Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1999
CAPITO LU L1
Într-o noapte, puţin înainte să împlinesc 9 ani, când mai era încă o
săptămână şi terminam Casa Zero, mama s-a aşezat lângă mine, m-a mângâiat pe
cap şi mi-a spus:
-" Eşti mare, Alec... Peste câteva zile vei trece în Casa Unu. Eu nu voi mai
putea să te văd cel puţin 4 ani... Dacă voi mai trăi până atunci. Să ţii minte că
eu te iubesc la fel cum iubesc oamenii, dar să nu spui niciodată, nimănui,
cuvintele astea. Poate doar copilului tău, dacă vei primi aprobarea să ai... şi
dacă vei putea să stai lângă el... Oricum, ţine minte că şi tu poţi fi om, ca toţi
ceilalti oameni. Poate că vei ajunge să trăieşti clipa când şi femeile albe vor fi
recunoscute ca egale celor galbene, poate chiar şi cele negre să primească
măcar statut de semi-oameni. şi atunci bărbaţii nostri vor obţine, poate, unele
drepturi, asa cum a fost înainte..."
-" Înainte de...?"
Mama a tăcut şi am văzut-o cu lacrimi în ochi.
A fost prima dată când mi-am dat seama că şi o femeie, chiar de semi-
oameni, poate avea sentimente. Credeam că numai bărbaţ, sexul slab, puteau
plânge...
Rareori, unele din ele se reîntorceau în zona din care plecaseră, dar nu-şi
mai aminteau mare lucru din ce făcuseră în Centru. Tot ce le rămăsese în
memorie erau mesele îmbelşugate, fără pastile de stromac, pe care le primiseră
periodic. Nu puteau identifica, însă, ce anume feluri de mâncare le fuseseră
date. Nici nu erau în stare să povestească ce făcuseră acolo, unde şi ce
lucraseră.
Uitaseră tot, chiar şi gândurile. Nici măcar nu erau în stare să identifice
locul în care se găsea Centrul K, ştiind doar că este în zona exclusivă a
galbenelor.
De când se năşteau extrem de puţini copii de sex masculin, femeile
ajunseseră să reprezinte cam 95 % din populaţie. Bărbaţii oricărei rase erau
selecţionaţi cu grijă, cei mai mulţi pentru reproducţie şi foarte puţini, printre
care şi eu, pentru diverse munci uşoare.
Centrul K!
Ce şansă formidabilă să scap de monotonie, de rutina zilnică, de calcule şi
de... Stromac...
- Zâmbeşti, mi-a spus femeia foarte serioasă. Crezi că asta înseamnă vreo
avansare? Te înşeli. Viaţa ta va continua pe aceleaşi coordonate. Nu vei şti
niciodată ce se va întâmpla cu tine... Degeaba te bucuri.
- Nici nu-mi închipuiam altceva, am răspuns. Doar că... -
Doar că?
- Este totuşi o schimbare, ceva nou. Mă gândesc ...
CAPITO LU L2
Până la intrarea în Casa Zero, aşa cum încă se mai proceda pe vremea aceea,
locuisem într-un apartament dintr-un bloc exterior, împreună cu mama şi
bunica.
Cele câteva crăpături rămase din timpul Exploziei erau periodic astupate cu
diverse materiale: pietre de diferite mărimi, cârpe, hârtii vechi. Deasupra
lipeam fâşii de carton tăiate din cutiile în care primeam săptămânal ratiile de
stromac, acele sfere de aproximativ doi centimetri diametru, făcute din
concentrat de peşte, alge, plancton şi încă alte câteva componente, mâncarea cea
mai obişnuită a semi-oamenilor.
Uneori, în special sâmbăta, mama aducea de la fabrica de salopete, unde
lucra, o cutie plină cu făină gri. O răsturna cu grijă pe un platou de lemn şi,
adăugând putină apă pusă de o parte din ratia zilnică, frământa un aluat care era
apoi copt pe reşoul electric din coltul camerei, cu mare grijă să nu depăşim cota
de energie electrică alocată. Primeam fiecare câte o bucată din pâinea care
rezulta, drămuindu-ne-o în portii pentru toată săptămâna următoare.
Câteodată, în timp ce camera se umplea de mirosul plăcut al aluatului
încins, bunica îmi povestea istorii fantastice despre înaintaşii noştri:
- Când eram de vârsta ta, lumea arăta altfel decât astăzi. Casele de locuit şi
spatiile de productie erau toate sub pământ, iar dacă trebuia să mergem în altă
parte, aveam nevoie de aprobarea Consiliului, nu doar de viza supraveghetoarei
şefe. Mi-aduc aminte, atunci când am fost în vizită la mama, într-un oraş din
nord, am fost îmbarcată, împreună cu alte zece femei semi-om, într-un vagon
închis ermetic. Abia se reparaseră unele căi ferate. Tot timpul cât a durat
călătoria, aproape trei zile, am stat într-un semi-întuneric străpuns greu de
razele slabe ale unui bec electric atârnat în tavan. Eram atât de speriate să nu
intre de afară aer ucigător, încât atunci când coltul unei şipci s-a mişcat din loc
datorită zdruncinăturilor, am sărit trei-patru femei să astupăm gaura. Am avut timp
să văd mai bine imaginea dezolantă de afară: un deşert cenuşiu,
neîntrerupt, până la orizont, de nici o formă de viată. Acesta era solul Americii sau
ce mai rămăsese din el.
- Ce înseamnă America? am întrebat.
- America, a răspuns dupa câteva clipe bunica, era o câmpie verde, din care
răsăreau, ici-colo, pâlcuri de copaci, numite păduri. În câmpii erau oraşe, unde
oamenii ieşeau pe străzi sub cerul liber. Soarele îşi arunca razele în timpul zilei
şi nu murea nimeni din cauza asta, iar noaptea, mii de stele şi luna creau o
feerie. Pe vremea aceea existau foarte multi bărbati pe pământ, aproape la fel
de multi ca femeile. Nu o să-ti vină să crezi, dar ei, bărbatii, conduceau aproape
toate treburile societătii. Mai mult, pe pământul Americii nu se făcea nici o
deosebire între galbeni, semi-oameni albi şi sclavii negri. Toti erau egali atât în
drepturi, cât şi în obligatii. Existau chiar şi familii formate din oameni de
culoare diferită. Copiii erau liberi să se joace pe străzi şi prin parcuri, nişte
locuri pline de iarbă şi verdeată, aflate chiar între blocurile de locuit. America
era tara cea mai puternică, cea mai bogată şi cea mai frumoasă de pe fata
pământului. Asta până la Explozie...
- Cum a fost? Povesteşte-mi, bunico...
- Ti-am mai spus şi ai promis că nu o să vorbeşti cu nimeni... ştii că nu e
voie să amintim nimic de... Război, se numea pe vremuri...
- Îti promit! Ai văzut că mă tin de cuvânt.
Bunica şi-a şters o lacrimă cu dosul palmei şi a rămas cu ochii atintiti în gol.
M-a mângâiat uşor pe cap, aranjându-mi firele rare şi scurte. Părul des era
apanajul femeilor.
- Dumnezeu s-a supărat pe oameni şi i-a părăsit... -
Cine a fost Dumnezeu?
Bunica a făcut nişte mişcări cu mâna dreaptă la frunte şi umeri, aşa cum o
mai văzusem câteodată, mai ales când era supărată.
- Dumnezeu era... şi eu cred că încă mai este, cel ce a făcut lumea,
oamenii... După chipul şi asemănarea Lui... Dar să nu vorbeşti de El...
Galbenele spun că lumea a făcut-o Galbena de Aur.
- Dumnezeu era galben?
- Dumnezeu era precum cel ce credea în El: galben pentru galbeni, alb
pentru albi, negru pentru negri... Apoi oamenii s-au răzvrătit împotriva Lui. Nu
mai aveau nimic sfânt, nici o constrângere morală nu mai actiona. Totul era sex,
droguri, luptă continuă şi , de multe ori imorală, pentru câştiguri materiale,
egoism atroce... şi... El i-a părăsit. Atunci a început Războiul. Cei mai multi
bărbati au plecat peste apa cea mare care se găseşte undeva, spre răsărit. Dar
peste putin timp a venit Explozia şi au dispărut trei sferturi din oameni...
- Dar semi-oamenii?
- Ti-am spus că toti erau egali pe vremea aceea. Pe urmă albii şi negri care
mai rămăseseră în viată au început să decadă, ajungând ca animalele, în căutare
numai de hrană şi... Atunci au venit de peste marea apă dinspre apus multi
oameni galbeni şi ne-au înrobit. Pe ei, Explozia îi afectase mai putin... Culoarea
pielii a devenit prioritară în definirea statutului social al fiintei.
- Tu ai văzut toate astea?
- Eu, a răspuns bunica, am venit pe lume la câtiva ani după Explozie.
Bunicul meu - tata murise în timpul Exploziei - m-a învătat să scriu şi să citesc
în limba anglică, căci pe vremea aceea nu se înfiintase Casa Zero. Încă se mai
găseau cărti şi reviste scrise şi cu desene şi poze în ele, dar marea lor majoritate
ne-a fost luată de galbene, odată cu invazia lor, nu peste mult timp. Se spune că
le-au distrus, pentru ca noi să nu mai putem avea o cultură proprie, să nu mai
gândim în felul nostru, ci să luăm totul de la ele: învătătura, limba, obiceiurile.
Cei câtiva bărbati care cunoşteau câte una sau mai multe meseri au fost luati
dintre noi şi puşi să lucreze pentru galbene. Nu i-am mai văzut niciodată.
Ceilalti, care rămăseseră într-un număr foarte mic, au fost păstrati şi ocrotiti de
galbene pentru a asigura reproducerea. După un timp, am început să ieşim din
locuintele subterane şi să reparăm câteva din casele rămase la suprafată,
nedistruse complet. Unele dintre noi plecau din ce în ce mai departe ca să
găsească locuri în care pământul mai putea fi lucrat. Deja începuseră să scadă
rezervele de plante comestibile, animalele erau din ce în ce mai putine, iar
păsările erau foarte greu de prins. Dar majoritatea mureau din cauza unei boli
necunoscute care exista în aerul liber. Totuşi, datorită galbenelor a început să
fie mai usor: noi munceam ce ne cereau ele, primind în schimb ratii de
mâncare. La una din sărbătorile Galbenei de Aur ne-au comunicat că unele din
noi, cele mai sănătoase, aveam voie să cerem mutarea într-o zonă mai caldă,
spre sud. M-am înscris şi eu. După ce am venit aici, mi s-a aprobat să am un
copil. Mi-am ales un bărbat de la Centrul de Împerecheri şi am stat cu el
aproape trei săptămână... Ce frumos a fost... Aşa s-a născut mama ta.
Bunica a tăcut. Mama, care tocmai îmi dregea capişonul, fără de care era
periculos să stai mult timp afară, şi-a şters o lacrimă şi a spus încet:
- Nici eu nu voi uita niciodată acele zile petrecute cu tatăl lui Iza, sora ta şi
apoi cu tatăl tău, când am primit aprobarea să am copii. şi încă de doua ori... Ar fi
bine pentru tine să fii selectionat pentru împerechere...
- De ce?
- Pentru că astfel vei avea drept la mâncare mai bună, îngrijire medicală,
exercitii fizice coordonate...
- şi dacă nu mă aleg?
- Asta este în functie de testele de la sfârşitul Casei Zero. Altfel, s-ar putea să
treci la Casa Unu pentru îngrijirea copiilor, confectionarea de haine,
matematică, artă sau ce-o mai fi... Dar, fiind foarte putini băieti, o să fiti atent
selectionati şi protejati.
- De ce suntem atât de putini?
- După Explozie, o perioadă de câtiva ani s-au născut numai fete. Nu ştiu
care a fost cauza, dar aşa s-a întâmplat. Apoi au început să vină pe lume şi băieti,
dar în proportie foarte mică. Asta este valabil şi la oamenii galbeni, nu numai la
semi-oameni şi sclavi...
Mi-am amintit când am văzut prima dată o femeie galbenă: eram în Casa
Zero o grupă de cinci băieti , din care eu eram cel mai scund. Când a intrat
galbena, educatoarea noastră, o femeie semi-om brunetă, micută şi sveltă, a
poruncit, luând ea însăşi pozitia regulamentară, cu mâinile încrucişate pe piept şi
capul aplecat:
- Salutati!
Ne-am ridicat în picioare şi am luat într-o clipă aceeaşi pozitie. -
Repaos! a spus printre buze galbena.
Părea de aceeaşi vârstă cu mama. Era îmbrăcată cu un sari violet, ceea ce
însemna că are atributii deosebite. Părul negru, acoperit în parte de un capişon
roşu, îi cădea pe spate, legat într-o coadă subtire şi lungă, până aproape de brâu.
Tinea în mâna stângă un sul de hârtie de orez, iar la gât îi atârna pe un lant
auriu, o mică sculptură reprezentând-o pe Galbena de Aur, acea zeită
atotputernică care îi salvase de la disparitie pe galbeni şi le dăduse conducerea
lumii.
S-a oprit în fata noastră şi ne-a privit intens, încercând, parcă, să intre în
mintea noastră. Ne-a strigat pe fiecare pe nume.
Am luat automat pozitia de drepti şi am privit-o în ochii negri, răi. O clipă am
simtit că îmi cercetează toate gândurile, chiar şi cele pe care nu le avusesem încă.
Toti ceilalti băieti au căzut în genunchi, cu fruntea aplecată aproape de podea şi
palmele întinse în fată.
Privirea galbenei mi-a provocat o greutate pe umeri şi în creştetul capului,
aproape să mă încovoaie. Am reuşit să nu mă mişc. Peretii cenuşii ai camerei în
care ne aflam mă striveau, iar mesele şi scaunele din jurul meu încercau să mi se
suie în creştet.
- Ăsta merge cu mine, i-a spus galbena educatoarei.
Am urmat-o aproape mecanic, până într-o sală în care nu mai intrasem până
atunci, aflată la subsol. Peretii aveau o culoare bleau, foarte palidă şi câteva
crăpături abia vizibile, dar care mi-au rămas întipărite în minte din momentul în
care le-am văzut. Puteai crede că este un desen special făcut pentru a-ti atrage
atentia. În mijloc se afla un aparat pe care nu-l mai văzusem niciodată:
deasupra unui fotoliu căptuşit cu un material de culoare închisă atârna ceva
strălucitor, ca o pălărie de circa un metru în diametru, având câteva beculete de
diverse culori, care pâlpâiau. În partea stângă era un ecran verde, ce emitea o
lumină vagă. Nişte manete, întrerupătoare, roti şi indicatoare, erau vizibile în
mijlocul peretelui din partea dreaptă. Galbena s-a apropiat şi a apăsat pe un
buton verde, a tras de două sau trei manete şi mi-a făcut semn să mă aşez în
fotoliu. Este ultima mişcare pe care mi-o mai aduc aminte că am făcut-o, apoi...
De-a doua zi am fost trecut la grupa specială de matematică şi nu am mai
avut voie să merg în zona W-2, unde locuisem până atunci. Nu le-am mai văzut
niciodată pe bunica, pe mama şi pe Iza.
CAPITO LU L3
Sao Pag, o femeie galbenă foarte tânără, cam de vârsta mea, s-a aplecat
deasupra patului în care mă găseam şi mi-a strecurat printre buze o pipetă cu un
lichid incolor, amar.
- Înghite tot, a spus ea foarte serioasă.
Nu-mi aminteam cum ajunsesem în această cameră cu peretii de un alb mat,
fără nici o fereastră. Sus, în mijlocul tavanului, un tub electric îşi arunca razele
anemice deasupra unui pat simplu, unde, acoperit cu un pled galben, stăteam
întins eu.
După ce se recomandase, Sao Pag începuse să toarne în mine tot felul de
lichide, să mă frece pe creştetul capului cu o substantă verzulie şi să îmi
injecteze în vena de la mâna stângă tot felul de substante.
Când am văzut-o că se ridică de pe marginea patului şi, apucând cu
amândouă mâinile tava pe care erau medicamentele, se îndreaptă spre uşă, am
oftat încet.
- Nu te speria, a spus înainte să iasă, mă întorc imediat.
Locul în care eram semăna cu o cameră de spital, asa cum îmi fusese
descrisă de diverşi semi-oameni, dar ştiam că spitalele se găsesc numai în
Sectoarele Galbene, iar eu nu aveam încă dreptul să intru acolo. Am tras
concluzia că nu sunt la spital, ci în altă parte.
În linistea perfectă care mă înconjura, am auzit, deodată, un zgomot scurt,
neidentificabil.
Era ca un tic-tac de ceasornic, dar neregulat, urmat din când în când, aleator, de
o lovitură mai puternică, seacă. A durat tot timpul celor câteva minute în
care a lipsit Sao Pag. Nu puteam să-mi dau seama din ce directie se aude.
Am încercat să ridic mâna dreaptă în intentia de a-mi astupa urechea, pentru
a determina directia sunetului, dar mişcarea mi-a fost oprită de un colier prins
de încheietură. N-am putut să întorc capul pentru a vedea despre ce este vorba:
alt colier mi-l tinea nemişcat. Am încercat să schimb pozitia picioarelor, pe
rând, dar şi ele erau blocate.
Uşa s-a deschis.
- Peste câteva minute va trebui să dormi... Bea asta, a spus Sao Pag
ducându-mi la gură o fiolă cu un lichid verzui.
O însotea o femeie trecută de 40 de ani, cu fata plină de riduri. De sub
boneta cenuşie i se vedea părul rar, încăruntit. S-a uitat cu atentie în ochii mei şi
apoi i s-a adresat lui Sao Pag:
- Înainte să-l adoarmi fă-i o injectie cu CH-8 şi... Pe urmă, SV-4, trei prize
la fiecare oră, câte un flacon. Înainte de schimbarea turei, îi faci o pulsie cu
AW-2.
Un fior m-a fulgerat prin tot corpul. Eram bolnav? -
Dar... De ce?... Sunt bolnav de ceva?
- N-ai voie să pui întrebări. Vei urma întocmai instructiunile lui Sao. Mâine
după amiază, i s-a adresat infirmierei, căci asta trebuia să fie, mi-l aduci la
control.
S-a aplecat deasupra mea şi în ochii negri i-am observat o sclipire... Ceva care
m-a cutremurat: parcă se uita la un animal supus condamnării la moarte.
Instantaneu mi s-a făcut frică şi am simtit cum inima începe să-mi galopeze. Ce
aveau cu mine? Ce boală îmi identificaseră? Nu mă simtisem deloc rău... Oare la
teste îmi descoperiseră ceva de care nu ştiam? Sau gândurile îmi răbufniseră la
suprafată tocmai când eram cuplat la aparate?
A P A R A T ! - Am simtit că mă înfior: eram cuplat şi acum la un aparat, iar
eu gândeam ce nu trebuie!
Am închis ochii în clipa când femeia s-a întors cu spatele şi s-a îndreptat
spre uşă.
Mi-am impus: VID ! Reuşisem să-mi educ creierul ca, la această comandă,
să-mi dispară, practic, orice gând. Aveam senzatia că mă scufund, sau mă înalt,
într-un tunel negru, o groapă fără dimensiuni, fără timp şi fără substantă... Doar
când am simtit împunsătura acului în antebratul stâng, am revenit instantaneu la
realitate.
Sao Pag îmi cuplase aparatul de perfuzie şi un lichid incolor picura dintr-un
flacon destul de mare.
Câteva secunde am fost atent la presiunea uşoară a cercului metalic: pe
frunte, la tâmpla stângă, în ceafă, şi la tâmpla dreaptă... Reuşisem şi altădată să
blochez sesizoarele mintale în timpul testelor, controlându-mi creierul pentru a nu
emite decât gânduri comforme cu Legea.
Această distractie o încercasem prima dată atunci când, în Casa Unu, ne
fusese testată reactia la imagini cu semi-oameni goi: cu toate ca femeia care
apăruse pe ecran era de o frumusete desăvârşită, reuşisem să blochez fluxul şi
parca "înghitisem" excitarea puternică ce mă cuprinsese. Din această cauză, am
fost obligat ulterior să mă "blochez" de câte ori eram în fata unei femei
frumoase.
Doar Moma, sclava care mă vizita săptămânal în "cuşca" mea, putea depune
mărturie despre puterile sexuale ce le aveam.
Venea noaptea, ascunzându-se pe lângă zidurile caselor dărăpănate,
deoarece sclavii nu aveau voie să circule decât între anumite ore, numai ziua. Îşi
arunca gluga şi salopeta, căzând în genunchi în fata mea, sărutându-mă până o
apucam de subsuori şi o ridicam în picioare. Îi apăsam capul de umărul meu, în
timp ce mă mângâia uşor. Pe urmă... În patul tare... Dacă ar fi rămas
însărcinata, ar fi fost exilată în Exo... şi eu la fel. Adică am fi fost condamnati la
moarte... Dar mă asigurase că ştie cum să se ferească.
Pulsul mi se normalizase. Am întredeschis ochii şi am privit fiola atârnată
deasupra mea: mai era putin lichid. Cât timp trecuse? Nici nu-mi dădusem
seama...
Mi-am controlat mintal organele principale: inima, plămânii, ficatul,
rinichii, testiculele, muşchii şi oasele, încercând să stabilesc asupra cărui organ
actionează lichidul din fiolă. Nu am simtit nimic deosebit.
Sao Pag se aşezase pe un scăunel şi privea undeva, pe deasupra mea, spre
perete. Avea pupilele mărite, nemişcate. Cred că făcea "repaos mintal", asa cum
practică galbenii, cu toate că nu luase pozitia corespunzătoare a corpului, cu
picioarele încolăcite şi palmele sprijinite pe genunchi, cu fata în sus.
Era o femeie de înăltime mică, ca mai toate galbenele, slăbută, cu părul
negru strâns în coc sub un plastix cenuşiu, de aceeaşi nuantă cu sariul.
Deasupra sânului stâng - cred că îi avea mici şi tepoşi - era agătat un contor alb de
radiatii, fapt ce dovedea că iese câte odată în aer liber.
Bătrâna care fusese înainte în cameră avea contor roşu, deci stătea un timp
apreciabil în afara constructiilor protejate. Noi, semi-oamenii, nu aveam nici un fel
de contor, dar eram anual controlati, spre deosebire de sclavi, de care nu-i păsa
nimănui. De aceea în rândul sclavelor era un procent de disparitii destul de mare.
Azi o vedeai şi mâine nu-şi mai amintea nimeni de ea.
În momentul când s-a scurs ultima picătură de lichid, Sao Pag a tresărit, s-a
ridicat şi mi-a scos acul din venă. Am simtit că-mi lipeşte un plasture şi am auzit-o
trăgând stativul lângă perete.
Nu m-am mişcat cât timp a mai stat în cameră. I-am urmărit activitatea cu
ochii întredeschişi, după sunete, sau chiar după mişcarea aerului pe epiderma
mea. şi-a pregătit instrumentele de pulsie şi a ieşit din cameră, închizând încet
uşa.
O clipă mi s-a părut că a mai rămas cineva lângă mine. Doar o clipă.
Am adormit?
CAPITOLUL 4
CAPITOLUL6
Mai era putin până la lăsarea întunericului. Moma mergea cu paşi mici,
repezi şi capul plecat. Eu o urmam pe trotuarul de vis-a-vis.
N-am întâlnit multe trecătoare. Era aproape de stingere şi mai toate se
retrăseseră în case.
Moma a depăşit câteva clădiri dărăpănate. După ce a aruncat în spate o
privire fugară, ca să vadă dacă o mai urmez, a intrat printre două ziduri cu
betonul sfâşiat de crăpături.
Am urmat-o după câteva secunde. Nu ne văzuse nimeni.
La câtiva metri de la stradă, zidul din stânga avea o portiune lipsă, în dreptul
căreia Moma se oprise. Mi-a făcut semn să merg mai repede şi a dispărut în spatele
betonului înnegrit.
Deasupra mea, printre peretii în cea mai mare parte distruşi, se vedea o
pâclă putin roşiatică datorită reflexelor soarelui aflat spre asfintit.
Blocurile lângă care ne aflam nu păreau a fi locuite nici de sclavi, nici de
semi-oameni. Din cauza abandonării, erau într-o stare deplorabilă. Păreau să fi
avut peste patru etaje în timpurile bune, dar acum nu se mai ridicau deasupra
nivelului trotuarului decât unul sau două caturi dărăpănate.
Putin mai departe, pe partea cealaltă a străzii, era o ruină ceva mai înaltă, cu
unul din peretii laterali rămas ca prin minune în picioare pînă pe la etajul trei.
- Hai, Alec, am auzit încet vocea Momei.
Am păşit prin gaura din zid şi am ajuns într-o cameră din care se deschidea
într-o parte ceea ce mai rămăsese din cadrul unei foste uşi, iar în cea opusă
începea să coboare o scară din beton. Vocea Momei s-a auzit din nou:
- Coboară cu atentie, că sunt câteva trepte stricate...
După câtiva paşi a trebuit să mă sprijin de perete, întrucât balustrada din
lemn dispăruse de mult, arsă în cine ştie ce cameră.
Am ajuns într-o încăpere strâmtă şi lungă, nu prea înaltă.
Peretii erau acoperiti cu mucegai, verde şi maroniu, iar de tavan atârna o
lampă metalică, descompletată. Pe jos mizeria era la ea acasă. Într-un colt era
aşezată o făclie ce scotea o lumină slabă şi un fum intens, lăsându-mă să văd
două sclave aşezate pe jos, cu capetele aplecate. Când m-au simtit, au sărit în
picioare.
Lângă ele, Moma mă privea, aşteptând să vorbesc.
- Bună viata, am spus înclinând uşor din cap, ca şi cum m-aş fi adresat unor
femei semi-om.
Le-am văzut tresărind. Au ridicat pe rând capetele şi au privit spre mine. Pe
fetele lor era vizibilă o urmă de zâmbet, lucru extrem de rar la sclave.
- Viată lungă, bărbate semi-om. Sclavele îti stau la dispozitie.
Fantastic, mi se adresau de parcă aş fi fost galben...
- Dacă dorinta ta este să iei loc, îti oferim această bucată de rogojină, a spus
una dintre ele trăgând în dreptul meu ceva care, pe vremuri, fusese o carpetă.
M-am aşezat cu picioarele încrucişate şi le-am spus:
- Purtati-vă cum vreti, eu nu doresc nici un fel de formalism în adresare.
- Vedeti că este altfel decât celelalte? a spus Moma trântindu-se pe jos, în
fata mea.
Vroiau sex? Le povestise Moma de intimitătile noastre? Cum să reactionez?
Dacă erau nişte provocatoare? Dacă credeau că vor primi recompensa
pentru denuntarea unui semi-om neregulamentar?
Am aşteptat să vorbească, dar ele continuau să tacă.
Trebuia să spun ceva, altfel erau în stare să rămână aşa până mâine...
- Moma mi-a spus de un isvor cu apă curată... Vorbiti!
- Este în cealaltă cameră, a spus una din sclave, arătând cu mâna spre
dreapta.
Era o deschidere în perete, o gaură neagră.
- Iar asta este apă bună de băut, a continuat sclava, întinzându-mi o sticlă de
plastix aflată lângă perete.
Am gustat... Dumnezeule, vorba lui bunica, era o apă cum nu mai băusem de
mult: rece, curată, fără gustul obişnuit de leşie. Am pus sticla de-o parte şi m-am
uitat la ele:
- Cine mai ştie de asta?
- Numai noi... Noi trei şi cu tine, a răspuns Moma. Rămâne ca tu să decizi
dacă vei mai spune cuiva.
- Nu înteleg de ce mi-ati spus şi mie? N-am auzit ca cineva care are
asemenea noroc să-l împartă şi cu altii... De fapt, nici nu am mai auzit de un
asemenea noroc...
- Moma a spus că eşti foarte deştept... De fapt, te rugăm să ne dai un sfat... -
Dacă pot, cu plăcere.
- Vrem să plecăm...
- Plecati, eu nu mă opun.
- N-ai înteles! Vrem să plecăm din oraş.
Clar, erau trei nebune şi eu... printre ele. Unde să plece? -
Unde să plecati?
- Oriunde... Oriunde putem fi libere...
Femeia s-a oprit înspăimântată de ceea ce spusese şi şi-a pus mâna la gură.
M-au privit speriate şi apoi şi-au lăsat privirile în pământ.
- Libere, să fiti libere. ştiti ce înseamnă asta? LIBERTATE?
- Alec, a spus Moma, cred că nu am greşit referitor la tine. Eşti un bărbat
bun, cel mai bun dintre toate fiintele semi-om pe care le-am cunoscut. Noi am
strâns mâncare şi apă ca să pornim prin deşert.
- Şi ce o să găsiti?
- Nu ştim... Ne-a spus cineva că spre soare-apune sunt nişte munti în care se
găseşte o apă atât de rece, că a devenit tare şi albă. Tot acolo sunt şi nişte
păsări, care pot fi mâncate dacă le arzi la un foc bun.
- Toate astea au fost pe timpuri, înainte de Explozie.
- Nu, a sărit una din sclave, sunt adevărate şi acum. Am aflat şi cum pot fi
prinse păsările...
- Cum? am întrebat curios.
- Se întinde o sfoară legată într-o anumită formă şi tragi de un capăt atunci
când se aşează pasărea...
- Poveşti, am spus zâmbind. Nu se poate aşa ceva, păsările trebuie să fie
omorâte cu pietre sau cu săgeti. Pentru asta e nevoie de antrenament, noroc şi de
un arc bun.
- Am învătăt să facem foc cu sticla asta, a spus Moma, scotând din faldurile
pelerinei o bucată de sticlă rotundă, curbată pe ambele fete. Pentru asta trebuie să
fie soare puternic şi să ai nişte lemne sau ierburi uscate.
- Soarele puternic este periculos. Multe femei semi-om şi sclave au murit
când au stat mult în bătaia soarelui. Vreti şi voi să vi se întâmple la fel?
- Ziua vom sta la umbră şi vom umbla doar noaptea.
- De unde umbră? Este numai deşert, cât vezi cu ochii. Unde o să găsiti
umbră? Iar noaptea ies şobolanii deşertului, acei şobolani mari şi răi, care atacă
toate fiintele, le-am spus. ştiti că în deşert sunt şi nişte gândaci enormi care, de
asemenea, atacă orice fiintă?
Câteva secunde au tăcut.
- Ştiti? E păcat să muriti atât de tinere. Aveti toată viata în fată...
- Noi am dorit să-ti arătăm izvorul, să nu-l găsească vreo femeie rea, care
să-l distrugă. De fapt, am hotărât deja să plecăm... La noapte. Cu orice risc.
Spui că este păcat să murim atât de tinere? Dar, ce folos avem că trăim? Doar
pentru a putea să servim toate plăcerile galbenelor, să aibă ele pe cine să
prigonească? Asta este viată?... Dacă asta e altenativa la moarte, preferăm
moartea.
- Sper să nu ne opreşti, a spus Moma. Sper să nu ne faci rău. O zi, două,
putem fi încă ajunse şi pedepsite.
- Pedeapsa e... moartea.
- ştim. O preferăm...
Una era să fii exilat de galbene în Exo şi alta să pleci de capul tău,
nesocotind Legea.
Mi le închipuiam mergând una după alta prin deşert. Nici o plantă şi nici o
picătură de umbră. Numai nisipul arcuit de vânt. Din partea stângă, soarele aflat
undeva, sus, pe cerul netulburat de nici un norişor, le plesnea cu văpaia lui
fierbinte. În depărtare, printr-o ceată uşoară, se vedeau nişte înăltimi. Muntii.
Mai aveau de mers o grămadă. De jur împrejur era o linişte apăsătoare. Din loc
în loc, nişte movile de nisip obturau priveliştea sinistră. Mergeau greu, paşii
lăsând urme alungite.
- Vrei să preiei izvorul? a întrebat Moma, trezindu-mă din visare. -
Da, am răspuns.
- Adio, Alec!
- Adio, Moma. Adio femeilor scla... Adio femeilor.
Nu le-am spus sclave, le-am tratat ca pe femeile semi-om.
Poate eram ultimul care le vedeam în viată. Nici una dintre cele care
plecaseră nu se mai întorsese ca să povestească ceva. Doar zvonuri...
CAPITO LU L7
CAPITO LU L8
CAPITO LU L9
Pe drumul spre casă am reuşit să prind gândurile câtorva femei pe care le-
am privit. La un moment dat, atunci când o femeie semi-om a intrat într-o
clădire, am continuat să-i percep gândurile până a ajuns în camera ei. Vedeam
chiar, prin ochii ei, locul în care se găsea: o cameră mică, murdară şi
întunecoasă.
Mi se părea?
Eram mai mult decât nedumerit: ce se întâmpla cu mine?
M-am rupt de gândurile ei şi am încercat să văd dacă pot să o găsesc iarăşi. Am
reuşit imediat. O vedeam cum trebăluieşte prin cameră, dar nu am reuşit
să-i citesc gândurile decât atunci când i-am văzut fruntea. Se pare că nu puteam să
intru în mintea cuiva decât printr-un punct aflat undeva, putin mai sus de
nas, între sprâncene.
Descoperirea aceasta îmi va schimba viata?
Stăteam întins pe pat, cu sentimentul că sunt un handicapat.
Dacă află galbenele, e posibil să am o sumedenie de necazuri.
Eram diferit de celelalte. Mă simteam vinovat de ceva... Puteau să mă
execute, pentru a nu molipsi cu boala mea alte fiinte. Oare din acest motiv mă
testaseră? Deci, ştiau? Eram, nu un semi-om ci un sub-om, un micro-om, ceva
mai rău ca sclavii.
Dar... Dacă eram un supra-om ? Nu un semi-om, ci un SUPRA-OM.
Am vrut să văd ce face Valsa în momentul ăsta. M-am închipuit în fata casei în
care locuia.
Începea să se întunece. Oare ce era în spatele acestei uşi masive? Ce putea să
fie? Un holişor întunecos. În stânga uşii era bătut în perete un cui gros, de care
atârna o pelerină cenuşie. În partea dreaptă şi în fată mai erau două uşi. Cea din
lateral era întredeschisă, de acolo venind o lumină vagă. Celaltă uşă era închisă.
Am auzit o voce din dreapta:
- Crezi că eu nu simt că viata asta este lipsită de orice scop? Ce facem?
Tăiem tipare de salopete şi le coasem...
- Eu, s-a auzit o altă voce de femeie, fac şorturi de aceeaşi măsură... Mereu
aceeaşi...
- Cel putin ne avem una pe alta, s-a auzit vocea Valsei.
- Tu o ai şi pe Roza...
- Nu. Roza m-a înşelat cu un bărbat. N-o să se mai întâlnească cu mine...
- Ei, asta nu contează, ea doar pe tine te iubeşte, ştii treaba asta...
- Nu. Nu mă mai iubeşte, acum s-a stricat definitiv la bărbati-sex. Am
pierdut-o.
- Valsa, să nu mă înşeli niciodată cu un bărbat-sex, că am să te pierd...
- Eşti nebună? Cum o să las să mă atingă un bărbat? Nici măcar nu ştiu dacă
sunt sterilă sau nu... Dacă rămân gravidă? Îti dai seama ce s-ar întâmpla? Uf! Nu
pot să sufăr nici măcar ideea...
- Să nu laşi pe nimeni...
- Mi-e scârbă...
- Aşa e! E scârbos trupul unui bărbat, nu se compară cu minunea unui trup de
femeie.
Am pătruns prin deschizătura uşii: o cameră mică, fără geam.
Lumina slabă venea de la o candelă cu seu, aşezată pe un cufăr. Înseamnă că nu
mai avea cotă de energie.
Jos, pe o rogojină, două trupuri de femei, acoperite cu o cuvertură cenuşie.
Valsa privea în tavan. Lângă ea, o femeie semi-om pe care nu o cunoşteam, stătea
pe o parte, cu una din mâini măngâind părul Valsei. Prin cuvertură se vedea că un
picior al femeii era aşezat pe pântecul Valsei.
M-am gândit: "Ce frumoasă eşti, Valsa".
- Eva, şi tu eşti frumoasă. Dar ce voce groasă ai, parcă nu e vocea ta... -
Dar n-am spus nimic acum.
- Mi-ai spus că sunt frumoasă...
- Mă gândeam la Roza. Crezi că o să mai vină la tine?
- Las-o pe Roza, a spus Valsa ridicându-se într-un cot şi lăsând să-i scape de
sub cuvertură un sân. Te-am auzit... De fapt... Am auzit o voce mai groasă care
mi-a spus că sunt frumoasă. O voce pe care o cunosc, dar nu-mi aduc aminte de
unde. Ai dreptate, nu era vocea ta. Era o voce care seamănă cu una bărbătească,
o voce pe care sunt sigură că am mai auzit-o undeva...
Mi s-a făcut frică să nu mă vadă şi am făcut cale întoarsă.
Ce prostie! Cum să mă vadă dacă eu eram aici, în camera mea.
Dar, totuşi, AUZISE ce gândisem.
Un tântar mi se aşezase pe spatele palmei şi l-am gonit cu o mişcare.
Mi-am amintit de senzatia pe care o avusesem acum câteva zile, când mă
gândisem la Moma şi parcă eram sub un cer plin de stele...
Poate chiar o urmasem cu gândul. Oare era legal ce făceam? Nicăieri în
Lege nu citisem despre aşa ceva.
Se pare că, nu numai că puteam să citesc gândurile altora, dar puteam să văd în
minte şi locul în care se găseau, chiar departe de mine. şi mai puteam să le transmit
şi gândurile mele, aşa cum se întâmplase acum cu Valsa.
Ce se petrecea cu mine?
Cel mai sigur, era să nu mărturisesc nimic nimănui şi să încerc să mă
dumiresc, mai întâi, dacă ceea ce mi se întâmpla era vreo boală fizică sau
mintală, urmând ca abia apoi să mă hotărăsc dacă solutia era sinuciderea, sau
trebuia să mă obişnuiesc să trăiesc toată viata cu frica de a nu fi descoperit.
Da.
Asta era situatia, n-aveam ce face.
Hai să vedem cum o să mă descurc cu chestia asta...
C A P I T O L U L 10
Am trecut prin uşa deschisă şi m-am oprit în mijlocul holului. Valsa a închis în
urma mea şi mi-a făcut semn să o urmez. Camera din faţă era ceva mai mare: o
masă şi două scaune uzate, un pat acoperit cu o cuvertură din plastix de
culoare roşie, un dulap şi, lângă el, o ladă, la fel ca în majoritatea celorlalte case pe
care le văzusem.
Mi-a indicat cu o scurtă mişcare din mână să mă aşez pe unul din scaune.
Avea o privire indiferentă.
Am aşteptat regulamentar să-mi adreseze un cuvânt. Câteva secunde a tăcut,
uitându-se la paharul din faţa ei, apoi a ridicat ochii şi m-a privit:
- Spune repede ce doreşti.
- Cred că am o rezonanţă cu mintea ta, am spus şi am continuat repede, să
nu-i dau posibilitatea să mă oprească: am impresia că pot să-ţi citesc gândurile.
M-a privit surprinsă:
- Nu înţeleg! Cum adică?
- Simplu. Dacă mă concentrez foarte tare, mi se pare că pot să ghicesc la ce te
gândeşti.
- Nu cred.
- Te superi dacă te rog să facem o încercare? -
Ce încercare?
- Gândeşte-te la ceva, la orice, iar eu o să încerc să ghicesc la ce te-ai
gândit.
S-a uitat câteva secunde la mine, pe urmă a izbucnit în râs.
Râdea cu toată faţa, un râs sănătos, care mă contamina şi pe mine.
- Hai! N-am mai auzit aşa ceva. Este un joc nou? ... Aşteaptă să mă gândesc, la
ce să mă gândesc... Gata!
- "Eşti un tâmpit!", am spus zâmbind.
S-a înroşit şi a lăsat privirea în jos.
- Recunoaşte că, între minţile noastre există un canal de legătură, ceva ca o
rezonanţă pe aceeaşi lungime de undă...
- Nu ştiu cum faci, dar chestia asta mă intrigă: gândurile mele să fie captate
de o altă persoană? şi, mai ales, de un "bărbat"... "Ăsta e periculos, trebuie să-l
dau afară".
- Te rog, doar să faci încercarea de a-mi capta şi tu gândurile. Trebuie să ne
convingem dacă treaba asta acţionează din ambele directii...
S-a uitat atentă la mine. I-am transmis: "Sunt prea frumoasă ca să-mi pierd
timpul cu una ca Roza sau cu o altă femeie. Mie îmi trebuie un bărbat adevărat,
cum e animalul ăsta din fata mea".
- Ai simţit la ce m-am gândit? am întrebat-o.
- Nu. Nu am simţit nimic. Nu m-am gândit la nimic. Chestia asta nu
funcţionează din partea mea...
Eram sigur, după uşoara roşeaţă care-i creştea pe pomeţi, că ştiuse perfect
ce-i transmisesem, dar o lăsasem să creadă că sunt gândurile ei.
- Ei, am spus ridicându-mă, eu am să plec acum. Au trecut cele cinci
minute...
"Nu trebuie să plece! Îi dau un pahar cu apă" i-am transmis. -
Mai stai putin, să te servesc măcar cu un pahar cu apă... S-a
ridicat şi a ieşit din cameră.
De sub cuvertură se vedea un colţ de ceva care semăna a carte din hârtie
adevărată. Dacă m-aş fi dus să văd despre ce este vorba şi ar fi intrat tocmai
atunci, m-aş fi simţit vinovat. N-ar fi trebuit decât să ridic puţin cuvertura, să
văd ce carte este...
Acolo!...
Aici!...
MARGINEA CUVERTURII S-A RIDICAT!
Mi-am smuls privirea. Asta ce mai era? Puteam să mişc obiectele de la
distanţă?
Valsa a intrat cu două pahare, pline pe jumătate cu apă, aşezate pe o tăviţă din
lemn. Le-a pus pe masă şi s-a aşezat.
- Ştii? De fapt eu nu am mai discutat niciodată singură şi atât de aproape cu un
bărbat... Voi sunteti atât de rari...
- Eu nu prezint nici un pericol. Lucrez cu multe femei şi mă înţeleg foarte
bine cu ele.
- La nici o grupă de la noi nu sunt bărbaţi. Iar eu nu am cerut aprobare, nici
de copii, nici de sex... Nu mă simt în stare... Nu mă simţeam în stare să stau
lângă un bărbat sex ... şi să mă şi atingă... Brr! Numai la gândul ăsta şi mi se
face pielea ca de găină. Am văzut odată pe cineva care venise la grupă după o
noapte petrecută cu un bărbat sex. Toată ziua s-a chinuit cu o durere groaznică
de cap. Ne spunea că simte tot sângele vuindu-i prin creier, în pulsaţii. Nu a
fost în stare să-şi facă norma şi a trebuit s-o ajutăm noi, celelalte. A fost un chin şi
pentru ea şi pentru noi. Iată ce-ţi poate aduce sexul cu un bărbat. Am mai
aflat că bărbaţii sex sunt şi foarte curioşi. A întrebat-o dacă-i place... Asta e cea mai
mare insultă pe care am auzit-o... Într-un fel pot vorbi femeile între ele şi altceva
este discuţia cu un bărbat. Când eram mai mică şi copiii aveau voie să se plimbe pe
străzi, asta înainte să-i strângă în rezervatie, un bărbat dădacă m-a atins cu palma
deoarece nu mă dădusem de-o parte destul de rapid din faţa unei galbene... De
atunci am jurat să nu mai mă las atinsă de nici un bărbat. M-am ţinut de jurământ şi
mă voi tine şi de acum înainte...
- Nu am intenţionat şi nu intenţionez deloc să te ating.
- Atât ţi-ar trebui. Chiar dacă poţi să-mi citeşti gândurile, chiar dacă se va mai
întâmpla să ne mai vedem, nu înseamnă că poţi să mă atingi... cu mâinile. Destul
că mă poţi atinge cu gândul.
- Îţi promit că nu voi uita asta niciodată.
- Bine, atunci o să mai stăm de vorbă... Poate.
- Mă laşi să mai trec peste vreo două, trei zile?
- Încă nu ştiu. Totuşi, caută-mă şi până atunci mă voi decide.
Deodată am simţit că o ceaţă îmi întunecă gândurile iar apoi îmi apare în
faţă imaginea unui obiect masiv, ceva care îmi astupă toate unghiurile privirii.
Am ştiut că este un munte aflat foarte departe. Vârful era acoperit de ceva alb,
iar în minte mi-a apărut cuvântul "zăpadă". Mai jos, se vedeau porţiuni fără nici
o vegetaţie, care am ştiut că se numesc "stânci", întrepătrunse ici, colo, de
"tufe". Privirea mi s-a fixat pe o pată mai închisă la culoare aflată pe un perete
destul de înclinat şi am simţit o dorinţă puternică de a pătrunde în spatele acelei
porţi, în "peşteră". Undeva, în beznă, a apărut un postament pe care era aşezată
o sferă de "cristal". În jurul ei raze de lumină albastre, roşii, verzi, se
întrepătrundeau într-o policromie fantastică, un spectacol nemaivăzut niciodată,
de nimeni... Oare?
Cuvintele respective îmi apăreau clare în minte, de parcă mi le-ar fi spus
cineva. Imaginea a dispărut tot atât de brusc cum a apărut şi m-am trezit iar pe
patul din camera mea. Ce fusese vedenia asta? De unde îmi veniseră imaginile şi
cuvintele?
Ştiam că o să ajung în acel loc, ştiam că o să fie cale lungă de făcut, aşa cum
ştiam că o să fiu însoţit de Valsa.
De unde ştiam?
Ştiam! Atât era suficient, ştiam... Eram chiar convins.
De fapt, începeam să mă obişnuiesc cu salturile astea din realitate, aşa că ...
C A P I T O L U L 11
C A P I T O L U L 12
Satul era format din mai multe case dărăpănate din lemn şi o clădire mai
mare, din cărămidă, aflată chiar în centrul aşezării.
Deasupra uşii avea o firmă uzată pe care, cu greutate se putea citi
"HACIENDA MENDEZ".
Cred că în piată se strânsese toată suflarea aşezării: vreo 40 - 50 de bărbati,
femei şi copii semi-oameni, patru sau cinci câini jigăriti care ne lătrau de mama
focului şi câtiva cai care erau legati de nişte bete înfipte în pământ. Câtiva
dintre bărbati aveau în umână arcuri.
Nu opusesem nici un fel de rezistentă când ne descoperiseră. Ne prinseseră
mâinile cu o sfoară şi ne târâseră, legati cu o frânghie lungă de una din şei, în
spatele cailor, peste deal. Sfoară, frânghie, cai, arcuri... Ce de averi se găseau
răspândite prin locurile astea...
Satul era aşezat într-un crâng, nu departe, pe marginea râului.
De jur împrejurul caselor era ridica un gard înalt, singura intrare fiind o
poartă care scârtâia din balamalele neunse şi care fusese închisă în urma
noastră, imediat ce fuseserăm împinşi în interiorul îngrăditurii.
Semi-oamenii formaseră un cerc în jurul nostru, iar un bărbat semi-om,
voinic, cu părul foarte negru şi tenul întunecat, cum nu mai văzusem niciodată, se
protăpise în fata mea, aruncând dese priviri sfredelitoare înspre Valsa.
- Cine dracu sunteti voi? a întrebat într-o limbă care nu era anglică, dar pe
care o întelegeam fără să o cunosc.
- Am fugit din Oraşul Galben numărul 8, am spus în anglică. -
Ce oraş galben?
Era curios că eu întelegeam limba lui, iar el o întelegea pe a mea. M-a
străfulgerat gândul că, de fapt, eu citesc gândurile lui şi le traduc instantaneu, la
fel întâmplându-se şi în sens invers, când eu îi induc gândurile mele în limba
lui.
- Te-am întrebat unde este oraşul ăsta! - E
departe, în est.
- Nu se poate, departe în est este oceanul. Doar în nord şi sud este pământ.
- Noi am venit dinspre nord, după ce trecusem deşertul de la est la vest.
- Mă, tu minti! a exclamat huiduma şi a ridicat mâna ca un baros, încercând
să mă lovească în creştet. Nimeni nu poate traversa deşertul Mă, tu minti!
I-am blocat mişcarea, actionând rapid asupra creierului. A scos un urlet şi şi-
a pipăit pumnul pe care i-l oprisem deasupra capului meu. M-a privit cu
surprindere şi a vrut să mă lovească cu cealaltă mână. L-am blocat din nou, fără
nici o greutate.
Avea o minte permisibilă, uşor de condus.
O rumoare s-a urcat din rândul celorlalti semi-oameni. Simteam că sunt
nelămuriti, cum de reuşisem să nu fiu făcut una cu pământul.
Valsa înlemnise lângă mine.
- Dă-mi mie femeia ta şi te las în viată, a spus huiduma. Eşti singurul care n-
ai murit din pumnul meu şi nu înteleg cum ai făcut, dar te iert dacă-mi dai
femeia ta. Îti promit că n-o s-o mănânc până nu mă satur de tâtele şi curul ei.
- Femeia e a mea, n-o dau nimănui. Să fim înteleşi. Eu nu vreau să mă lupt
cu tine, dar nici nu te las să mă loveşti. Vrem doar nişte mâncare şi plecăm mai
departe.
- Mâncare? a râs malacul. Mâncarea sunteti voi. N-o să mai trebuiască să
plecăm mâine la vânătoare în satul vecin. V-am găsit pe voi, o să ne ajungeti
pentru câteva zile. Ha, ha, ha... şi femeia tot o să ti-o iau, după ce o să te
mâncăm pe tine. Abia pe urmă, când o să mă plictisesc, o s-o mâncăm şi pe ea.
Duceti-i la închisoare, a spus întorcându-se spre ceilalti.
Nu m-am opus când ne-au condus într-o încăpere a "Haciendei", în care nu era
nici urmă de mobilă. Într-un colt se înălta un maldăr de mizerie. Ne-am aşezat pe
jos şi Valsa a început să plângă cu capul pe genunchi. Am mângâiat-o uşor şi i-am
indus gânduri liniştitoare.
- Nu-ti face griji, o să scăpăm, i-am spus în şoaptă. O să vezi c-o să reuşim. Iti
promit.
Afară se făcuse noapte.
Am simtit că în partea cealaltă a uşii este cineva. Am identificat una din
femeile care ne găsiseră, cea care vroia să se ducă în noaptea asta la Mendez. Îi
stricasem aranjamentele. Poate era o idee...
I-am intrat în minte uşor, o minte foarte simplă, de nivelul sclavelor.
- "Trebuie să-i ajut pe bărbatul şi femeia asta să fugă", am făcut-o să
gândească. "Altfel îl pierd pe Mendez... Să le dau şi ceva de mâncare la ei, apă şi
un arc. Le fur de la Maria..."
A plecat cu paşi uşori şi a revenit peste câteva minute, tot atât de ferită. A
ridicat foraibărul de la uşă şi a intrat încet.
- Nu faceti zgomot, a spus în surdină, vreau să vă ajut. Vreti să plecati? -
Da, i-am răspuns. Dar ne trebuie nişte mâncare...
Valsa o privea cu groază în priviri. I-am transmis îndemnul să se calmeze.
- Plecati, uite, vă dau şi un arc cu patru săgeti. Nu am găsit mai multe, dar
vă faceti altele pe drum. Uite, luati şi rucsacul. V-am pus câtiva cartofi şi
morcovi. Unul din cutitele voastre este înăuntru. Plecati, repede, că acum toti
dorm. Hai!
CA P I T O L U L 13
Amândoi eram uzi leoarcă. Ne scosesem sandalele, să nu le distrugă apa şi
mersesem toată noaptea prin mijlocul râului, pentru a nu lăsa urme. Din această
cauză, ne-am rănit în câteva locuri tălpile de bolovanii şi pietrele din apă. Mai
şi alunecam din când în când, căzând în apa destul de rece. Valsa a strănutat de
câteva ori.
Am ieşit pe mal când a început să se lumineze de ziuă. În dreapta era un
deal cu ceva vegetatie, aşa că ne-am adăpostit între două boschete, ne-am scos
hainele şi le-am pus la uscat pe crengute, apoi am tras un somn bun, la umbră.
Când m-am trezit, soarele era trecut de amiază.
Valsa dormea ca un copil, cu capul pe mâna stângă. Era frumoasă.
Tinea gura uşor întredeschisă şi i se vedea vârful rozaliu al limbii. Mi-
am ridicat capul deasupra frunzelor. În jur era linişte.
Verde cât cuprinzi cu ochii. Jos, în vale, strălucea râul.
Am simtit cu putere chemarea "cristalului" din peşteră. Trebuia să urc
dealul, sus, cât mai sus.
Mai erau câteva portiuni dificile. Valsa gâfâia la doi, trei metri în spatele meu.
Am aşteptat-o şi i-am întins mâna, ajutând-o să urce pe cornişa destul de mică. În
spate, jos, jos de tot, se vedeau dealurile şi, departe, ca într-o ceată, câmpia de pe
care pornisem.
Apoi trecusem foarte greu printr-o pădure deasă, rupându-ne în mai multe
locuri hainele, agătate de crengi ascutite.
Amândoi arătam într-un hal fără de hal. Valsa încetase să mă mai întrebe ce rost
avea să urcăm tot timpul. Chiar dacă mi-era milă de ea, de oboseala ei, nu puteam
s-o ajut cu nimic. Nu prea ne lăudam, nici unul din noi, cu o conditie fizică
deosebită, datorită foamei care ne dădea târcoale tot timpul.
Nu mai mâncasem de mult pe săturate, de când nu mai aveam stromac. Încă nu
mă dumirisem cum de reuşea o bucătică de stromac să ne taie pofta de
mâncare pentru vreme îndelungată. Mi-era dor de stromac...
Un vânt rece vâjâia în rafale. Din locul în care ne oprisem, nu puteam vedea
vârful muntelui.
Deasupra noastră se îngrămădeau stânci cenuşii. Ici, colo, cîteva fire de
iarbă şi nişte plante micute tâşneau printre bolovani.
Simteam că nu mai este mult până la peşteră.
- Nu mai pot, Alec. Mi-e frig, mi-e foame, sunt obosită. Mai mergem mult?
Să ne oprim aici. Ajunge pentru azi.
- Hai putin mai sus, uite, acolo unde se vede o adâncitură. Ne va feri de
vânt. Te rog, încearcă.
- Spui că trebuie să ajungem la o peşteră. Unde e? Ce vom face acolo?
Găsim ceva de mâncare?
- Sunt convins că va fi bine. Mai rezistă putin şi ne odihnim până mâine. Te
iubesc...
- şi eu te iubesc...
Am mai urcat câteva minute şi ne-am băgat între doi pereti, pe un fel de
platformă teşită în carnea muntelui.
Aici nu se mai simtea vântul, dar era tot atât de frig. Pe jos crescuse un strat de
muşchi destul de gros. Deasupra se vedea o bucată de cer albastru. Am luato pe
Valsa în brate şi a adormit imediat.
Căutam cu gândul locul în care era peştera în care trebuia să ajungem. Am
parcurs suprafata muntelui de jur împrejurul nostru şi am găsit-o la nici zece
metri mai sus. Am observat o crăpătură în peretele stâncos. Dacă nu aş fi ştiut
ce caut şi dacă nu m-ar fi atras acel loc, nu aş fi bănuit niciodată că acolo poate
fi o peşteră.
Ce să fac? S-o scol pe Valsa şi să urcăm acum până acolo? Sau o las să
doarmă cât doreşte? Dacă se făcea noapte?
Am încercat să intru în mintea ei. Era liniştită şi respira regulat. Nu visa
nimic? Sau nu eram în stare să identific visele? Era o temă de analizat.
Se făcea din ce în ce mai frig şi nu aveam nici un fel de uscături ca să aprind un
foc.
Am lăsat-o încă putin să doarmă şi abia pe urmă am trezit-o mângâind-o:
- Valsa, hai, că peştera este foarte aproape. În câteva minute ajungem.
A deschis ochii. Avea o privire tulbure, dar şi-a revenit după câteva secunde. Am
ajutat-o să se ridice.
În mai putin de zece minute eram în fata unei crăpături cu o lătime de 30-40
cm.
Mi-am strecurat capul înăuntru, dar era o beznă totală. Am intrat pipăind cu
piciorul: terenul era plat şi tare. Am întins mâinile şi am identificat un culoar ce se
afunda în beznă. După câtiva paşi m-am lovit de un perete.
Peştera pe care o căutasem atât, era altceva decât văzusem în minte.
M-am întors afară. Nu avansasem decât doi, trei, metri în interior. Ce aveam de
făcut acum? Cum îi voi explica Valsei inutilitatea cătărării până aici? Cel putin
aveam unde să dormim la noapte.
M-am trezit în beznă. Prin crăpătură se vedeau câteva stele. Era noapte.
Valsa dormea cu capul pe mâna mea stângă.
Mica peşteră s-a luminat uşor, cu o tentă albastră. Vedeam peretii roşi de
timp, cu urme gri şi verzi. Mucegai. De unde venea lumina? Peretele care
astupa fundul peşterii a căpătat o nuantă albăstruie şi parcă devenea transparent.
Apoi culoarea a trecut în roşu şi undeva, în spatele lui, am văzut o formă, la
început nedefinită, apoi din ce în ce mai clară: un piedestal pe care stătea o
sferă strălucitoare. Raze roşii ieşeau din diverse puncte, formând un evantai care-şi
schimba forma într-un ritm aleatoriu.
Mi-am scos uşor mâna de sub capul Valsei şi m-am dus, ca în transă, spre
perete. Am întins mâna dreaptă şi mâna mi-a trecut prin peretele peşterii ca prin
aer.
Am păşit în partea cealaltă fără nici o greutate. Era o încăpere destul de
mică şi putin mai înaltă decât mine. Aerul avea un miros plăcut. Nu era nici
cald, nici rece. În spatele meu, peretele arăta tot atât de solid ca orice altă
stâncă.
M-a copleşit impulsul de a mă apropia de sferă şi de a mă aşeza în genunchi în
fata ei.
Capul mi-era la acelaşi nivel cu forma luminoasă. Avea mărimea unui cap
de om. Părea transparentă, ca un "cristal".
Am simtit că îmi atrage mintea, că îmi subjugă gândurile. Eram total la
dispozitia sferei.
Nu ştiu cât timp a trecut. Poate secunde, poate zile sau ani.
Nu mai existam. Eram una cu sfera. Deodată, am văzut apărând o ceată, din
care s-a desprins un chip şi apoi, corpul bărbatului semi-om. Mă privea cu o
senzatie de fericire nemăsurată.
Era înalt, mai înalt ca toti oamenii pe care-i ştiam. Avea părul blond şi des
strâns cu o panglică aurie de-a lungul fruntii late. Era înodată la ceafă, iar
capetele îi atârnau pe umeri. Între sprâncene, sub bentită, avea un semn rotund, de
o culoare închisă, ca o vânătaie. Ochii albaştri iradiau bunătate, iar gura,
uşor întredeschisă, lăsa să se vadă un şir de dinti extrem de albi. Avea fata
curată, fără nici o urmă de păr. Ca îmbrăcăminte purta o robă argintie, lungă şi
largă, care-i acoperea doar umărul stâng, trecând pe sub bratul drept, lăsat liber. În
picioare avea nişte sandale aurii, cu vârfurile ascutite şi arcuite în sus.
M-a căutat cu privirea şi, când m-a găsit, fata i s-a luminat.
- Te salut, omule! am auzit o voce clară.
Mai bine zis, am înteles gândul arătării. Nu vorbea, gura nu i se deschisese.
Îmi transmitea mintal cuvintele.
Întelegeam perfect limba pe care o vorbea, cu toate că şi de data asta, ştiam că
nu este anglica.
Rămăsesem nemişcat. "Cine poate fi?" am gândit.
- Te înteleg foarte bine, omule din viitor. Gândurile tale ajung la mine
instantaneu. Sunt părinte al civilizatiei atlante, din negura istoriei tale. Am
reuşit să luăm legătura cu tine, cu mare greutate. Eşti ultima, ULTIMA noastră
sperantă. Te rog să mă asculti, să nu întrerupi legătura.
- Cum să întrerup legătura?
- Continuă să-mi priveşti imaginea. Lasă-te condus de cristalul din fata ta. O
să încerc să te aduc în lumea şi timpul nostru... Rămâi acolo unde eşti şi
concentrează-te asupra imaginii mele. Priveşte-mă între sprâncene, cu atentie
maximă, acolo unde vezi un disc de altă culoare decât pielea. TE ROG, FĂ
ASTA!
Parcă nu mai aveam vointă. Mi-am atintit privirea asupra micutului semn
dintre ochii bărbatului.
Deodată am simtit că sunt absorbit de acea pată, că mă fac din ce în ce mai
mic şi mă soarbe în ea. Nu mai aveam trup.
C A P I T O L U L 14
C A P I T O L U L 15
După trei zile reuşisem să mă ridic până la o înăltime unde vânturile erau
foarte puternice, iar respiratia mi se îngreuna datorită rarefierii aerului. Primul
Părinte mă lăuda de câte ori eram împreună, pentru felul în care avansam cu
învătarea istoriei şi a obiceiurilor atlante, precum şi pentru modul în care
începusem să-mi controlez posibilitătile psihice deosebite care mi se relevau.
Îmi părea bine că lumea din care proveneam era reprezentată de un magnific
specimen, unul aşa ca mine, nu de cine ştie ce nenorocit de galben, de semi-om
sau poate chiar de un sclav.
Începusem să-mi rad barba şi mustătile cu un cutit foarte mic, din oricalc,
extrem de ascutit. O pomadă cu un miros plăcut, dulceag, îmi era întinsă pe tot
corpul în fiecare dimineată şi seară de către două femei care-mi fuseseră oferite
ca însotitoare de Părintele Zalmox. Părul îmi creştea într-un ritm neobişnuit.
Aveam şi două sclave galbene, pe care-mi făcea plăcere să le agasez, dândule
diverse sarcini, de cele mai multe ori inutile, doar în ideea de a mă răzbuna pentru
anii când eram un amărât de semi-om.
Oare era corect să mă comport aşa? Un atlant veritabil nu ar fi provocat
neplăceri nimănui, fără un motiv foarte întemeiat. Numai că eu aveam acel
motiv foarte întemeiat: anii de supunere. şi, de altfel, nici nu eram atlant. Dar ce
eram?
Lectiile cele mai grele au fost cele de generare a oricalcului.
Am început cu mici forme geometrice, care nu semănau deloc cu ce-mi
propuneam. Cu timpul, am învătat cum să stabilizez materialul şi să realizez din
ce în ce mai corect dimensiunile şi formele pe care mi le imaginasem initial în
minte.
Satisfactia cea mai mare am avut-o când Tzeo şi Zalmox m-au atins încet pe
umăr, ca felicitare privind generarea primei piramide personale.
Era un obiect cu baza dreptunghiulară şi înăltimea putin mai mare de un
metru şi jumătate, în centrul căreia stăteam chircit, având în fată o fereastră
transparentă circulară prin care puteam să văd ce se află lângă mine şi prin care
intram şi ieşeam.
Reprezenta singura posibilitate de a călători în vidul interplanetar, pentru a
face saltul în spatiu şi timp.
Primele salturi au fost scurte, în jurul Atlantisului.
Apoi, Tzeo mi-a indicat directia şi distanta până la Colmec, un orăşel aflat de
partea cealaltă a mării, spre apus. Acolo era principalul centru de colectare al
aurului din toate excavatiile din zonă, la care, sub conducerea câtorva atlanti,
lucrau mai multi muncitori, bărbati şi femei, galbeni.
Am plutit până la circa 10 metri deasupra unor constructii cu peretii din
piatră, fără etaje şi terase. Aveau acoperişuri înclinate, din bucăti de lemn lipite una
lângă alta. Doi atlanti care stăteau în mijlocul pietei centrale, mi-au făcut
semn că pot coborî fără grija de a lovi pe cineva. Am aterizat cu o
zdruncinătură destul de puternică lângă ei şi am ieşit târâş din piramidă.
- Bine v-am găsit, am spus ridicându-mă în picioare şi înclinând capul.
- Bine ai venit. Cine eşti?
- Mă numesc Alec, sunt un om din viitor.
- Din viitor? S-a realizat, deci, dorinta lui Tzeo? -
Da, el m-a ajutat să fac saltul...
- Fii binevenit! Eu mă numesc Manito.
- Iar pe mine, mă cheamă Evockqo, a spus cel de-al doilea atlant. Vrei să
vizitezi exploatările?
- Nu pentru asta am călătorit până aici. Invăt cum se dirijează piramida
personală, dar mi-ar face plăcere să văd şi...
- Bine că nu ai venit ieri... Am fost atacati de băştinaşi. Din păcate a trebuit
să anihilăm fizic câtiva. Vrei să-i vezi? Am să-i transmit lui Tzeo că mai rămâi la
noi, o zi, două...
- Dacă nu vă deranjez?
M-au invitat să-i urmez într-o clădire din cărămidă roşiatică, o hală mai
mult lungă decât lată. Poarta din lemn, ce avea sculpată emblema unui şarpe cu
pene, era întredeschisă şi înăuntru nu se vedea lumină. Când am intrat, unul din
atlanti a atins un obiect aflat pe perete şi micile sfere atârnate de tavan au
început să emită acea lumină odihnitoare pe care deja o cunoşteam.
Pe jos, aliniate lângă unul din pereti, se găseau patru trupuri.
Fuseseră nişte bărbati foarte înalti, cu mâinile disproportionat de lungi şi
palmele foarte late. Pielea întunecată, acoperită cu o blană încâlcită, cu tentă
maronie, era străbătută de riduri sub formă de solzi.
Aveau ochii mici, adânciti în orbite şi departati, o frunte strâmtă şi arcade
proeminente. Părul de pe cap era lung şi des, de culoare foarte închisă.
Unul dintre trupuri avea capul întors într-o parte, lăsând să se vadă în ceafa
lipsită de păr, un al treilea ochi, mic şi rotund, acoperit incomplet, de o pielită
roşiatică. Pe gât le crescuse un guler din piele de o nuantă rozalie. Labele
picioarelor erau mari şi trandafirii, iar călcâiele păreau prelungite cu un deget
lat şi gros, uşor ridicat. Pe fese şi pe abdomen, părul era mult mai rar şi mai
scurt.
Lângă cadavre stăteau întinse două reptile cu şase picioruşe, care au ridicat
capul şi ne-au privit, cu ochi din care mi s-a părut că emană o tristete
sfâşâitoare.
- Sunt animalele băştinaşilor, a spus Manito. Le-au dresat să-i urmeze, iar acum
nu mai vor să mănânce şi să bea apă. Practic se sinucid. Nu avem ce să le facem.
Ne pare rău... Puteau fi utile să ne conducă la refugiul băştinaşilor.
Aveau legate de gât şi de picioarele din fată hamuri din fâşii de piele înodate.
Trebuie să-l găsim, întrucât au reuşit să răpească, până să intervenim noi, trei
sclave şi un sclav care lucrau pe câmp, ceva mai departe.
- Vrei să ne însoteşti în expeditie? a întrebat celălalt atlant. -
Credeti că se poate? Ar fi interesant...
- Singura rugăminte este să nu te depărtezi de noi. -
Promit.
- Bine, hai să mergem la masă şi la noapte vom porni.
Mergeam în tăcere, prin pădurea deasă. Eram încolonati, unul în spatele
altuia. Primul era Manito, urmat de patru sclavi, apoi eram eu, iar în spatele
meu era un atlant pe care-l întâlnisem cu o seară înainte, la masă.
Se numea Quetzalco şi avea brodat pe togă un şarpe cu pene. După el mai
mergeau cinci sclavi, şirul fiind încheiat de Evockqo.
Cu toate că deasupra pădurii era lună plină, abia se vedea la câtiva metri.
Înainte de plecare stabiliseră că nu vor provoca anihilare totală decât în
cazuri de exceptie. Vroiau să actioneze doar pentru adormirea băştinaşilor până
găseau sclavii furati.
Manito tinea într-o mână lesa unei reptile. Reuşise inducerea în creierul
neevoluat al acesteia, să efectueze mişcarea pe drumul invers făcut la venirea în
satul atlant. Reptila mergea încet, astfel că aveam timp să ne ferim de crengile şi
lianele încolăcite la tot pasul.
În cealaltă mână Manito avea un cutit foarte lung şi extrem de ascutit, cu
care tăia lianele.
Umezeala rece din atmosferă îmi îmbibase roba. Ce fericiti erau galbenii,
care aveau numai o cârpă prinsă în jurul şoldurilor.
Sandalele rupeau din când în când crengutele căzute pe pământ.
Avansam destul de încet. Cred că era spre mijlocul noptii când Manito s-a oprit.
Ne-a transmis mintal să venim lângă el. Era în spatele unui tufiş.
Toată conversatia care a urmat a fost făcută fără voce, mintal. Începusem să
înteleg repede şi corect tot ce se transmitea în acest mod.
- Am senzatia că aici, în fată, se află fiinte.
- Da, sunt pe putin douăzeci, din care doar unul este treaz, a spus Evockqo.
- Spre dreapta sunt cele patru creiere galbene. Mi se pare că au atipit, a
adăugat Quetzalco.
- Îl adormim pe băştinaş şi rezolvăm treaba, ne-a transmis Evockqo.
- N-ar fi bine să-i transferăm pe toti băştinaşii în alt tinut? Scăpăm astfel
definitiv de amenintarea lor, a spus Quetzalco.
- Numai să nu fie şi altii ceva mai departe, sau în altă directie. Era bine să fi
procedat mai de mult la treaba asta, a spus Manito.
- Cred, Manito, că eşti cel mai în măsură să faci o piramidă care să-i
cuprindă pe toti băştinaşii. Lucrezi cel mai rapid dintre noi, a spus Quetzalco.
- Bine, eu mă ocup de piramidă iar voi controlati bine toate creierele lor, să
fim siguri că vor dormi cel putin câteva ore.
Evockqo şi Quetzalco s-au depărtat încet printre liane, iar Manito s-a retras în
spatele grupului, s-a aşezat pe pământ cu picioarele încrucişate, cu palmele
pe genunchi şi cu ochii închişi. Urma să înceapă generarea piramidei. Eram
curios cât de mare o va face, pentru a putea transporta douăzeci de trupuri, plus
atlantul generator.
Liniştea era întreruptă, din când în când, de trecerea unor păsări.
Dinspre lăcaşul băştinaşilor nu se auzea nimic.
Cred că au trecut cel putin zece minute, când în fata noastră s-a auzit un
fâşâit şi am identificat gândul lui Quetzalco:
- Vedeti că vin cei patru sclavi.
Lianele s-au dat la o parte şi un sclav galben s-a apropiat târâş de noi. A fost
urmat imediat de cele trei sclave. Erau în pielea goală şi am observat pete
închise la culoare în diverse locuri ale corpului.
- E sânge, mi-a citit gândul Evockqo. Au fost bătute şi violate. Trebuie să
luăm măsuri pentru a nu da naştere la nişte mici monştri.
Între timp, copacii şi boschetele din fata lui Manito începuseră să se vadă ca
într-o ceată, dispărând pe rând încet, încet, până când terenul a rămas liber şi
razele lunii au pătruns până la noi. Manito pregătise locul de generare a
piramidei, un cerc cu raza de circa zece metri. O ceată subtire şi uşor
fosforescentă s-a format în fata lui, după care au început să se vadă baza şi
laturile piramidei. Creierul lui Manito era opac la orice semnal din exterior, tot
timpul cât genera oricalc.
Evockqo şi Quetzalco au teleportat trupurile băştinaşilor în interiorul
piramidei, iar Manito ne-a făcut un semn cu mâna şi a pătruns şi el în aceasta.
După câteva secunde, s-a ridicat de la pământ fără nici un zgomot, dispărând în
înaltul cerului, ca o săgeată luminoasă.
Am ajuns în Colmec dimineata şi ne-am spălat de mizeria drumului. Apoi am
mâncat nişte fructe cu gust acrişor, dar foarte sătioase şi ne-am luat la
revedere.
- Dacă mai vii cândva la noi, îti promitem că o să mergem împreună la
colonia noastră din Inkamaya. Este un oraş superb, dar mai mic decât Atlantis.
Se află spre sud, la malul unui lac, aproape de culmile unor munti înalti. O să-ti
placă!
Piramida mea mă aştepta în centrul pietii.
Am intrat în ea şi, după ce m-am rotit de două ori deasupra aşezării, în semn de
salut, am dirijat-o spre est, în directia Atlantisului.
Planam, fără piramidă, împreună cu Atha, de-a lungul unei văi aflată între doi
versanti muntoşi, acoperiti, în parte, cu păduri dese.
Mă îmbrăcasem cu o robă strânsă pe corp, asemănătoare salopetelor din
Oraşul Galben, iar mijlocul mi-era strâns cu o centură lată. Pe cap îmi puseseră o
cască dint-un material transparent.
Jos, sub noi, la mai putin de zece metri, curgea învolburat un râu cu apa
limpede. Se puteau vedea, în special în dreptul micilor cascade, peşti
strălucitori sărind din apă.
La liziera unei păduri a apărut un animal masiv, semănând cu un taur, dar cu
coarnele mult mai dezvoltate şi un gheb pe spate. Ne-a privit o clipă şi a
continuat să rumege iarba groasă, de parcă nici nu am fi existat. Câteva păsări mici
au trecut în zbor pe lângă noi.
Era o imagine idilică, întregită de masivitate versantului din stânga, care
începea, acolo unde se termina pădurea, aproape vertical.
În punctul cel mai înalt al trecătorii râul a dispărut şi, după un timp, a apărut
o altă apă care curgea spre nord.
Pe măsură ce coboram, valea s-a lărgit şi am pătruns într-o depresiune cu
terenul aproape plat, străbătut de nenumărate râulete.
Diverse animale sălbatice păşteau sau alergau de colo, colo. În stânga, la
baza unei coline ceva mai înalte, împădurită până la vârf, am văzut câteva case,
către care s-a îndreptat Atha. Am urmat-o şi am trecut pe deasupra lor.
Pe vârful uneia din căsute era înfipt un băt cu emblema lui Dacius: un şarpe
cu gura deschisă şi coada serpuită.
Lângă constructii se vedea un teren cu grâu, unduind în bătaia uşoară a
vântului. Câteva găini piguleu printre constructii.
O femeie îmbrăcată într-o robă pe care erau pictate sau cusute o multime de
floricele mici şi foarte colorate, s-a lăsat în genunchi şi a ridicat bratele spre noi
până ne-am depărtat. Era fericită că ne vede.
Ne-am ridicat ceva mai sus şi, având în stânga noastră, spre sud, un lant de
munti înalti, iar în dreapta câmpia uşor vălurită, ne-am îndreptat spre vest.
Simteam vântul, destul de rece.
Nu peste mult timp, am depăşit o falie în lantul muntos şi un râu, apoi, după ce
am ocolit câteva dealuri, am intrat într-o depresiune ceva mai mică, în fundul
căreia se vedea, prin ceata uşoară, o constructie masivă.
Practic, era o cetate înconjurată de un zid format din munti şi dealuri
abrupte, greu de cucerit de către eventualii agresori.
Contructia era făcută din bucăti de piatră masivă, în interstitii văzându-se un
liant cenuşiu. Zidul exterior avea cam de trei ori înăltimea mea, fără alte
deschideri decât o poartă din fier cu încrustatii aurite, reprezentând acelaşi
semn al lui Dacius. Tot complexul era înconjurat de un canal lat de doi - trei
metri, plin cu apă.
Am trecut în zbor peste zidurile late şi am aterizat în curtea interioară,
pavată cu plăci de marmură albă.
Atlantul înalt, care a ieşit din spatele unei uşi şi ne-a salutat, era îmbrăcat,
peste robă, cu o pelerină din blană. Pe cap avea o căciulă mică şi tuguiată, din
blană neagră.
- Bine ai venit în mijlocul nostru, frumoasă Atha şi tu, însotitorule.
Sarmiseg vă primeşte cu încântare. Faceti-mi onoarea şi intrati ca să gustati din
mierea noastră.
Câtiva daci cu barba nerasă şi îmbrăcati în blănuri de animale, au ieşit pe o
altă poartă şi ne-au salutat cu uşoare aplecări ale capului. Era cel mai demn
salut pe care-l primisem în Atlantida, din partea altei rase decât atlantii. Nişte
femei dace, îmbrăcate cu fuste în multe culori şi cămăşi albe, brodate cu acele
floricele multicolore, ne-au primit în sala boltită şi nu prea înaltă, în care ne-a
introdus Sarmiseg. Trei copii au tâşnit în fugă din spatele unei uşi şi s-au oprit
speriati când ne-au văzut. Cel mai mic dintre ei era blond ca paiul grâului, iar
ceilalti doi aveau părul negru. Una din femei i-a dirijat, putin încruntată, în
afara sălii.
Ne-am aşezat pe nişte bănci din lemn, în fata unei mese pline de mâncăruri şi
cupe cu băuturi. Erau bucăti de carne prăjută, fructe de mai multe forme şi culori,
salate din frunze verzi, toate aşezate pe platouri din aur, încrustat pe margini cu
mici cristale sclipitoare transparente, albe, verzi, roşii.
- Gustă din vinul nostru, mărite oaspete. Este îndulcit cu miere de albine. E
un vin vechi de zece ani.
- E foarte bun, am spus după ce am băut putin şi nu era doar o formă de
curtoazie, era, cu adevărat, o licoare excelentă, cum nu băusem nici în Atlantis.
- Vin atât de bun, a continuat atlantul, nu am băut decât aici... şi am aproape
o sută de ani.
- O sută de ani? am întrebat surprins. În timpul meu, oamenii trăiesc mai
putin de cincizeci de ani. şi arăti de cel mult treizeci, treizeci şi cinci de ani...
Atlantul a zâmbit:
- Majoritatea trăim o sută treizeci, o sută cincizeci de ani. şi nici chiar la acea
vârstă nu arătăm mai mult de cincizeci de ani. Apoi, îmbătrânirea organismului
începe să se producă într-un timp foarte scurt, de circa o lună-două, atunci când
atingem acea vârstă. şi... Plecăm în amintire. Dar, au fost unii dintre noi, extrem
de rar, care au au primit semnalul mortii la vârste de două, trei ori mai mari.
- Dar nu vă îmbolnăviti?
- Se mai întâmplă şi aşa ceva, însă sunt semeni ai noştri specializati în
detectarea cauzelor bolii. Pe urmă este foarte simplu ca, folosind puterea
psihicului, să generăm celule speciale, care vor izola şi distruge agentii
cauzatori ai îmbolnăvirii.
- Te-am adus aici, l-a întrerupt Atha, pentru a cunoaşte modul de viată al
acestui popor, care sperăm că va fi unul dintre continuatorii nostri peste milenii.
Noi suntem, trebuie să recunosc, o rasă în decadentă. Tot mai putini ne naştem
cu puteri psihice, tot mai putini suntem în stare să generăm oricalc şi să facem
salturi. Ne-am gândit că singura solutie de a nu dispărea definitiv în negura
timpului, este să încercăm combinarea genelor noastre cu ale altor grupe etnice,
din cele mai evoluate psihic existente pe Geea. Am ales pentru încercări câteva
triburi: aici, în tara lui Raamon, în Colmecia, în tara lui Iehov şi în alte câteva
locuri. De asemenea, undeva, departe, în partea cealaltă a Geei, în tara lui
Buthas, am lăsat să evadeze grupuri de sclavi şi sclave cu mai mult timp în
urmă. Se pare că nativii de pe Geea se comportă foarte bine, însuşindu-şi, mă
refer în special la liderii lor, învătăturile noastre. Stau foarte slab cu
tehnologiile şi ştiintele matematice, dar, cu timpul, creierul lor va putea asimila
şi aceste cunoştinte.
- Din păcate, a spus Sarmiseg, datorită imposibilitătii lor de a comunica
psihic direct şi a risipirii pe teritorii depărtate, triburile acestea nu vor putea
vorbi aceeaşi limbă, necesitând trecerea a multor milenii pentru a se putea
întelege unii cu altii.
- Ei ne consideră nişte fiinte supranaturale, a continuat Atha. Nu vor afla
decât târziu, că singura fortă generatoare a universului este Spiritul Suprem,
celelalte zeităti fiind doar plăsmuiri ale mintilor lor neevoluate.
- Cel care este numit Dumnezeu?
- Da, a răspuns Atha. Dumnezeu este numai Spirit. Se vor închina la chipuri
cioplite, cărora le vor aduce chiar şi jertfe umane. Vor ajunge să se bată, pentru a
impune celorlalti credinta în zeii lor. Dumnezeu e bun şi răbdător, el nu vrea
pedepsirea celor răi, ci iertarea şi îndreptarea lor, iar dacă aceştia persistă în
greşeală, izolarea de ceilalti. Ai aflat că, pe acei băştinaşi care nu pot fi potoliti
psihic, îi trimitem în locuri depărtate, izolate, sau chiar pe Lumina Diminetii.
- Ştiu, am văzut în Colmec.
- Uite, a intervenit Sarmiseg, spre exemplu acel copil blond pe care l-ai
văzut, nu se acomodează cu viată noastră liniştită. Când va fi mare, va pleca cu
familia lui înaltă parte. Va fi un războinic.
- Şi dacii vor fi războinici, dar îi învătăm să facă asta numai pentru a-şi
apăra teritoriul lor, a spus Atha. Nu vrem să umble, cum vor face altii, după
cucerirea de noi teritorii.
- De ce nu-i învătati acum matematica şi celelalte ştiinte?
- Creierul lor nu poate asimila, încă, aşa ceva, a răspuns Atha. Vor fi şi
printre ei, mai ales urmaşii împerecherilor dirijate cu noi, depozitari ai unor
cunoştinte mult peste medie, dar vor evita să le divulge la marea masă de
oameni, existând riscul de a fi folosite împotriva altora şi nu pentru a le face o
viată mai uşoară. şi acum, hai să ne odihnim. Mâine dimineată avem un drum
lung de făcut, spre casă.
C A P I T O L U L 17
Prima dată când am simtit că-mi dispare total greutatea, un şoc electric mi-a
străbătut tot corpul.
Mă ridicasem cu piramida mea sus, sus de tot, deasupra muntilor.
Se făcuseră din ce în ce mai mici şi vedeam tot mai departe, până când
rotundul planetei s-a decupat din cerul devenit de o culoare din ce în ce mai
închisă, apoi neagră. De jur împrejur erau atârnate în imensitate, un număr
enorm de stele.
Nu mai sclipeau, aşa cum le văzusem în noptile senine. Erau fixe şi reci.
RECI...
Sub mine am identificat forma continentelor, iar undeva, departe, se vedea
coasta aproape circulară a Atlantidei, înjumătătită de penumbră.
Mi-am relevat în minte schema sistemului solar şi imediat, pe cerul nesfârşit
s-au suprapus nişte cerculete colorate diferit. Am numărat nouă asemenea
semne, adică tot atâtea planete câte mai existau în sistem în afara Geei... A
Pământului.
Deodată o senzatie de greată mi-a covârşit întregul corp. Nu m-am speriat,
însemna că mă ridicasem mult prea repede. Uitasem că lângă masele
gravitationale trebuia să adopt o acceleratie atenuată, tocmai pentru a nu genera
neplăceri sistemului nervos.
Undeva, în stânga, aproape de Soare - de fapt era o iluzie optică, întrucât era
mult mai departe de steaua centrală decât Pământul, gravita, însemnată cu un
cerculet roşu, planeta Ares, pe care urma să ajung mâine.
Când m-am întors pe platoul muntilor, Dacius m-a bătut uşor pe umeri: -
Bravo, omule! Ce-a fost mai greu a trecut. Te-ai obişnuit?
- Cred că da... Am trecut printr-o senzatie groaznică: să te simti atârnat în
întuneric, fără nici un punct de sprijin solid. A fost cât pe ce să pierd controlul
piramidei şi să mă prăbuşesc...
- Acum haide să mâncăm ceva. Ne aşteaptă Atha...
Mi-am legat centura, împletită din şerpi metalici, la brâu şi am apăsat uşor
pe protuberanta roşie de pe cataramă. Deodată m-am simtit înconjurat de acea
salopetă asemănătoare cu o ceată strălucitoare, cu irizatii argintii şi noduli
colorati.
Nu o simteam, n-avea nici un fel de consistentă materială. Respiram uşor,
chiar mai uşor decât înainte, iar privirea nu-mi era atenuată de vizorul lăsat al
căştii pe care Martes, aşa cum se prezentase atlantul ce mă instruia, mi-o
aşezase pe cap.
Ei numeau salopeta de ceata, robă stelară, iar casca, arcul de lumină.
Undeva, la marginea peretelui, s-a materializat un păianjen, mare cât un
câine.
Avea vreo opt sau zece picioare subtiri şi păroase, iar corpul format dintr-o
sferă mică şi două ovoide verzi, era străbătut de nervuri colorate strident în mai
multe nuante de roşu. Din partea sferică ieşeau două tije elastice, care se
mişcau cu viteză în toate directiile.
Am întins încet mâinile înconjurate de ceată spre arătanie, cu palmele
deschise şi mi-am fixat privirea pe capul păianjenului. Mi-am încordat atentie la
baza tijei mişcătoare şi am gândit: "foc".
Câte o săgeată de lumină, extrem de subtire, a tâşnit din cele două antene
ataşate căştii şi a lovit punctul pe care-l priveam. Păianjenul s-a oprit
instantaneu din mişcare, iar sfera-cap a plesnit, aruncând în toate directiile o
substantă cenuşie.
Restul corpului a căzut pe podea, după care s-a absorbit în neant, dispărând.
- Foarte bine, l-am auzit pe Martes. Ai încadrat corect tinta şi ai folosit câtă
energie trebuia. Foarte bine.
- Multumesc, am spus simtindu-mă măgulit.
- Ai grijă la intensitatea săgetii de lumină, să nu consumi energia ineficient.
Bateria nu are capacitate infinită şi trebuie să tii întotdeauna o rezervă pentru
urgente.
- Am înteles.
- Foloseşti săgeata doar în cazurile când psihicul duşmanului este opac la
undele cerebrale. Cauti, mai întâi, să paralizezi şi, dacă nu răspunde, distrugi, dar
numai dacă viata ti-e în pericol. Altfel, nu. Tine minte.
- Da.
- Bateria o poti reîncărca apropiindu-te de o stea, dar durează ceva timp, nu
foarte mult. De obicei este suficientă o jumătate de oră. Oricum, aerul generat
de roba interstelară ar trebui să-ti ajungă pentru orice situatie. De altfel, mai
este şi cel care se găseşte în piramidă. Ai grijă, totuşi, că celulele corpului se
hrănesc tot din energia robei. De asemenea, când vei fi lângă o planetă, nu uita
să te deplasezi cu viteză corespunzătoare densitătii atmosferei, pentru a nu
provoca o încălzire exagerată în stratul exterior.
- Voi tine minte.
- Fii foarte atent. Nu este doar viata ta în joc, este şi speranta noastră.
Trebuie să ştim ce se întâmplă cu fratii noştri.
- Pe Geea nu am văzut asemenea robe stelare.
- Nu. Le folosim doar pe Ares, pe Safir şi pe Lumina Diminetii, care au
atmosferele irespirabile.
- Nici săgeti de lumină...
- Aşa este. Pe Geea actionează o lege nescrisă care interzice folosirea
armelor fizice. Ai grijă. Galaxia este plină cu vietuitoare mai mult sau mai putin
evoluate. Din câte ştim, doar câteva se pot deplasa în spatiul interstelar. Am săti
localizez pe hartă zonele respective, pentru a le ocoli. Este mai sigur. Oricum, se
pare că în afara noastră, nimeni nu poate face saltul instantaneu. Pentru
ceilalti există o viteză limitată fizic. Le trebuie ani sau secole pentru a străbate
distanta dintre stele. Asta ne-a ferit până acum de invazia whronilor. Dar nava
lor se apropie. Se apropie...
Martes a avut o clipă de tăcere, apoi a continuat:
- Eu totuşi, cred că Geea nu va fi distrusă în totalitate. Sper că civilizatia
noastră va reuşi să se mentină în unele regiuni ascunse. Sper.
- Tzeo crede la fel. şi Zalmox şi multi altii.
- După ce te vei întoarce de pe planeta inorogilor, poate ne vei confirma
acest fapt.
- Mă voi întoarce. Sunt sigur că mă voi întoarce. şi apoi o să vă comunic
dacă mărturiile lăsate de voi pe Geea, s-au mentinut şi după Explozie. Totul va fi
bine.
- Să dea Dumnezeu!
CAPITOLUL 18
M-am întors de la baza aresiană fără nici un incident. Deja eram în stare să
dirijez piramida în cele mai bune conditii şi mă învătasem cu lipsa de greutate.
Era aproape aceeaşi senzatie ca atunci când zburam prin forta psihică.
Atha m-a complimentat şi m-a premiat cu o mâncare specifică din regiune:
o pastă gălbuie, moale şi plăcută la gust, în care a amestecat bucătele de brânză
şi unt.
Un vin putin dulceag şi nu foarte alcoolizat mă ajuta să înghit cât mai mult
din acest amestec.
- Să ai noroc în ce urmează să faci, mi-a spus Atha ridicând cupa plină de
vinul rubiniu.
Mă simteam bine în mijlocul atlantilor. Oare mă voi mai întoarce la Valsa?
Să fac o excursie în timp, peste câtiva ani, să văd unde mă voi afla? Sau
dacă mă voi mai afla undeva...
CAPITOLUL 19
CAPITOLUL 20
Între doi pereti destul de lungi se vedea ceea ce puteam numi o stradă. Pe
lângă una din constructii şerpuia o cărare.
În mijlocul străzii, era un şant destul de îngust, pe care aştepta oprit unul din
acele obiecte în formă de ou. În partea laterală avea o trapă ovală, deschisă spre
o pată roşie de la marginea zidului, despre care ştiam deja că este calea de acces în
interiorul constructiei.
În ou nu era nimeni, dar primeam nişte semnale din spatele peretelui şi de
sub pată, cam cinci sau şase fiinte.
Am coborât şi am aruncat o privire în interiorul oului: în mijloc, proptite pe
mai multi rulmenti, se găseau două scaune şi un panou simplu, cu câteva tije şi
comutatoare. Am tras concluzia că, atunci când oul se rostogolea pe canal,
cabina rămânea orizontală, fiind construită pe principiul giroscopului.
Undeva, aproape de linia orizontului, câtiva nori roşietici începeau să se
rostogolească spre locul în care mă aflam, cu viteza destul de mare. Un vânt din
ce în ce mai puternic îşi executa vâjâiala, ridicând pe alocuri praful dintre
constructii.
M-am adăpostit între doi pereti. Mă simteam penibil: nu ştiam ce să fac acum.
Mai bine mă întorceam în grota unde-o lăsasem pe Hra şi îi induceam ideea să mă
conducă ea la cele pe care le cunoştea că sunt şefe în acest oraş. Aş fi economisit
timp foarte valoros în ce priveşte rezervele mele de hrană şi aer.
Oare va tine mult furtuna care se anunta?
Sau era mai eficient s-o caut pe Oaza, care mi se păruse ceva mai
descurcăreată?
Cum făcuseră să deschidă irisul de la locuinta lor?
Clar, eram obosit: ce aveam eu nevoie de chei sau alte sisteme de
deschidere, când puteam foarte simplu să fac un salt prin iris.
Nici nu terminasem bine de gândit fraza dinainte şi mă găseam într-o
încăpere destul de mare, slab luminată de acelaşi sistem cuibărit în tencuială.
Eram pe treptele unei scări, cam la jumătatea distantei dinspre tavan şi podeaua
acoperită în mare parte de nişte lăzi dintr-un material opac, de culoare închisă..
Nu era nici o fiintă vie la acest nivel, dar simteam vibratia vietii câtiva metri
mai jos. În partea stângă se vedea o deschizătură în perete, un iris rămas
deschis, iar în partea cealaltă, într-o lumină mai puternică, observam aruncate
pe jos diverse obiecte ale căror întrebuintări nu le ştiam. Era o harababură
organizată perfect. Cred că nu aveam ce căuta aici, nu erau şanse de a deschide un
canal de legătură cu o conducătoare. Iar eu trebuia să mă grăbesc.
Am sărit în exteriorul clădirii exact în momentul când un alt ou a oprit cu un
scârtâit ascutit în spatele celui dintâi.
Din spatele trapei ovale a apărut un exemplar din aceeaşi specie cu Hra şi
Oaza, dar care, la prima impresie, era de un statut social deosebit. Avea atârnate
pe spate câteva şiruri de sfere micute, ca nişte mărgele, care formau o pelerină,
cam în locul în care pe Geea se pune şaua pe cai. Cornul din mijlocul fruntii era
destul de lung şi gros. După o fractiune de secundă m-a văzut şi a avut o
tresărire, apoi a făcut gestul de a se întoarce în interiorul oului.
- Nu-ti fac nici un rău, i-am spus, transmitându-i gândul însotit de o senzatie
de liniştire.
- Eşti o antică? m-a întrebat.
- Nu ştiu ce numiti voi "antică", dar eu sunt de pe Geea, de la rudele voastre
atlante.
S-a calmat şi a ieşit cu totul din ou, rămânând la o distantă pe care o aprecia ca
sigură fată de mine.
- Auzisem de voi, dar nu v-am văzut niciodată. A trecut mult, mult de tot de
când nu a mai apărut nici o antică pe aici.
- Nu sunt antică, sunt om, rudă cu atlantii, fratii voştri de la celălalt capăt al
stelelor.
- N-ai să-mi faci nici un rău?
- Nu! Am venit aici pentru a afla care este situatia voastră. Nu mai ştim
nimic de inorogi de peste o mie de ani. Eşti inorog, nu-i aşa?
Punctuletele din ochi au început să danseze fără noimă:
- Strămoşii noştri îndepărtati se numeau aşa. ştim din scrierile vechi de
existenta atlantilor, dar nu am văzut niciodată nici unul. N-ai să mă omori ca să
mă iei cu tine?
- Nu, ti-am mai spus. Am venit doar pentru a afla care este stadiul vostru de
dezvoltare. În urmă cu mai mult timp au mai plecat spre voi nişte emisari, dar nu
au mai revenit niciodată. ştii ceva de ei?
- Trebuie să iei contact cu Wiao. Ea ştie să-ti răspundă mai bine la această
întrebare.
- Unde o găsesc pe Wi... pe Wiao?
- Dacă îmi dai voie să intru în palat, am să-i transmit o comunicare.
Palat? Unde exista pe aici aşa ceva?
- Să te aştept aici?
- Da, aşteaptă-mă aici.
A trecut, cu vizibilă jenă, pe lângă mine şi a intrat prin iris. Dacă ăsta era
palatul, mă lămurisem cam la ce nivel de dezvoltare se găseau.
Bătea în continuare acel vânt plin de praf, astfel că atmosfera începuse să fie
irespirabilă. Simteam pe limbă şi pe buze o substantă putin sărată, iar nările mi se
uscaseră. Mi-am coborât viziera căştii, am băut un pic de apă din tubuletul aflat în
interiorul căştii, lângă obraz şi am început să aştept.
De partea cealaltă a drumului era un zid fără acoperiş. Avea câteva
crăpături, dar nu îndeajuns de adânci pentru a vedea ce se găseşte de partea
cealaltă. Tot ce mă înconjura arăta ca fiind într-o stare deplorabilă.
Începusem să mă încălzesc în salopeta lipită de piele şi parcă mă furnica în
unele locuri, dar mi-am impus să nu mai simt senzatia neplăcută.
Era atâta praf roz în jurul meu, încât nu se mai vedeau părtile superioare ale
constructiilor. Pe jos începuse să se aştearnă un strat neuniform de nisip foarte
fin. Nisip roz...
Am simtit că va ieşi cineva prin iris şi mi-am întors privirea la timp pentru a
vedea animalul care abia intrase, însotit de un altul. Cel de-al doilea nu avea acea
pelerină din mărgele, în schimb purta în picioare nişte cizme cenuşii. În mâna
stângă tinea un obiect cilindric din metal lucios, pe care l-a îndreptat spre mine, în
timp ce cu mâna dreaptă făcea nişte mişcări circulare, ca şi cum şi-ar fi protejat
cornul curbat şi plin de striatii.
- Sunt din lumea atlantilor, am spus aplecându-mă uşor în fată. Vă aduc
salutul lor şi urări de sănătate şi bunăstare.
Mi-am ridicat mai mult viziera căştii şi am zâmbit. Oare puteau deosebi
mimica fetei?
- Vezi Wiao, a spus prima mea cunoştintă, eu nu te-am mintit, e o antică.
Trebuie s-o prindem şi s-o depunem.
- Da, ai dreptate Qwya, ai dreptate. Du-te jos şi anuntă prin coomat să vină
cei de la gardă. Eu o tin până atunci de vorbă.
Qwya a dispărut prin iris, iar Wiao s-a apropiat de mine tinând întins
cilindrul.
- Mă întelegi, antico? a întrebat piuind rar şi sincopat.
Am tăcut câteva clipe, după care am spus:
- Nu trebuie să-ti fie frică de mine. Nu am venit să vă fac rău, ci pentru a
relua o legătură de mult pierdută. Îmi trebuie ajutorul tău pentru a discuta cu
cele care vă conduc.
A încetat să rotească mâna, a întins şi mai mult cilindrul metalic şi, după ce a
aruncat câteva priviri de jur împrejur, mi-a spus:
- Depărtează-te de ovoid. N-ai voie să-l atingi.
- După câte îmi dau seama, ai mai văzut antice. Nu pari speriată.
- Eu nu am văzut niciodată nici una, dar am fost învătate cum să reactionăm
dacă apăreti. Nu mi-e frică de voi, ştiu că nu-mi vei face nici un rău.
- Există cineva care a văzut ceva asemănător cu mine?
- Asta nu ştiu. Noi am fost instruite că oricând e posibil să apăreti. E mult
timp de când nu ati mai venit. O să luăm nişte dodole că te-am găsit.
- Ce sunt dodolele?
- Ace de valoare.
- Poti să mă pui în legătură cu cineva din conducerea voastră? -
Aşteaptă putin şi o să vedem ce putem face.
- Cum functionează ovoidele astea? am întrebat aruncând o privire către
cele două maşini în formă de ou, care rămăseseră cu trapele deschise în spatele
meu.
- Sunt cele mai rapide mijloace de transport din lume. Sigure şi confortabile. -
Aveti aparate care să vă poată ridica în aer?
- Unele ovoide de constructie specială şi foarte scumpe, pot urca la înăltime.
Le pot detine numai cele care au aprobări în acest sens... şi sunt foarte putine.
O vedeam că este în stare să discute orice şi oricât, pentru a da timp gărzii să
sosească. Oare ce era în tubul pe care îl tinea în ceea ce numeam mână?
I-am scormonit creierul şi am identificat o senzatie de sigurantă atâta timp
cât tinea acel cilindru îndreptat spre mine.
Cred că era o armă. Oricum, era mai bine să mă feresc, pentru a nu o
determina s-o folosească. Nu fusesem instruit asupra acestor obiecte ale
inorogilor. Dacă ar fi ştiut ce puteam să fac cu antenutele de la casca mea...
Habar n-avea că are în fata ei un supra-om...
Un tropăit puternic mi-a atras atentia spre partea stângă. Vreo şase sau şapte
inorogi soseau în fugă pe cărarea de lângă şant. Toti - sau toate? - tineau în mâini
cilindri asemănători.
În partea superioară a capetelor aveau câteva bandaje care le acopereau
coarnele, iar în dreptul piepturilor îşi puseseră nişte plăci metalice,
strălucitoare.
M-au înconjurat şi m-am lăsat legat cu nişte frânghii destul de groase şi cam
rigide. Am simtit în mintea lui Wiao satisfactia prinderii mele şi bucuria că va
primi o grămadă de dodole. Se imagina mâncând acele bucăti de gelatină de o
culoare mov, străbătute de vinişoare aurii. Îi simteam încântarea şi parcă îi lăsa
gura apă.
Între timp, patru inorogi mă prinseseră cu mâinile lor subtiri, dar puternice,
de picioare şi de mâini şi începuseră să mă ducă de-a lungul potecii în directia
din care apăruseră. Wiao rămăsese pe loc şi-şi mângâia cornul cu ventuzele
degetelor.
Unul din ceilalti inorogi scosese de nu ştiu unde o folie lucioasă cu care mi-
a acoperit capul, astfel că nu mai vedeam nimic prin vizorul căştii.
Am pipăit cu gândul creierul unuia din ei şi am aflat că urmează să fiu dus
într-o încăpere aflată la o adâncime considerabilă de suprafată, o încăpere cu
tavanul circular, din care atârnă nişte obiecte asemănătoare cu candelabrele
văzute
în Atlantis.
CAPITOLUL 21
CAPITOLUL 22
Zburasem cu oul doar câteva minute, până pe malul unui lac aflat la o
altitudine mai joasă. Apa era străbătută de de valuri mici, cu nuante mov. În
locul în care am coborât se găsea o portiune lată de aproximativ 10-12 metri cu
nisip fin, rozaliu, plin de cochilii de melci rotunzi şi lunguieti, de un roşu
aprins.
- E bine aici? m-a întrebat Preşedinta.
- Cred că da. Te rog să te retragi la distantă, poate chiar în spatele stâncilor
acelea. Trebuie să fiu singur...
Preşedinta a urcat în ou şi, cu un fâsâit uşor, s-a depărtat, dispărând după o
colină.
Eram singur din nou. Ce rost avusese această excursie? Voisem să mă dau
mare că-i ajut pe atlanti? Voisem să-mi demonstrz mie însumi că sunt un
supraom? M-am lăsat jos, pe nisip şi am început procedurile de concentrare. Ce se
va întâmpla cu piramida pe care o lăsasem în vârful dealului? Se va distruge când
voi muri eu...
Voi muri... Nu puteam să fac ceea ce se aştepta de la mine. Mă hazardasem într-
o aventură inutilă şi periculoasă, în loc să stau cu Valsa pe malul unei ape şi să ne
hârjonim liberi şi fericiti... Să facem copii... Ce-mi trebuiseră mie atlanti şi inorogi?
În Oraşul Galben aş fi fost un conducător, cu toate capacitătile mele psihice...
Puteam deveni cel mai important om din Oraşul Galben, putem
deveni conducătorul lumii...
Un val de deceptie m-a potopit şi am simtit că mie se înmoaie picioarele.
Trebuia să mă concentrez, să-mi liniştesc bătăile inimii şi să mă relaxez.
A durat câteva minute până m-am rupt de realitatea înconjurătoare şi am
început să execut moleculă cu moleculă oricalcul piramidei. Mă gândisem să o
fac mai mare decât cea cu care venisem, dar nu cu mult. Nu ştiam ce influentă
puteau avea noile dimensiuni asupra posibilitătilor mele de a o conduce în spatiu.
Nu trebuia să risc o disparitie materială sau temporală, să mă trezesc în cine ştie
ce galaxie sau în cine ştie ce timp...
Măcar să am loc să iau copilul...
De ce?
Însemna să-i condamn la moarte pe ceilalti atlanti de aici? Cine eram eu, ca să
mă port ca un Dumnezeu? Eram un Dumnezeu, cu toate calitătile mele? Cred că
începeam să mi-o iau în cap...
A durat cam o jumătate de oră până am finalizat constructia. Făcusem
piramida putin mai înaltă ca mine, astfel că atunci când intram în ea rămânea loc
pentru încă o persoană sau chiar două. Cum spunea că îl cheamă pe copil?
Chios? Da...
Am intrat în piramidă şi am făcut câteva manevre la mică înăltime.
Functiona, chiar dacă o fractiune de secundă mi s-a părut că a refuzat o
comandă mintală de răsucire. Sau nu mă concentrasem îndeajuns? Am executat şi o
materializare la distantă de circa o sută de metri, care mi-a reuşit
instantaneu. Mi-am impus să cred că piramida era bună.
I-am transmis mintal Preşedintei că se poate reîntoarce şi am văzut oul
apărând din spatele stâncilor.
- Crezi că poti lua pe cineva cu tine? m-a întrebat când a ajuns lângă mine.
- Sper să iau copilul, i-am răspuns. Oricum, voi face câteva încercări înainte
de a pleca definitiv. Să ai grijă cum protejezi capsula cu xicşi. Atlantii mi-au spus
că sunt periciloşi, că emit nu ştiu ce fel de radiatii. Nu-mi vor face rău?
- Le-ar trebui un timp destul de mare ca să-ti influienteze organismul. Am
înteles că nu durează mult călătoria, deci nu cred că te vor contamina, mai ales că
radiatiile vor fi atenuate de materialul capsulei.
- Hai să ne întoarcem. Tu o să mergi înainte iar eu te voi urma în piramida
mea. Sper să fie loc să aterizăm amândoi pe terasa din fata locuintei atlantilor.
- Venera, întelege că aş vrea să vă pot lua pe toti patru de aici, dar nu putem
intra în piramidă, i-am spus femeii care mă privea cu ochi înlăcrimati. Ai văzut
că am încercat să ne înghesuim şi, cu mare greutate, ati intrat voi şi copilul. Nu
putem să-l luăm şi pe Polidoris. Realitatea e că şi mie îmi pare rău, dar nu ştiu
să fac o piramidă mai mare. Ar însemna să pun în primejdie şansele noastre de
a ajunge pe Geea...
- Dacă nu merge şi Polidoris, atunci nu merg nici eu. Rămân cu el, a
concluzionat Venera întorcându-mi spatele şi ştergându-şi lacrimile.
- Nici eu nu merg, a spus Caspia. Ai mult mai multe şanse să ajungi dacă îl iei
doar pe Chios, decât dacă ne iei şi pe noi. Rămân... Rămân cu Venera şi
Polidoris.
- Bine, atunci luati-vă la revedere de la Chios. Nu vreau să depăşesc
posibilitătile robei stelare. Va fi un salt dificil şi care trebuie făcut într-un timp
foarte scurt, întrucât trebuie să am grijă ca aerul din piramidă să rămână
respirabil până la destinatie.
- Transmite-le oamenilor că îi iubim, a spus Caspia. Ai grijă de Chios... Să
aibă parte de noroc...
- Unde e Polidoris? am întrebat.
- Nu se simte prea bine şi s-a întins putin în camera cealaltă.
Venera a trecut prin irisul din peretele aflat în partea dreaptă şi s-a auzit un
strigăt. Caspia a fugit imediat după ea, iar eu, după o secundă de ezitare, am
urmat-o.
Polidoris era întins pe un pat strâmt şi scund, cu mâinile căzute spre podea şi
cu fata în sus. Avea ochii închişi iar din coltul gurii i se scurgea o spumă
trandafirie. Pe podea, lângă mâna lui, se vedea o folie strălucitoare.
Caspia s-a apropiat de el şi i-a controlat carotida.
- E mort.
Pe folia strălucitoare erau scrijelite câteva cuvinte. Venera a luat-o şi a citit cu
suspine:
- "Eu nu pot să merg. Plecati toti şi fiti fericiti."
Polidoris îmi făcuse figura: murise, sau se omorâse. Vream nu vream,
trebuia să le iau şi pe ele. Nu mai aveam motiv să plec doar cu copilul. şi iată
cum îmi puneam eu viata în primejdie.
Ce-o fi o fi.
CAPITOLUL 23
Tzeo m-a îmbrătişat când am intrat în sala cea mare a consiliului şi m-a
invitat să mă aşaz pe unul din postamentele în formă de scoică.
- Ai reuşit, omule, ai reuşit. Am dat deja capsula cu xicşi savantilor noştri,
iar cele două femei şi Chios au fost luati în supraveghere de cei mai buni
medici. Ai reuşit, OMULE!
- Nici nu poti să-ti închipui ce frică mi-a fost la ultimul salt, când am văzut că
nu sunt în stare să identific sistemul solar, datorită unui paravan de materie care
reflecta imaginea din cristal. Nu mai corespundea nimic, nimic. Am crezut că este
sfârşitul. Pe urmă mi-a venit ideea să ocolesc pe lângă o stea foarte strălucitoare,
unde mi-am mai încărcat şi bateria salopetei stelare şi de unde a revenit şi
imaginea sistemului. Mi-a fost foarte frică.
- Dacă vrei să rămâi aici, la noi...
- Nu. Abia aştept s-o văd pe Valsa. Trebuie să mă întorc în lumea şi în
timpul meu. şi la femeia mea.
- Mai stai măcar câteva zile, să te odihneşti. Sau, dacă preferi, putem
încerca s-o aducem pe ea... Ai avea încă atâtea de învătat.
Aici eram unul dintre cei multi, acasă eram unicul...
UNICUL!!!
- Nu, te rog să mă întelegi că nu mai am răbdare. Poate am să mă mai întorc
aici, dar acum lasă-mă să plec.
- Ai să ne comunici prin cristalul din peşteră dacă mai există urmele
noastre?
- Promit! Dar trebuie să-mi dai amplasamentele exacte ale acelor constructii pe
care nu am avut ocazia să le văd până acum.
- Nu ştiu dacă vei fi de acord, dar fratele Nostadame te întreabă prin mine
dacă nu vrei să-l iei şi pe el...
- Cum să-l iau? Ai spus că, datorită modificării petei dintre ochi, nu aveti
posibilitatea unor salturi atât de lungi. N-aş vrea să risc viata cuiva, nici a lui,
nici a mea. E prea tânăr să moară.
- Viata ta nu este în nici un caz în pericol, iar Nostadame îşi asumă orice
risc. Ai fi avantajat şi de faptul că el cunoaşte locul tuturor celor 28 de centre
atlante răspândite pe Geea, din care tu nu ai identificat decât cinci sau şase.
Exagerau aceşti strămoşi ai mei. Ce eram eu? Nu era suficient ce făcusem
până acum pentru ei? Mai trebuia să-mi dea şi un spion lângă mine? Care era
scopul? Trebuiau să aibă un scop ascuns...
- Nu cred că pot să-l transfer împreună cu mine. Eu trebuie să ajung acasă şi
nici nu vreau ca el să moară.
- Îşi asumă el riscul ăsta. Te rog, mai gândeşte-te. şi... Aş vrea să te rog
acum, îninte să ne despărtim pentru totdeauna, să ai grijă: puterile şi calitătile
tale trebuie să le foloseşti spre binele întregii spete umane, nu doar în beneficiul
tău. Crede-mă, s-ar putea să dureze un timp, dar o să-ti dai seama că toate aşa
zisele bogătii pe care le poti obtine, nu fac nici cât un fir de praf sub unghie, dacă
nu ai multumirea că poti ajuta alte fiinte umane...
Am lăsat privirea în jos ca să nu observe sclipirea din ochii mei. Cum
adică? Eu, un SUPRA-OM, să mă multumesc cu deşertăciunea intimei
multumiri a ajutorării unor incapabili, a unor tâmpiti congenitali, a unor leneşi
incurabili, a unor...
Coborâsem de-a lungul pârâului, până când acesta s-a cuprins într-o apă mai
mare, care venea de undeva, din dreapta, de după o stâncă tivită cu muşchi.
Eram într-o pădure destul de deasă, cu arbori subtiri, crengi răsfirate aiurea şi
frunze îngălbenite bulucite deasupra pământului umed. Câtă apă era aici, să fi
avut nişte butelii din plastix, le-aş fi umplut şi le-aş fi vândut în Oraşul Galben
pe o multime de stromac.
Stromac... Obsesia unei vieti pe care mi se părea că nici n-am trăit-o
vreodată.
Valsa stătea întinsă pe spate şi privea cerul albastru printre coroanele
arborilor. Câteva gâze au zburat prin dreptul capului meu şi au dispărut în
verdeată. Ce plină de viată era această regiune, fată de teritoriul galbenelor.
Aveam o durere uşoară în tâmple şi îmi simteam ochii congestionati. Mi se
părea că-mi pulsează inima în creier.
Oare nu mă fortasem prea tare cărând-o pe Valsa atâtia kilometri în brate?
Zburasem pentru întâia oară cu o asemenea greutate după mine şi cred că
trebuia să fac ceva antrenament dacă ar fi fost necesar să o car distante mai
lungi. De asta era bună piramida. Cu ea nu depuneam nici un efort să ridic
greutăti de multe ori mai mari decât cea a corpului meu.
Dacă n-aş fi fost îmbrăcat cu salopeta şi n-aş fi avut atârnată la şold casca,
aş fi putut fi convins că ultimele întâmplări le trăisem doar în mintea mea...
Bolnavă... Dacă eram bolnav şi visam?
Visam de când mă duseseră galbenele în acea cameră unde îmi montaseră
pe corp şi pe cap tot felul de aparate. Oare chiar visam? Sau era pura realitate?
Dacă visam, ce vis frumos era... Eu, pe post de cel mai - cel mai puternic şi
atotştiutor, atoatefăcător... Ia uite ce expresie frumoasă am găsit în mintea mea
super-atlantă...
Până una, alta, trebuia să-l urmăresc pe Nostadame cum caută ceva de
mâncare. Oricât de extraordinar oi fi, tot îmi trebuie ceva de rumegat. Ah, unde
sunteti Martinezo, Alio şi toate celelalte, să vă pice ochii în ceafă de gelozie...
- Ce facem acum? a întrebat Valsa încet, în gând. Ne întoarcem în Oraşul
Galben, sau căutăm o altă aşezare de semi-oameni... Oare Alec o să se
potolească?...
- Nu căutăm alti semi-oameni, i-am răspuns cu voce tare. şi, nu am de ce să
mă potolesc, nu am făcut nimic până acum. De mine, doar de mine depinde cât
de rău sau cât de bun voi fi cu ceilalti de acum înainte. Tu îti dai seama că de
acum nimeni nu-mi poate sta în cale? Voi fi Alec de Aur şi o voi detrona pe
Galbena de aur... Phuu! Să nu te prind că te vei mai ruga vreodată la ea...
- şi ce să fac? Să mă rog la tine? Nu vezi că ai înebunit? Eu plec şi te las cu
nebunia ta. Eşti nebun, eşti bolnav, Alec. Ar trebui să te dea la câini...
Valsa s-a sculat în picioare şi a luat-o la fugă spre poalele dealului.
Nu auzisem bine? Să mă dea la câini? Dar ce eram eu? EU!!! Eu, un supra-
semi-om să fiu dat la câini ca ultimul bolnav din Oraş? Valsa începuse s-o ia pe
alături. Trebuia să-i aplic o corectie, să nu mă mai deranjeze altădată din
meditatie.
I-am transmis mintal un influx care a paralizat-o instantaneu şi s-a prăbuşit în
frunzele putrezite de pe malul râului.
M-am apropiat cu paşi rari.
- Spuneai că mă iubeşti, am auzit-o spunând printre sughiturile plânsului care
o podidise. Am plecat cu tine deoarece ştiam, credeam că mă iubeşti. Îmi pare
rău. Mai bine stăteam în Oraş...
- Ei, hai, i-am spus ridicând-o de o mână şi proptindu-i corpul de trunchiul
umed al unui copac. O să fie bine, ai să vezi. Îti voi cuceri lumea, pentru tine o
voi face... Dar, să nu te prind că mă mai contrazici, că te evapor.
S-a uitat îngrozită la mine, neîntelegând chestia cu evaporatul şi s-a lăsat să
alunece la pământ. Făcea pe laşinata...
Nostadame s-a apropiat din spatele meu şi mi-a transmis mintal:
- Încearcă să fii mai putin dur. Un atlant nu se poartă aşa...
- Măi puştiulache, ia termină cu indicatiile tale atât de valoroase şi treci la
treabă. Începem să căutăm vestigiile atlante, ca să pot scăpa de tine, să pleci
înapoi. Cum facem?
- Eu cred că cel mai bine ar fi să construim o piramidă şi să colindăm cu ea, la
mică înăltime, toată lumea. Aşa vom putea identifica cu mai mare uşurintă locurile
pe care le căutăm.
- O luăm şi pe Valsa.
- Normal, nici nu m-am gândit că s-ar putea altfel. -
şi eu conduc. Suntem în lumea mea, doar...
- Tu conduci.
- Şi tu vei asculta de mine fără să crâcneşti. -
Voi asculta.
- Ei, acum că am stabilit regulile, să purcedem la treabă.
CAPITOLUL 24
Mult mai la sud de firul de pământ care unea cele două mari părti ale
continentului american, Nostadame mi-a făcut semn să cobor piramida. Era
destul de necăjit. Cu toată puterea lui de a-şi ascunde sentimentele, ştiam,
intuiam că este distrus de spectrul valurilor care se unduiau deasupra locului
unde trebuise să se afle marea insulă pe care se ridicase în vechime Atlantis. Nu
găsisem decât apă, apă şi iar apă. În putine locuri rămăseseră câteva insule şi
insulite, posibilele vârfuri ale unor munti atlanti. Dar, nici o urmă din civilizatia
lor. Oare toate aceste schimbări ale reliefului fuseseră determinate de Explozie?
Sau erau alte cauze?
Acum ne aflam deasupra unor dealuri acoperite cu păduri tinere. Pe aici,
efectele exploziei fuseseră destul de slabe, natura putându-şi reveni destul de
bine. Pe dreapta noastră, la malul unui râu, se vedeau urmele unor constructii.
Am coborât aproape de ele, într-o poiană plină de iarbă grasă.
Valsa, care începuse să se obişnuiască cu zborul în piramidă, a ieşit prima şi a
început să se învârtă fericită, ca într-un dans ritual.
- Ce bine e să simti pământul sub picioare, a spus când ne-am apropiat de
ea. Hai să rămânem aici ceva mai mult timp. Uite ce frumos e...
- Cred c-ar fi bine să-i spui femeii tale să facă un foc şi ceva de mâncare, cât
mergem noi spre ruinele alea, mi-a transmis telepatic Nostadame.
Am ajutat-o pe Valsa să scoată din piramidă pachetul cu rădăcinile şi
plantele strânse în cele trei zile de când plecasem în expeditie, în timp ce
Nostadame aducea de la râu două butelii din plastix pe care le umpluse cu apă
proaspătă.
În peregrinările de până acum nu reuşisem să găsim nici o urmă atlantă, cu
toate că Nostadame credea că trecusem pe lângă unele din ele în mai multe
rânduri.
Valsa s-a apucat să strângă crengute şi iarbă uscată pentru a face un foc.
Când a terminat, Nostadame s-a apropiat de ea şi n-a lăsat-o să scoată lentila cu
care încălzea frunzele pentru a le aprinde. S-a aşezat pe vine şi şi-a fixat
privirea la baza stratului de frunze. După câteva secunde a apărut un firicel de
fum. După ce flăcările au cuprins uscăturile, ne-am îndreptat într-un zbor
planat, la câtiva metri deasupra coroanelor arborilor, spre locul în care se
găseau ruinele.
Erau câtiva bolovani şlefuiti, aşezati într-o formă care, cu mult timp în urmă
putea să fi fost o piramidă în trepte.
Nostadame s-a băgat într-o fisură destul de mare, aflată cam la jumătatea
constructiei şi mi-a transmis să-l urmez.
Norocul nostru că slopetele erau făcute dintr-un material foarte rezistent,
altfel ar fi fost sfâşiate de numeroasele aşchii de care ne frecam în timp ce
avansam printr-un tunel strâmt în interiorul constructiei. Era întuneric beznă.
Nostadame, care era ceva mai înaintea mea, mi-a transmis că a ajuns la o
grotă. Curând, nu am mai simtit nici eu strânsoarea peretilor laterali. M-am
ridicat în picioare.
- Aşteaptă-mă aici, să aduc o făclie, a spus Nostadame şi am simtit că aerul
se mişcă în momentul în care el s-a teleportat în afara constructiei.
Acum, când înregistrasem aranjamentul interior, puteam efectua salturi.
Altfel am fi riscat să ne materializăm în interiorul vreunui bloc de piatră, fapt
ce ne-ar fi putut aduce imense pericole. De fapt, nici nu ştiam cum aş fi putut să
procedez. şi mai erau unele situatii când nu eram pregătit cu riposta cea mai
bună. Din acest motiv era suficient de bine să-l am lângă mine pe Nostadame.
Trebuia să fur cât mai multe din cunoştiintele sale.
În urmă cu o zi, când ne odihneam pe marginea unui râu aflat undeva spre
nord, îl întrebasem:
- Ce nume curios ai tu, Nostadame. Nu am mai întâlnit în Atlantis un nume ca
al tău.
- În lumea noastră numele se moşteneşte. Eu port numele tatălui meu, din
momentul mortii lui. Până atunci mă numeam Nostadame cel mic, iar unii
prieteni îmi spuneau Miche. Cred că Tzeo a uitat să-ti spună că numele
părintilor din Consiliu sunt aceleaşi de milenii. Când unul din ei ne părăseşte, cel
care este ales să-i ia locul primeşte şi numele, astfel că membri Consiliului se
numesc în acelaşi fel dintotdeauna.
- Dar nu vă încurcati?
- Nu. Am evitat să folosim nume identice pentru toti ceilalti atlanti.
Combinatiile pot fi atât de multe, încât nu s-a pus niciodată problema
confundării cuiva.
Aparitia unui şpot de lumină mi-a rupt firul amintirilor şi în fata mea s-a
materializat Nostadame cu o făclie aprinsă. A ridicat-o deasupra capului şi am putut
privi în jurul nostru: ne aflam într-o încăpere cu peretii acoperiti în cea mai mare
parte de muşchi, printre care se vedeau firişoare de apă. Pe jos erau bucăti de
piatră, mai mari şi mai mici. Într-un colt am sesizat o mişcare şi capul unui şarpe a
apărut din spatele unui bolovan.
- M-am lămurit, a spus Nostadame, nici aici nu este vorba de vreo urmă dea
noastră.. Hai să plecăm.
Valsa ne aştepta aşezată pe iarbă.
- Masa este gata.
Nu prea aveam succes în căutările noastre. Nici lângă lacul cel mare aflat
aproape de crestele muntilor dinspre sud nu am găsit mare lucru, decât nişte ziduri
dărămate, despre care Nostadame sustinea că nu sunt de origine atlantă. A presupus
că adevăratele constructii atlante, care, cu epoci în urmă, se aflau pe malul lacului,
au fost inundate şi se află acum undeva, sub nămolul de pe
fundul lacului, nefiind în stare să le găsească.
În mijlocul unei păduri enorme, aflate de-o parte şi de alta a unui fluviu
foarte lat şi lung cât vedeai cu ochii, nu am reuşit să identificăm nici una din
urmele pe care Nostadame le căuta.
- Hai să mergem la Marea Piramidă, i-am spus într-o seară, după ce
cotrobăisem cam tot ce ştiam pe continentul american.
- Da, a spus Nostadame privind în pământ. Dar mi-e frică ... Mi-e frică să nu
facem atâta drum degeaba. Cred că nu mai există nimic... Nimic. Toată
civilizatia noastră s-a scufundat în neant. Mai bine mă întorc în Atlantis, chiar dacă
le voi duce această veste tristă.
- Şi noi ce facem? Mergem într-un Oraş Galben? a întrebat Valsa.
- Poate nu ne vom duce într-un Oraş Galben, i-am spus mângâind-o pe păr.
Poate ne stabilim acolo, în locul acela din mijlocul deşertului central, unde am
identificat că există ceva la mare adâncime. Ti-aduci aminte, Nostadame, de acel
loc? Ai spus că este o existentă umană deosebit de adâncă. Nici un Oraş Galben nu
se află atât de adânc...
- Eu vreau să trăiesc la suprafată, a spus Valsa. Mi-e groază de adâncime. M-
am săturat să stau sub pământ...
Nostadame rămăsese pe gânduri:
- Cred că nu m-am înşelat. Erau semnalele unei vieti superioare. Cu toate
că... Nimeni nu poate locui numai sub pământ, fără să iasă măcar din când în
când la suprafată.
Marea Piramidă era acoperită cu nisip mai mult de jumătate şi nu mai avea
sfera din vârf, iar statuia inorogului de lângă ea dispăruse, sau era acoperită în
totalitate cu nisip. Ceva mai departe se vedeau alte câteva vârfuri de piramide
mai mici, care nu existaseră atunci când făcusem excursia cu Zalmox.
Am plecat spre nord, dar nu am mai găsit nici o urmă a coloanelor cu sfere
ale lui Herculo.
Sus, pe platoul muntilor unde mă pregătise Dacius, am găsit urmele statuilor
paznicilor timpului şi a micului inorog.
Erau nişte stânci oarecare, aproape fără nici o formă, nemaisemănând deloc cu
ceea ce văzusem.
Nostadame a dirijat piramida până când am ajuns deasupra unor munti
deosebit de înalti, acoperiti complet cu zăpadă.
- Acestea sunt cele mai înalte vârfuri de pe Geea, a spus Nostadame.
Am căutat nişte urme la nordul masivului muntos, într-o depresiune, apoi
am străbătut o distantă destul de mare spre nord, nord-vest.
Deodată Nostadame a blocat piramida deasupra unei portiuni de deşert.
- Uite şi aici există la mare adâncime o aglomerare umană. Simti efluviile
energetice?
- Unde? l-am întrebat uitându-mă pe hublou.
- Acolo! Cam unde s-ar afla centrul unui triunghi format din lacul acela,
vârful muntelui care are deasupra norişorii ăia şi îngrămădirea de stânci...
- Da, s-ar putea să ai dreptate. Dar, parcă se află la mai mare adâncime decât
cea din America, sau este mai mică. Semnalele sunt net inferioare.
- Oricum, a spus Nostadame, nu este o urmă atlantă. Hai să mergem mai
departe.
Am pornit spre vest. După ce ne-am convins că vestigiile atlante sunt
invizibile, am hotărât să ne întoarcem pe continentul american, la sfera de
cristal. Era timpul ca Nostadame să încerce întoarcerea acasă.
Trebuia să scap de el. Parcă nu mă simteam în toate apele mele căt timp îl
simteam în coasta mea. Eu trebuia să rămân singurul de pe întreg pământul care să
aibă acele capacităti psiho-fizice atât de dezvoltate. Iar Nostadame îmi făcea
concurentă.
CAPITOLUL 25
Zilele care au urmat au fost surprinzătoare.
Ne-au arătat aproape întreaga bază subpământeană de unde se dirijaseră o parte
din rachetele cu încărcătură nucleară asupra teritoriilor duşmane. Cea mai mare
parte din aparatele existente pe console erau în stare de functiune, datorită unei
centrale electrice nucleare aflată putin mai departe de bază, la mare
adâncime, lângă un lac subteran.
Valsa se împrietenise cu trei tinere locotenente: Eliza Harding, Mod Muller
şi Patricia Reskins, împreună cu care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului.
Patricia Reskins era o negresă frumoasă, dar avea pielea ceva mai deschisă la
culoare decât Moma, care nici ea nu fusese foarte neagră. Ne explicaseră că
nici nu se punea problema unei deosebiri între albi, negri şi galbeni. Toti erau
absolut egali, nu conta culoarea pielii. Cam aşa cum îmi spusese şi bunica când
eram mic. Foarte curios.
Eu şi Nostadame ne risipeam o groază de timp citind cărti din memoria unui
calculator, care reprezenta biblioteca bazei. O grămadă de programe, cu cărti
din cele mai diverse domenii: beletristică, filozofie, ştiinte exacte sau mai putin
exacte.
Nostadame începuse să caute numai imformatii despre istoria omenirii. Îi
plăcea să afle cum evoluase lumea din antichitate şi până în prezent. De fapt,
istoria modernă se termina la sfârşitul secolului XX, putin înainte de Explozie, de
cel de-al treilea război mondial - cum îi spuneau ei.
Când ne adunam seara în camera...
Seara? Era o formă de a ne exprima, căci aici, în subteran, habar nu aveam
dacă la suprafată este zi sau noapte. Totul era dirijat după intensitatea luminii şi de
ceasurile aflate în unele locuri pe pereti.
...Când ne adunam seara în camera cu trei paturi strâmte, dar moi, pe care
ne-o puseseră la dispozitie, Nostadame îmi povestea despre diverse personaje
mai mult sau mai putin reale: Cezar, Napoleon, Hitler, Stalin şi altii. Era
surprins că multe din numele găsite în cărti, mai ales cele despre cultele
religioase, semănau surprinzător de bine cu nume atlante. Păreau că au aceeaşi
rădăcină semantică.
- Uite, de exemplu, am găsit referiri la părintele Tzeo în Grecia, la părintele
Iehov în Sinai, Zalmox şi Dacius în România, Manito în SUA, Ouetzalco în
Mexic, Utnapis şi Buthas în Asia, la părintele Raamon şi sotia sa Isis în Egipt... şi
multe alte nume de origine atlantă. Foarte curios: memoria omenirii ne-a
înlocuit cu nume, fără ca cineva să ştie cât de putin despre noi... Uite, spre
exemplu am citit o poveste despre un zeu grec, Apolo, care putea prezice
viitorul şi care le-a învins pe Leto, mama lui şi pe Artemis, sora lui, fecioara cu
căprioara. Asta corespunde aproape exact cu o întâmplare din istoria noastră reală...
Să fie totuşi urme atlante intrate în legende?
Într-o seară, când Valsa se spăla la duşul aflat lângă camera noastră,
Nostadame mi-a tansmis mintal:
- Crezi c-ar fi bine să le spunem adevărul cu privire la noi? Până acum i-am
sugestionat să nu ne pună această întrebare.
- Poate este de ajuns să ştie că am fugit dintr-un Oraş Galben. Destul că i-
am determinat să nu fie curioşi cu privire la modul de propulsie al piramidei.
ştiu şi ei că tehnologia actuală nu poate explica această navă.
- Dar ce ne facem dacă unul din cei aproape patruzeci de locuitori ai bazei ne
scapă de sub control şi-şi pune probleme?...
- N-ar fi mai bine să plecăm? l-am întrebat.
- Nu încă. Vreau să aflu cum s-a desfăşurat războiul ăsta... Ultimul război. Nu
am găsit nimic despre acest subiect în calculatorul bibliotecii.
- Trebuia să întrebi, să nu fii timid. Doar nu ti-e jenă de ei?
Nostadame a zâmbit:
- Nu mi-e frică, dar nu ştiu dacă suntem pregăti să aflăm...
- O să-i întreb eu, am spus şi m-am întors cu fata la perete, exact în
momentul când Valsa a revenit de la duş.
Ecranul monitorului s-a umplut de o culoare albastră pe care s-au format din
lateral câteva litere: "CNN NEWS".
A apărut un bărbat îmbrăcat cu haină neagră şi cravată de aceeaşi culoare,
aşezat la o masă plină de foi de hârtie. În spatele lui se vedea o hartă a lumii, pe
care apărea forma continentelor, iar în interiorul lor, o grămadă de linii şi
puncte. Unele erau de culoare roşie, altele de culoare verde. O multime de
cuvinte erau scrise cu litere negre pe fond galben.
Cu o voce tristă, bărbatul a vorbit:
- "Trupele sovietice împreună cu celelalte trupe ale statelor Tratatului de la
Varşovia au ocupat Belgia şi avansează spre sudul Frantei. Parisul s-a declarat oraş
deschis şi s-a predat fără luptă. Trupele NATO s-au retras în ordine pe un nou
aliniament la sud de Loara şi în exteriorul litoralului vestic. Marea Britanie a
declarat oficial că se va opune în continuare, cu toate fortele, năvălirii
duşmanului pe teritoriul său."
Pe ecran au început să se perinde imagini de apocalips cu zeci şi sute de
tancuri enorme care rădeau de pe fata pământului case, sate şi oraşe întregi.
Cerul era împânzit de elicoptere şi o puzderie de avioane lăsau dâre de
condensare la altitudine. În coltul din stânga sus al ecranului a apărut scris cu
litere roşii: "Belgia, 05.04.1990".
Vocea crainicului s-a auzit din nou:
- "În acest timp, masele de invadatori din sudul Italiei şi Spaniei şi-au
continuat înaintarea cu toată opozitia dârză a trupelor NATO".
În imagine au apărut alte tancuri care avansau înconjurate de trupe de
infanterie. Trei elicoptere care zburau razan cu suprafata pământului, printre
clădiri mici, demolate de explozii, trăgeau cu mitralierele spre grupurile de
fiinte umane ce fugeau în toate directiile. O multime de cadavre omeneşti, în
cele mai diverse pozitii, erau strivite sub şenilele tancurilor.
- "Fortele cotropitorilor arabi au folosit din plin gaze de luptă interzise prin
tratatele internationale în vigoare, cu dispret total fată de ceea ce până acum s-
au numit drepturile şi îndatoririle beligerantilor. Populatia civilă a făcut
obiectul atacurilor în valuri atât pe frontul din nord cât şi pe cel din sud.
Invadatorii au continuat să nu tină seama de predarea fără luptă a multor sate şi
oraşe, fiind înregistrate zeci şi sute de mii de victime nevinovate, copii, femei şi
bătrâni".
În centrul ecranului a apărut un bărbat îmbrăcat într-o uniformă măslinie, care
agita o sabie cu lama lată plină de sânge. Pe cap avea un turban alb, iar de umeri îi
atârnau două pistoale mitralieră AKM. La centură avea smocuri de
grenade. Primeam informatiile privind numele obiectelor direct din creierul
căpitanului Atkins. Îl simteam nervos, observam cum îi creşte tensiunea când vede
imaginile de pe monitor.
Nostadame privea fix ecranul, înregistrând imaginile în memoria sa de
atlant.
S-a auzit din nou vocea crainicului:
- "Aceste cadre au fost captate dintr-o emisiune a televiziunii libiene".
Peste câteva secunde crainicul a reapărut pe ecran:
- "Transmitem declaratia Preşedintelui Statelor Unite ale Americii".
Într-un colt a apărut un dreptunghi cu imaginea fetei unui bărbat, dreptunghi
care s-a mărit din ce în ce mai mult, până a ocupat întreg ecranul. Se veda o figură
încruntată, dar obosită.
- "Statele Unite ale Americii au dat în urmă cu zece minute un ultimatum
Kremlinului, cerându-i să oprească înaintarea trupelor proprii şi ale aliatilor săi.
Dacă în decurs de cincizeci de minute nu vom avea indicii clare că această
ultimă încercare de aplanare a conflictului este luată în seamă, Statele Unite ale
Americii se consideră îndreptătite să recurgă la orice mijloace pentru stoparea
crimelor şi a distrugerilor. Aşa să ne ajute Dumnezeu!".
Căpitanul Atkins a oprit aparatul video.
- Din aceste momente nu mai detinem înregistrări. Televiziunea şi-a
întrerupt programele, în timp ce străbunii noştri aflati în bazele de lansare a
rachetelor au intrat în alarmă de gradul zero. Din păcate, baza noastră nu a mai
primit ordinul de lansare a ogivelor. În acest fel, e posibil ca unele tinte aflate
pe teritoriul duşman să fi rămas neatinse, dar nu avem nici o comfirmare că s-a
întâmplat aşa. În prezent suntem singura bază operatională, dar nu mai are cine să
ne dea ordine.
Dar eu unde mă găsem? O să le dau eu ordinul. Nu eram eu supra-om?
Eram OMUL! Chiar că treaba asta mă va introduce în istorie. Ce tinte le
trebuiau? O să-i pun să distrugă toate Oraşele Galbene, cu toate cretinele de
femei galbene. O să le iert doar pe femeile semi-om şi câteva sclave, ca să aibă
cine să mă slujească pe mine. PE MINE.
Ce idee formidabilă. Iar eu o să fiu cel mai mare... ALEC DE AUR...
- Nu cumva există o bază de-a voastră undeva, departe, în Asia? a întrebat
Nostadame. E acolo ceva, ceva în care locuiesc la mare adâncime fiinte umane.
- Unde? a întrebat căpitanul Atkins.
- Arată-mi harta pe calculator şi o să ti-o găsesc.
Ne-am întors la calculator şi căpitanul Atkins a afişat harta lumii.
Nostadame s-a aplecat deasupra lui şi l-a dirijat ce portiuni să mărească,
apoi a spus:
- Uite, cam pe aici.
- Asta trebuie să fie o bază sovietică. Oare e posibil ca ei să mai trăiască? -
Sunt sigur că acolo există fiinte umane.
- Eşti sigur?
- Da, sunt sigur. Întreabă-l şi pe Alec.
- Trebuie să-i raportez generalului Pillar, a spus căpitanul Atkins fugind din
încăpere.
CAPITOLUL 26
Camera în care ne-a primit generalul Pillar era de aceeaşi mărime cu toate
celelalte, dar, în afara mobilierului din aluminiu, avea atârnată pe pereti o hartă a
lumii, aşa cum arăta ea înainte de război.
Ne-a invitat să ne aşezăm pe scaune în timp ce el a rămas în picioare. Era un
bărbat de circa 50-55 de ani, încăruntit la tâmple şi cu o conformatie robustă.
Uniforma lui, la fel ca aproape toate ale celorlalti ocupanti ai bazei, avea petice
dintr-un material mat, mai închis la culoare. Era îngândurat, concentrat.
Am evitat să intru în gândurile lui şi am aşteptat să vorbească. Nostadame
era calm, ca de obicei.
- Da, a spus generalul oprindu-se în fata noastră. Se pare că voi sustineti
existenta unei baze sovietice de război. Este adevărat?
- Noi nu sustinem nimic, a spus Nostadame. Noi afirmăm că există o
concentrare umană subterană în acel loc din Asia pe care l-am arătat. Ce este în
interior şi cine sunt ocupantii, nu ştim.
- Acolo nu pot fi decât sovietici, care abia aşteaptă să ne radă de pe fata
pământului dacă află de noi, a spus căpitanul Atkins, dar a tăcut imediat, la o
privire a generalului.
- "Este exact una din tintele noastre, una care a rămas în functiune", gândea
generalul, apoi a vorbit cu voce tare: Într-un fel, corespunde cu informatiile
noastre. S-ar putea să nu vă fi înşelat. Este o problemă gravă... Foarte gravă...
Căpitanul Atkins a lăsat capul în jos. Îi venea să spună: "Ar fi bine să îi
distrugem, să nu ne distrugă ei. Doar suntem singura bază operatională din
lumea liberă".
- Dacă luăm măsuri împotriva lor, ar trebui să distrugem şi Oraşele Galbene, am
spus. Aşa vom rămâne conducătorii întregii omeniri.
- Ce ne trebuie nouă să conducem omenirea? a întrebat surprins generalul
Pillar. Ce dracu să mai conducem, când nu mai există decât nişte locuitori
nevolnici, atinşi în cea mai mare parte de boli de radiatii. Şi dacă-i omorâm şi
pe ăştia, pe cine mai conducem? De ce să-i distrugem? Rahat! Mai bine ne
împăcăm cu ei şi punem stavilă pentru totdeauna la ura dintre natiile noastre. Ar
fi mai bine.
- Nu e bine să le dăm motive, a spus căpitanul Atkins. Tineti minte că totul a
pornit de la întâlnirea care trebuia să aibă loc la Malta, între preşedintele Bush şi
secretarul general Gorbaciov? Altfel poate nu ar fi apărut scânteia care să
declanşeze holocaustul.
- Malta... Vă referiti la acea micută insulă din Mediterana? a întrebat
Nostadame.
- Da, a răspuns generalul Pillar. Numai că nu este doar o insulită, ci un
întreg arhipelag, din care doar trei insule sunt locuite: Malta, Gozo şi Comiro.
Sunt cam la 93 kilometri spre sud de Sicilia şi la 290 kilometri nord de Libia.
Nici acum nu am reuşit să înteleg de ce au găsit cei doi şefi acest loc să se
întâlnească, când ştiau că sunt în raza de actiune a oricărui avion libian. Oare de
ce a refuzat Gorbaciov invitatia lui Bush de a avea întâlnirea la Camp Davis, în
America? Poate erau prea siguri pe informatiile furnizate de serviciile secrete,
că libienii se vor abtine de la acte reprobabile. Numai că, la 2 decembrie 1989,
în timp ce preşedintele american şi cel sovietic se pregăteau de întâlnirea ce
urma să aibă loc la bordul crucişetorului american Belknap sau pe crucişetorul
sovietic Slava, nişte vase bătrâne, bune de dat la reformă, ce erau ancorate în
Marsaxlokk Bay, o furtună puternică a generat functionarea defectuoasă a
radarelor şi a sitemelor de urmărire prin satelit, astfel că abia în ultimele clipe
au fost sesizate două escadrile libiene care au aruncat în aer lumea, atunci când
au lovit cu rachete ambele nave. Conducătorul libian, colonelul Muammar el
Gaddafi, a amenintat că dacă cineva va îndrăzni să ia măsuri de "pedepsire" a
faptelor sale, va extermina pe toti cei 1000 de americani şi peste 10000 de
europeni aflati pe teritoriul libian.
- Atunci, a spus Nostadame, ce rost au avut luptele între americani şi ruşi? Ar
fi trebuit să se coalizeze amândouă tările contra libienilor...
- Gaddafi nu s-a tinut de cuvânt şia făcut dispăruti pe toti cetătenii
americani şi vest europeni, pe ceilalti, socialiştii şi comuniştii din tările
lagărului sovietic, protejându-i. Asta a determinat creşterea încordării între
America şi Uniunea Sovietică. S-a afirmat chiar că atentatul fusese pus la cale de
către sovietici, pentru a doborâ doi iepuri dintr-o lovitură: preşedintele american
şi premierul sovietic.
- Sovieticii să-şi omoare conducătorul? am întrebat.
- Situatia sovietelor era la limită în acele momente. Gorbaciov era convins
de necesitatea disparitia comunismului, fapt care nu era pe placul celorlalti
membri ai Biroului Politic şi în special a militarilor sovietici. De aici, concluzia
noastră. şi cel mai bun fapt că avem dreptate, este că la o săptămână după
evenimente, atunci când fortele navale americane şi ale aliatilor din NATO au
atacat Tripoli, capitala Libiei, pentru a-l aresta pe Gaddafi, trupele sovietice şi
ale aliatilor lor au trecut frontiera dintre cele două Germanii, cu toate că zidul
Berlinului abia fusese desfiintat cu numai trei săptămâni înainte. Au înaintat
într-un ritm nemaiîntâlnit. În mai putin de trei luni ajunseseră la Atlantic şi
amenintau cu invazia în Anglia. Din păcate, ne prinseseră nepregătiti. Fusesem
prea siguri pe invulnerabilitatea sistemelor noastre de apărare. Cel mai greu a
fost atunci când armatele mai multor state arabe au atacat Israelul şi, după ce l-
au pârjolit, au avansat de-a lungul Mediteranei în Grecia, Italia şi Spania. Toată
flota noastră de nave şi submarine a fost dirijată aproape de teritoriul
sovieticilor, dar faptul că fuseserăm atacati pe atâtea fronturi, ne-a pus în
dificultate.
- Dacă n-ar fi murit cei doi şefi de state, a spus căpitanul Atkins, poate n-am fi
avut război şi nu s-ar fi distrus lumea. Dacă cele trei elicoptere prezidentiale
şi avioanele F-14 ale U.S. Air Force ar fi protejat din timp locul întâlnirii,
escadrilele libiene nu ar mai fi putut să se apropie la distanta de tragere.
- Apoi au plecat încărcăturile nucleare, a continuat generalul Pillar, atât din
partea noastră cât şi ale sovieticilor. Asta a fost nebunia supremă, dar ce era să
facem? Să-i lăsăm să distrugă toată lumea civilizată? Să le permitem
generalizarea comunismului?
Sfera s-a încetoşat destul de greu şi a prins în fine acea culoare roşietică.
Parcă a trecut un veac până când în adâncimea cristalului a început să se
formeze o figură umană. Era un atlant pe care nu-l cunoscusem, îmbrăcat în
roba stelară, dar fără cască pe cap.
Nostadame şi-a apropiat fata de suprafata sferei, încordându-şi mintea. M-
am tras putin de-o parte.
- Iudeno, ce s-a întâmplat? Unde e Tzeo? a întrebat Nostadame.
Fata din cristal era tristă şi atunci când a vorbit, abia l-am auzit.
- Tzeo nu mai e... Tzeo s-a sacrificat pentru noi... Inutil, dar a încercat.
- Ce s-a întâmplat, a întrebat din nou Nostadame. -
Whronii...
- Ce este cu whronii? Sunt încă la mare depărtare.
- Nu, nava lor orbitează în jurul Geei. Poate nu ti-ai dat seama, dar au trecut
aproape trei ani de când ati plecat..
- Trei ani? a întrebat Nostadame surprins.
- Da. Whronii au ajuns în sistem şi ne-au cerut să le dăm coordonatele
planetei Inorog. Acolo se găsesc zăcăminte naturale de raviran, acel super-
metal pe care-l folosesc ei la propulsia navelor interstelare. Tzeo nu a vrut să le
spună. Asta însemna moartea tuturor inorogilor. I-ar fi exterminat pe toti în
timpul procesului de activare şi topire a raviranului. Tzeo nu a vrut să le
spună...
- Şi l-au omorât...
- Mai întâi, whronii au evaporat planeta Safir. N-o să-ti vină să crezi, dar au
o armă cu care au spart în bucătele Safirul. Nu au mai rămas decât câteva stânci
ce s-au răspândit în spatiu. Tzeo le-a cerut să termine cu distrugerile şi s-a oferit
să meargă pe nava lor pentru tratative. Whronii l-au omorât. Acum nava
orbitează în jurul Geei şi ne-au comunicat că urmează evaporarea Atlantidei şi
apoi a întregii Gee dacă nu le spunem coordonatele Inorogiei.
- Ceilalti părinti...
- Ceilalti părinti au plecat fiecare în tările lor. Am rămas eu şi câtiva orăşeni.
Vom încerca să ne combinăm mintile pentru a capta nava whronilor şi a o
arunca de pe orbită.
- Vin şi eu, a spus Nostadame. Vin să vă ajut...
- Nu cred că avem energie suficientă. ştii că întoarcerile nu ne-au reuşit...
- Vin. Trebuie să vin înapoi, să-i oprim pe whroni. Doar n-o să-i lăsăm să
evapore Geea...
Am simtit că mi se urcă sângele în cap; dacă whronii distrug pământul,
dispărem cu toti: eu, Valsa, americanii, sovieticii, galbenii, semi-oamenii şi
negri. Nu mai rămâne nimic... Nimic. Trebuie să-i oprească. TREBUIE
OPRITI!
- Trebuie opriti, a spus Nostadame. În orice mod trebuie opriti. Pregăteşte-te să
mă ajuti la salt.
Am văzut figura lui Iudeno încordându-se şi Nostadame a început să se
dizolve în aer, până la disparitia totală.
Au trecut câteva secunde bune. Iudeno era tot concentrat. Lângă el trebuia să
apară Nostadame, dar timpul trecea şi nu se vedea nimic deosebit.
- Am ratat întoarcerea, a spus încet Iudeno, la fel ca şi în alte situatii
similare. Nostadame s-a pierdut undeva în timp. Nu am putut să-l prind...
- A murit? l-am întrebat.
- Cine ştie? Poate doar a nimerit în altă epocă istorică, undeva pe parcursul
saltului. Vezi, asta e consecinta petei care nu e resorbită în totalitate, ca la tine...
- Ce facem? am întrebat.
- Ce facem? a spus Iudeno îngândurat. Cred că singura solutie de a salva
omenirea, este să divulgăm whronilor coordonatele Inorogiei.
- Dacă le spui, îi condamni la moarte.
- Dacă le spun... Voi aştepta să văd cum intentuionează ei să actioneze
asupra Atlantidei. Dacă se tin de cuvânt cu privire la insulă, le voi transmite
coordonatele Inorogiei, pentru a salva Geea.
- Îti dai seama că aşa vei deveni trădător al atlantilor?
- Nu, nu-mi voi trăda natia. Le voi da nişte coordonate greşite. Până vor ajunge
ei în partea cealaltă a galaziei şi vor vedea că i-am mintit, până se vor întoarce
înapoi să ne pedepsească, vor trece o sută de mii de ani şi omenirea va reuşi în
mod cert să găsească o armă care să-i oprească de a mai face rău. Este singura
solutie. Adio, OMULE!
- Adio, Iudeno. Adio.
Valsa mă aştepta lângă foc. Prăjise câteva rădăcini pe care le culesese din
jur.
- A plecat?
- A plecat, am spus aşezându-mă lângă ea. Ar trebui să mergem şi noi, să ne
întoarcem la civilizatie.
- Eşti sigur că a ajuns cu bine?
Nu i-am răspuns la întrebare. Eram contrariat de situatia în care mă aflam:
cel mai puternic om de pe pământ nu putea să facă nimic pentru a-i salva pe
atlanti. Nu puteam şi nu intuiam ce trebuie să fac. Oricum, ştiam că Iudeno se
tinuse de cuvânt: după ce whronii distruseseră Atlantida, Iudeno le trădase
amplasamentul în spatiu al Inorogiei. Asta deoarece Geea, Pământul, încă
exista şi eu trăiam pe el. Aveam deci la dispozitie încă 70-80000 de ani, timp în
care trebuia să găsim arma care să-i oprească pe whroni să distrugă planeta
asta, aşa amărâtă cum era. Totuşi, reprezenta casa noastră.
- "Cine ştie unde ar fi ajuns tehnica în acest secol dacă nu ar
fi fost
războiul? Poate găseau şi interpretau semnalele atlante... Aşa, nu
mai e nici o
şansă." .
Vocea lui Nostadame mi-a apărut deodată în minte fără să-mi dau seama
cum. Ce-a spus? Că tehnica ar fi avansat foarte mult dacă nu ar fi fost războiul?
Poate acest război ne-a prăbuşit în imposibilitatea de a ne apăra contra navelor
whronilor.
Dacă nu ar fi fost războiul, poate ar fi fost găsite deja armele necesare
contra invadatorilor din spatiu. Dacă nu ar fi fost războiul... Dacă nu ar fi fost
războiul...
Valsa m-a urmat în piramidă şi am decolat uşor. Eram obsedat de ideea caremi
venise: 'Dacă nu ar fi fost războiul"...
Ce s-ar fi întâmplat dacă săream în timp, cu tot cu piramidă şi cu Valsa?
Puteam să induc în mintea militarilor care conduceau apărarea celor doi
preşedinti, ai Americii şi ai Sovietelor, să ia măsuri pentru a descuraja intentiile
libienilor de a ataca în decembrie 89. Dacă reuşeam, nu ar mai fi fost motivul de
începere al războiului... Poate.
Poate, dar altfel nu ştiam cum să actionez. Tineam în mâini nu numai
viitorul, ci şi trecutul omenirii. Însă era necesar să renunt la gândurile de mare
conducător.
Trebuia să-i las pe altii să-şi facă treaba. Eu voi rămâne fericit, cu Valsa. -
Nu-i aşa, Valsa?
- Ce să fie?
- O să fii fericită cu mine? Numai cu mine?
Valsa m-a privit şi a lăsat capul în jos. Nici ea nu era fericită cu mine, aşa
cum mă purtam şi gândeam în ultima vreme. Mă transformasem într-un om rău...
Trebuia să fac ce mi-am propus.
Am deplasat piramida deasupra mării Mediterane şi, cu mare greutate, am
identificat ceea ce puteau fi insulele Maltei.
Dumnezeu să mă ajute şi să ajute întreaga omenire în încercarea ce o voi
face.
Dar, oare voi mai exista dacă schimb istoria? Mă voi mai naşte? Şi
mă voi mai putea întoarce în timp ca să schimb viitorul?
SFÂRŞIT