rămâne solitar iar comportamentul pare lipsit de scop şi sentiment. Este una din formele cele
mai severe, are cel mai înalt grad de invalidare. Se pare că aceasta este forma pe care a descris-o
Kraepelin când a numit schizofrenia “demenţa precoce”.
3). Schizofrenia catatonică
Elementul central îl reprezintă perturbarea activităţii motorii între cele două extreme agitaţie şi stupoare;
bradikinezie, rigiditate, stare stuporoasă sau agitaţie catatonică. Atitudinile şi posturile pot fi menţinute
perioade îndelungate de timp, chiar şi atunci când sunt poziţii incomode, apare flexibilitatea ceroasă,
stereotipiile motorii sau verbale. Asociază negativism verbal, alimentar sau/şi sfincterian, sindrom
ecopatic (ecolalie, ecomimie, ecopraxie), manierisme şi grimase.
4). Schizofrenia nediferenţiată
Este forma lipsită de trăsături caracteristice în care pot coexista simptome pozitive cu cele negative dar
fără predominenţa nici unora.
Se pot întâlni incoerenţa ideo-verbală, ideaţie delirantă fragmentară, manifestări halucinatorii, iar dintre
simptomele negative slaba rezonanţă afectivă.
5). Depresia post-schizofrenă este caracterizată ca un episod depresiv care poate fi secundar unui episod
de schizofrenie şi care mai păstrează simpome schizofrene. Simptomele întâlnite pot fi pozitive sau
negative şi necesită prezenţa tratamentului datorită intensităţii psihotice a fenomenologiei. Cauza poate fi
secundară medicaţiei neuroleptice, mai ales în cadrul tratamentului cu antipsohotice tipice (clasice). Poate
apare în perioada de remisiune când pacienţii conştientizează episodul psihotic anterior.
6). Schizofrenia reziduală
Se întâlneşte un ansamblu de simptome negative în ariile: psihomotricităţii cu reducerea amplitudinii,
ritmului şi armoniei manifestărilor motorii; cogniţiei prin scăderea ritmului şi fluxului ideativ, supleţii şi
flexibilităţii ideo-verbale; dispoziţiei datorită slabei capacităţi de rezonanţă afectivă, detaşării, tendinţei de
izolare. Alte simptome întâlnite sunt apatia, lipsa de voinţă, lipsa relaţiilor interpersonale, lipsa de igienă,
deteriorarea comportamentului. Este necesară prezenţa în antecedente a cel puţin un episod psihotic.
7). Schizofrenia simplă
Este caracterizată prin simptome negative, are debut insidios, progresiv, de lungă durată (ani), cu
retragere socială, tendinţa de a se izola, dezinteres pentru propria persoană, igiena personală devine
deficitară, detaşare faţă de lume, demisie socială, profesională, familială, scăderea capacităţii de testare a
realităţii.
8). Tulburări schizoafective
Tablul clinic se caracterizează prin prezenţa concomitentă de simptome schizofrenice şi afective: idei
delirante, halucinaţii incongruente cu starea afectivă care poate fi depresivă sau expansivă. Cea mai
frecvent întâlnită formă de evoluţie este cea recurentă, cu cel mai bun prognostic şi remisiuni de bună
calitate.
Tulburarea schizoafectivă de tip maniacal
Simptomele schizofrenice şi maniacale sunt prezente în acelaşi timp. Episodul maniacal se caracterizează
prin stimă de sine crescută, alternează cu iritabilitatea sau excitaţia, idei de grandoare, persecuţie,
comportament agresiv, concentrarea atenţiei este deteriorată, pierderea inhibiţiei sociale normale, energie
crescută, hiperactivitate. Apar fenomene de influenţă exterioară, convingerea că gândurile sale sunt
ghicite sau difuzate sau că forţe străine încearcă să-l controleze, halucinaţii auditive.
Simptomatologia are intensitate crescută iar durata este mai scurtă.
Tulburarea schizoafectivă de tip depresiv
Simptomele schizofrenice şi cele depresive coexistă pe durata întregului episod. Dispoziţia depresivă
asociază simptome caracteristice: tulburări de somn, tulburări ale apetitului, scăderea interesului şi a
plăcerii, hipoprosexie, ideaţie prevalentă sau delirantă cu conţinut depresiv, chiar ideaţie suicidară,
tulburări perceptuale de tipul halucinaţiilor auditive comentative negative care au o intensitate mai mică
dar o durată mai mare, bradipsihie.
Celălalt tip de simptome este reprezentat de fenomenul de furt al gândirii, de inserţie a gândurilor, ideaţie
de urmărire.
Diferită de tulburarea schizoafectivă de tip maniacal, simptomatologia are intensitate mai mică dar o
durată mai mare.
În tulburările schizoafective prognosticul este mai bun decât în schizofrenie dar mai prost decât în
tulburarea afectivă.

TULBURĂRI AFECTIVE (DE DISPOZIŢIE)

Dispoziţia (sau starea timică) este starea afectivă generală, de fond, permanentă, de durată cu o intensitate
medie. Este rezultanta tuturor impulsurilor extero, intero sau proprioceptive. Este determinată de gradul
de adaptare la ambianţă. Ea oscilează între tristeţe şi bucurie.
Tulburările de dispoziţie se manifestă prin accentuarea patologică a tristeţii, care în acest caz se numeşte
„depresie", sau prin exagerarea patologică a bucuriei, care în acest caz se numeşte „euforie". Fiecare
dintre ele poate atinge diverse intensităţi şi determină modificări ale comportamentului şi în esenţă a
activităţii. Tulburările dispoziţiei sunt condiţii frecvente, potenţial letale şi foarte tratabile, în care
pacienţii resimt dispoziţii anormal de crescute sau scăzute. Anormalităţile dispoziţiei se însoţesc de
multiple semne şi simptome care afectează aproape toate domeniile de funcţionare. Simptomele
vegetative includ modificări ale somnului, poftei de mâncare, libidoului şi energiei. Tipul de tulburare
afectivă este stabilit de prezenţa sau absenţa episodului maniacal, de intensitatea simptomatologiei
afective, de durata evoluţiei unui astfel de episod, dar şi de posibilitatea recurenţei. Prezenţa în viaţa unui
pacient a unui episod maniacal stabileşte diagnosticul de tulburare afectivă bipolară. Depresia şi euforia
reprezintă simptomele cardinale ale celor două sindroame afective principale, sindromul depresiv şi
sindromul maniacal.
Sindromul depresiv reprezintă un set de semne şi simptome cognitive, afective şi comportamentale care
au ca simptom central depresia.
Sindromul maniacal reprezintă un set de semne şi simptome cognitive, afective şi comportamentale care
au ca simptom central euforia sau iritabilitatea.
Ambele sindroame sunt responsabile de perturbări în capacitatea de funcţionare şi integrare socială a
subiectului.

Tulburarea afectivă bipolară

Episodul maniacal (descris după Sadock, B.J., Sadock, V.A.)

Sindromul maniacal se manifestă prin tulburări ale dispoziţiei, reprezentate de euforie sau irascibilitate,
tulburări cognitive şi tulburări psihomotorii.
Debutul este acut sau subacut cu euforie sau irascibilitate şi creşterea activităţii.
Aspectul pacientului: mimica este expresivă, bogată, pacientul este extrem de comunicativ, femeile sunt
exagerat fardate sau îmbrăcate în culori vii şi combinaţii neobişnuite.
Tulburările dispoziţiei se manifestă prin euforie sau, în multe cazuri, prin irascibilitate. Pacientul se
manifestă expansiv, fiind foarte iritat şi pretenţios, flirtează necontrolat.
În vorbire observăm logoreea, descriindu-se prin dramatism exagerat; poate sa devină incoerentă.
Conţinutul gândirii se manifestă prin stima de sine intens crescută, grandiozitate, egocentrism intens,
deliruri şi - mai puţin frecvent – halucinaţii.
În procesele gândirii se reflectă fuga de idei, folosirea de neologisme, asociaţii prin asonanţă,
circumstanţialitate, tangenţialitate. Critica şi judecata sunt extrem de deteriorate, adesea existând negare
totală a bolii şi incapacitatea de a lua orice fel de decizii organizate sau raţionale.
Tulburări cognitive
Tulburările percepţiei: în episoadele maniacale psihotice pot apărea iluzii patologice sau chiar halucinaţii
care sunt pasagere şi încadrate de tulburarea de dispoziţie.
Atenţia este afectată, maniacalii neputând menţine concentrarea asupra unei activităţi mai mult de câteva
minute, fiind atraşi permanent de stimuli nerelevanţi.
Memoria pacientului este dezinhibată, amintirile derulându-se cu repeziciune. Gândirea prezintă atât
tulburări ale fluxului, cât şi tulburări ale conţinutului. Fluxul ideativ este accelerat, apare fuga de idei de
intensitate diferită, de la accelerare uşoara până la incoerenţă ideoverbală.
Pacientul este logoreic, greu de oprit, vorbeşte tare, comunică cu uşurinţă şi simte nevoia de a vorbi în
permanenţă. Apar idei de grandoare, de autovalorizare, subiectul are o părere excepţională despre sine.
Uneori ideile pot fi delirante care sunt potrivite cu dispoziţia. Pot exista şi idei delirante incongruente,
cum sunt ideile de persecuţie, de gelozie, dar acestea nu apar în absenţa dispoziţiei expansive şi nu
persistă după ce aceasta se remite. Ele sunt inconştient susţinute de pacient.
Tulburări psihomotorii
Prin definiţie, maniacul este hiperactiv, are sentimentul de energie inepuizabilă, nu simte oboseala, se
implică în multe activităţi pe care nu le finalizează atât din cauza tulburării de concentrare a atenţiei, cât şi
datorită presiunii continue de a fi activ. Activitatea se poate dezorganiza sever, putând evolua spre stări de
agitaţie psihomotorie sau chiar către furor maniacal. La bătrâni, această hiperactivitate este epuizantă,
asociindu-se frecvent cu stări confuzionale şi complicaţii somatice, în special cardiovasculare.
Maniacalul deranjează anturajul deoarece nu doarme, nu se odihneşte, vorbeşte permanent, este zgomotos
atât ziua, cât şi noaptea, motiv pentru care este de obicei adus la internare de către membrii familiei sau
comunităţii din care face parte. Dezinhibiţia marchează toate sferele vieţii psihice a bolnavului. Aceasta,
asociată cu lipsa de discernământ, împiedică maniacalul să aprecieze corect consecinţele faptelor sale,
motiv pentru care apar situaţii cu implicaţii neplăcute: cheltuieli excesive care nu pot fi acoperite,
înstrăinarea unor bunuri pentru sume derizorii sau chiar gratuit, implicarea în situaţii conflictuale cu
potenţial medico-legal, atitudini familiare, glume nepotrivite. Instinctele sunt dezinhibate. Dezinhibiţia se
manifestă vrecvent verbal, dar pot exista şi gesturi şi acţiuni care să exprime dezinhibiţia sexuală.
Apetitul este crescut, maniacalul mâncând mult dar, din cauza hiperactivităţii, nu există o creştere
ponderală.
Nevoia de somn este scăzută, pacientul doarme 2-3 ore, dar nu are senzaţia de oboseală, în
formele severe insomnia fiind totală de-a lungul unei perioade mai mari de timp.
Viaţa socială, profesională, familială şi relaţională a pacientului este profund perturbată de
prezenţa sindromului maniacal.
Episodul maniacal din cadrul tulburării afective se poate întâlni sub forma de hipomanie, manie fără
simptome psihotice sau mania cu simptome psihotice.
Hipomania
Reprezintă un grad uşor de manie fără să se asocieze cu halucinaţii sau idei delirante. Dispoziţia este
crescută uşor, socializare marcată, hiperfamiliaritate, trebuinţe sexuale exacerbate, polipragmazie,
sentimente de forţă, putere, bine, eficienţă mentală crescută, logoree, iritabilitate, afectarea capacităţii de
concentrare a atenţiei.

Mania fără simptome psihotice

Se caracterizează prin aspectul dispoziţiei care este crescută şi poate atinge diverse grade de la bună
dispoziţie până la excitaţie extremă; alteori dispoziţia poate fi iritabilă. Activitatea este crescută cu
polipragmazie, creşterea energiei şi a forţei. Ideaţia apare năvalnic şi se exteriorizează prin limbaj unde
întâlnim logoreea. Creşte presiunea de a vorbi. Face glume şi calambururi contagioase în sensul că
stârnesc râsul celor din jur. Atenţia scade în sensul în care se pune problema de a o menţine concentrată
asupra unei activităţi mai mult timp. Instinctele sunt alterate: apare scăderea necesarului de somn,
dezinhibiţie sexuală. Stima de sine este crescută, există tendinţa de a fi mereu în centrul atenţiei
anturajului. Există pornirea de a cheltui excesiv, fără nicio limită, cu achiziţionarea unor lucruri inutile.
Ţinuta vestimentară este marcată de excentricităţi, culori vii, mimica este bogată, machiajul excesiv. Pot
apare tulburări perceptuale în care aprecierea culorilor este mult mai intensă şi mai frumoasă (calopsii).
Debutul este acut sau subacut cu euforie sau stare iritabilă, perturbarea activităţii motorii prin
hiperactivitate, iar vârsta de debut este între 15-30 ani.

Mania cu simptome psihotice

În cadrul acestei tulburări simptomatologia este centrată pe dispoziţia expansivă, care este crescută
constant, ideile de intensitate psihotica sunt congruente cu starea de fond: autoapreciere excesivă,
grandoare, însoţite de sentimente de mărire. Apar şi halucinaţii al căror conţinut este de asemeni
congruent cu starea timică.
Apar modificări ale ritmului, fluxului ideativ precum şi a coerenţei în sensul accelerării lor: apare fuga de
idei, mergând până la salata de cuvinte unde incoerenţa este totală.
Dintre simptomele întâlnite amintim tulburări de atenţie cu imposibilitatea menţinerii concentrării atenţiei
un timp îndelungat asupra unei activităţi, iritabilitate, agresivitate (adesea heteroagresivitate),
hiperactivitate cu polipragmazie, scăderea necesarului de somn; în schimb apare creşterea apetitului.
Instinctul sexual este exacerbat, are relaţii sexuale întâmplătoare cu diverşi parteneri, fără măsuri de
protecţie. Ţinuta vestimentară este inadecvată, marcată de culori vii, stridente, componentele ţinutei sunt
nepotrivite. Întreaga viaţă psihică este marcată de tahipsihie.

Tulburările depresive
Elementele esenţiale ale episodului depresiv, alături de modificarea dispoziţiei sunt perturbarea activităţii
hipnice, modificarea apetitului, pierderea ponderală, hipoprosexie şi hipomnezie, dar şi posibilitatea
asocierii ideaţiei sau actelor suicidare. Debutul este la adultul tânăr, brusc sau insidios. Evoluţia este de
minim 6 luni urmată de remisiune completă sau parţială Evoluţia este de obicei cu recăderi. Dintre factorii
de risc asociaţi apariţiei depresiei (D. Prelipceanu) se menţionează:
Istoric de episoade depresive anterioare
Istoric familial de tulburare depresivă, în special la rude de gradul I
Tentative de suicid în antecedente
Sexul feminin
Vârsta de debut înainte de 40 de ani
Perioade critice: post partum sau post avortum
Comorbidăţi somatice: diuretice, antihipertensive, neuroleptice clasice
Absenţa suportului social
Lipsa partenerului marital
Evenimente stresante
Consumul de substanţe

Clinica depresiei (descrisă după Sadock B.J., Sadock V.A.)

Sindromul depresiv reprezintă un sindrom complex care afectează dispoziţia, funcţiile cognitive şi
somatice şi care are ca simptom cardinal depresia. În patologia psihiatrică depresia se poate întâlni ca
simptom, sindrom sau boală, reprezentând entitatea cea mai frecventă.
Tulburarea dispoziţiei se manifestă prin prezenţa simptomelor sindromului depresiv: depresia şi lipsa
interesului şi a plăcerii.
Depresia este greu de diferenţiat de tristeţea normală, cu atât mai mult cu cât majoritatea pacienţilor
încearcă sa lege trăirea depresivă prin existenţa unor evenimente psihotraumatizante în antecedente. Spre
deosebire de tristeţe, depresia este persistentă, „blocată", nu se modifică în funcţie de factorii externi şi nu
poate fi controlată de pacient. Fiecare ins îşi exprimă depresia printr-un echivalent personal: tristeţe,
durere morală, supărare, disperare, proastă dispoziţie etc.
Există cazuri în care pacienţii nu-şi pot identifica acest simptom, în schimb prezintă aşa-numitele
„echivalenţe depresive" de aspect somatoform (dureri, arsuri în diferite regiuni ale corpului) care
maschează celelalte semne şi simptome ce alcătuiesc sindromul depresiv.
Lipsa interesului şi a plăcerii, alături de depresie, este al doilea simptom important al sindromului
depresiv. Clinic, este exprimat prin lipsa plăcerii pentru orice activitate, indiferent cât de plăcută era
înainte de apariţia bolii. Dispare interesul pentru oricare aspect al existenţei (succesul profesional, relaţiile
intrafamiliale, pasiuni anterioare, viaţa sexuală şi, în ultimă instanţă, pentru îngrijirea personală).
Subiectul este pesimist şi lipsit de speranţă, de plăcerea de a trăi. Apare tendinţa de a se izola şi în acelaşi
timp scade dramatic capacitatea de comunicare.
În afară de cele două simptome enumerate (depresia şi lipsa interesului şi a plăcerii) pe care pacientul le
poate relata spontan sau în urma întrebărilor, la examenul psihiatric se mai pot depista o serie de semne şi
simptome adiacente.
Expresia clinică a sindromului depresiv este strâns legată de tipul de personalitate premorbidă. Anumite
trăsături ale personalităţii pot fi amplificate de depresie şi pot masca tabloul depresiv care poate lua o
„faţadă" isterică (la personalităţile cu trăsături histrionice), obsesiv-compulsivă (la persoanele cu trăsături
obsesiv-compulsive), anxios-hipocondriacă (la persoanele anxioase) etc.
Aspectul depresivului poate să fie normal în depresiile uşoare. În depresiile medii şi severe apare aşa-
numitul facies depresiv, cu o mimică ce sugerează tristeţea, cu gesturi reduse, umerii coborâţi, fruntea
încreţită. Uneori subiectul poate să fie neliniştit sau chiar agitat.
Tulburările cognitive
Funcţiile cognitive în depresie stau sub semnul inhibiţiei, al încetinirii şi al sentimentului de ineficienţă.
Acest fenomen este cunoscut sub numele de bradipsihie.
Investigarea atenţiei pune în evidenţă scăderea capacităţii de concentrare, simptom care este de cele mai
multe ori incriminat de bolnav, acesta afirmând că nu mai poate citi, nu poate urmări emisiunile TV sau
nu poate să ducă la bun sfârşit activităţi cotidiene simple care necesită concentrare. Tulburarea de
concentrare a atenţiei se poate evidenţia şi în timpul examinării, perioadă în care subiectul se
concentrează evident greu asupra discursului. Se pot administra probe simple de evaluare a atenţiei
(numărătoarea inversă, din trei în trei, începând de la 100).
Memoria este perturbată: scade capacitatea de fixare a informaţiilor, fenomen în strânsă legătură cu
tulburarea atenţiei. Frecvent, pacienţii se plâng de scăderea memoriei de fixare (memoria recentă).
Amintirile sunt afectate de dispoziţia depresivă, pacientul evocând în special evenimentele neplăcute din
viaţă (eşecurile, umilinţele) în timp ce realizările sunt minimalizate.
La nivelul percepţiei apar tulburări cum sunt cefaleea şi tulburările de aspect somatoform (dureri
nesistematizate). Halucinaţiile (auditive şi vizuale) apar în depresiile de intensitate psihotică şi sunt cel
mai adesea congruente cu dispoziţia depresivă.
La nivelul gândirii apar atât tulburări de formă, cât şi de conţinut.
• Ritmul ideoverbal este încetinit, subiectul îşi organizează cu dificultate ideile, are sentimentul de
„gânduri încurcate", neclare, greu de sistematizat şi de expus. Exprimarea verbală este lentă, lipsită de
spontaneitate, cu perioade de latenţă între întrebare şi răspuns.
• Conţinutul gândirii este monoton, sărăcit, centrat pe suferinţa actuală sau pe evenimentele care nu i-au
făcut plăcere. Pacientul este indecis, ia hotărâri cu dificultate datorită neîncrederii în propria judecată.
Viitorul este privit cu pesimism şi lipsă de speranţă.
• Tematica ideativă este depresivă, apărând cu precădere:
-idei de neputinţă şi de devalorizare, scăderea autostimei: pacientul se simte incapabil să trăiască, să-şi
desfăşoare normal activitatea, îşi consideră viaţa un eşec şi pe sine ca fiind lipsit de calităţi. Trăieşte totul
ca pe o povară extremă, de nedepăşit, se consideră „un nimeni şi un nimic".
-idei de vinovăţie: sunt de obicei delirante, pacientul se simte vinovat în mod absurd pentru starea de
neputinţă în care se află, pentru că este „o povară pentru familie". În depresiile psihotice ideile de
vinovăţie sunt delirante, pacientul considerându-se vinovat în mod aberant pentru catastrofele familiale
sau mondiale etc.
-idei de sinucidere: în cele mai multe cazuri sunt gânduri recurente despre moarte („ar fi mai bine să
mor", „viaţa nu merită trăită" etc.); alteori sunt planuri specifice de sinucidere, iar în 15% dintre cazuri
pacienţii se sinucid.
Tulburări psihomotorii
La nivelul activităţii există două modificări importante ale activităţii: retardarea psihomotorie şi neliniştea
sau agitaţia psihomotorie asociate de obicei cu anxietate.
Cel mai frecvent simptom întâlnit este retardarea psihomotorie. Toate sistemele de clasificare includ acest
simptom ca un criteriu de diagnostic datorită importanţei lui diagnostice şi predictive. Se consideră că
depresiile cu inhibiţie psihomotorie răspund mai bine la tratamentul cu antidepresive triciclice şi la terapia
electroconvulsivantă.
Retardarea se manifestă la nivelul activităţii motorii: mişcările sunt lente, timpul necesar răspunsului
motor este prelungit, vorbirea este lentă, reflectând încetinirea ritmului ideativ. Retardarea extremă se
manifestă prin stupoare (catatonie) depresivă, stare în care activitatea motorie a subiectului este practic
anulată.
Lipsa energiei sau fatigabilitatea este unul dintre simptomele cele mai nespecifice ale depresiei.
Activitatea cea mai simplă sau cel mai simplu gest devine o povară, iar efortul pe care pacientul îl face
este resimţit mult mai puternic de către acesta decât cel efectuat înainte de instalarea depresiei. Depresivul
afirmă că îi este greu să se spele, să se deplaseze sau să rezolve activităţi cotidiene, chiar uşoare.
Fatigabilitatea este resimţită ca stare de oboseală, de lipsă de putere, greu de diferenţiat de fatigabilitatea
prezentă în afecţiunile somatice severe. De altfel, subiectul depresiv afirmă că se simte „epuizat fizic",
„bolnav" în sensul somatic al cuvântului. În urma unor cercetări recente se consideră că retardarea
psihomotorie ar putea avea semnificaţie fiziopatologică, şi anume că aceasta ar putea indica anomalii
concomitente la nivelul căilor de transmitere şi structuri ale creierului legate de sistemul dopaminergic.
Tulburările de apetit alimentar sunt reprezentate de inapentenţă sau ceva mai rar, de creşterea apetitului.
Inapentenţa conduce la scăderea în greutate, care în depresiile severe poate lua aspecte dramatice.
Creşterea apetitului se întâlneşte de obicei în depresiile cu trăsături atipice, alături de hipersomnie.
Insomnia sau hipersomnia. Pot exista atât insomnii de adormire, insomnii mixte, cât şi insomnii tardive,
ultimele fiind cele mai frecvente şi mai specifice pentru episodul depresiv major. În această din urmă
formă subiectul se trezeşte cu câteva ore înainte de ora obişnuită şi nu readoarme. Somnul este superficial,
cu coşmaruri, neodihnitor. Insomnia amplifică tulburarea funcţionării sociale prin accentuarea
fatigabilităţii şi a tulburărilor de concentrare.
Depresia poate avea următoarele comorbidităţi: anxietate şi atacuri de panică, abuzul de substanţe
frecvent alcool, suicidul.

Episodul depresiv fără simptome psihotice

Simptomele depresive sunt elocvente şi se materializează prin: sentimente de culpabilitate, devalorizare,
agitaţie psihomotorie sau lentoare marcată, scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei; memoria este
afectată prin scăderea capacităţii de fixare a informaţiilor. Cenestopatiile sunt prezente mai ales la nivelul
capului; cefaleea este frecvent incriminată. Apar invalidarea profesională, socială şi familială, riscul
suicidar. Acest episood presupune prezenţa sindromului somatic.

Episodul depresiv cu simptome psihotice

Simptomele depresive sunt asociate cu ideaţie delirantă cum sunt ruina, sărăcia, negaţia, culpabilitatea,
incapacitatea şi cu halucinaţii auditive: comentative negative care îl acuză, îl condamnă, îl batjocoresc,
halucinaţii olfactive cu miorosuri dezagreabile. Apare bradikinezie până la stupoare.

Tulburarea depresivă recurentă

În această afecţiune vârsta de debut, severitatea, durata şi frecvenţa episoadelor depresive sunt variate.
Cel mai des debutul este în a 5-a decadă de viaţă, mai frecvent la femei, iar durata unui episod este între 3
şi 12 luni, în medie 6 luni. Remisiunile sunt complete iar perioada interepisodică este de bună calitate.

Tulburări persistente ale dispoziţiei

Ciclotimia
Se caracterizează prin alternarea unor stări de depresie cu episoade hipomaniacale, stări care nu sunt în
concordanţă cu evenimentele trăite de pacient. Intensitatea simptomatologiei are aspect subclinic ceea ce
face dificil diagnosticul. Debutul apare la adultul tânăr şi are evoluţie îndelungată care alternează cu
intervale de dispoziţie normală. Tulburarea apare mai frecvent la femei.

Distimia
Se defineşte ca fiind o tulburare a dispoziţiei depresivă persistentă manifestată printr-o stare de tristeţe, cu
greutate în iniţierea unor acţiuni, fatigabilitate precoce, tulburări ale somnului cel mai adesea insomnii,
modificarea apetitului cel mai frecvent inapetenţă, nu se mai pot bucura de lucruri care înainte le făceau
plăcere. Orice activitate pare un obstacol de netrecut, iar iniţierea unei activităţi este foarte dificilă.
Perioadele de boală se intercalează cu perioade de afectivitate normală.
Formele de distimie se clasifică după vârsta de debut:
Forma precoce are debutul până la 21 de ani.
Forma tardivă în care debutul apare după 21 de ani.
Susţinerea diagnosticului de distimie se face pe durata simptomatologiei de cel puţin 2 ani, iar evoluţia
este uneori indefinită.
Tulburările anxioase
Tulburarea de panică (anxietatea paroxistică episodică - ICD 10)
Este o entitate nozografică ilustrată prin atacuri recurente de anxietate severă care au debut brusc, adesea
imprevizibil, fără legătură cu o cauză aparentă. Panica poate să evolueze în stadii: atacuri subclinice,
atacuri de panică complete, frici hipocondrice, anxietate anticipativă, evitarea fobică a unor situaţii
specifice şi agorafobia.
Tulburarea de panică este caracterizată prin apariţia spontană, indiferent de situaţie, a „atacurilor
de panică" care sunt stări paroxistice de anxietate extremă cu durată limitată de până la 30 de minute şi
care survin în mod repetat.
Atacurile de panică sunt trăite dramatic, produc dezorganizarea subiectului care are senzaţia că va
muri prin infarct de miocard sau accident vascular, sau că va înnebuni. Pe parcursul acestei
simptomatologii subiectul poate trăi experienţe de derealizare şi depersonalizare şi poate să prezinte
agitaţie psihomotorie. În afară de cele două frici, pacientul prezintă tulburări neurovegetative intense:
palpitaţii, tahicardie, tremurături, dureri musculare, transpiraţii, frisoane, dispnee cu tahipnee, sentimentul
că se sufocă, alte senzaţii de disconfort somatic.
Apare tendinţa imperioasă de a ieşi din situaţie. Teama de a nu mai trăi acelaşi tip de stări face să
încerce evitarea ulterioară a situaţiei în care s-a produs atacul, adica evitarea perioadelor de timp, evitarea
locurilor. Încearcă să-şi creeze o “asigurare anxioasă” astfel că se simt oarecum confortabil numai dacă
ştiu că pot apela în orice moment la ajutor medical specializat.
Atacurile de panică sunt, datorită manifestărilor dramatice, o urgenţă psihiatrică. Chiar dacă viaţa
pacientului nu este ameninţată în timpul unui atac de panică, senzaţia pacientului de moarte iminentă
trăită autentic îl determină să solicite ajutorul la camera de gardă a spitalelor de urgenţă. Pe de altă parte,
anxietatea de aşteptare, precum şi conduitele fobice, pot genera perturbări mari în viaţa relaţională,
socială şi profesională a subiectului.
Atacurile de panică pot apărea şi în alte afecţiuni psihice, întâlnindu-se cu o frecvenţă destul de mare în
tulburările depresive. Legătura cu tulburările depresive a fost sugerată de cercetările neurobiochimice care
au demonstrat implicarea sistemelor noradrenergic şi serotoninergic în ambele afecţiuni, precum şi
răspunsul favorabil al atacurilor de panică la antidepresive triciclice şi inhibitori specifici ai recaptării de
serotinină.
Atacurile de panică pot fi precipitate de cafeină sau activatori ai sistemului nervos simpatic (yohimbină,
marijuana).

Tulburarea anxioasă generalizată

Simptomul esenţial este teama excesivă, difuză, generalizată, “liber flotantă”, o teamă proiectată în viitor,
cu premoniţia unui pericol iminent, fără a putea preciza din ce direcţie poate apărea. Îngrijorarea este faţă
de anumite evenimente cum ar fi incendii, inundaţii, boală. Asociază destul de frecvent irascibilitate,
iritabilitate. Astenia şi fatigabilitatea, somnul redus sau superficial întregesc tabloul tulburării anxioase
generalizate. Aşteptarea îngrijorată (anticiparea răului, senzaţia de a fi „la capăt", dificultăţi de
concentrare); tensiunea motorie (agitaţie febrilă, cefalee, tremurături, incapacitatea de a se relaxa);
tulburările neurovegetative (senzaţia de „cap gol", transpiraţii, tahicardie, respiraţie rapidă, jenă
epigastrică, ameţeală, gura uscată etc) sunt de asemenea frecvent întâlnite.
Anxietatea este un simptom destul de nespecific care apare într-o serie de afecţiuni atât
psihiatrice, cât şi medicale.
Debutul este în copilărie, adolescenţă sau la adultul tânăr iar manifestările apar zilnic, minim 6 luni.
Evoluţia este îndelungată, continuă, cu oscilaţii: ameliorări sau agravări.
Prevalenţa este de 5% din populadia generală.
Comorbidităţile întâlnite în tulburarea anxioasă generalizată sunt:
-depresia majoră şi distimia,
-tulburarea de panică,
-abuzul sau dependenţa de substanţe în special alcool.
Tulburare mixtă anxios-depresivă
Această tulburare descrie bolnavii cu simptome atât anxioase cât şi depresive, care nu îndeplinesc
criteriile de diagnostic nici pentru o tulburare anxioasă şi nici pentru o tulburare depresivă. Diagnosticul
este folosit uneori în contextul asistenţei primare şi este folosit în Europa; tulburarea este numită uneori
neurastenie.

Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC)

Trăsătura esenţială este reprezentată de gânduri obsesive sau acte compulsive recurente.
Tulburarea nu se datorează efectului fiziologic direct al unei substanţe (de exemplu, un drog de abuz, un
medicament) sau al unei condiţii medicale generale.
Obsesiile sunt idei, gânduri, imagini sau impulsuri ce apar sub formă stereotipă în mintea pacientului ca
intruzive şi neadecvate şi care produc anxietate sau suferinţă marcate; gânduri, impulsuri sau imagini
recurente şi persistente, care sunt trăite într-un anumit timp de pe parcursul tulburării ca intruzive şi
inadecvate; gândurile, impulsurile sau imaginile nu sunt doar îngrijorări excesive legate de problemele
vieţii reale.
Persoana încearcă să ignore sau să suprime gândurile, impulsurile sau imaginile respective sau să le
neutralizeze printr-un alt gând sau acţiune; recunoaşte că gândurile, impulsurile sau imaginile obsesive
sunt un produs al propriei minţi (nu sunt impuse din afară, ca în inserţia gândurilor).
Compulsiile sau ritualurile sunt acte sau comportamente repetitive, stereotipe care se desfăşoară în plan
motor (de exemplu, spălatul mâinilor, punere în ordine, verificări) sau ideativ (de exemplu, rugăciuni,
numărat, repetarea în gând a unor cuvinte). Aceste acte se produc “compensator” şi urmăresc să
preîntâmpine sau să reducă suferinţa sau să preîntâmpine un anumit eveniment sau situaţie temută; totuşi,
comportamentele sau actele mintale fie că nu sunt legate în mod realist de ceea ce sunt menite să
neutralizeze sau să prevină, fie sunt evident excesive.
Obsesiile sau compulsiunile cauzează suferinţă marcată, consumă timp (necesită mai mult de o oră pe zi)
sau interferează marcat cu activitatea obişnuită a persoanei, cu funcţionarea ocupaţională (sau academică)
sau cu activităţile sau relaţiile sociale uzuale. Într-un anumit moment de pe parcursul tulburării, persoana
recunoaşte că obsesiile sau compulsiunile sunt excesive sau nerezonabile.
Debutul este în copilărie sau la vârsta adultă iar instalarea simptomatologiei este bruscă sau insidioasă.
Evoluţia este continuă, cu ameliorări sau agravări. Prevalenţa este de 2-3% din populaţia generală.
Comorbidităţi frecvente sunt tulburarea de panică, manifestări depresive, consumul de substanţe (în
special alcool).

Reacţia la stres sever

Tulburările încadrate în această entitate apar strâns legate de existenţa unor evenimente vitale
exceptionale - situaţii stresante de mare severitate cum ar fi cataclisme, accidente, incendii (situaţii ieşite
din comun). Evenimentul este retrăit în vise şi prin gândurile din starea de veghe (flashback-uri).
Simptomatologia de retrăire şi evitare durează mai mult de o lună.
Reacţia acută la stres
Este o tulburare tranzitorie de severitate semnificativă. Ea apare la individ fără nici o altă tulburare
mentală aparentă, în plină sănătate, după agresiuni severe fizice sau mentale ce pun în pericol viaţa
pacientului. Durata episodului este de ore sau zile, iar un rol important îl joacă vulnerabilitatea
individuală şi capacitatea de a face faţă evenimentelor.
Reacţia imediată este ilustrată prin perplexitate, dezorientare şi fugă. Se instalează o incapacitate de a
reacţiona congruent cu situaţia, o teamă terifiantă, disperare, depresie. Tranzitor apare sentimentul de ireal
şi stranietate cu depersonalizare şi derealizare.
Manifestările neurovegetative asociate sunt palpitaţiile, tahicardia, paloarea, hiperhidroza (transpiraţiile).
Are loc retrăirea evenimentului psihotraumatizant în plan ideativ, imaginativ, flashback-uri. Pacientul
încearcă evitarea stimulilor evocatori ai traumei: oameni, discuţii, situaţii.
Tulburarea de stres post-traumatică
Această entitate clinică conţine un răspuns întârziat sau prelungit la un eveniment sau situaţie stresantă. Şi
aici vorbim de persoanele care au fost participante sau martore la un eveniment traumatic care a dus la
decesul sau rănirea gravă a lor sau a altora, sau a implicat o ameninţare a integrităţii fizice proprii sau a
altora. Pacientul resimte experienţa traumatică prin iluzii, halucinaţii şi episoade disociative de flashback,
inclusiv acelea care apar la trezire sau în cursul intoxicaţiilor cu substanţe. Trăirea acestui moment a fost
marcată de frica intensă, neajutorare sau oroare alături de senzaţia de irealitate, detaşare sau chiar amnezia
evenimentului. Ulterior apar coşmaruri, imagini sau suferinţă marcată la reîntâlnirea cu orice element care
aduce aminte de cele întâmplate (locuri, oameni, conversaţii etc.). Pacientul tinde să evite în mod
persistent expunerea sa la elemente traumatice asemănătoare prin:
-eforturi de a evita gânduri, sentimente sau conversaţii asociate cu trauma;
-eforturi de a evita activităţi, persoane sau locuri care evocă amintiri despre traumă;
-sentiment de detaşare sau de înstrăinare de ceilalţi;
-senzaţia de predestinare restrictivă a viitorului.
Scade capacitatea de rezonanţă afectivă, anhedonie (lipsa plăcerii), tocire emoţională, detaşare de alţi
oameni, nereactivitate la ambianţă. Apar elemente depresive cum sunt reducerea sau pierderea elanului
vital, scade dorinţa de a trăi, de a cunoaşte, de a iubi. Stimulii evocatori declanşează manifestări anxios-
fobice; există permanent teama reeditării retrăirii iniţiale. Asociază manifestări neurovegetative, reducerea
activităţii hipnice. Comorbid apar stări anxios-depresive, cu risc suicidar. Forma evolutivă poate fi acută
cu durata de evoluţie sub 3 luni sau cronică cu evoluţie clinică peste 3 luni. În forma cu debut tardiv apar
manifestări după 6 luni de la situaţia traumatizantă.

Tulburarea de somatizare
Este o afecţiune clinică ilustrată prin multiple acuze somatoforme, recurente, fluctuante care se asociază
cu stări depresive sau anxioase. Pot apărea în aria oricărui aparat sau sistem; cele mai frecvent întâlnite
sunt aparatele cardiovascular, gastrointestinal, genital, cutanat. Simptomele sunt nespecifice, lipsite de
semnificaţie pentru boala invocată şi neconfirmate de investigaţiile paraclinice. Existenţa unui lung istoric
de contacte medicale şi investigaţii multiple conturează diagnosticul. Pacienţii nu acceptă idea unei
afecţiuni psihice şi nu a uneia somatice. Acest periplu prin cabinetele medicale face să apară un grad
semnificativ de perturbare a activităţii profesionale şi sociale.
Debutul este în adolescenţă sau la vârsta adultă tânără (până în 30 de ani). Prevalenţa mai înaltă se
întâlneşte la sexul feminine. Durata de evoluţie este de ani. Afecţiuni comorbide sunt tulburările
anxioase, depresive, tulburarea histrionică a personalităţii.

Tulburarea somatoformă nediferenţiată

Este o entitate clinică reziduală, asemănătoare cu tulburarea de somatizare, dar care are un tablou clinic
mai putin elocvent, mai şters, mai estompat. El este ilustrat prin manifestări somatoforme în special
gastrointestinale sau genitourinare. Evoluţia este de minim 6 luni.

Tulburarea hipocondriacă
Este o afecţiune ilustrată (G. Ionescu) prin grija obsesivă sau convingerea fermă că prezintă o boală
somatică severă ale cărei acuze somatoforme persistente sunt preocupări intense asupra aspectului fizic
pentru extremitatea cefalică cu teama apariţiei unor defecte. Se dă o interpretare anormală a unor senzaţii
fizice banale. Există caracterul migrator al acuzelor somatoforme, fără respectarea organicităţii (de
exemplu, cefaleea cu caracter migrator). Sunt ignorate rezultatele negative ale investigaţiilor, care se
repetă în laboratoare diferite. Apare neîncrederea sau minimalizarea asigurărilor asupra stării de sănătate,
existând convingerea fermă că este menajat şi nu i se spune adevărul despre boala gravă pe care o are.
Comportamentul este identic cu al unui bolnav autentic. Debutul are loc în adolescenţă sau la adultul
tânăr, iar evoluţia este îndelungată (minim 6 luni) şi fluctuantă. Preocupările excesive pentru sănătate fac
să apară perturbarea sau invalidarea activităţii socio-profesionale. Prevalenţa este de 6-7%, fără diferenţe
între sexe.
TULBURĂRILE DE PERSONALITATE (PSIHOPATIILE)
O definiţie medicală a personalităţii ar fi următoarea: sistem de trăsături generale şi relativ stabile care
definesc un anumit individ, făcându-l să se deosebească de ceilalţi.
Actualmente ICD 10 defineşte tulburările de personalitate prin modele comportamentale persistente,
înrădăcinate adânc care se manifestă ca răspunsuri inflexibile la o gamă largă de situaţii personale şi
sociale. Trăsăturile de inadaptabilitate sunt stabile, durabile şi inflexibile. Aceste tulburări de personalitate
apar în copilărie sau adolescenţă şi se continuă în viaţa adultă. Modificările de comportament nu se
datorează unei alte afecţiuni psihice sau boli organice cerebrale. Persoanele cu tulburări de personalitate
au simptome alloplastice - încearcă să se adapteze la mediu pe care doresc să-l adapteze după dorinţa lor
(D. Prelipceanu). Ei nu se consideră niciodată vinovaţi, nu îşi consideră comportamentul anormal. V.
Predescu afirma despre persoanele cu tulburări de personalitate că „suferă din cauza societăţii dar şi
societatea suferă din cauza lor”. Adresabilitatea la medicul psihiatru e mică deoarece psihopaţii nu
consideră ca au un defect de adaptare, îşi neagă simptomele şi refuză ajutorul medical.
Descrierea acestor tulburări se suprapune peste clasificările ICD 10.

Tulburarea de personalitate paranoidă

Tabloul clinic se compune din următoarele trăsături: o sensibilitate excesivă la eşecuri şi atitudini
neprietenoase, tendinţa de a purta ranchiună permanent, refuzul de a ierta insultele, loviturile, eventualele
aprecieri negative venite din partea colegilor, prietenilor, cunoştinţelor. Există suspiciunea şi tendinţa de a
distorsiona trăirile, un grad de interpretativitate, prin care consideră în mod eronat acţiunile neutre drept
acte ostile.
Se manifestă prin combativitate şi tenacitate în susţinerea drepturilor personale, care nu sunt adecvate
situaţiei prezente. În privinţa relaţiilor familiale există o suspiciune recurentă privind fidelitatea
partenerului chiar şi atunci când nu există motive care să susţină această impresie. Privitor la propria
persoană are o tendinţă de stimă excesivă faţă de sine şi de calităţile pe care le are. Peste tot în jur explică
prin „conspiraţii” lipsite de substanţă evenimentele cu legătură la propria persoană.
Alte trăsături asociate: dificultăţi în relaţionare, slabă toleranţă la frustrare, tendinţa de autonomie,
incapacitate de cooperare. Din aceaste cauze sunt persoane solitare care rar se înconjoară de prieteni, sau
îşi întemeiază cu dificultate o familie; sunt acceptaţi doar de familia de provenienţă. Prevalenţa este mai
înaltă la bărbaţi.

Tulburarea de personalitate schizoidă

Se caracterizează prin răceală emoţională cu detaşare sau afect tocit. Persoanele cu acest tip de tulberare
de personalitate au puţine activităţi care le produc plăcere, ei fiind adepţii unor activităţi solitare. Au o
capacitate scăzută de a exprima căldură sau sentimente tandre; din această cauză nu caută să stabilească
relaţii apropiate cu persoane străine; au puţini prieteni. Sunt indiferenţi faţă de lauda sau critica adresate
de ceilalţi. Există un interes scăzut faţă de stabilirea relaţiilor sexuale cu un partener şi implicit faţă de
întemeierea unei familii, iar în cazul întemeierii ei implicarea afectivă este minimă. Au preocupări
excesive pentru introspecţie şi reverie, nu pun mare preţ pe respectarea normelor sociale, pot fi conideraţi
de anturaj sau familie ca fiind nişte persoane mai ciudate.
Este mai frecvent întâlnită la bărbaţi.

Tulburarea de personalitate disocială (antisocială)

Trăsătura esenţială a acestui tip de tulburare de personalitate este diferenţa dintre comportamentul
individului şi normele sociale şi morale. Apare în copilărie sau adolescenţă când tabloul cuprinde
următoarele aspecte: copiii sunt mincinoşi, fug de acasă, fură, iniţiază bătăi, la şcoală nu pot fi atenţi şi nu
respectă disciplina şcolară, chiulesc. Ei perturbă orele, sunt obraznici cu profesorii, iniţiază farse de prost
gust atât profesorilor cât şi colegilor. Găsesc o plăcere deosebită în a chinui animalele, asociază la vârste
mici fumatul, consumul de alcool dar şi consumul de droguri (în accepţia clasică). Odată cu înaintarea în
vârstă persoanele cu acest tip de tulburare de personalitate sunt în conflict permanent cu societatea prin
violarea legilor, au manifestări clastice (spartul obiectelor, geamurilor, trântitul uşilor) sau agresive, în
special heteroagresive. Pot lovi pe oricine la contrarieri minime. O altă trăsătură este incorectitudinea:
minţitul repetat şi manipularea celor din jur pentru profitul personal. Vin în contradicţie cu legea şi din
această cauză sunt adesea persoanele care populează penitenciarele. Au incapacitatea de a învăţa din
experienţele negative; din această cauză pot repeta experienţele negative şi deveni recidivişti. Sunt
incapabili de a menţine un comportament stabil şcolar, profesional, familial. Pentru ei importantă este
plăcerea personală (plăcerea de a consuma alcool, absentarea de la serviciu, şcoală) şi nu se gândesc la
consecinţele profesionale sau familiale. Deşi pot întemeia cu uşurinţă o familie o menţin cu mare greutate,
nu sunt interesaţi de responsabilităţile care le revin.
Asociază frecvent consumul de alcool sau droguri.
Tulburarea de personalitate disocial pare a fi asociată cu mediul urban şi nivelul economic precar. Este
mai frecvent întâlnită la bărbaţi: raportul este de 3/1 faţă de femei.
Aproximativ 70-75% din persoanele întâlnite în penitenciare au tulburare de personalitate disocială.

Tulburarea de personalitate emoţional-instabilă -Borderline

Adest tip de tulburare de personalitate se caracterizează prin manifestări impulsive, nondeliberative, fără a
lua în considerare consecinţele. Există două forme în cadrul acestei tulburări: tipul impulsiv şi tipul
borderline.
Tipul impulsiv
Această tulburare de personalitate se caracterizează prin instabilitate emoţională, acte coleroase, violente,
manifestări clastice, “explozii comportamentale”. Au tendinţa de minimalizare a consecinţelor negative
ale actelor impulsive cu regrete şi scuze retrospective. Menţin cu greu o activitate ce nu are o recompensă
imediată. Dispoziţia este disforică şi capricioasă (Lidia Nica Udangiu, R Mihăilescu).
Prevalenţa mai mare este întâlnită în ţările occidentale faţă de cele orientale, în sud decât în nord, la
popoarele latine decât cele slave. Evoluţia este relativ continuă. Se poate asocia consumul de substanţe.
Tipul borderline
Tulburarea de personalitate de tip borderline are următoarele caracteristici în care sunt incluse
instabilitatea emoţională asociată cu imaginea de sine, preferinţele (chiar şi cele sexuale) neclare sau
tulburate. Relaţiile interpersonale sunt rapid schimbătoare, iar reacţiile impulsiv-agresive la incitaţii
minime, asociate cu sentimentul de vid interior. Comportamentul este imprevizibil, iar acreditarea
afectivă este exclusivă (univoc pozitivă sau negativă). Fac eforturi excesive pentru a preveni un eventual
abandon din partea partenerului. De menţionat posibilitatea comiterii de tentative de suicid sau acte de
autovătămare.
Prevalenţa este de 2-3% din populaţia generală.

Tulburarea de personalitate histrionică

De-a lungul timpului acest tip de tulburare a purtat denumirea de isterică. S-a renunţat la el datorită
conotaţiei peiorative a acestui termen. Apare în copilărie sau adolescenţă cu emoţii intens trăite şi nevoia
imperioasă de a fi în centrul atenţiei, auto-dramatizare, expresie teatrală: vorbesc tare şi mult, conţinutul
discursului este lipsit de substanţă, au labilitate dipoziţională, sugestibilitate, impresionabilitate crescută.
Sunt uşor de influenţat de către alte persoane. Au un comportament seducător şi provocator, se folosesc
de aspectul fizic pentru acest lucru, îmbrăcămintea ete intens studiată pentru a atrage atenţia, pentru a fi în
centrul grupului. Orice incitare sau refuz sunt considerate drame, iar reacţia persoanei este
diproporţionată. Fac tentative de suicid demonstrative, care apar după certuri, discuţii, contrarieri iar
beneficiul este o ţintă obligatorie.

Tulburarea de personalitate anancastă

Tulburarea de personalitate anancastă se caracterizează prin sentimente de îndoială şi prudenţă excesivă
cu înaltă valorizare a regulilor, regulamentelor, ordinelor. Sunt performeri ai detaliilor, înclinaţi spre
perfecţionism extrem, militanţi ai lucrului “bine făcut” (au răbdarea de a despica firul în patru). Aceşti
indivizi sunt voluntari ai muncii şi devotamentului, dau dovadă de conştiinciozitate, scrupulozitate,
inflexibilitate; merg până acolo încât elimină plăcerea sau relaţiile interpersonale, sunt nişte persoane
rigide. Au intoleranţă faţă de compromis, corupţie; sunt adepţi ai standardelor înalte, autoimpuse.
Manifestă exigenţă faţă de ceilalţi; există tendinţa de a le impune propriile standarde care îi fac greu de
suportat pentru anturaj. Se tem de schimbare, de locuri de muncă noi, de colegi sau cunoştinţe recente iar
din această cauză au relaţii interpersonale reduse.

Tulburarea de personalitate evitantă (anxioasă)

Elementul esenţial în tulburarea de personalitate evitantă sunt sentimentele de teamă, de tensiune şi
îngrijorare cu neîncredere în forţele proprii. Apare convingerea că sunt inferiori din punct de vedere
social, evită activităţile ce implică relaţii interpersonale. Au sentimentul de inferioritate indiferent de
rezultatele obţinute şi au o preocupare deosebită privind criticile sau rejecţia socială. Comportamentul
este de autodevalorizare, preferă activităţi solitare tocmai pentru a preveni eventualele respingeri. Nu
doresc să se asocieze cu persoane decât dacă sunt apreciaţi şi nu îşi exprimă părerile în public pentru a nu
deranja. Îşi impun restricţii în stilul de viaţă din cauza nevoii de a avea securitate fizică.
Ezită în momentul în care trebuie să-şi asume responsabilităţi, refuză orice activitate nouă care îi poate
pune în dificultate, intră în panică în orice context ce dă sentimentul insecurităţii, care aduce orice
element de noutate.

Tulburarea de personalitate dependentă

Acest tip de tulburare de personalitate se caracterizează prin dorinţa şi autorizarea altora de a lua decizii
importante pentru viaţa sa. Pacientul este de acord să subordoneze interesele personale faţă de nevoile
celor de care este dependent. Are o stimă de sine redusă, îşi subestimează proriile calităţi. Orice acţiune
intreprinsă are nevoie de aprobare şi suport. Nu doreşte sş formuleze nicio dorinţă personală sau o cerere
neimportantă. Are nevoie de ataşament, motiv pentru care se simte prost dispus când este singur de teama
că nu îşi poate purta singur de grijă. Are o teamă continuă de a nu fi abandonat de persoana cu care se află
în relaţii apropiate. Îşi limitează relaţiile sociale la cei de care este dependent. Are capacitate limitată de a
lua decizii în viaţă dacă nu primeşte asigurări repetate din partea celorlalţi; acordă altora girul propriilor
responsabilităţi.
Evoluţia este continuă.

TULBURĂRI DE ALIMENTAŢIE

Anorexia nervoasă (mentală)

Anorexia nervoasă este o tulburare a instinctului şi comportamentului alimentar, care apare cu precădere
la sexul feminin, în perioada adolescenţei. Ca şi cauzalitate se pare că interacţiunea dintre factorii socio-
culturali şi biologici sunt implicaţi în această tulburare. Prevalenţa este în creştere mai ales la tinerele al
căror ideal estetic este ilustrat prin subponderalitate. Această tulburare se caracterizează prin pierderea
deliberată în greutate, indusă şi susţinută de pacient. Se fac eforturi de inhibare a pulsiunii alimentare şi
scăderea aportului alimentar şi se asociază un comportament congruent de reducere a greutăţii corporale
(vărsături, folosirea de purgative). Pacientele au o continuă teamă de a nu depăşi greutatea propusă care e
de obicei cu 15% mai mică decât cea normală. Pot apărea distorsiuni în perceperea imaginii corporale, în
care teama de îngrăşare persistă ca o idee supraevaluată. Din punct de vedere endocrinologic apar
modificări în lanţul hipotalamo-hipofizo-gonadal.
Evoluţia se îndreaptă fie către episod unic pe durată de câţiva ani, fie către tendinţa la cronicizare.

Bulimia nervoasă
Bulimia nervoasă este o tulburare caracterizată prin perioade („crize”) de supraalimentare dar şi o
preocupare deosebită privind controlul greutăţii. Elementul central este frica de a nu-şi pierde silueta.
Cantitatea de alimente ingerată este mai mare decât ar putea mânca majoritatea oamenilor în aceeaşi
perioadă de timp. Are senzaţia de incapacitate de a se stăpâni sau de a opri îngurgitarea. Ingestia se face
cu rapiditate şi niciodată în prezenţa anturajului; nu se opreşte decât atunci când apar durerile abdominale
sau nu mai pot inghiţi. În acest context ia măsuri severe pentru a-şi corecta greutatea prin provocarea
vărsăturilor, consumul excesiv de laxative. Între perioadele de supraalimentaţie comportamentul alimentar
este normal, iar consecinţele somatice sunt datorate vărsăturilor: apar modificări gastrice, esofagiene,
tulburări hidroelectrolitice care pot avea potential letal. Tulburarea evoluează cronic, dar pot apărea
remisiuni spontane.
Asociază depresie şi furt patologic.

TULBURĂRI ALE DEPRINDERILOR, OBICEIURILOR ŞI IMPULSURILOR

Aceste tulburări cuprind (includ) acte repetate fără o motivaţie anume, iar cauzele acestor stări nu sunt
întelese; ele sunt consecinţa unor tendinţe instinctuale imposibil de stăpânit. Aceste acte modifică
comportamentul ducând la apariţia prejudiciilor atât pentru subiect cât şi pentru anturaj. Tendinţele
impulsive sunt precedate de o stare de tensiune psihică, nelinişte interioară. Efectuarea lor este urmată de
plăcere sau scădere a tensiunii psihice, confort psihic pe care îl resimte ca o descătuşare. Individul este
capabil să aprecieze corect consecinţele actelor sale pe care le duce la bun sfârşit şi nu este capabil de a-şi
inhiba pulsiunea. Capacitatea cognitivă este normală.

Jocul patologic
Această entitate reprezintă atitudinea compulsivă faţă de jocurile de noroc. Atitudinea este în concordanţă
cu dorinţa pacientului (egosintonică) şi contravine valorilor şi obligaţiilor sociale, ocupaţionale, materiale
şi familiale. Individul nu se poate abţine să joace, are o dorinţă imperioasă care este greu de controlat,
asociată cu preocupări, idei şi imagini ale etapelor jocului. Înainte de începerea jocului are stare de
irascibilitate, tensiune disforică ; după ce se consumă şedinţa de joc apare o stare de relaxare, de bine.
Nevoia de a rezolva dorinţa creşte odată cu participarea la joc şi cu creşterea mizelor. Orice altă activitate
devine subordonată indiferent de consecinţe. În final pot îşi piardă sau să îşi vândă bunurile, fac
împrumuturi pe care nu le pot rambursa.

Piromania (incendierea patologică)

Acesta este un comportament caracterizat prin impulsiunea repetată de a da foc, cu o plăcere specială şi
admiraţie în faţa focului sau a stingerii acestuia. Nu există un motiv aparent care să determine incendierea
cum ar fi răzbunarea, câştiguri materiale sau extremism. Înainte de comiterea actului incendiator există o
stare de tensiune psihică crescândă iar la îndeplinirea lui apare o stare de relaxare şi confort. Realizează că
este un pericol pentru integritatea celorlalţi, ca şi pagubele materiale pe care le produce, dar nu se poate
opri. Recidivează până este prins.

Cleptomania (furtul patologic)

Este entitatea clinică care se caracterizează prin pulsiunea repetată de a fura obiecte inutile sau pe care
poate să şi le cumpere. Nu se are în vedere în acest caz uzul personal al obiectelor furate; ele pot fi
aruncate, stocate sau returnate. Până la comiterea actului există o stare de tensiune psihică marcată,
nelinişte psihomotorie, iar după comiterea lui apare relaxarea, o stare de confort. Furtul se face solitar fără
a avea complici, îşi ia măsuri de prevedere dar nu atât de sigure. Între episoade apreciază corect situaţia şi
o regretă dar o repetă de fiecare dată. Comportamentul se accentuează în perioadele de stres, depresie sau
anxietate şi are o frecvenţă mai mare la femei. Trebuie diferenţiată această afecţiune de furtul calificat.

URGENŢE PSIHIATRICE
Urgenţă în psihiatrie reprezintă situaţia în care se află o persoană a cărei stare psihică este caracterizată de
semne şi simptome indicatoare de gravitate (semnificând fie o ameninţare pentru integritatea psihică a sa
sau a altora, fie o suferinţă intensă), situaţie a cărei rezolvare rapidă impune parcurgerea unui algoritm
diagnostic şi terapeutic riguros (Lidia Nica Udangiu, R. Mihăilescu, D. Prelipceanu).

Suicidul
Suicidul este considerat un act conştient de autoanihilare. Actul nu este întâmplător, subiectul apelând la
el pentru rezolvarea unei stări critice care poate induce o suferinţă imensă. Opţiunea suicidară este
asociată cu existenţa unor nevoi neîmplinite, nerealizate, fiind expresia unor conflicte între supravieţuire
şi impasul existenţial, dar şi între nevoia de evadare şi sentimentul profund de neajutorare. Adesea
persoana predispusă la un asemenea gest emite semnale de avertisment de multe ori neînţelese,
minimalizate sau ignorate prin care solicită într-o modalitate proprie ajutorul.
Problema suicidului trebuie analizată psihologic prin prisma periculozităţii şi premeditării. Periculozitatea
se referă la modalităţile de rezolvare a actului în sine şi care în majoritatea cazurilor sunt radicale -
spânzurare, defenestrare, împuşcare, intoxicaţii voluntare polimedicamentoase - şi realizate în condiţii
care limitează posibilitatea de intervenţie.
Intenţionalitatea este apreciată prin valoarea premeditată a mesajului lăsat. Eşecurile sentimentale, crizele
existenţiale, materiale, familiale, sociale se constituie în motive ale suicidului iar anterior comiterii actului
suicidar sunt reduse la mesaje scrise cu dimensiuni aparent simple. Premeditarea este mereu prezentă cu
implicarea unor acte care sunt congruente cu planuri precise. Corelat cu aceste aspecte se poate afirma că
rata suicidului este într-o continuă creştere. De cele mai multe ori suicidul se corelează fie cu o boală
psihică, fie cu o stare psihică particulară ce se manifestă la un subiect care nu este bolnav psihic.
Jacobson citat de D. Cosman apreciază că o perioadă de criză poate dura în jur de 6-8 săptămâni, dar că
într-o criză permanentă sunt toxicomanii.
Dicţionarul de psihologie Larousse aminteşte faptul că există un fel de predispoziţie familială pentru
suicid, unde însă există o condiţionare socială, mai mult sau mai puţin conştientă, care îl pregăteşte pe
subiect să accepte ideea de a-şi lua viaţa în anumite circumstanţe.
În Africa de exemplu suicidul este adesea ultimul mijloc de a se răzbuna pe un adversar ; disperatul se
omoară cu intenţia de a nu-i lăsa nicio clipă de tihnă celui care l-a ofensat. Sinuciderea pare a fi
“contagioasă” în sensul că se înregistrează sub aspectul unor adevărate epidemii de morţi voluntare în
anumite locuri sau în anumite situaţii (ordin religios).
Suicidul patologic reprezintă numărul cel mai mare de cazuri. El este urgenţă în psihiatrie deoarece unele
tulburări psihice pot sfârşi prin suicid.
Suicidul este urgenţa psihiatrică cea mai frecvent întâlnită şi de departe cea mai redutabilă ca gravitate.
Este a 8-a cauză de deces.
Dintre cauzele medicale psihiatrice asociate cu suicidul sunt tulburările afective şi anume depresia. Riscul
de suicid este determinat de dispoziţia depresivă alături de prezenţa halucinaţiilor auditive cu caracter
autolitic şi a ideilor delirante congruente. De menţionat că în acest tip de tulburare suicidul e mai frecvent
în perioada de afundare în depresie şi în „coada depresiei” când simptomele încep să se mai şteargă iar
pacientul să conştientizeze afecţiunea. În schizofrenie riscul suicidar este dat de prezenţa halucinaţiilor
imperative autolitice sau a depresiei post schizofrene, dar apare şi în mod inexplicabil, bizar. Suicidul în
schizofrenie poate fi efectuat în orice moment de evoluţie, este calculat, făcut cu sânge rece şi din această
cauză trebuie identificaţi factorii de risc cât mai precoce.
Un alt factor de risc pentru suicid îl reprezintă tulburările de personalitate borderline,dependentă,
antisocială (disocială); ultima asociază şi consumul de substanţe, în special alcoolul, care conferă un risc
adiţional.
În privinţa vârstei riscul creşte odată cu ea:
- la bărbaţi vârful riscului de sinucidere apare după vârsta de 45 de ani, iar la femei vârful se constată
după 65 de ani;
- persoanele în vârstă încearcă mai rar să se sinucidă dar reuşesc mai frecvent;
- după 75 de ani rata sinuciderilor creşte la ambele sexe;
- în prezent are loc creşterea rapidă a ratei sinuciderilor la tinerii între 15-24 ani.
În privinţa rasei, două din trei sinucideri sunt comise de bărbaţi albi adulţi; riscul este mai mic la
populaţia de culoare.
Religia influenţează suicidul: rata cea mai ridicată este la protestanţi iar cea mai scăzută la catolici, evrei
şi musulmani.
În privinţa statutului marital rata cea mai mare este la persoanele nacăsătorite, este ridicată la persoanele
divorţate, iar decesul partenerului marital creşte riscul.
Afecţiunile somatice severe sau în stadii terminale ca şi tulburările psihice cresc riscul de suicid.
Alţi factori de risc: şomajul, senzaţia de lipsă de speranţă, probabilitatea redusă de a fi salvat; posesia de
arme de foc; istoric familial de suicid.

Stările confuzionale
Stările confuzionale au etiologie organică în majoritatea cazurilor, dar simptomatologia are manifestări cu
aspect psihiatric. În cadrul acestui sindrom întâlnim dezorientare temporo-spaţială, tulburări ale
senzorialităţii manifestate prin halucinaţii şi iluzii, tulburări de gândire cu incoerenţă ideo-verbală,
tulburări de atenţie. Stările confuzionale pot apărea în cadrul sevrajului la alcool, în intoxicaţiile acute cu
diverse substanţe, demenţe. Mai rar le putem întâlni în schizofrenie sau episodul maniacal.

Agitaţia psihomotorie
Agitaţia psihomotorie este frecvent întâlnită în patologia psihiatrică. Caracteristicile ei sunt diferite în
funcţie de entitatea în care apare.
În demenţe sau oligofrenie agitaţia apare brusc la incitaţii minime, are caracter stereotip, cu tendinţă la
agresivitate verbală în demenţe şi fizică în oligofrenie.
Agitaţia din stările maniacale poate îmbrăca aspectul iritabilităţii în perioadele prodromale, poate asocia
polipragmazie (efectuarea mai multor activităţi în acelaşi timp) sau poate îmbrăca aspectul extrem –
furorul maniacal.
Stările depresive pot include ca semn agitaţia psihomotorie. Ea se caracterizează printr-o stare de nelinişte
şi dezordine motorie de mare violenţă, cum ar fi loviri, omucideri, sinucideri sau raptus melencolic.
În epilepsie agitaţia poate apare intercritic la incitaţii minime cu aspect de furor epilepticus, de asemenea
cu mare agresivitate urmat de amnezie.
În cadrul tulburărilor de personalitate care se pot decompensa putem întâlni uneori alura teatrală cu
tendinţa de a impresiona sau şantaja, iar în tulburarea de tip antisocial agitaţia poate deveni suficient de
intensă pentru a intra în conflict cu legea.
În stările reactive agitaţia este generată de sentimentul de frustrare şi de paroxismele anxioase. Agitaţia
este dezorganizată, discretă, pacienţii se mişcă încontinuu, îşi frâng mâinile, cer compasiune.
În schizofrenie apare imprevizibil, are intensităţi variabile de la redusă la extremă, conduita este
incomprehensibilă, iar vorbirea şi mişcările au caracter simbolic.