APLICAŢII PENTRU PORTOFOLIU

1. Interpretează afirmaţia lui Gheorghe Crăciun despre opera literară:

„Opera literară se află întotdeauna dincolo de orice experienţă creatoare şi
dincoace de orice experienţă de lectură. Ea este altceva decât crede că a lăsat
în ea cel care a creat-o şi mai mult decât descoperă în ea cel care o
interpretează.”

Opera literară este produsul imaginaţiei şi sensibilităţii scriitorului. Autorul ei se inspiră din
realitate, însă transfigurează realitatea prin prisma fanteziei creatoare.
În primul rând, aşa cum afirmă Gheorghe Crăciun, opera literară nu este doar o simplă
experienţă creatoare sau de lectură. După cum spunea poetul Mihai Eminescu ,,e uşor a scrie
versuri/ când nimic nu ai a spune”.
Artistul devine un artisan al cuvintelor, un poet faber ( poet mesteşugar), care îmbină în
creaţie, dacă ar fi să-l cităm pe Arghezi ,,slova de foc”, adică talentul şi ,,slova făurită”, efortul
creator. Scriitorul, aşadar îşi construieşte opera cu migală, cuprins de focul creaţiei.
În al doilea rând, scopul operei literare este de a genera emoţie estetică. De cele mai multe ori
mesajul operei citite este altul decât cel văzut la o primă lectură a textului. Deaceea, opera
literară ,,este altceva decât crede că a lăsat în ea cel care a a creat-o şi mai mult decât descoperă
în ea cel care o interpretează”. De exemplu în romanul ,Candide” scris de Voltaire, scriitorul
prezintă o alegorie pe tema destinului. Lectorul observă că romanul este allegoric după o lectură
mult mai atentă.
Sensul conotativ al cuvintelor, bogăţia de figure de stil şi imagini artistice sunt mijloace prin
care scriitorul îşi realizează creaţia artistică.
În opinia mea, opera literară este o punte între autor şi cititor, care conduce spre o altă lume,
aceea a ficţiunii, o poartă spre o lume în care ne facem prieteni noi, din care învătăm să
discernem binele de rău.
În concluzie, Gheorghe Crăciun a intuit prin afirmaţia făcută că opera literară se
caracterizează prin complexitate fiind mai mult decăt o experienţă de lectură.

2. Realizează o mini-culegere de texte folclorice pentru copii (4-6 texte),

folosite încă în zona de unde provii sau în care îţi desfăşori activitatea.
Melc, melc,
Cotobelc,
Scoate coarne boureşti
Şi te du la baltă
Şi bea apă caldă;
Şi te du la Dunăre
Şi bea apă tulbure;
Şi te du la mare
Şi bea apă tare;
Şi te du la munte
Şi bea apă limpede;
Şi te suie pe butoi
Şi mănâncă usturoi;
Şi te suie pe uluci
Şi mănâncă mere dulci;
Şi te suie pe-un buştean
Şi mănâncă leuştean;
Mănâncă şi pătrunjel –
Scoate coarne de viţe
Cireşica are mere,
Cireşel vine şi cere,
Cireşica nu se-ndură
Cireşel vine şi fură
Câte mere a furat Ci-re-şel?
-Chiţi- chiţi, treci la tablă!
-Nu ştiu lecţia, doamnă dragă...
-Da de ce n-ai învăţat?
-Fiindcă-am fost la bal mascat!
-Bal mascat îţi trebe ţie?
Cu un trei la Geografie,
Cu un patru la Chimie,
Ieşi afară măi copile!
Unu,doi,
Uite un pişoi.
Trei, patru,
Vine acceleratu.
Cinci,şase,
Săniile sunt trase.
Şapte, opt,
Pâinile s-au copt.
Nouă, zece,
Spală-te ce apă rece
Fă şi o gargară
Şi-apoi ieşi afară!
Cioară, cioară
Na-ţi un dinte de os
Şi-mi dă altul mai frumos.
N-aţi un dinte de fier
Şi-mi dă altul de oţel.
Şade raţa pe butoi
Numărând din doi în doi:
1,3,5,7,9,
Dimineaţa mâncăm ouă
Ca să creştem mari
Să fim buni şcolari.
 3. a. Citeşte poeziile Cântec de adormit Mitzura şi Horă-n bătătură.
b. Identifică temele şi motivele predominante.
c. Descoperă elementele prozodice prin care se diferenţiază cele două
poezii.
d. Argumentează, prin 3-4 enunţuri, valoarea formativ-educativă a celor
două texte poetice.

Cântec de adormit Mitzura- în patru catrene şi un distich (2 versuri)

tema= copilăria
motive= bordeiul, floarea, pridvorul, ochiul de apă, fluturele, broasca, pădurea de pelin, hârtie
chinezească
rima= încrucişată
ritm= trohaic

Horă-n bătătură- 2 strofe lungi inegale

tema=copilăria
motive= magazia, şcoala, găinile, cocoşii, bibilica, broasca, grivei, gâsca, raţa, curcanul.
rimă= împerecheată
ritm= trohaic

Cele două texte poetice au o valoare formativ-educativă. Primul este un cântec de leagăn prin
care se descrie un univers miniatural. Cuvintele au rolul de a vrăji, poezia îmbracă forma unei
incantaţii, prin care copilul pătrunde pe tărâmul visului intr-o lume feerică.
Al doilea text surprinde lumea fabuloasă a jocului, copiii sunt sensibili la lumea micilor
vieţuitoare, înzestraţi cu o imaginaţie debordantă, ei işi construiesc un univers propriu.
Animalele îndrăgite de ei populează lumea copilăriei.
 4. Realizează comentariul literar al poeziei Iarna pe uliţă de George Coşbuc.
George Coşbuc a fost întâiul mare poet roman pe care ni l-a dat Ardealul. Supranumit şi
,,poet al ţărănimii”, ,,poetul satului” sau ,,poetul neamului”-,, Coşbuc este nu numai un
desăvârşit tehnician, dar nu rareori şi un mare poet, profund original, un vizionar, cu accent
ardelean evident, al mişcărilor sufleteşti sempiterne” (George Călinescu).

Creaţia coşbuciană este o monografie a pitorescului vieţii, obiceiurilor şi tradiţiilor satului, a

evocării virtuţilor poporului nostru. Temele de bază ale creaţiei sale cuprind domenii
fundamentale ale spiritului românesc precum iubirea şi natura, marile evenimente din viaţa
satului (de exemplu naşterea, nunta, botezul şi moartea), revolta socială, trecutul de luptă şi
Războiul de Independenţă.

Poezia „Iarna pe uliţă” de George Coşbuc este o poezie în care se descrie un tablou
hibernal.Poezia este structurată în 23 de strofe. Titlul este format din două substantive prin care
se sugerează coordonatele spatio-temporale ale cadrului zugravit.

În prima strofă poetul surprinde un peisaj rustic, în prag de iarnă. Personificările ,,norii s-au
mai răzbunat” şi ,,iar acuma stau grămadă peste sat”, exprimă perspectiva subiectivă asupra
norilor care devin din ce în ce mai ameninţători. Poetul apare în ipostura unui eu contemplator,
notând o suită de detalii legate de cadrul natural. Zăpada se aşterne încet, încet peste sat
provocând explozii de bucurie copiilor, care fac un vuiet năvalnic. Jocul de imagini vizuale şi
auditive creionează un cadru dinamic.

Poetul e cuprins de un sentiment de fericire urmărind copii jucăuşi comparaţi cu vrăbiile

gureşe care se gâlcevesc. Uliţa e animată de strigătele copiilor, de agitaţia lor, de bucurie.
Sosirea unui copil străin cu o haină lungă măturând pământul, trezeşte un sentiment de
compasiune. Repetiţia ,,abia, abia”, exprimă simpatia faţă de acel copil. Versul ,,cade-n brânci şi
se ridică”, prezintă un moment amuzant din viaţa acestui copil. Faptul că el este mai mic şi
modul în care este îmbrăcat conduce la ridiculizarea lui de către cei mari. O bătrână îmbrăcată
cu un cojoc rupt încearcă să-l scoată dintre copii pe băieţel pentru ca aceştia să nu-şi mai bată
joc de el. Conflictul se adânceşte, copii devin din ce în ce mai curajoşi părând o adunătură de
tătari, iar bătrâna se învârte cu botul în mână pentru a-şi face loc.

Sentimentul care predomină este cel de bucurie şi uimire pentru săteni faţă de zarva de pe uliţa
satului. Versul scurt, eufonia, aliteraţia, particularităţile de ritm şi prozodie dau versurilor
contabilitate.

Tabloul este bucolic, impresia de farmec se comunică prin însumarea detaliilor, prin starea de
exuberanţă specifică frumoasei vârste a copilăriei.
 5. Compară poeziile Părinţii de Lucian Blaga şi Ana Blandiana. Motivează
includerea lor în tema „Poezii despre înaintaşi şi patrie”.

Poeziile ,,Părinţii”, de Lucian Blaga şi Ana Blandiana, evocă chipul părinţilor care devin
,,rădăcinile” urmaşilor.
Consider că cele două poezii se includ în tema ,,poezii despre înaintaşi şi patrie” întrucât
în cele două poezii apar o suită de simboluri ale trecutului, de care cei doi scriitori se simt
indisolubili legaţi: ,,vetre”, ,,lut”, ,,rădăcinile”.
Poezia lui Lucian Blaga exprimă puternica legătură dintre părinţi şi copii, poetul
valorifică registrul regional şi popular pentru a accentua sentimentele trainice existente
între generaţii: ,,subt”, ,,carii”, ,,adăstă”, ,,suferinţi”.
În timp ce părinţii ,,coboară în lut rând pe rând”, urmaşii se bucură de frumuseţea
grădinilor ,,care încă mai cresc în ei”. Metafora revelatorie ,,grădinile” sugerează
plenitudinea vieţii, tinereţea de care încă se bucură cei care rămân. Adverbul ,,mai”
exprimă ideea că şi viaţa lor este supusă efemerităţii. Se valorifică şi dimensiunea
religioasă, aceea că din pământ am fost zămisliţi şi în pământ ne întoarcem.
Cele două poezii transmit mesajul că înaintaşii sunt ,,temelia” pe care se clădeşte
prezentul nostru ,, rădăcinile prin care ne prelungim pe sub pământ”. În fiecare clipă a
vieţii, părinţii ne sunt alături.
Poezia Anei Blandiana este un omagiu adresat părinţilor care ,,ne nasc şi ne cresc mai
mari decât ei”. Dragostea necondiţionată dăruită în orice moment, modestia şi simplitatea
sunt calităţile care înfloresc la aceste suflete nobile. Versul ,,apoi îşi mută privirea în stea”
surprinde ideea morţii. Moatea lor nu creează însă o ruptură, ei rămân în permanenţă în
sufletul nostru, modele de urmat, călăuze în momente mai dificile.

6. Realizează o comparaţie între Iedul cu trei capre de Octav Pancu-Iaşi şi

D-l. Goe… de I.L. Caragiale
 Operele ,,Iedul cu trei capre” de Octav Pancu Iaşi şi ,,D-l Goe” de I.L.Caragiale, ilustrează
efectele educaţiei greşite primite în familie. Primul text are un caracter alegoric, iedul ca şi D-l
Goe reprezentând tipul copilului răsfăţat.
Personajul principal este înfăţişat de I.L.Caragiale ca fiind răsfăţat, obraznic, needucat, leneş
şi un copil căruia nu-i place învăţătura:,, Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam'mare,
mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai”. În dimineaţa
acelei zile,foarte devreme, aceştia aşteaptă trenul pe peronul gării. Goe este nerăbdător, ţipă, pe
peronul din Urbeaux, ordonând să vină trenul mai repede: ,, Mam'mare! de ce nu mai vine?...
Eu vreau să vie! iar mam'mare îl linişteşte alintându-l.
În timpul discuţiei despre corectitudinea unor cuvinte, Goe întrerupe obraznic, iar cucoanele îl
admiră pentru ştiinţa sa de carte. La sosirea trenului, cucoanele găsesc loc într-un compartiment
dar Goe rămâne pe coridor cu bărbaţii. Neţinând cont de sfaturile unui tânăr, scoate capul pe
fereastră şi îi zboară pălăria cu biletul de călătorie înfipt sub panglică. Când vine controlorul, îl
găseşte fără biletşi, cu totte protestele doamnelor, acesta le taie un bilet nou şi le alică o amendă.
Furioasă, mamiţica îl scutură pe Goe, iar acesta se loveşte de clanţa uşii cu nasul şi zbiară de
durere. Mam'mare îi ia apărarea şi îi scate din geantă un berete nou apoi îl alintă sărutându-l.
Pentru a-l împăca, mamiţa îi oferă ciocolată, iar Goe iese cu ea pe coridor sub privirile
admirative ale cocoanelor.
Faptul că este obişnuit să fie recompensat de familie, să primească totul la comandă şi
necondiţionat, chiar şi atunci când nu merită, evidenţiază că este răsfăţat. Speculează cu abilitate
sentimentele şi slăbiciunile familiei, profitând de dragostea exagerată a bunicii şi de
inconsecventa mamei.
Şi în textul lui Octav Pancu Iaşi putem evidenţia trasăturile ,,copilului” răsfăţat, obraznic şi
leneş. Eroul este un ied îngrijit de trei capre: „o capră-mamă, o mătuşă-capră şi o capră-bunică”,
toate având o singură misiune: să satisfacă toate dorinţele iezişorului. La fel este si D-l Goe
răsfăţat peste măsură de mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa, care urmăresc întotdeauna
satisfacerea dorinţelor băiatului.
Iedul îşi strigă cu disperare familia cerând să fie îmbrăcat, hrănit şi apoi culcat:,,Capră-
mamă, îmbracă-mă”, ,,mătuşă-capră, ospătează-mă, ,,capra-bunică, adoarme-mă! Nu pot
singur!”.
Viaţa se desfăşura liniştit, spre bucuria iedului, până ce într-o zi capra cu trei iezi chemă pe
vecinele sale, cele trei capre, la pregătirea nunţii iedului ei mai mare. Cele trei capre plecară la
vecina lor „pe la ceasul când soarele încă se mai freca la ochi de somn”. Autorul urmăreşte
îndeaproape fiecare mişcare a iedului alintat, nimeni nu-i vine în ajutor, dimpotrivă, vulpea
şireată, ursul lacom şi lupul hain îl vor lecui pe ied de toate deprinderile rele. Vulpea îi fură
„opincile şi nădragii şi cămeşuica”, ursul îi mănâncă mâncarea, iar lupul îl sperie, punându-l pe
ied pe fugă.
Norocos, iedul, a scăpat nevătămat din confruntarea cu lupul, experienţa trăită îi schimbă
acestuia comportamentul. Nu acelaşi lucru putem spune şi despre D-l Goe care după ce a tras
semnalul de alarmă se preface că doarme in braţe cu mam-mare, aceasta mascând faptul, iar
acesta rămâne acelaşi copil răsfăţat şi iresponsabil.
Consider că nici el nici D-l Goe nu sunt vinovaţi pentru comportamentul afişat, deoarece
familia trebuie să-l înveţe pe copil să se descurce în viaţă, nu să îl protejeze într-un mod
exagerat. De multe ori atunci când copii sunt foarte răsfăţaţi, devin obraznici şi au impresia că
totul li se cuvine.
Viaţa nu se dovedeşte mereu a fi o filă de poveste. Copii trebuie să înveţe să se descurce
singuri şi să îşi asume responsabilitatea pentru faptele lor.

7. Exprimă-ţi părerea! Eşti pro sau contra afirmaţiei lui George Niţu (în
Elemente mitologice în creaţia populară românească, Bucureşti, Editura
Albatros, 1988, p.154): „Basmul românesc, ca lume simbolică a existenţei
umane, cuprinde în sine, ca într-o adevărată matcă arhetipală, toată gama
proiecţiilor estetice moderne.”?
Motivează răspunsul ales.
Consider că sunt de acord cu afirmaţia lui George Niţu, deoarece basmul este o specie literară
complexă, fiind una dintre creaţiile cele mai dinamice în ciuda vechimii care cuprinde ,,toată
gama proiecţiilor estetice moderne”.
În primul rând, personajele basmului sunt purtătoare a unor valori simbolice; ilustrează binele
şi răul, valori cu care ne confruntăm în permanenţă în viaţă. În fond, basmul este o cristalizare a
experienţei de viaţă a poporului nostru, răspunsuri artistice pe care acesta l-a dat de-a lungul
vremii problemelor esenţiale ale existenţei.
Protagonistul reprezintă idealul de bine, dreptate şi adevăr. Fie că poartă numele de Făt-
Frumos, Harap-Alb, Aleodor, el este personajul pozitiv care se confruntă cu răul (antaganistul)
care parcurge un drum iniţiatic pentru a se forma ca om şi împărat. Antagonistul, simbolul
răului, evine un rău necesar. Prin confruntarea cu el, eroul se maturizează. De exemplu, în
basmul ,,Povestea lui Harap-Alb”, craiul îi spune fiului: „în călătoria ta ai trebuinţă şi de răi şi de
buni”. Treptat semnificaţiile se adâncesc, iar a căuta binele înseamnă a împlini o aspiraţie sau
destinul însuşi. A învinge răul înseamnă a îndepărta tot ce îngrădeşte destinul, a cunoaşte
piedicile pentru a le putea trece.
În al doilea rând, basmul este aşa cum spunea şi George Călinescu „un gest vast, mitologie,
roman”.
Basmul cult cunoaşte câteva particularităţi care-i asigură caracterul complex. Folosirea cu
măiestrie a dialogului cu funcţie dublă ca şi în teatru: de a individualiza personajele şi de a
conferi acţiunii spontaneitate, erudiţia pare miologică, umanizarea fantasticului, limbajul sunt
elemente care punctează originalitatea acestei creaţii.
În concluzie, afirmaţia lui George Niţu este adevărată, deaorece basmul are ca temă lupta
dintre bine şi rău şi recurge la o suită de procedee care devin proiecţii estetice moderne.

8. Identifică în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte două argumente

care să justifice afirmaţia lui George Niţu: „Meditaţia tragică a eroului, care
a încercat o evadare din timp, este expresia simbolică a cunoaşterii. Totul se
naşte şi moare sub zodia ursită şi pecetea timpului.”
Opera „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, este un basm cult în care se dezvoltă
ideea că destinul este implacabil şi omul nu se poate sustrage acestuia.
Consider că afirmaţia lui George Niţu privitoare la semnificaţia basmului este adevărată,
deoarece eroul nu este un om comun care să-şi accepte cu resemnare destinul; el este omul
superior care meditează asupra problemelor esenţiale ale existenţei. Încercarea de a evada din
timp, devine expresia simbolică a cunoaşterii. Refuzând ideea că omul este trecător, el încearcă
să-şi depăşească condiţia. Evadarea spre acel loc feeric în care i se îndeplineau toate condiţiile,
în care nu exista suferinţă este temporară.
Un alt argument care susţine valabilitatea afirmaţiei lui George Niţu, este acela că indiferent
de cât ar încerca omul să se abată din calea destinului acest lucru nu este posibil. Omul este o
fiinţă fragilă, supusă trecerii, „totul se naşte şi moare sub zodia ursită şi pecetea timpului”. Valea
plângerii este locul spre care soarta îl împinge. Jocul hazardului l-a determinat să ajungă acolo,
fiindcă omul nu este veşnic pe acest pământ.
Ca şi în „Poemul lui Ghilgameş”, eroul nu poate găsi elixirul tinereţii veşnice. După ce
Ghilgameş primise de la un înţelept o plantă care îl făcea nemuritor, destinul îi întinde o cursă:
planta este înghiţită de un şarpe.
Mesajul care se desprinde din ambele creaţii este acela că destinul şi timpul sunt două forţe
puternice care acţionează în afara voinţei omului.

9. Evidenţiază valorile etice şi estetice ale basmului Neghiniţă de Barbu

Ştefănescu Delavrancea.
 Povestea ,,Neghiniţă” este una dintre cele mai îndrăgite poveşti ale celor mici. Neghiniţă este
un basm în care se îmbină mai multe motive folclorice: statutul oamenilor bătrâni care regretă
că nu au avut nici un copil dar şi existenţa unui personaj miniatural. Tema basmului este lupta
dintre adevăr şi minciună, dreptate şi nedreptate.
Valoarea etică a basmului constă în ilustarea idei că şi cei mici pot fi înţelepţi. Citind basmul
ne gândim la proverbul ,,Buturuga mică răstoarnă carul mare”. Neghiniţă, devine un model de
cumpătare, perspicacitate. În ciuda aspectului fizic ,,mic cât o neghină”, el reuşeşte să le ofere
lecţii de viaţă unor oameni mai mari şi mai puternici.
Facem cunoştinţă cu el la începutul basmului, când impresionat de tristeţea unei bătrâne care
nu avea copii, hotărăşte să-i spună mamă acesteia şi să se considere fiul ei. Viaţa bătrănei se
luminează la gândul că senectutea nu va fi umbrită de singurătate. În momentul în care face
cunoştinţă şi cu bătrânul, conştientizează că acesta nu merită să fie tată, pentru că îl vinde cu
uşurinţă unui negustor pe douăzeci de pungi de galbeni. Mesajul care se desprinde din această
secvenţă este acela că dragostea şi fericirea nu se măsoară în bani. De multe ori, noi nu
conştientizăm că este foarte important să avem lângă noi o persoană care ne iubeşte.
Întâlnirea cu împăratul este un prilej de a arăta acestuia ce înseamnă inechitatea socială.
Atunci când eşti puternic nu vezi suferinţa celor din jur şi dai dovadă de egoism. Eşti ,,orb şi
surd” în ceea ce priveşte problemele cu care te confrunţi.
Moartea lui este un sacrificiu pe cale îl face în numele credinţei că omul trebuie să se
schimbe şi să devină onest indiferent de statutul social.
Consider că acest basm are o valoare estetică , subiectul nu seamănă cu acela din alte basme.
Formula tradiţională ,, a fost odată”, existenţa acestui personaj miniatural, încadrează creaţia în
specia basmului. Fără aceste elemente opera ar putea aparţine prozei nuveliste.

10. Explică semnificaţia simbolurilor din fragmentul următor:

„Cum micul prinţ adormi, îl luai în braţe şi pornii din nou la drum. Eram
înduioşat. Mi se părea că port o gingaşă comoară. Mi se părea chiar că
niciodată pe pământ nu se aflase ceva mai gingaş. Mă uitam, în lumina lunii,
la fruntea-I palidă, la ochii lui închişi, îi priveam şuviţele de păr ce-i tremurau
în vânt şi mă
gândeam: „Ceea ce văd eu aici nu e decât învelişul. Lucrul cel mai preţios
rămâne nevăzut...”
Cum un surâs uşor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea
ce mă înduioşează atât de mult la acest prinţ adormit e credinţa lui faţă de o
floare, e icoana unei flori ce străluceşte înlăuntru-i, ca flacăra-ntr-o lampă,
chiar şi atunci când doarme... Şi bănuiam în el o gingăşie şi mai mare.
Trebuie să ocrotim cu grijă lămpile: orice adiere e în stare să le stingă...
Şi tot mergând aşa, am dat, în revărsatul zorilor, peste fântână. […]
– Mi-e sete de apa asta, zise micul prinţ, dă-mi să beau...
Iar eu atunci am înţeles ce căutase!
I-am dus ciutura la gură. El închise ochii şi bău. Era dulce ca o sărbătoare.
Apa aceasta era cu totul altceva decât o hrană oarecare. Se născuse din
drumul străbătut sub stele, din cântecul scripetelui, din truda braţelor mele.
Era precum un dar de bună pentru suflet. Tot astfel, pe vremea când eram
copil, lumina pomului de Crăciun, melodia liturghiei de la miezul nopţii şi
duioşia zâmbetelor alcătuiau întreaga strălucire a darului ce-l primisem.”

Fragmentul face parte din romanul ,,Micul Prinţ” scris de Antoine de Saint-Exupery, o
capodoperă a literaturii universale, destinată atât copiilor cât şi adulţilor.
Opera este o scriere alegorică, construită pe o suită se simboluri. Un prim simbol este acela al
florii. Floarea sugerează frumusţea, gingăşia, efemeritatea, puritatea. În dicţionarul de simboluri
floarea este imaginea virtuţilor sufletului, buchetul care le adună, simbolul perfecţiunii
spirituale. În text apare aceaşi idee. Ceea ce înduioşează la acest prinţ adormit e credinţa faţă de
o floare, e icoana unei flori ce străluceşte înăuntru ca flacăra într-o lampă. Această frumuseţe
însă este trecătoare.
Fântâna reprezină viaţa, tinereţea perpetuă, imaginea paradisului terestru, cunoaşterea.
Ea uneşte lumea diurnă cu adâncurile pământului şi, totodată, poate fi un „ochi" deschis spre cer.
Micul prinţ este însetat după cunoaşterea vieţii.
Apa este dulce ,,ca o sărbătoare”, comparaţie ce accentuează frumuseeţea vieţii. Apa
simbolizează originea vieţii, mijlocul de purificare, ,,ea reprezintă altceva decât o hrană
oarecare”.

11.Luând ca reper definiţia dată de Dicţionarul de termeni literari, stabileşte

aspectele surprinse de celelalte definiţii. Găseşte o nouă accepţiune a
termenului roman, folosindu-te de informaţiile obţinute.
Ajuns astăzi în mod incontestabil cel mai cunoscut tip de proză literară, romanul, se dovedeşte
scrierea cu cele mai mari disponibilităţi, cu cea mai mare deschidere către sondarea universului
existenţial şi către experimentarea unor tehnici narative.
 Romanul este specia literară, aparţinând genului epic în proză, cu acţiune complexă şi de mare
întindere desfăşurată pe mai multe planuri cu personaje numeroase şi intrigă complicată. Are o
structură narativă amplă, permite desfăşurarea subiectului în planuri paralele combinând nuclee
narative distinse; foloseşte un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblu epic.
Prezintă destinul unor personalităţi bine individualizate sau a unor grupuri de indivizi. Prin urmare,
romanul se defineşte cel mai bine făcând apel la două concepte: naraţiune şi ficţiune.
În funcţie de conţinut, de tema dominantă (care influenţează însă, inefabil, şi forma în care este scris),
romanul poate fi:
- de dragoste (erotic): ,,Maitreyi” de Mircea Eliade, ,,Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de
razboi” de Camil Petrescu;
- istoric: este reprezentat de romancieri ca Walter Scott, Alexandre Dumas, Henryk Szienkiewicz, Mihail
Sadoveanu (Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă);
- de anturi: ,,Fraţii Jderi” de Mihail Sadoanu, ,,Cei trei muşchetari” de Alexandre Dumas, ,,Dresarii” de
Constantin Chiriţă;
- poliţist: ,,Agatha Christie”, ,,Raymond Chandler”, ,,Amândoi” de Liviu Rebreanu;
- SF: romanele lui Isaac Asimov sau noul curent din literatura americană, apărut sub influenţa erei
computerelor şi a realităţii virtuale, numit cyberpunk si al cărui portdrapel este William Gibson;
- cu tematică socială: ,,Răscoala” de Liviu Rebreanu, ,,Germinai” de E, Zola.
- după tehnica narativă, impusă de un anume autor: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian,
gidian.
- după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist, experimentalist, parabolic,
existenţialist.
- după amploarea epică: roman ciclic, roman-fresca, saga, roman-fluviu.
- după cadrul social şi geografic al acţiunii: roman rural, urban, exotic.
În funcţie de curentul literar în care se încadrează, romanul poate fi: realist (romanele lui Balzac,
Liviu Rebreanu), modern (Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade), postmodern
(Baronul din copaci de Italo Calvino, Femeia în roşu de Adriana Babeti, Mircea Mihaieş).
Romanul modern, dezvoltat în secolul al XX-lea, cunoaşte o multitudine de ipostaze: roman de
analizş psihologicş, roman proustian (Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de razboi şi Patul lui Procust de Camil Petrescu, romanele lui Anton Holban),
antiroman (Urmuz, Palnia şi Stamate) etc.
Roman subiectiv este romanul în care naraţiunea este la persoana întâi, deci perspectiva asupra lumii
este una subiectivă. Naratorul este prezent ca personaj în istoria postită, ca Marcel din În căutarea
timpului pierdut de Marcel Proust, Sandu din Jocurile Daniei de Anton Holban, Ştefan Gheorghidiu din
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi de Camil Petrescu.
Romanul obiectiv îşi ia numele de la tipul de naraţiune dominant: la persoana a lll-a, obiectivă.
Naratorul este omniscient şi omniprezent (naraţiune auctorială, proiecţie abstractă a autorului), nu are
o voce personalizată şi nu intervine direct pentru a judeca fapte, întâmplări, comportamente ale
personajelor. Au utilizat formula obiectivă, printre alţii, G. Călinescu (Enigma Otiliei, Bietul loanide),
Marin Preda (Moromeţii).
Romanul modern este romanul dezvoltat la noi începând cu perioada interbelică, caracterizat prin:
predilecţia pentru analiza psihologică, pluriperspectivismul, problematica extrem de complexă,
explorarea zonelor liminale ale sufletului uman.
O altă sintagmă frecnt utilizată este romanul tradiţional, cu sensul de roman care are următoarele
caracteristici: tematica este una social-istorică, personajele fiind exponenţiale pentru o tipologie şi
pentru o categorie socială (de regulă, ţăranul român), o construcţie rafionalistă, deductivă şi previzibilă
a subiectului, scriitura la persoana a lll-a, naratorul omniscient şi omniprezent. Ex: Ciocoii vechi şi noi de
Nicolae Filimon, Mara de loan Slavici. Prin tematică, mai poate fi considerat roman tradiţional şi ,,Ion
“de Liviu Rebreanu.
În eseul tipologic despre romanul românesc, intitulat ,,Arca lui Noe”, cel mai important critic literar al
perioadei postbelice, Nicolae Manolescu, sileşte trei forme majore ale romanului nostru, în funcţie de
structura narativă şi de viziunea asupra lumii şi creaţiei pe care o propune, de fapt, fiecare autor.
Există, astfel, trei vârste ale romanului românesc, cu denumiri care reflectă la origine stiluri
arhitectonice: romanul doric, romanul ionic, romanul corintic.
Cum spunea Raymond Queneau, « nu contează dacă cineva privește un număr nedeterminat de
personaje aparent reale într-un spațiu ficțional prelungit de-a lungul unui număr nedeterminat de pagini
sau capitole. Rezultatul va fi întotdeauna un roman».