Explică teoriile de integrare europeană procesul de integrare europeană?

Dacă nu, de ce?

Organizație extrem de complexă și dificil de încadrat într-un anumit tipar sau definiție concretă,
Uniunea Europeană poate fi cel mai bine înțealeasă atunci când este analizată din perspectiva
teoriilor de integrare europeană. Acestea au rolul de a explica cum anume funcționează UE și
procesele sale decizionale și daca ar fi să raspundem la întrebarea: explică teoriile de integrare
europeană procesul de integrare europeană, cel mai potrivită ar fi asumpția că luate separat,
probabil că nu acoperă întreg procesul, dar combinate sau separate pe anumite domenii reușesc
împreună să explice în mare parte acest proces complex. Analizând în continuare situația, putem
afirma că emergența unei teorii de rang mediu, și anume teoria Guvernanței multi-nivel, se apropie
cel mai mult de definirea cât mai exactă a mecanismului de funcționare a Uniunii Europene pentru
că pune accentul pe împărțirea competențelor actorilor, acordând un rol la fel de important atât
organismelor supranaționale cât și celor naționale sau regionale, împăcând atât perspectiva
interguvernamentală, cât și cea federală sau neo-funcțională. În continuare, următoarele trei
paragrafe vor exemplifica pe rând de ce interguvernamentalismul, federalismul și neo-
funcționalimsul sunt considerate insuficiente pentru a descrie realitățile UE în mod individual, iar
concluzia va enunța care este teoria ce se apropie cel mai mult de o justificare cât mai exactă a
acestora.
În primul rând, pentru a sprijini ideea că teoriile nu sunt capabile să explice independent
procesul de integrare europeană, putem face referință la teoria interguvernamentalismului.
Asumția principală a acesteia este că statul național reprezintă actorul cel mai important în
mecanismul de integrare și că trebuie să-și transfere suveranitatea numai în domeniul politicilor
soft, acolo unde interesul național nu intervine într-o modalitate dominantă. Adept al acestei teorii,
scriitorul Alan Milward afirmă în articolul său intitulat The European Rescue of the Nation-State
că statul nu și-a slăbit influența în procesul de integrare europeană, ci invers, se află în continuare
în centrul mecanismului de luare a deciziilor. Teoria eșuează în a explica procesul de integrare
europeană deoarece, în contextul relațiilor internaționale actuale, statele nu își mai pot garanta
singure securitatea, iar urmărirea permanentă a interesului național în detrementul altor state duce
la o puternică instabilitate geopolitică, după cum arată multitudinea de conflicte ce există între
națiuni. Astfel, transferul de suveranitate nu este necesar numai în cadrul politicilor soft, ci și atunci
când vorbim de politici hard precum educația, politicile economice sau monetare. În schimb, teoria
Guvernanței multi-nivel se bazează pe o continuă negociere între actori, fapt ce le-ar permite să
ajungă la compromisuri și la adapatarea unor politici comune mult mai ușor, fără a da impresia că
o instituție supranațională ia deciziile fără consimțământul statelor membre care țin atât de mult la
suveranitatea lor.
În continuare, federalismul nu justifică nici el în totalitate procesul de integrare europeană,
întrucât Uniunea Europeană nu îndeplinește toate criteriile unei federații. Deși autorul britanic
Michael Burgess susține în cartea sa ”Federalism and the European Union: The Building of
Europe, 1950-2000, Michael Burgess. Routledge, 2000 ” că ideile federale explică cel mai bine
funcționarea ei, un contrargument vine aici să afirme contrariul: statele membre se opun practic în
totalitate cedării de suveranitate în domenii precum politica externă, de apărare, iar Uniunea
Europeană nu are de facto un guvern, chiar dacă indirect Comisia îndeplinește acest rol. De multe
ori, statele optează pentru interesul național în locul binelui comunității europene, iar mulți dintre
cetățenii UE se identifică în continuare mult mai mult cu ideea de cetățeni ai țărilor în care locuiesc
decât cu cea de cetățeni europeni. Pentru a susține acest argument, putem invoca și lipsa unei
Constituții propriu-zise care să definitiveze statulul de federație al Uniunii Europene și să
stabilească raportul dintre ea și statele membre. Abordând aceleași probleme din perspectiva
Guvernanței multi-nivel, împărțirea competențelor actorilor pe nivelele supranațional, național și
regional face ca luarea deciziilor să se întâmple la toate aceste nivele în mod autonom, imitând
cumva exemplul unei federații fără însă ca statele membre să se simtă neîmplicate sau subordonate.
În al treilea rând, și teoria neo-funcționalismului a fost declarată depășită și incapabilă de a
explica pe deplin procesul de integrare europeană. Conceptul de bază al teoriei, spill-over,
reprezintă un motor al adâncirii integrării economice, fundamentat pe extinderea procesului de
integrare spre alte sectoare sub presiunea generată de succesul cooperării din sectorul iniţial.
Personalități precum Jean Monnet sau Ernst B. Haas au motivat această teorie conducându-se după
ideea ca integrarea europeană se va auto-susține, succesele din anumite domenii conducând la
cooperări durabile. Mai târziu, Haas însuși va declara neo-funcționalismul ca fiind învechit,
declarație motivată de stagnarea în procesul de integrare europeană din anii 60 cauzată de criza
scaunului gol. Deși poate explica valul de aderări al unor state pe parcursul secolelelor XX și XXI
sau geneza marilor partide politice din cadrul PE, neo-funcționalismul nu mai face față realităților
existente pe arena relațiilor membrilor UE. Guvernanța multi-nivel implică însă participarea unor
noi rețele și comunități politice la procesul de elaborare a deciziilor, fapt ce ar putea pune sfârșit
așa-numitului fenomen de spillback prezent astăzi în cadrul unor politici comune și care a condus
la apariția unor manifestări precum euroscepticismul și încrederea tot mai scăzută în instituțiile
Uniunii Europene.
În concluzie, demostrând mai sus că teoriile de rang major nu pot explica independent procesul
de integrarea europeană, devine foarte credibilă asumția că este nevoie de o nouă teorie, care să
încerce să combine tot ce este mai bun în toate celelalte pentru a justifica în totalitate mecanismul
de funționare al Uniunii Europene. Astăzi, acestă nouă teorie poartă numele de Guvernanța multi-
nivel, și pune accentul pe cooperare și compromis. Guvernanţa multi-nivel afirmă împărţirea
competenţelor între actorii supranaţionali, guvernele naţionale şi ceilalţi participanţi la elaborarea
şi implementarea politicilor, adică relaţii de competiţie şi cooperare între actori publici, situaţi pe
diverse niveluri de autoritate şi actori din sectorul privat. Astfel, Uniunea Europeană poate
continua să evolueze, să se adapteze lumii tot mai globalizate în care existăm, și cine știe poate în
curând vom avea nevoie de o nouă teorie pentru a explica complicatul proces de integrare
europeană.

Gudîma Daniela, RISE (I)