Răspândire

Apropierea cu românii nord-dunăreni era și mai ușoară în Transilvania decât în Ungaria.

Totuși avem impresia că aromânii erau acolo mai puțini, deși se întâlnesc în marile orașe săsești
ca Sibiu sau Brașov, precum și la Cluj, cel puțin în secolul al XVII-lea. Și aici se pune problema
identificării aromînilor printre “greci”. Identificarea e ușoară atunci când găsim, de exemplu la
Brașov, un Gheorghe “Kuțo-Vlahul”, sau când ave, de-a face cu nume tipic aromânești, ca cel
Coandă, pe la 1735, care-și trimite turmele la păscut în Valahia (Hâciu, 1936:326 și notița 9).
Există oare o legătură între acesta și Coandă al cărui nume se perpetuează în aceeași epocă, prin
femei, în mica boierime din Oltenia, pentru a ajunge în secolul nostrum la generalul Constantin
Coandă, scurtă vreme prim-ministru, în noiembrie-decembrie 1918, și la fiul său inginerul Henri
Coandă, care stă la baza motorului cu reacție, cunoscută de fizicieni sub denumirea de “efectul
Coandă”?
Printre reușitele comerciale cele mai strălucite trebuie s-o cităm pe cea a lui Hadji
Constantin Popp din Sibiu (făcuse hagialâcul la Ierusalim, în 1776-1777). El va fi la începutul
secolului al XIX-lea marele furnizor al boierilor din București și Craiova în materie de obiecte de
lux și produse de manufactură aduse de la Leipzig. Fiul său Zamfir (devenit la școala greacă
Zenobie) va fi un timp ofițer în armata austriacă, în timpul războaielor napoleniene, apoi bancher
la Viena, devenind chiar directorul Băncii Naționale a Austriei și titrat cavaler de Bӧhmstetten
(Hâciu, 1936:355).
Aromânii vor marca istoria Transilvaniei mai puțin prin activitatea economică, ci mai
mult prin oamenii Bisericii și oamenii de cultură pe care-I vor da romînilor.
Pe primul plan se situează cel care va regenera Biserica Ortodoxă din Transilvania,
mitropolitul Andrei Șaguna. Dotat cu inteligență, diplomație și energie remarcabile, Andrei
Șaguna, devenind episcop, va obține- după lungi negocieri cu patriarhul din Constantinopol și cu
guvernul din Viena- restabilirea Mitropoliei ortodoxe române din Transilvania. Foarte stimat de
împăratul Franz-Joseph, Șaguna va fi numit baron cu titlu personal în 1852.
Tot de origine aromână, alți doi mari poeți români din Transilvania, Ștefan Octavian Iosil
și Octavian Goga (“goga” era porecla pe care sârbii o dădeau zidarilor și dulgherilor țințari!).
Dacă aromânii din Ungaria, Banat și Transilvania au prosperat foarte natural în mediul
românesc, nu este de mirare că cei ce se stabileau în Principate erau asimilați imediat. Putem
afirma astăzi că diaspora aromână a adus României modern- atât în domeniul economiei, cât și în
profesiunile liberale, în științe, arte, politică- o contribuție cu totul disproporțională față de
numărul membrilor săi. Nu poate fi vorba să încercăm aici o enumerare căt de succintă a
familiilor citate cel mai adesea de autori.
Într-un trecut mai îndepărtat, aromănii le-au dat Principatelor primii medici și primii mari
“capitaliști”. Printre medici să-l cităm pe Ion Procopie, zis Pamberi, din Moscopole, protejatul
lui Nicolae Vodă Mavrocordat, care-l trimite să studieze medicina la PAdova, unde pe vremuri
studiase tatăl domnitorului, faimosul mare dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul,
negociatorul Păcii de la Karlowitz. Pamberi va deveni medical și consilierul domnului; se va
căsători cu o fată de boieri munteni, din familia Bărbătescu, iar urmașii lor vor purta acest nume.
Un frate al lui Ion Procopie este și el medic la Spitalul Colțea, ctitorie a Marelui Spătar Mihai
Cantacuzino. La finele secolului, cei mai cunoscuți medici din București sunt doctorii Dimitrie
Caracaș și Constantin Darvari. Primul, pe numele său adevărat Dimitrie Luca, era fiul unui alt
medic, stabilit deja în Valahia, și primise porecla de Caracaș din cauza sprâncenelor sale negre,
stufoase. O nepoată a lui Dimitrie Caracaș va fi mama lui Alexandru Odobescu.
În ceea ce privește capitalismul la începuturi, aromânii sunt foarte prezenți și în
Principate. Vom cita numai trei reușite excepționale, cazul familiei Hagi-Mosco și al baronilor
Meitani și Bellu. Familia Hagi-Mosco pretindea că provine din nobilimea venețiană din Corfu,
din secolul al XVI-lea (filiația lor n-a fost însă stabilită cu certitudine, și nici originea lor
aromână. Și ei dețineau o bancă la Viena. Unul dintre ei, Ioan Hagi-Mosco, s-a stability la
București în 1782 și, ca om de afaceri al lui Nicolae Vodă Caragea, a început să urce treptelor
înaltelor dregătorii, până la rangul de mare vistier. El își căsătorește toți copiii în familii de mari
boieri autohtoni. Se bagă în politică, banca sa din Viena și curierii lui serrvind drept relee și
informatory ai domnului muntean, ca și –după nevoie- consulilor și chiar ambasadorilor străini.
Un ciudat raport al internunțiului Kaunitz la 25 august 1786, pentru a-I transmite informații
primite “de la un prieten din București”, îl menționează pe Hagi-Mosco: “Întreaga dvs.
Corespondeță trece prin Rotherturm [Turnu Roșu, post de frontier între Muntenia și
Transilvania] la adresa maiorului de Frisony și de acolo la adresa unui Pandassy (Pantazi) Ion
Hadji Mosco și Comp., bancher negustor la Viena, perfecta canalize, supus al împăratului. El
este Acela care distribuie scrisorile la Viena tuturor, cu excepția aceluia pe care maiorul din
Banat mi l-a procurat. Sus-numitul Mosco expediază scrisori și la Varșovia etc.” (Acest adevărat
raport de contraspionaj – scris în limba franceză, ca aproape întreaga corespondență diplomatică
din epoca aceea – este citat de Théodore Blancard în Les Mavroyéni, Flammarion, Paris, 1893, p.
768). Să fi fost oare internunțiul Herbert-Rathkeal indus în oare? În orice caz, în tot timpul
războaielor austro-ruso-turce, Hagi-Mosco apare ca omul de încredere al austriecilor, astfel încât
îl vedem arestat în februarie 1811 din ordinal comandamentului rus din București (într-un
moment în care Austria era un aliat silit al lui Napoleon!). După pacea de la București, Hagi-
Mosco rămâne multă vreme cel mai mare “capitalist” din țară. În 1822, consulul Prusiei,
Kreuchely, îl consider omul cel mai bogat din Valahia, alături de marele ban Grigore
Brâncoveanu (Hurmuzaki).

Relație
Mărturisesc cu bucurie, aici, că întotdeauna am simțit căldura cu care problema
aromânilor a fost întîmpinată de frații noștri din Țară, de cercurile intelectuale îndeosebi, între
care editori, scriitori, publiciști, până și în anii terorii totalitare. Anii în care oficialitatea
comunistă își afișa adesea chiar ostentativ ostilitatea, vis-á-vis de noi… Ostilitate tradusă în
întemnițări, deportare, marginalizare etc. Nu puteau uita nici Dej, nici Nicolae Ceaușescu…
(acesta din urmă – responsabil cu… comunismul în Dobrogea, prin 1945, când numeroși
aromâni au împânzit pădurile Babadagului și ale Măcinului, luptând cu arma în mână împotriva
orânduirii dezastruoase, instaurate de comuniștii aduși din URSS, în chesoanele Armatei Roșii);
nu puteau uita Dej și Ceaușescu că aromânii s-au împotrivit fățiș dictatului, ca oameni învățați a
trăi în libertate, urând colectivismul înăbușitor, de import. Și atunci, i-au aruncat în pușcării pe
mai mulși dintre ei, i-au arestat în masa – în Banat de pildă, în 1951, când i-au vânat cu miile, în
miez de noapte, i-au încărcat în vagoane bine păzite, de “oameni în salopetă”, și i-au azvârlit pe
miriștile Bărăganului. Unde și-au săpat apoi bordeie, ca în însemnările lui Dinicu Golescu! Nu
puțini murind, fie în temnițe, fie în deportare...
Aromânii, dispăruți din manualele școlare (dialectele românești, sudice, nu mai existau
deci, pentru comuniștii “români”), nu au fost cu totul uitați. Și în felul acesta, numele unor
George Murnu, Nicolae Batzaria, Andrei Șaguna, Tache Ionescu, George Vraca, - ca să nu
amintesc mai mult – ne readuceau în actualitate. Ne readuceau în actualitate și artiști
contemporani aromâni, oameni de știință, care fiinf de prim rang, n-au putut fi marginalizați, un
Theodor Capidan, Tache Papahagi, Elie Carafoli, un Toma Caragiu, un Ion Caramitru, Teohar
Mihadaș, Marian Papahagi mai încoace.
România i-a ocrotit pe aromâni întotdeauna, într-adevăr. Și i-a iubit. Cu excepția
întunecatei perioade amintite, a comuniștilor. Când ne-am bucurat de o ocrotire neoficială, dar nu
mai puțin frățească, din partea intelectualității Țării.
România ne-a iubit și ajutat încă din anii primului domnitor al Principatelor Unite,
Alexandru Ioan Cuza, când ministrul său de origine aromână, Dimitrie Bolintineanu, ne
descoperea acolo, în sud, în locurile noastre de baștină. Iar noi aromânii, descopeream tot atunci
România, acest miracol nevisat pentru noi! Căci, să ne închipuim o clipă numai, uluitoarea
descoperire pe care o făcea părintele Averchie, călugăr aromân, trimis prin 1863 de mai marii săi
de la mânăstirile din muntele Athos, să apere, la București, moșiile închinate… Bătrânul călugăr
băga de seamă că aici se întâlnea cu o lume întreagă românească. Toată lumea vorbind, pe acest
binecuvântat pământ limba lui, de la vlădică la opincă, de la târgoveț la țăran și la oștirea
defilând pe uliți! Limba lui, chiar dacă puțin deosebită, cum i-a putut părea bătrânului…
Se învață deci, în școlile românești din Balcani, și apăreau reviste – vreo 20!- în care se
publica literature în limba română și în dialectal aromân, se publicau cărți de literature, cărți de
istorie, de studiere a graiului aromân. Se circula liber, din Tesalia și Epir, Albania, până în
Macedonia de la Skopie, Bitolia și Crușova, spre bucuria tuturor inimilor de români, sub
ocrotirea României, care avea relațiile cele mai bune cu toate țările de la sud de Dunăre, din
partea cărora obținea, amiabil, respectarea drepturilor culturale ale fiilor săi de mai departe,
nenutrind nici un fel de pretenții de altă natură, de la vecinii din sudul Dunării.
Și a venit catastrofa! Ciuma roșie, care a năruit totul! Practic, din 1940, școlile din
Balcani s-au închis, clădirile lor au fost vândute, cadrele didactice disponibilizate, lăsate în voia
soartei. Generații întregi de aromâni au învățat mai departe în limbi străine, uitând,
nemaicunoscând România, iar România nemaiștiindu-le de soartă.
Acum însă, coșmarul s-a sfârșit și am redevenit noi înșine. Cât trebuie să mai treacă însă,
spre a ajunge ce-am fost? Când vom reda fraților noștri școlile pe care le-au avut? Școli, în care
să studieze și graiul lor local, cum și-au droit aromânii întotdeauna!
Au trecut, iată, cinci ani, irosiți, din această perspectivă.
Câți trebuie să mai treaca, până la reînnodarea firului, rupt brutal în anul de coșmar,
1946?