Măsuri de asistență socială pentru protecția victimelor violenței în familie

Problema violenței în familie cât și metodele de prevenire și combatere a acesteia reprezintă

un subiect amplu de discuție Putem afirma că violenţa în familie reprezintă o problemă socială.
Violenţa este văzută ca instrument pentru atingerea unor scopuri sociale, pentru menţinerea sau
tulburarea unei anumite ordini. Factorii economici, nivelul de educaţie, statutul social al
persoanelor implicate, tradiţiile familiale şi cele ale comunităţii, precum şi relaţiile dintre toate
acestea pot creşte, sau dimpotrivă pot diminua şansele de apariţie ale fenomenelor de violenţă ale
unui individ, familie sau grup. Violenţa care se exercită în cadrul familiei continuă să rămână o
problemă socială, în marea majoritate a societăţilor contemporane, inclusiv în România, atât
pentru că nu şi-a găsit încă soluţii adecvate, cât şi pentru faptul că nu există un consens în ceea ce
priveşte opiniile publicului sau ale specialiştilor asupra definirii violenţei familiale ca atare. Cu
alte cuvinte, nu există un acord deplin cu privire la linia de demarcaţie precisă între utilizarea
legitimă a forţei în familie şi actele ilegitime de violenţă care se manifestă în cadrul familiei.
Astfel, pentru multe persoane, inclusiv părinţi sau educatori, palma dată unui copil ca sancţiune
nu este un act de violenţă, ci un mijloc de disciplinare firesc şi chiar necesar, iar lovirea soţiei
poate fi justificată în anumite condiţii.

Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din România defineşte violenţa

intrafamilială ca fiind reprezentată de ”utilizarea constrângerii fizice sau emoţionale asupra unui
alt membru al familiei, în scopul impunerii puterii şi a controlului asupra acestuia ori de
ansamblul conflictelor din grupul familial, care au ca efect maltratarea partenerului sau a
copilului”. Violenţa este un abuz de putere și poate fi definită ca ,,fiind utilizarea forţei şi a
constrângerii de către un individ, grup sau clasă socială, în scopul impunerii voinţei asupra
altora”.1

„Fenomenul violenţei domestice poate fi definită ca fiind orice formă voluntară de acţiune
sau de omitere a unei acţiuni, care se exercită asupra unui membru de familie, provocând
acestuia o vătămare, care are loc profitând de incapacitatea sa de a se apăra, de a decide sau de a

1
Zamfir, C. Vlăsceanu, L., Dicţionar de Sociologie , Ed.Bebel, Bucureşti, 1998.
căuta ajutor. În sens larg, violenţa domestică înseamnă îndreptarea agresivităţii către un membru
de familie, de obicei2”.

Noţiunile de violenţă în familie şi violenţă domestică nu au acelaşi înţeles, deoarece

violenţa în familie se referă la toate acţiunile fizice, sexuale, psihologice, economice de ordin
abuziv într-o relaţie de tip familial legal. Noţiunea de violenţă domestică este mai largă,
acoperind şi sfera relaţiilor agresive dintre concubini. Violenţa domestică include toate aspectele
de violenţă apărute într-o relaţie de tip familial între rude de sânge, rude prin alianţă, soţi sau
concubini.

Manifestări ale violenţei domestice au loc indiferent de factori precum etnia, mediul
cultural şi religios, situaţia economică, nivelul de educaţie etc. Violenţa domestică se răsfrânge
atât asupra femeilor, cât şi asupra bărbaţilor, cu toate că majoritatea acţiunilor de violenţă
domestică sunt întreprinse de bărbaţi împotriva femeilor. ,,Bărbaţii/soţii sunt agresaţi de soţiile
lor mai mult verbal, iar când e vorba de forţă fizică, numai cu acte minore. În plus, cel mai
important că soţiile, în majoritate răspund la violenţă, se apără şi nu o iniţiază. Dar nu doar ca tip
de reacţie şi ca secvenţă temporală diferă violenţa femeilor de cea a bărbaţilor, ci şi ca motivaţie
de adâncime: soţii agresează pentru a domina şi a menţine controlul, în timp ce femeile se apără
pe ele şi pe copii.”3

Tipuri de violenţă

Actele de violenţă asupra femeilor nu se referă doar la abuzul direct, care este cel mai
vizibil, ci includ tot ceea ce le împiedică să-şi pună potenţialul în valoare, fapt care este atât în
detrimentul lor ca indivizi cât şi în detrimentul societăţii. Astfel, violența poate îmbrăca mai
multe forme:

Violența fizică este ”vătămarea sănătăţii fizice a unei persoane (dar şi ameninţarea cu
aceasta) produsă neaccidental de un agresor. Ea constă în gesturi şi lovituri adresate unei
persoane, producându-i durere sau menite să distrugă bunurile ei” 4. Definiţia abuzului fizic
cuprinde şi cazurile în care vătămarea propriu-zisă nu s-a produs, dar victima a trăit iminenţa
2
Roth- Szamoskozi , M, Copii şi femei victime ale violenţei, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005,
pag.272.
3
Hamberger, L., ”An empirical classification of motivation for domestic violence”, în violence Against Women, 3
(4), 1997.
4
Idem, pag. 168
acesteia. Gradul abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă victimei, putând ajunge uneori
până la provocarea de răni grave, care necesită spitalizarea sau conduc la deces.

Toate formele de violenţă au componente şi consecinţe psihologice asupra victimei. Cele

mai des întâlnite forme de violență psihologică sunt: izolarea victimei (legarea, încuierea ei în
diferite spaţii închise, în pivniţă etc.); neacordarea răspunsurilor emoţionale; terorizarea ei şi
refuzul de a-i da ajutor la solicitarea acesteia; degradarea ei, exploatarea ei sau folosirea ei ca
servitor; coruperea ei morală prin ameninţări şi terorizare. Femeile abuzate, la fel ca şi copii,
suferă adesea de ridiculizare cronică, minimalizare şi umilire. Victima, adult sau copil, devine
adesea “ţap ispăşitor al familiei”, i se refuză gesturile de afecţiune sau este tratată ca un copil
(infantilizarea unei femei sau a unei tinere, care este obligată să ceară voie persoanei
dominatoare pentru realizarea tuturor nevoilor şi dorinţelor ei). Persoana subordonată este adesea
etichetată negativ pentru comportamentul ei perceput ca un eşec, fiindu-i refuzată permanent
recunoaşterea realizărilor.

Violența sexuală este ”forţarea şi obligarea victimei să participe la activităţi de natură

sexuală, care servesc obţinerii plăcerii de către persoana care comite agresiunea” 5. Formele de
abuz sexual sunt variate şi se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără contact sexual genital, oral
sau anal. Dintre formele de abuz sexual se menţionează: hărţuirea sexuală, cu formele sale de
propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual, obscen, dar mai ales cu ameninţări în cazul
refuzului; comportamentul exhibiţionist; manipularea organelor sexuale ale victimei sau
obligarea acesteia de a manipula organele sexuale ale agresorului; intruziunea unor obiecte în
organele sexuale, penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală şi exploatarea sexuală –
obligarea minorului la pornografie sau prostituţie în folosul agresorului.

Formele de abuz sexual cel mai greu de incriminat sunt cele care au loc în familie. Dacă
abuzul sexual este comis de către părinţi sau alte rude, victimele nu ştiu unde să se îndrepte
pentru ajutor. Abuzul sexual are loc aproape întotdeauna în absenţa oricăror martori, ceea ce
îngreunează şi mai mult incriminarea agresorilor. În lipsa unor persoane de sprijin care să
manifeste o poziţie foarte hotărâtă în favoarea victimei, aceasta poate ajunge în mod repetat la
cheremul agresorului ei, mai ales dacă el face parte din familie sau dintre cunoştinţe6.
5
Ibidem
6
Maria Roth-Sarmosközi, Copii şi femei, victime ale violenţei, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005,
pag. 11.
 Violența de natură economică limitează accesul femeii la finanţele familiei, aceasta
devenind astfel dependentă de partener. Aceasta forma de abuz include: lipsa de acces a femeii la
resursele financiare, interzicerea de a munci, vânzarea bunurilor familiei de către agresor,
justificarea fiecărei cheltuieli, neglijarea nevoilor familiei în schimbul satisfacerii celor ale
agresorului (consum de alcool, droguri, jocuri de noroc, etc.), împiedicarea victimei de a-şi
continua educaţia, negarea drepturilor victimei asupra bunurilor comune. Studiile au relevat
câteva caracteristici ale femeii care este supusă violenţelor economice: are o ţinută vestimentară
neadecvată, în unele situaţii nu munceşte (îi este interzis de către partener), împrumută bani
pentru plata cheltuielilor familiei sau pentru hrană.

Violența de natură socială include izolarea socială forţată sau controlul contactelor
sociale pe care le are femeia cu prieteni şi/sau rude, restricţionări ale activităţilor partenerei, cu
cine se întâlneşte, ce citeşte, unde merge, etc. Violenţa socială este una dintre cauzele cele mai
frecvente care duc la izolarea victimei şi incapacitatea ei de a ieşi din situaţia de violenţă.
Femeile supuse violenţelor sociale de către partener sunt izolate social, marginalizate sau auto-
marginalizate, dependente financiar de agresor, vulnerabile în faţa agresorului. Contactele sociale
ale victimelor sunt practic inexistente sau doar sporadice.

Exploatarea unei persoane este o formă aparte de violenţă, în care persoana dominantă
are beneficii materiale sau de altă natură de pe urma celei dominate, solicitând acesteia un efort
care îi depăşeşte capacităţile. Ea poate îmbrăca aspecte de exploatare prin muncă (când victima
este forţată să presteze munci care îi depăşesc capacităţile fizice şi/sau este privată de profitul
muncii sale), de exploatare sexuală (obligarea unui membru al familiei, sau a altcuiva, la
prostituţie; forma aceasta nu este aşa de rară pe cât este de dramatică) şi exploatare psihologică
(folosirea victimei la munci înjositoare, obligarea ei la un comportament de slugă). Forţarea unei
persoane din familie, sau a uneia dependente de persoana dominatoare, la cerşit – indiferent de
condiţiile de climă, cu îmbrăcămintea neadecvată – şi profitarea de pe urma acestei activităţi este
un caz tipic de exploatare, care are consecinţe atât fizice, cât şi psihologice asupra victimei, de
orice vârstă. Există însă şi forme mai subtile de exploatare, fără consecinţe fizice, în care
persoana dominatoare se foloseşte de persoanele dependente pentru a-şi satisface propriile nevoi,
neglijând sau ignorând nevoile partenerului sau ale persoanei dependente.
 Majoritatea cazurilor de violenţă împotriva femeilor se prezintă ca o combinaţie de
violenţă fizică, psihologică şi sexuală, susţinută de o violenţă de origine relaţională (sociala) şi
incluzând uneori o violenţă economică şi morală.

În numeroase ţări, majoritatea acestor forme de abuz constituie infracţiuni criminale

sancţionate de Codul Penal.

Cauzele violenţei în familie

Cu toate că fiecare caz de violenţă conjugală se desfăşoară în condiţii specifice şi are

cauze particulare, există, totuşi, o serie de factori comuni, care definesc existenţa şi tendinţele
fenomenului la nivelul întregii societăţi.

Dincolo de intervenţia unor factori cu caracter general, violenţa conjugală este un efect al
corelaţiei dintre mai mulţi factori sociali, economici şi culturali. De asemenea, profilul psihic al
individului şi experienţele sale socializatoare în mediul familial sau social pot constitui influenţe
determinante.

Dintre factorii mai specifici care determină sau favorizează violenţa conjugală pot fi
menţionaţi următorii7:

1. Conflictele legate de modul de administrare a bugetului familial. O mare parte din

conflictele care apar în familie, între soţi sau concubini, se datorează modului în care este
administrat şi cheltuit bugetul familial de către unul sau altul dintre parteneri. În general, deşi pot
exista şi numeroase excepţii, responsabilitatea administrării bugetului revine soţului
(concubinului), care decide, de cele mai multe ori singur, natura cheltuielilor gospodăriei. Atunci
când partenera de cuplu “deturnează” o parte din aceste cheltuieli, în scopul cumpărării unor
produse de uz personal (haine sau cosmetice, de exemplu), pot apărea situaţii acute de conflict
care pot degenera uşor în acte de violenţă.

2. Consumul de alcool/drog. Numeroase incidente între soţi au loc atunci când unul sau
ambii parteneri au consumat alcool. Consumul de alcool în general, alcoolismul în special,
conduc la violenţă, nefiind, însă, cauze, ci factori agravanţi sau favorizanţi ai violenţei conjugale.

7
Sorin M. Rădulescu, Sociologia violenţei (intra)familiale. Victime şi agresori în familie, Bucureşti, ed. Lumina
Lex, 2001., pag. 83-87
Mai multe studii au arătat că alcoolicii înveteraţi şi chiar băutorii moderaţi sunt mult mai violenţi
decât nebăutorii sau consumatorii de băuturi uşoare8.

3. Gelozia. Gelozia constituie un alt factor important care determină violenţa conjugală,
mai ales atunci când soţul, în concordanţă cu prejudecăţile sexuale, experimentează un profund
sentiment de posesivitate asupra femeii, solicitându-i o fidelitate absolută. Studiile psihologice
au arătat că, în multe cazuri de gelozie, soţul este dominat de un puternic sentiment de
insecuritate şi de abandon. Bătaia este, la rândul ei, un mijloc de a ţine partenera sub autoritatea
bărbatului şi de a-i insufla respectul faţă de rolul său dominator tradiţional.

4. Problemele sexuale ale cuplului. În alte cazuri, gelozia soţului şi, implicit,
comportamentul său violent se datorează unor probleme sexuale, aşa cum sunt impotenţa sa ori
frigiditatea soţiei. Dacă bărbatul are îndoieli asupra virilităţii sale sau asupra dorinţei sexuale a
soţiei, el poate, adeseori, să o suspecteze de infidelitate, negând până şi paternitatea sa proprie
asupra copiilor rezultaţi din convieţuirea comună.

5. Certurile cu privire la copiii rezultaţi din convieţuirea comună sau cu un alt

partener. Acte de violenţă conjugală ori violenţa familială se petrec şi atunci când soţul sau
concubinul resimte existenţa copiilor rezultaţi fie din convieţuirea comună, fie dintr-un mariaj al
soţiei sau concubinei, ca o “ameninţare” pentru relaţia personală cu aceasta. Violenţa conjugală
poate apărea şi în situaţiile în care partenerii de cuplu nu se pun de acord în legătură cu
modalităţile cele mai adecvate de creştere şi educaţie a copiilor. De obicei, bărbaţii consideră că
cea mai bună modalitate de disciplinare a copiilor o constituie bătaia, apreciere care poate intra
în conflict cu concepţia partenerei. De aici apar numeroase certuri sau conflicte care degenerează
uşor în acte de violenţă îndreptate contra soţiei (concubinei) şi a copiilor.

6. Dorinţa soţiei de a deveni independentă economic. O serie de acte violente apar în

acele familii în care soţul se consideră “lider instrumental” şi unicul cap de familie, refuzând ca
soţia să lucreze sau să se instruiască în afara căminului. Dorinţa partenerei de a-şi căuta o
ocupaţie sau de a-şi ridica statusul educaţional este interpretată, adeseori, ca un “atentat” la
adresa statusului propriu şi a responsabilităţilor tradiţionale care trebuie să revină bărbatului şi
femeii în cămin, inclusiv o “uzurpare” a drepturilor primului. În general, spre deosebire de acele

8
Idem., pag. 85.
femei care au un status economic, femeile dependente economic de soţ sunt mai frecvent
maltratate sau abuzate şi foarte puţine acţionează pentru a se apăra sau a evita victimizarea.
Independenţa economică a femeii, cu toate că poate determina amplificarea conflictelor din
familie, acţionează, totuşi, ca un factor de protecţie contra violenţei soţului.

Legislația din România privitoare la violenţa în familie

Până în anul 2000 în Codul Penal nu se menţionează ca infracţiune separată violenţa în

familie, ceea ce a făcut ca în practică să fie redusă posibilitatea de intervenţie. În anul 2000 a fost
adoptată Legea nr. 197/2000 care modifica şi completa unele dispoziţii ale Codului Penal şi
Codului de Procedură penală, prin care se incriminează pentru prima dată violenţa domestică.
Astfel, în art. 75 alin. 1 litera b se arată că “săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin
violenţe asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public”
este pedepsită. Deşi apărută cu întârziere, modificarea Codului Penal a fost binevenită, întrucât
fenomenul violenţei în familie luase amploare în ultima perioadă, atingând cote din ce în ce mai
înalte. Noile reglementări ale Codului Penal prevedeau pedepse pentru cei care săvârşesc astfel
de fapte asupra membrilor familiei, precum şi posibilitatea aplicării, că măsură de siguranţă, a
interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată pentru soţul agresor.

Cu toate că aceste modificări ale Codului Penal au reprezentat un prim pas către
incriminarea violenţei în familie, până la apariţia Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie ofiţerul de poliţie nu era abilitat să intervină „în mod specific în
situaţiile de violenţă domestică la efectuarea plângerii de către victimă, a unui membru de
familie sau a unei autorităţi”. 9 Principalul obiectiv naţional este, conform noii reglementări
legislative, ocrotirea, sprijinirea, dezvoltarea, consolidarea solidarităţii familiei în contexte
armonioase. Se impune un personal specializat în domeniul muncii cu victime şi agresori, care să
aibă studii de asistenţă socială sau psihologie, iar pe baza acestora să poată acorda consilierea şi
terapia necesară părţilor implicate în conflict. În art. 23. si 24, legea prevede organizarea
adăposturilor pentru victime şi posibilitatea izolării agresorilor de victime la solicitarea acestora
din urmă. Femeia victimă are libertate de a decide asupra propriei vieţi, de a rămâne sau nu în
cuplu. Legea consfinţeşte nevoia de protecţie a victimelor, de consiliere, încurajarea deciziei

9
Legea 217/2003, cap. 4, art. 16, alin. 2
proprii a victimelor privind nevoia de ajutor, necesitatea de a proteja copiii care asistă la
violenţele comise între părinţi.

O altă mare achiziţie adusă prin intermediul acestui act normativ a fost înfiinţarea şi
organizarea Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei, care să coordoneze la nivel naţional
activitatea de protecţie a victimelor violenţei în familie, să ofere sprijin şi asistenţă acestora, să
stabilească procedura de conlucrare a persoanelor desemnate şi a asistenţilor familiali în
prevenirea şi monitorizarea cazurilor de violenţă în familie, precum şi criteriile de pregătire şi
etica profesională a acestora. Detaliile privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale
pentru Protecţia Familiei au fost stabilite prin alt act normativ (HG nr.1624/2003).

Este de apreciat că legiuitorii români au luat în serios recomandarea organismelor

internaţionale de apărare a drepturilor femeilor şi au inclus în conceptul de violenţă familială
situaţiile de încălcare a drepturilor femeii de a-şi exercita libertăţile fundamentale. În România,
în baza Legii 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie ofiţerul de poliţie
este abilitat să intervină în mod specific în situaţiile de violenţă domestică la efectuarea plângerii
de către victimă sau a unui membru de familie sau a unei autorităţi, 10 martori indirecţi la actele
de violenţă. În art.1 acestei legi se stabileşte că principalul obiectiv naţional este ocrotirea,
sprijinirea, dezvoltarea, consolidarea solidarităţii familiei în contexte armonioase. Legea
217/2003 este o victorie incontestabilă pentru avangarda care a impus schimbării legislative
privind protejarea victimelor violenţei.

Ordonanţa Guvernului nr. 95/24 decembrie 2003 privind modificarea şi completarea Legii
217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie accentuează că ,,prevenirea şi
combaterea violenţei în familie fac parte din politica integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei
şi reprezintă o importantă problemă de sănătate publică”(art.1 alin2).

Prevenirea violenţei este o responsabilitate atât a serviciilor comunitare, cât şi a

membrilor comunităţi:

- Legea 272/2004 prevede responsabilitatea Serviciul public de asistenţă socială pentru

depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi,
precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie;
10
Legea 217/2003, cap. 4, art. 16, alin. 2.
 - poliţia are un rol important în stoparea mecanismelor sociale de perpetuare a violenţei.
Poliţiştii pot identifica diverse situaţii de risc şi pot informa asistentul social; de asemenea
poliţiştii pot facilita intervenţia timpurie în producerea violenţei şi pot sesiza situaţiile cu risc
mare de producere a violenţei;

- medicii şi asistentele medicale ale comunităţii - în timpul consultaţiilor la cabinet sau

al vizitelor la domiciliu pot identifica diversele probleme cu care se confruntă familiile şi copiii
acestora. Ei pot oferi informaţii familiilor, îndrumându-le unde se pot adresa, atunci când au
nevoie de sprijin sau pentru a preveni producerea violenţei;

- profesorii sunt, de asemenea, o bună sursă în prevenire a violenţei şi în furnizarea de

informaţii familiilor care se confruntă cu probleme;

- preotul poate acorda ajutor familiilor din comunitate şi poate disemina informaţii cu
privire la producerea şi consecinţele violenţei. De asemenea preoţii pot informa asistenţii sociali
cu privire la existenţa unor factori de risc care pot contribui la dezvoltarea violenţei în familie.

Membrii comunităţii pot sprijini iniţiativele propuse de diverşi profesionişti şi pot informa
asistenţii sociali asupra existenţei factorilor de risc în producerea violenţei. Programele de
prevenire sunt derulate în raport de vârsta grupului ţintă, aspectele culturale implicate şi
modalitatea de transmitere a informaţiei.

Principala instituţie ţintă în combaterea abuzurilor este poliţia. Însă intervenţia poliţiei se
realizează post-factum, în acţiuni de combatere a abuzurilor după producerea lor, aspect
echivalent cu tratarea consecinţelor şi simptomelor violenţei în familie şi nu a cauzelor profunde
care le explică, deci cu o anumită cronicizare a fenomenelor care degradează echilibrul familial11.

În sine, reglementările legislative nu pot însă servi victimele violenţelor, decât completate
prin crearea şi asigurarea funcţionării unui cadru organizatoric de servicii sociale, răspândit pe
întreg teritoriul ţării, care să abordeze într-un mod profesional problematica diagnosticului, a
sprijinului acordat victimelor a tratării agresorilor şi a prevenirii violenţei atât în dinamica
familială, cât şi cea extrafamilială.

11
Idem, pag. 182.
 Conform Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, şi a H.G.
nr. 539/2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituţiilor de asistenţă socială şi a structurii
orientative de personal, în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie funcţionează
cinci tipuri de unităţi, respectiv12:

 Centre pentru adăpostirea victimelor violenţei în familie (adăposturi), care sunt unităţi de
asistenţă socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură protecţie, găzduire, îngrijire şi
consiliere victimelor.

 Centre de recuperare pentru victimele violenţei în familie, care sunt unităţi de asistenţă
socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură găzduirea, îngrijirea, precum şi
reabilitarea şi reinserţia socială a victimelor violenţei în familie

Centre de asistenţă destinate agresorilor, care sunt unităţi de asistenţă socială, cu sau fără
personalitate juridică, care asigură în regim rezidenţial sau semirezidenţial reabilitarea şi
reinserţia socială a agresorilor familiali, măsuri educative, precum şi consiliere şi mediere
familială.

 Centre pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Servicii minime oferite:

consiliere psihologică; informare şi orientare; consiliere juridică.

 Centre de informare şi sensibilizare a populaţiei. Servicii minime oferite: informare şi

educare; linie telefonică de urgenţă.

12
Ghid de intervenţie în cazurile de violenţă în familie, decembrie 2007, www.anpf.ro, pag. 46-47