INTRODUCERE

În condiţiile vieţii moderne, ale actualei evoluţii demografice, cu formarea de mari

aglomerări urbane prin migrarea forţei de muncă spre centrele industrializate, ale mobilităţii
crescute a populaţiei prin turism, ale modificării comportamentului sexual, moral, social, ale
insuficienţei educaţiei sanitare, în special ale celei cu privire la sexologie, s-a observat nu
numai continua şi alarmanta progresie a unora dintre bolile venerice, dar s-a adăugat
grupului de boli cu transmitere pe cale sexuală una din cele mai grave afecţiuni care a
ameninţat vreodată specia umană, respectiv sindromul de imunodeficienţă dobândită.
Infecţia HIV şi evoluţia ei până la stadiul de SIDA au dobândit o importanţă mondială prin
aspectele medicale pe care le antrenează numărul din ce în ce mai mare al pacienţilor
diagnosticaţi cu HIV. Infecţia HIV/SIDA este, în mod real, o pandemie cu cazuri raportate
pe fiecare continent. În SUA, studiile arată că raportarea cazurilor de SIDA se face în
aproximativ 90% din cazuri. Pe glob însă, cazurile de SIDA raportate subestimează serios
incidenţa reală, datorită mecanismelor incomplete de raportare disponibile şi a lipsei
facilităţilor de diagnostic şi urmărire a cazurilor. Trebuie conştientizat faptul cǎ SIDA este o
boalǎ care schimbǎ complet cursul vieţii persoanelor pe care le afecteazǎ.
De aceea,abordând aceastǎ temǎ, atât profesorii cât şi pǎrinţii pot avea un rol
important în educaţia pentru sǎnǎtate a copiilor.Ei reprezintǎ o autoritate pentru elevi, uneori
chiar nişte prieteni, informaţiile pe care le oferǎ având în faţa lor o mare credibilitate.Astǎzi,
mai mult decât oricând, trebuie discutat cu copiii şi tinerii despre sexualitate.
O bunǎ informare despre bolile transmisibile sexual şi mai ales despre SIDA, precum
şi despre metodele de a-i apǎra pe copii şi de a-i învǎţa chiar pe ei sǎ se apere împotriva
acestora este o sarcinǎ ce revine corpului medical, corpului didactic şi pǎrinţilor. Informarea
corectă a tinerilor despre SIDA îi va ajuta să separe realitatea de ficţiune şi să anuleze riscul
de îmbolnăvire.Mai mult decât atât, elevii trebuie să fie încurajaţi să devină voluntari în
programele de reducere a riscului de transmitere a virusului HIV,prin informarea altor tineri,
combaterea miturilor şi prejudecăţilor privind SIDA.

1
 PARTEA I
CAPITOLUL I

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA SANGELUI

Sangele este un lichid vital existent in corpul oamenilor precum si in cel al animalelor,
care hraneste toate organele si tesuturile corpului si elimina substanțele nefolositoare
sau reziduale din organism,de aici si denumirea de "raul vietii". Sangele împreuna cu
limfa si lichidul interstițial formeaza mediul intern al organismului.El se caracterizeaza
prin culoarea rosie,mirosul sau specific prin gustul sau sarat,printr-o slaba reactie (Ph)
alcalina, este vascos si iriga toate organele si țesuturile.

Proprietațile de aparare ale sîngelui

Imunitatea

Prin componentele sale, sîngele indeplinește un rol foarte important și în apararea

organismului contra microorganismelor producatoare de boli. Datorita acțiunii sîngelui ,
organismul are o rezistența care impiedica îmbolnavirea. Aceasta stare de rezistența a
organismului fața de acțiunea de infecție a microorganismelor patogene se numește
imunitate, iar ramura biologiei care studiaza imunitatea se numește imunologie. Un
microorganism patogen (bacterie ,virus) produce toxine care au acțiune nociva asupra
organismului. Pentru a impiedica aceasta acțiune nociva, și, în consecința, îmbolnavirea
,organismul trebuie sa actioneze atît asupra microorganismului, cît și asupra toxinelor
produse de el. La aceasta acțiune a organismului contribuie leucocitele si
anticorpii. Substanța eliberata de microorganism exercita o actiune de atracție asupra
fagocitelor ; acestea parasesc vasele sanguine și se apropie de punctul de intrare a
microorganismului. Mișcarea fagocitelor catre microorganism constituie un chemotactism
pozitiv. Apoi fagocitele ingera și digera microorganismul. Daca fagocitele reușesc sa
distruga microorganismele intrate în corp, imbolnavirea nu se produce. Sunt însa cazuri în
care numarul microorganismelor invadatoare fiind mare, acestea reușesc sa omoare multe
leucocite ; leucocitele moarte formeaza puroiul care este , in cele din urma, îndepartat tot
prin actiunea fagocitelor. Daca fagocitele nu vor reuși sa distruga microorganismele
invadatoare, se va declanșa boala.

2
 Patrunzînd in corpul omenesc, microorganismele se comporta ca antigene.In general,
se numesc antigene acele corpuri care, intrînd in organism, îl fac sa produca substanțe numite
anticorpi, care intra în reacție cu antigenele care le-au determinat, sau cu unele derivate ale
acestora. Anticorpii sunt subsanțe proteice care apar in plasma numai în prezența unui
antigen și au acțiune specifica, adica acționeaza numai asupra antigenului care le-a provocat
apariția. Ei se formeaza în sistemul reticulohistiocitar și în țesutul limfatic. La baza
compoziției chimice a anticorpilor stau globulinele plasmatice.
Fagocitele și anticorpii joaca rolul principal în asigurarea imunitații. Acțiunea lor nu
se desfașoara izolat : anticorpii pregatesc stimuleaza, intr-o mare masura, acțiunea
fagocitelor, prin sensibilizarea și slabirea microorganismului, facînd, în felul acesta, ca el sa
fie mult mai ușor distrus de fagocite. Intre fagocite și anticorpi exista deosebiri care privesc
felul cum își desfașoara acțiunea. Fagocitele pot incorpora orice particula straina care a
patruns în corp sau chiar particule care au patruns în corp (fragment de celule) ; ele au o
acțiune nespecifica , pe cînd acțiunea anticorpilor este strict specifica, cum s- a aratat mai
sus. Pe langa fagocite și anticorpi, intervin în asigurarea imunitații numeroase alte
dispozitive, dintre care merita sa amintim, dispozitivele de bariera, cum sunt tegumentul cu
anexele lui și diferite mucoase. Acestea au un rol foarte important în impiedicarea intrarii
microorganismelor, daca sunt intacte; fiecare leziune a lor reprezinta o poarta de intrare a
microorganismelor în corp. Si unele organe interne aparțin dispozitivelor de bariera ; așa
este ficatul, cu rol foarte important în apararea organismului. Toate aceste dispozitive de
aparare funcționeaza coordonat și se gasesc sub controlul sistemului nervos central și în
special al scoarței cerebrale. Imunitatea poate prezenta aspecte foarte variate, în general ea
putînd fi naturala sau artificiala

IMUNITATEA NATURALA -este nereceptivitatea oganismului fața de anumite boli ,

fara nici un fel de intervenție artificiala. Ea se poate prezenta sub doua
forme: imunitate naturala innascuta și imunitatea naturala dobandita.

Imunitatea naturala innascuta se manifesta chiar din momentul nașterii. La nou-

nascut , în primele saptamîni de viata , imunitatea este realizata prin acțiunea anticorpilor
care s- au format în corpul mamei și au trecut, prin placenta , în sîngele fatului. Mai tîrziu se
declanșeaza mecanismul propriu de formare a anticorpilor. Imunitatea naturala innascuta se
manifesta foarte diferit la organisme diferite ; de aceea receptivitatea fața de un anumit
microorganism patogen este și ea diferita, dupa indivizi. Așa se explica de ce unii oameni se
imbolnavesc de o anumita boala , iar alții nu.

3
FUNCTIILE SANGELUI
In ansamblul functional al sistemelor lichide din organism, lichid intracelular, interstitial
si intravascular, sangele indeplineste roluri importante pentru mentinerea constanta a
compozitiei si proprietatilor mediului intern.
Sangele participa la realizarea si reglarea principalelor functii ale organismului.
Functia circulatorie
Prin volumul si proprietatile sale fizice si chimice, sangele asigura mentinerea si
reglarea presiunii arteriale. Functia de transport este principala functie prin care sangele
vehiculeaza toate componentele necesare vietii.
Functia respiratorie
Functia respiratorie consta in transportul oxigenului de la plamani la tesuturi si a
CO2 rezultat din respiratia celulara spre zona alveolo-capilara unde este eliminat. Atat O2 cat
si CO2 sunt transportate fie sub forma libera, dizolvata, care realizeaza presiunea partiala si
directioneaza schimburile, fie sub forma fixata in plasma sau eritrocite.
Functia excretorie
Functia excretorie se realizeaza prin mecanismul de transport al produsilor finali de
catabolism rezultati din metabolismul intermediar, cum ar fi, uree, acid uric, creatinina,
amoniac, CO2, acid lactic la nivelul organelor excretoare.
Functia nutritiva
Substantele nutritive, ca de exemplu: glucoza, aminoacizii, acizii grasi, vitamine,
rezltate ca produsi finali de digestie ai substantelor nutritive, sunt transportate de la nivelul
intestinului subtire in circulatia generala si apoi la tesuturi.
Functia de aparare a organismului
Functia de aparare a organismului se realizeaza prin intermediul factorilor ce intervin
in apararea specifica si nespecifica. Astfel leucocitele intervin prin fagocitoza. Alte
componente de tipul proteinei C reactive, sistemului complement au rol in apararea
nespecifica, iar prin imunoglobuline, limfocite T si B, macrofage si plasmocite, sangele
asigura desfasurarea proceselor imune fata de agentii infectiosi sau proteine straine.

PARTICULARITĂŢI GENERALE ALE VIRUSURILOR

Foarte multă vreme cei care se ocupau cu studiul virusurilor cunoşteau doar câteva din
caracterele acestora şi anume: sunt mai mici decât bacteriile şi sunt „filtrabile" (Loffler şi
Frosch, prima demonstraţie).

4
 Utilizarea microscopului electronic a adus foarte multe elemente de morfologie, abia
acum putându-se discuta de structura virusurilor.
Descrierea structurii virusurilor se referă totdeauna la virion care reprezintă unitatea
completă de structura şi funcţie.
Morfologic, se disting următoarele tipuri de virioni:
• virioni de formă cilindrică (ex.: virusul mozaicului tutunului, fagii filamentoşi);
• virioni de formă sferică sau sferoidală (ex.: virusul gripal, adenovirusurile,
picornavirusurile etc);
• virioni de formă paralelipipedică (ex.: poxvirusurile);
• virioni în formă de glonţ (ex.: rhabdo virusurile - virusul turbării);
• virioni în formă de cireaşă, cu sau fără coadă (ex.: bacteriofagii cu sau fără coadă).
Forma si dimensiunile virusurilor se deosebesc foarte mult între ele, dar majoritatea
virusurilor sunt alcătuite după o structură generala comună, cu unele excepţii, cum sunt
Poxvirusurile care au o structură particulară.

VIRIONII

Sunt alcătuiţi din doi constituienţi esenţiali şi anume: genomul şi capsida. La unele
virusuri se adaugă o structură accesorie cunoscută sub denumirea de înveliş extern, anvelopă
sau peplos.Acesta poartă pe suprafaţa sa subunităţi proeminente denumite spiculi sau
peplomere.
Virionul celui mai simplu virus, care reprezintă particula virală completă şi infecţioasă,
este alcătuit dintr-o singura moleculă de acid nucleic ADN sau ARN, înconjurată de o
structură proteică alcatuită din capsomere, denumită capsidă.Acidul nucleic împreună cu
capsida formează ceea ce este cunoscut sub denumirea de nucleocapsidă. Pentru unele
virusuri se adaugă la exterior peplosul.
Capsida este compusă din capsomere care sunt ţinute împreună în jurul acidului nucleic
prin legaturi necovalente. Aşezarea capsomerelor se face în interiorul celulelor infectate în
timpul procesului de replicare virală, după 2 modele de simetrie icosaedrică (cubică) şi
helicală (helicoidală).
SIMETRIA
Este definită de aranjarea ordonată si repetată, într-un ansamblu, a unor subunitaţi identice
ca formă si mărime, dispuse în jurul unui plan sau al unui ax.

5
Numai o aşezare simetrică a moleculelor capsidei virale poate asigura un număr mare de
molecule identice într-o dimensiune redusă a particulei virale. De altfel, această structură
simetrică se întâlneşte în natură la toate cristalele. Dupa această simetrie a cristalelor s-au
inspirat şi autorii modelului aşezării simetrice a moleculelor capsidei virale.
În 1956 Watson şi Crick au dedus că pentru virusuri doar simetria helicală, icosaedrică sau
combinaţia acestora poate permite împachetarea capsomerelor, realizându-se simultan şi
condiţia obligatorie a identitaţii lor chimice.

GENOMUL VIRAL
Genomul viral este reprezentat de o molecula de acid nucleic ADN sau ARN, niciodată
ambele. Genomul viral este caracteristic fiecărui virus în parte. Masa de material genetic
(ADN sau ARN) conţine atât gene care codifică sinteza de proteine, cât şi segmente de acid
nucleic care nu codifică sinteza de proteine.
Genotipul viral este reprezentat de totalitatea segmentelor de material genetic (gene) care
corespund unor caractere fenotipice manifestate în morfologia virionului matur ca şi în ciclul
biologic de infecţie şi de replicare virală.
Masa virală a genomului viral variază în limite foarte largi, de exemplu, de la 1,2-1,8x10 6
daltoni la paramyxovirusuri, până la 200x 10 6 daltoni la poxvirusuri.Toate genomurile
virale sunt haploide, conţin deci numai o copie a fiecărei gene, excepţie fac genomurile
retrovirusurilor care sunt diploide.
Natura acidului nucleic al genomului constituie un criteriu de diferenţiere (taxonomic),
existând două mari categorii de virusuri şi anume: virusuri cu genom ADN denumite şi
deoxiribovirusuri şi virusuri cu genom ARN denumite si ribovirusuri.
Molecula de acid nucleic care constituie genomul viral poate fi monocatenară sau
bicatenară şi poate avea aşezare lineară sau circulară.
Molecula din genomul ADN monocatenar, lineară sau circulară manifestă o accentuată
tendinţă de a se plia, ori de câte ori, secvenţele de baze permit formarea de perechi reunite
prin punţi de H, ceea ce face ca molecula genomică să devină mai compactă.
Virusurile cu genom ADN prezintă şapte tipuri principale de structuri din care cele
mai importante sunt:
• genom monocatenar linear ex.: parvovirusurile;
• genom dublu catenar liniar repetitiv ex.; adeno virusurile;
• genom dublu catenar circular închis covalent care duce la formarea unei molecule super
răsucite ex.: poliomavirusul
6
 Gradul de împerechere al bazelor este influenţat de prezenţa ionilor.
Cromozomul deoxiribovirusurilor este complexat cu proteine atât în faza de virion,
cât şi în faza de genom liber în celula infectată. Mărimea unei molecule de ADN viral este
cuprinsă între 3,2 kpb (kilobase pairs) si 200 kpb. O kpb reprezintă cantitatea de material
genetic necesară pentru a codifica o proteină de mărime medie. ADN viral conţine între 2 si
200 gene şi în consecinţă poate codifica între 4 si 200 molecule de proteină.
Majoritatea virusurilor patogene pentru om, animale si plante fac parte din categoria
ribovirusurilor, care au genomul format dintr-o moleculă de ARN monocatenar sau dublu
catenar.
În faza de virion, genomul ribovirusurilor este asociat cu nucleoproteine si cu
proteine de replicare (ARN-polimeraze). în celula infectată (parazitată) se disociază de
nucleoproteine si se află în stare de genom liber.
Unele virusuri ARN au genomul constituit dintr-o singură moleculă, altele sunt segmentate
putând ajunge pâna la 10 segmente (ex.: reovirusurile) la care materialul genetic este
distribuit în mai multe particule nucleoproteice.
Virusurile cu genom segmentat se pot încadra în două categorii de virusuri:
• virusuri ARN la care capsida virală înveleşte segmentele de ARN, care pot fi diferite ca
mărime şi structură şi care se replică separat (ex.: orthomyxovirusurile, paramyxovirusurile
şi reovirusurile);
• virusuri vegetale, la care segmentele de ARN nu sunt încapsidate împreuna, ci individual
în mai multe capside. Existenţa genomului segmentat conferă virusurilor respective
posibilitatea dobândirii de noi caracteristici, determinate de recombinarea diferitelor
segmente genomice, crescând astfel viabilitatea virusurilor şi permiţând apariţia de noi
variante virale.

7
 VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE DOBÂNDITE
(HIV)

ORIGINEA INFECŢIEI CU HIV

Originea virusului,discutată îndelung,rămâne totuşi o necunoscută,existând varii ipoteze, ce au

pus la îndoiala chiar şi rolul agentului cauzal(HIV) al sindromului de imunodeficienţă
dobândită,ipoteza infirmata de mai multe argumente ca spre exemplu: aparitia SIDA dupa
semnalarea HIV;izolarea virusului de la bolnavi (100%);relaţia dintre donorul de sânge cu HIV şi
transmiterea la cei transfuzaţi;reducerea drastică a cazurilor de transmitere dupa screening-ul
donorilor de sânge;scăderea numărului de celule ţintă,TCD4, la toţi bolnavii;izolarea virusului
simian (SIV),inductor de imunodepresie similară celei produse de virusul uman HIV-2,puternic
înrudit cu SIV.Izolarea virusului pune capăt disputei,originea sindromului retroviral fiind unanim
recunoscută.

Există diverse ipoteze privind apariţia acestui virus, dar ne aflăm înca în stadiul de a emite ipoteze.
Nu se poate spune nici că este o greşeala a naturii sau a omului, cum nu se poate accepta nici
ideea intenţiei umane.

Nu este exclus ca un virus ca multe altele, care determină boli asemănătoare la diverse specii
animale, prin mutaţii genetice succesive să fi devenit agresiv asupra speciei umane.

Există numeroase fapte care fac să se dezvolte multe ipoteze şi scenarii, care mai de care mai
senzaţionale sau mai paranoice.

După ce teoreticienii americani au presupus că originea SIDA se află în Africa, teoreticienii

europeni au presupus că originea acesteia se află în America, teoreticienii africani au concluzionat
că europenii le-au adus această nenorocire.

În prezent, s-a ajuns la un consens: originea geografică a SIDA nu este atât de importantă.

CLASIFICARE

Heterogenitatea molecular a HIV-1

Analiza moleculară a multiple izolate HIV relevă o variaţie a secvenţelor la nivelul a mai multor
părţi din genomul viral. Spre exemplu, în izolate diferite, gradul de diferenţiere în codarea
secvenţelor proteinelor virale de anvelopă este variabil, pornind de la âateva procente (foarte
apropiat) şi ajungând la 50%.Aceste modificări au tendinţa să se izoleze în regiunile
hipervariabile.O astfel de regiune, numită V3, este ţintă pentru anticorpii neutralizanţi şi conţine
situsuri de recunoaştere pentru răspunsul celulelor T. Variabilitatea în această regiune este mai
probabil datorată presiunii selective exercitate de către sistemul imun al gazdei.Variabilitatea
extraordinară a HIV-1 este în contrast marcat cu stabilitatea genetica relativă a HTLV-I si II.

8
HIV şi agenţii înrudiţi sunt incluşi în familia Retroviridae, subfamilia Lentivirine, ai căror membri
induc lent imunodepresie.Sunt retrovirusuri exogene fără capacitate oncogenă.Sunt citolitice, au
o variabilitate antigenică înaltă, cu tropism pentru mononucleare şi o capacitate de a infecta şi a
se replica în limfocitele T.În prezent se cunosc două virusuri umane HIV-1 şi HIV-2 şi şase virusuri
animale:FIV, BIV, SIV, EIAV,CAEV şi Visna –Maedi).

Clasificarea se bazează pe caracterele antigenice/serologice.Bazându-se pe secvenţierea genei

„env” (porţiune V 3 hipervariabilă a gp 120) specialiştii au reuşit să împartă HIV-1 în 10
subtipuri(clade), de la A la J,cu două subgrupuri M(majoră) şi O(secundară cu un unic subtip HIV-
O).De origine simiană probabil, HIV-2 este divizat în 5 subtipuri (clade) de la A la E.În interiorul
fiecărui subtip există variabilitate/diversificare intrasubtipică, cu apariţie de tulpini virale noi.Mai
există o clasificare, mai recentă, din punct de vedere al coreceptorului utilizat(3 grupe de
tulpini).Există înrudiri filogenetice între HIV-1 şi HIV-2 şi lentivirusurile primatelor (
cimpanzeu,maimute mangabey, verde africană, mandril şi maimuţele Sykes).Faptul că aceste SIV-
uri nu determină boala atestă îndelungatul proces de adaptare.

Morfologia si structura HIV

Microscopia electronica a demonstrat că virionul HIV are o structura icosaedrică conţinând

numeroşi spiculi externi alcătuiţi din două proteine anvelopă majore: gp 120 externă si gp 41
transmembranară. Virionul înmugureşte de la suprafaţa celulei infectate, încorporând o mare
varietate de proteine preluate de la aceasta, inclusiv complexul major de histocompatibilitate
(MHC) de clasa I si II, într-un bistrat lipidic.

HIV-1 şi HIV-2 sunt asemănătoare din punct de vedere morfologic şi al compoziţiei chimice.

Ambele au forma sferică şi dimensiuni de 80-120 nm,inveliş şi proiecţii exterioare(protuberanţe-

spiculi).Nucleocapsida conţine genomul diploid alcătuit din două molecule identice de ARN
monocatenar, linear,de sens pozitiv.Ca şi alte retrovirusuri , HIV-1 are gene care codifică
proteinele structurale ale virusului: gag codifică proteina care formează miezul virionului(inclusiv
antigenul p24), pol codifică enzimele responsabile pentru revers-transcripţie şi integrare, iar env
codifică glicoproteinele de inveliş.Gp 120 este hidrofilă, cu cel puţin 24 de situsuri de glicosilare,
ceea ce permite mascarea epitopilor de către carbohidraţi şi evitarea recunoaşterii
imune.Domeniul variabil V3 este situs major neutralizant, variaţiile dând naştere la mutanţi care
evită neutralizarea, cu rol de ataşare de CD4, determină tropismul celular, induc efect citopatic,
răspuns imun;are rol în infectivitate; gp120 inveleşte virusul, inclusiv proiecţiile
exterioare(spiculi).Bucla V2 conţine epitopi lineari şi conformaţionali implicaţi în inducerea de
anticorpi neutralizanţi; gp 160 poate induce răspunsuri autoimune (omologii cu proteine celulare
ca CMH II); rolul gp 41 este de ancorare transmembranară mediind fuziunea invelişului viral cu
celula,având totodată şi rol citolitic.

CICLUL DE VIAŢĂ AL HIV

HIV este un virus ARN a cărui intrigantă şi uimitoare particularitate este revers-transcripţia
propriului ARN genomic la ADN cu ajutorul enzimei revers transcriptaza.

Ciclul de viaţă al HIV incepe prin legerea proteinei gp120 prin intermediul unei porţiuni din
regiunea V1 apropiată de capătul N-terminal pe receptorul de la suprafaţa celulei-gazda (molecula

9
CD4).Molecula CD4 este o proteina de 55 kDa aflată predominant la nivelul unui subset de
limfocite T .Acestea sunt responsabile pentru acţiuni de tip helper sau inducer in cadrul sistemului
imun.Ea este exprimată şi pe suprafaţa monocitelor/ macrofagelor, precum şi a celulelor
dendritice/Langerhans.

Recent a fost demonstrat faptul că molecula numită CXCR4 este un coreceptor care trebuie să fie
prezent împreuna cu molecula CD4 pentru fuziunea şi pătrunderea subseturilor HIV-1 cu tropism
pentru macrofage este receptorul pentru β-chemokina CCR5.Ambii receptori aparţin familiei de
receptori celulari cuplaţi cu domeniul 7 transmembranar al proteinei G.

După legare, fuziunea cu membrana celulei gazdă se desfăşoara via molecula gp41, ARN-ul
genomic al HIV este dezvelit şi internalizat în celula ţintă.Revers-transcriptaza , ce este conţinuta
în virionul infectant,cataloizează ulterior revers-transcripţia ARN-ului genomic în ADN dublu
spiralat.ADN-ul este translocat la nivelul nucleului fiind integrat aleator în cromozomii celulei
gazdă sub acţiunea altei enzime codificate viral: integraza.Acest provirus poate rămâne inactiv
transcripţional (latent) sau işi poate manifesta nivele variate de exprimare genică,mergând până
la producţia activă de virusuri.

Activarea celulară joacă un rol important în ciclul de viaţă al HIV şi este vitală în patogeneza bolii.
Urmând legării şi internalizării iniţiale a virionului la nivelul celulei ţintă, structurile intermediare
incomplet revers-transcripţionate sunt labile în celulele inactive şi nu se vor integra eficient în
genomul celulei gazdă decât dacă activarea celulară se produce imediat dupa infecţtie.Activarea
celulei gazdă este necesara pentru initierea transcriptiei ADN-ului proviral integrat in ARN-ul
genomic sau ARNm. In această situaţie, activarea virusului HIV din stadiu latent depinde de
interacţiunea unui număr de factori virali şi celulari.După transcripţie ARN-ul mesager HIV este
translat în proteine care suferă modificări de glicolizare, fosforilare, miristilare si clivare.Miezul
viral (core) este format prin asamblarea proteinelor HIV, enzime şi ARN genomic la membrana
plasmatică a celulelor.Înmugurirea noului virion apare prin membrana celulei gazdă, la nivelul
căreia miezul işi dobândeşte anvelopa externă.Fiecare punct din ciclul de viaţă este o ţintă reală
sau potenţială pentru intervenţia terapeutică.Astfel revers-transcriptaza şi proteaza s-au dovedit a
fi susceptibile lizării farmacologice.

REZISTENŢA LA AGENŢII FIZICI SI CHIMICI

Rezistenţa la agenţii fizici si chimici este semnificativă, HIV fiind un virus foarte rezistent.Acesta
este sensibil la caldura umedă(121°C, 15’) şi distrus la 60°C , după 10 ore de expunere sau 100°C
(fierbere) în 20’.În lichidul de cultură şi la temperatura camerei, supravieţuieşte 15 zile, şi 11 zile la
37°C.Căldura uscată(180°C, 2 ore) îl inactivează, uscarea pe lamă îi diminuează viabilitatea de 5-12
ori.Îngheţul-dezgheţul îi scad titrul infectant de 5 ori.La pH 5 sau 10 este inactivat in 10’.Nu este
inactivat de UV, dar de aldehida glutarică 2% in 30’, de peroxidul de oxigen -6%, de alcoolul etilic
70% si de iodofori 10% în câteva minute.

Clorul (hipoclorit de Na 5%; cloramina B cu 25% clor activ), in concentraţie de 20% îl inactivează
rapid, ca şi sărurile de amoniu cuaternar.

Agenţii etiotropi în uz, după mecanismul de acţiune, aparţin claselor de: inhibitori nucleosidici ai
transcriptazei inverse ( Didanosin, Lamivudin, Stavudin, Zalcitabin, Zidovudin, Abacavir, Combivir);
inhibitori non nucleozidici ai retrotranscriptazei (Nevirapin, Efavirenz) şi inhibitori ai proteazei

10
(Nedinavir, Nelfinavir, Ritonavir, Amprenavir, Saquinavir).Eficacitatea acestora este asigurată într-
o utilizare cu variate formule de asociere.

PATOGENEZA

Pătrunderea HIV în organism se face la nivelul: a)mucoaselor urogenitale, rectale sau orale, prin
contact heterosexual sau homosexual; b)perinatal de la mamă la făt; c) parenteral, prin soluţii de
continuitate a tegumentelor si mucoaselor, injecţii, acupunctură,tatuaje, transfuzii si transplanturi
de la donatori infectaţi.

În cazul contactului sexual (hetero-, homo-, bisexual), HIV este prezent în sperma/lichidul vaginal
si sângele menstrual al persoanelor infectate. La începutul epidemiei, principala cale de
transmitere era consideratã homosexualitatea. Totusi, contactul heterosexual este rãspunzãtor
actualmente de marea majoritate a cazurilor de infectie. Rata transmiterii de la bãrbat la femeie
este superioarã celei de la femeie la bãrbat datoritã volumului de spermã si încãrcãturii sale virale.
Extrem de rarã este transmiterea între femei, desi aceste cazuri sunt frecvent bisexuale si prezintã
factori de risc aditionali.Calea sexualã este principalul mod de transmitere al infectiei. In cursul
contactului sexual rata transmiterii este de aproximativ 0,3%, mai micã decât pentru celelalte boli
cu transmitere sexualã (gonoree, herpes, chlamydiazã, hepatita B). Unele persoane au rãmas
neinfectate dupã sute de contacte cu parteneri infectati, pe când altele au fost infectate la un
singur contact. Cu cât încãrcãtura viralã a celui infectat este mai mare (în primele stadii ale
infectiei si în cele avansate, de SIDA), cu atât este mai mare riscul contaminãrii. De asemenea,
aceasta este favorizatã de prezenta ectopiei cervicale, folosirea contraceptivelor orale, sarcina,
fimozã, ulceratii genitale (asigurã o cale directã de drenaj spre ganglionii limfatici) si de prezenta
altor maladii transmise sexual. Traumatismele din cursul actulului sexual nu par sã aibe rol în
transmiterea virusului.Calea parenteralã este cea mai eficientã (90 %) si se întâlneste la
toxicomani, transfuzii, întepãturi cu obiecte ascutite contaminate (de ex. ace de seringã, de tatuaj,
de acupuncturã). Totusi, personalul sanitar este infectat pe cale percutanã la o ratã de doar 1 la
300 de cazuri. Riscul de infectie prin întepãturã cu un ac contaminat este de 0,25% (între 0-0,9%),
mult mai mic decât în cazul virusului hepatitei B (6-13 %).

Calea congenitalã (transmiterea verticalã) apare în utero (aproximativ 50%), perinatal (50%) sau
prin alãptare (foarte rar). Aproximativ un sfert din copiii mamelor seropozitive dezvoltã SIDA
congenital. Rata transmiterii variazã foarte mult (7-71%), depinzând de o serie de factori (statusul
virusologic si serologic, starea de sãnãtate, integritatea fizicã a placentei, etc).

Modelul comun este infecţia prin mucoase (ano-genitală), ţintele celulare iniţiale fiind celulele
Langerhans din lamina proprie subiacentă acestora.Virusul transmis, în această etapă, este M-
tropic, celulele Langerhans exprimand coreceptori CCR5.Sunt infectate mai ales macrofageleîn
curs de diferenţiere, cu susceptabilitate crescută la replicare, şi limfocitele T activate.Infecţia
limfocitelor TCD4+ favorizează progresia spre ganglionii teritoriali şi ţesuturile mai
profunde.Intrarea în circuitul sanguin, direct prin transfuzie, oferă condiţii maxime de acces la
limfocitele CD4+ şi monocitele periferice circulante.Diseminarea virusului de la situsul de intrare
se face pe cale sangvină, fie ca virioni liberi, fie asociat cu limfocite CD4+ sau monocite, spre
întregul sistem limfatic.În câteva zile dupa infecţie, replicarea virusului în ganglioni este masivă,
reflectată prin viremie, prezenţa Ag p 24 în sânge şi scaderea limfocitelor TCD4+.Răspunsul imun
survine la interval de câteva săptămâni, manifestat prin creşterea numărului de celule TCD8+
(care se menţin astfel luni, chiar ani) şi apariţia anticorpilor seroneutralizanţi.Ca urmare, nivelul
plasmatic viral scade, iar nivelul limfocitelor TCD4+ revine la normal.Cu toate acestea, HIV rămâne

11
cantonat în sistemul limfoid, reţinut în reţeaua celulelor foliculare, dendritice, care captează
complexele Ag-Ac şi infectează celulele T activate în calitate de celule APC.Replicarea virală nu se
limitează numai la ţesutul limfoid, HIV infectând microgliile, celulele gigante multinucleate şi
macrofagele perivasculare din creier, prezenţa HIV în neuroni fiind deocamdată controversată.

STADIILE INFECŢIEI HIV/SIDA

Perioada de infecţie latentă, asimptomatică (starea de purtător de HIV)

Această perioadă este însoţită de replicare virală permanentă, cu creşterea încărcăturii virale şi
distrugerea permanentă de limfocite TCD4+.Aceasta este echilibrată prin reînnoirea constantă a
limfocitelor, de aproximativ 5%.

Trecerea de la forma asimptomatică la forme clinic manifestate se face în interval de 2 ani

(5%pacienţi) până la 10 ani (50% pacienţi).

Factorii care declanşeaza trecerea de la HIV la SIDA sunt multipli:

a) stimulare antigenică prin coinfecţie cu alte virusuri ( herpes, v.citomegalic, v. Epstein Barr, HV-
6, VHB);

b) factori genetici , respectiv apartenenţă la grupul Ag HLA II, DR I ( evoluţie mai rapidă la pacienţii
din această categorie);

c) apariţia în organismul gazdă de variante virale mai virulente si cu capacitate distructivă mai
mare pentru limfocitele TCD4+; acestea ar rezulta din tulpini cu citopatogenitate redusă, care în
condiţiile unor răspunsuri imune deficiente, suferă mutaţii şi scapă de sub supravegherea
imunologică

d) statusul nutriţional deficitar, stresul şi stilul de viaţă ale pacientului pot influenţa evoluţia bolii.

Histopatologie

Ganglionii limfatici sunt hipertrofiaţi, prezintă hiperplazie folicularä şi proliferare a endoteliilor

chiar din perioada asimptomatică. Microscopia electronică evidenţiaza prezenţa virionilor. Paralel
cu progresia bolii, centrii germinativi se atrofiază şi se constată depleţia marcată a limfocitelor.
Urmeazä involuţia ganglionilor cu fibroză. Infecţia HIV induce astfel nu numai distrugerea celulelor
TCD4+, ci şi a organelor limfoide. Afectarea creierului se manifestă prin atrofie corticală de diverse
grade, leziuni ale structurilor cerebrale profunde şi ale talamusului. Se constată dilataţia
ventriculilor, demielinizare periventriculară şi în substanţa albă. Diseminate în tot creierul, se
observă focare de astrocitoză, manşoane de proliferare celulară perivasculară, noduli de
proliferare glială şi celule gigante multinucleate. În celulele infectate s-au detectat particule virale,
ARN viral şi antigene specifice.

Semne clinice de recunoaştere

Expresia clinică a modificărilor patogenetice a fost sistematizată, astfel încât supravegherea

bolnavului, aplicarea tratamentului şi urmărirea epidemiologică să se facă într-un cadru unitar.

12
Clasificarea internaţională a infecţiei HIV-SIDA în scopul de a caracteriza definiţia de caz, separă
trei categorii clinice (pentru adulţi şi adolescenţi ≥13 ani), în raport cu fazele succesive ale bolii

Categoria A. Infecţia primară acută.

Perioada de incubaţie este de la câteva zile la 3 luni. Debutul poate fi complet asimptomatic sau
de tip infecţios nespecific (sindrom retroviral). În general, la 50-70% pacienţi se constată febră,
oboseală, artralgii şi mialgii, faringită, erupţii maculo-papulare, redoarea cefei, limfadenopatie
generalizată sau sindrom mononucleozic cu sau fără alte manifestări. Rar se pot observa mielo-
sau encefalopatii. Perioada acută nu durează mai mult de 2-3 săptămâni, remisiunea find
completă. Primoinfecţia se caracterizează prin replicare virală intensă şi încărcătură mare de virus
circulant. În prima săptămână de boală încărcătura virală atinge 10.000 copii de provirus/10
mononucleare periferice, nivelul scăzând în următoarele3 săptămâni. HIV se poate izola din
mononuclearele circulante periferice şi din LCR, în cazurile de sindrom meningeal. Ag p 24 este
identificat în plasma doar câteva săptămâni. În această fază, răspunsurile imune sunt prompte,
controlând infecţia. Ac. de tip IgM sunt detectaţi dupã 3-5 zile, ating maximum la 2-3 săptămâni şi
dispar în 2-3 luni. Ac. IgG neutralizanţi apar la intervale de o săptămână, cu concentraţii mari la 3-
4 luni, persistă îndelungat.

Perioada de latenţă clinică ce urmează fazei acute se poate prelungi până la aproximativ 10 ani, în
absenţa tratamentului. Infecţia este recunoscută în primul rând prin examenele de laborator ,
care demonstrează scăderea limfocitelor TCD4+ şi inversia raportului celule TCD4 helper/TCD8
supresoare, ca prezenţa sero-conversiei. La unii pacienţi asimptomatici se poate observa o
limfadenopatie generalizată persistentă.Ganglionii au dimensiuni > 1 cm, cu localizare
preferenţială în zonele cervicale posterioare. Chiar dacă, din punct de vedere clinic, bolnavul nu
acuză disconfort, infecţia HIV progresează, încărcătura virală se amplifică , iar deficienţele imune
se accentuează.

Categoria B. Infecţia simptomatică.

Simptomele iniţiale curente au caracter relativ minor: febră, transpiraţii nocturne, tulburări
gastrointestinale, slăbire. Acestora încep să li se adauge simptome cu severitate crescută şi
înrăutăţirea unor markeri de laborator, respectiv scăderea numărului de celule TCD4+, la 200-
500/mm.

Evoluţia infecţiei HIV este constant letală, durata medie a bolii fiind de 10 ani, cu extreme în
variaţia de supravieţuire între pacienţi. Într-un studiu efectuat la San Francisco, s-a constatat că
unii dintre indivizii infectaţi cu HIV şi monitorizaţi (aproximativ 20%) au rămas asimptomatici
peste 10 ani, iar 12% au prezentat valori ale limfocitelor TCD4+ la cote normale.

ASPECTE CLINICE ALE INFECŢIEI HIV LA COPIL

Infecţia cu HIV la copii se transmite de la mama seropozitivă congenital, in utero, în cursul naşterii
sau prin alăptare, mai puţin (în prezent) prin transfuzii de sânge sau derivate contaminate.
Simptomatologia infecţiei HIV diferă de aceea a adultului prin: absenţa simptomelor de tip
primoinfectie (sindrom acut), majoritatea copiilor nascuţi din mame seropozitive fiind
asimptomatici la natere; în cursul primului an de viaţă, de la vârsta de 6 -10 luni; în cazul

13
transmiterii HIV prin transfuzie, incubaţia este mai lungă; pentru o perioadă de aproximativ 18
luni, simptomatologia caracteristică este candidoza orală, hepatosplenomegalia, parotidita,
pneumonia limfoidă interstiţială; SIDA manifestă se raportează sub vârsta de 24 luni, cu interesare
practic a tuturor organelor: 50-90% dintre copii prezintă anomalii ale sistemului nervos, întârziere
mentală, encefalopatie, neuropatii periferice, microcefalie, atrofie cerebrală; acţiunea directă
virală s-a demonstrat prin izolarea virusului din LCR, prezenţa genomului HIV în ţesutul cerebral,
sinteză intratecală de anticorpi specifici; Cardiomiopatia şi pericardita sunt complicaţii
caracteristice copiilor; complicaţiile renale (sindrom nefrotic, nefrită acută etc.), precum şi cele
gastrointestinale (anorexie, casexie, enterită), tegumentare, cu exantem de tip divers, seboree
sau pulmonare, manifestate prin pneumonie interstiţiala cu limfocite sau pneumonie cu P. carinii
alcătuiesc un tablou complex la care se pot adăuga neoplaziile de tip limfomatos, sarcomul Kaposi
etc.

Markerii de laborator ai infecţiei sunt:

1) depleţia limfocitelor TCD4+, cu creşterea numărului de limfocite TCD8+, cu inversarea

raportului CD4+/CD8+; corelarea dintre numărul de TCD4+ cu severitatea bolii, mai puţin evidentă
decât la adult;

2) hipergamaglobulinemie, IgG sau IgA element de diagnostic pentru copii născuţi din mame
seropozitive;

3) alterări ale răspunsurilor imune de tip celular.

IMUNITATEA INDUSĂ DE HIV

Organismul reacţionează faţă de infecţia HIV, chiar dacă evoluţia finală este exitus-ul. Intensitatea
şi precocitatea răspunsurilor vor influenta însă durata supravieţuirii. Răspunsul umoral este în
general lent, aprănd la 16 luni dupa primoinfecţie, perioadă în care anticorpii sunt nedetectabili,
ce a fost denumită ,,fereastră imunologică”. În majoritatea situaţiilor, ca urmare a perioadei
iniţiale de viremie înaltă şi nivelului crescut de Ag p24, aproximativ la 10-21 zile de la debut, se
produce seroconversia asociată sindromului retroviral acut.

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR

Diagnosticul infecţiei HIV se bazează pe metode serologice. Tehnicile se împart în investigaţii de

triaj (imuno-enzimatice ELISA), de confirmare (imunoamprente, radioimunoprecipitare şi
imunofluorescenţă), de diferenţiere (HIV 1 / 2) şi tehnici rapide de diagnostic.

Testul ELISA

Testul ELISA (enzyme-linked immunosorbent assay) este testul cel mai accesibil şi mai frecvent
folosit. Tehnica foloseşte antigene ale învelişului şi miezului HIV 1 şi HIV 2. Rezultatul se exprimă
în „pozitiv” sau „negativ”. Acest test foloseşte antigene HIV produse prin culturi celulare sau prin
metode moleculare recombinante. Antigenele solubile sunt introduse în godeuri. Anticorpii
pacientului se leagă cu ele specific şi sunt detectate printr-un conjugat format din anticorpi
antiumani de animal, marcaţi enzimatic. Prin adăugarea substratului enzimatic specific împreună

14
cu o substanţă cromogenă, reacţia poate fi vizualizată prin dezvoltarea unei culori măsurabile
spectrofotometric. Rezultatele pot fi interpretate ca pozitive, negative sau la limită (cutoff).

Testul WB este un test de confirmare, cu foarte puţine rezultate fals pozitive. Nu se foloseşte
niciodată înaintea testului ELISA. Rezultatul poate fi pozitiv (caz de infecţie HIV), negativ (fără
infecţie HIV) şi nedeterminat (caz în care se repetă WB la 3 luni).

Testele rapide au o simplitate ce le fac uşor de folosit, chiar de către orice categorie de personal şi
în lipsa unor laboratoare scump echipate.

Testul Western Blot (WB)

Testul Western Blot (WB) permite identificarea individuală a anticorpilor anti-HIV specifici
antigenelor virale. Antigenele sunt separate prin electroforeză şi transferate pe membrane de
nitroceluloză care se incubează cu serul pacientului.

Testele rapide

Testele rapide conţin suspensii microscopice de particule (latex, gelatină, hematii tanate) cuplate
cu antigen viral. Anticorpii din serul testat aglutinează aceste particule care formează un depozit
care poate fi „citit” cu ochiul liber sau la microscop după numai 5 minute. Aceste teste sunt utile
în zone endemice, dacă este necesară rapiditatea în orientarea diagnosticului serologic (nu
necesită echipamente speciale), mai ales dacă sunt efectuate de persoane cu experienţă.

Interpretarea testelor

Singurul marker biologic, care are valoare în supravegherea imunologică a pacienţilor seropozitivi,
este subpopulaţia limfocitară CD4, ce se poate determina cantitativ şi procentual.

Istoria naturală a infecţiei cu HIV are semnificaţie deosebită în interpretarea testelor. Timpul
mediu de la momentul infectant la seroconversie este de 2,1 luni, 95% din pacienţi având
anticorpi la 6 luni de la infectare.

În infecţia acută se produce o replicare virală accentuată, evidenţiată prin nivele mari de ARN viral
plasmatic sau de antigen p24. După infecţia acută, anticorpii devin detectabili şi titrul lor creşte
rapid. Odată răspunsul imun instalat, el rămâne de obicei detectabil toată viaţa.

Creşterea anticorpilor se asociază cu o scădere a nivelului de antigen p24 şi a viremiei

plasmatice. Acestea din urmă vor creşte din nou în fazele tardive ale bolii. Totuşi încărcătura virală
măsurată prin PCR cantitativ poate fi urmărită pe tot parcursul bolii. Replicarea virală are loc în
toate stadiile infecţiei cu HIV.

Diagnosticul infecţiei HIV

Cazul raportat ca infecţie HIV trebuie să întrunească oricare din următoarele criterii: de laborator
sau clinic. Criterii de laborator:

15
 două testări pozitive efectuate cu truse de tip ELISA, la două probe de sânge prelevate
separat, urmate de confirmare cu Western Blot, sau

rezultat pozitiv la oricare din următoarele teste virologice pentru HIV: detectarea acidului
nucleic prin PCR (ADN sau ARN), antigen p24, izolarea HIV (cultură virală).

Criterii clinice (dacă nu sunt întrunite criteriile de mai sus): boli definitorii SIDA la care
diagnosticul a fost stabilit prin criterii de certitudine.

Pentru copiii cu vârsta mai mică de 18 luni, născuţi din mame HIV pozitive, diagnosticul este mai
complex şi nu întotdeauna definitiv:

diagnostic definitiv de infecţie HIV dacă copilul are un rezultat pozitiv, din alt sânge decât
cel din cordonul ombilical, la oricare din următoarele teste virologice pentru HIV: detectarea
acidului nucleic prin PCR (ADN sau ARN), antigen p24, izolarea HIV (cultură virală) sau are o boală
definitorie SIDA.

diagnostic prezumptiv de infecţie HIV dacă copilul nu întruneşte criteriile definitive pentru
infecţia HIV, dar are rezultate pozitive la un singur test virusologic pentru HIV (din cele enumerate
mai sus) – cu excepţia sângelui din cordonul ombilical – şi nu are ulterior teste negative virologice
pentru HIV sau de detectare a anticorpilor anti-HIV.

diagnostic definitiv de neinfectat HIV dacă copilul nu întruneşte criteriile pentru infecţia
HIV, dar are cel puţin 2 teste negative pentru anticorpi anti–HIV din probe separate sau obţinute
la vârstă > 6 luni, sau cel puţin 2 teste virusologice negative din probe separate, amândouă fiind
obţinute la o vârstă > 1 lună, iar cel puţin una dintre ele la vârsta de > 4 luni şi nici un alt semn de
infecţie HIV, clinic sau de laborator (adică nu a avut nici un test virusologic pozitiv, dacă a fost
efectuat, şi nu a avut o boală definitorie SIDA).

diagnostic prezumptiv de neinfectat HIV dacă copilul nu întruneşte criteriile pentru status-
ul definitiv de „neinfectat”, dar care are un test ELISA negativ obţinut la vârsta > 6 luni şi nici un
test virologic pozitiv (dacă a fost efectuat), SAU un test virusologic negativ efectuat la vârsta > 4
luni şi nici un test virusologic HIV pozitiv (dacă a fost efectuat), sau un test virusologic pozitiv cu
cel puţin 2 teste virusologice ulterioare negative, din care cel puţin unul este efectuat la vârsta de
> 4 luni; sau rezultate negative la testul anticorpi anti–HIV, din care cel puţin unul este efectuat la
vârsta de > 6 luni.

diagnostic de infecţie HIV indeterminată dacă nu întruneşte criteriile pentru infecţie HIV
sau criteriile pentru neinfectat HIV (se aplică şi copiilor cu un test de anticorpi anti-HIV pozitiv şi
fără manifestări de boală definitorie SIDA sau cu mame netestate).

DINAMICA INFECŢIEI CELULARE CU HIV

Durata de viaţă a celulelor infectate este de aproximativ 2,2 zile. Turnoverul limfocitelor T
CD4+ este foarte mare, scãderea numãrului acestor celule datorându-se distrugerii lor.
Producerea particulelor HIV este estimatã la 10,3x10 9 virioni/zi. Mai mult de 99% dintre aceştia
sunt produşi de celule infectate în ultimele 1-2 sãptãmâni. Aceste date sugereazã rata foarte mare
a replicãrii virale şi necesitatea intervenirii cât mai rapid cu medicaţia antiretroviralã. Durata de
viaţã a virusului în plasmã este de aproximativ 8 ore. Urmeazã o fazã intracelularã care durezã
aproximativ 21 de ore.Datoritã acestei cinetici de replicare apar mutaţii în genomul viral (10 4 -10
5/zi). În acest fel, la o persoanã infectatã, coexistã milioane de variante HIV (populaţie viralã

16
polimorfã). Ele sunt grupate în patru categorii: variante antigenice, formatoare/neformatoare de
sinciţii, neurotrope/non-neurotrope, rezistente/sensibile la tratament.

TRATAMENTUL ŞI ÎNGRIJIREA HIV

Tratamentul antiretroviral este principalul tip de tratament pentru HIV şi SIDA. Nu este un leac,
dar poate ajuta oamenii să nu se îmbolnăvească de-a lungul multor ani. Tratamentul constă din
medicamente care trebuie administrate în fiecare zi pe parcursul restului vieţii. Pentru o mai buna
inţelegere a modului de acţiune al tratamentului trebuie înteles modul în care HIV acţioneaza
asupra organismului si mecanismul său de reproducere.

Tratamentul

Inhibitorii de intrare ai HIV

Medicamentele ARV folosite pâna acum acţioneaza asupra virusului care a penetrat deja în celula-
gazdă, prin mecanisme ce inhibă enzimele utilizate de HIV pentru replicarea şi multiplicarea sa,
respectiv reverstranscriptaza virală/RT şi polimerazele virale/I.P. În consecinţă, datorită modului
de acţiune, medicaţia ARV se clasifică în:

• - inhibitori de RT, ce conţin două subtipuri, inhibitori nucleozidici/INRT şi inhibitori non-

nucleozidici/ INNRT;

• - inhibitori de polimeraze/IP. La ora actuală sunt în studii clinice sau au intrat pe piaţa
medicamentului o serie de molecule terapeutice care acţionează asupra HIV în afara celulei gazdă,
împiedicând fixarea sa pe receptorii membranari ai gazdei sau blocând fuziunea anvelopei
virusului, cu membrana celulei-gazdă şi intrarea virusului în celula-gazdă. Până acum, din această
clasă se cunosc următoarele tipuri de molecule terapeutice, numite inhibitori de intrare (E.I.):

• - blocanţi ai receptorului CD4;

• - inhibitori ai coreceptorilor HIV, respectiv ai coreceptorului CCR5 şi ai coreceptorului

CXCR4;

• - inhibitorii de fuziune;

• - alţi inhibitori, non-CCR5, non- CXCR4.

Inhibitorii de ataşare

Molecula-prototip BMS-378806

Prezintă, in vitro, o puternică activitate faţă de virusurile R5 si X4 ale subtipului B, dar o activitate
redusă sau absenţa faţăde virusul HIV-2. Studierea sitului de mutageneza directă arată că
respectivul compus leagă specific receptorul CD4 de „buzunarul”gp120. Folosit la macac, prin
administrare intravaginala - ca microbicid - inhibă infectarea limfocitelor T şi în secreţia ţesutului
cervical, ex vivo, iar in vivo asigură o protecţie dacă e aplicat cu 6 ore înainte de administrarea
intravaginală.

17
PRO-542 - un inhibitor de ataşare, aflat în faza a III de studiu, este o combinaţie dintre o proteină
de fuziune şi un Ac monoclonal uman, care se leagă de gp120 prevenind ataşarea env de CD4. Are
un timp 1/2 de 3-4 zile.

Compusul BMS-488043 a redus cu 1 log 10 nivelul plasmatic ARN al HIV- 1, în administrare la

subiecţi naivi, după 10 zile de terapie. Din păcate, pentru obţinerea acestui rezultat, au fost
necesare doze mari: 1.800 mg; din acest motiv studiul a fost oprit.

2.12.2.3 Inhibitorii de post-ataşare

Anticorpii monoclonali (mAb) TNX 355 - o Ig G4- mAb, umanizată, care inhibă intrarea HIV-1 într-
un mod particular, legând domeniul extracelular 2 al CD4 provenind de la maimuţe sau om şi
prevenind, astfel, intrarea postlegare a HIV-1 de CD4. Acest compus ce acţioneaza pe domeniul 1
nu trebuie să interfereze cu funcţia imună de prezentare a antigenului. Datele preliminare asupra
studiului de faza II prezentate la cea de-a 13 Conferinţă privind retrovirusurile şi infecţiile
oportuniste - CROI 2006, relevă următoarele: IC50 al medicamentului a fost de 10-280 ng/ml,
TNX355 părând că nu depinde ca efect de tropismul coreceptorilor pentru HIV. În săptămâna a 9-
a, 3 dintre cei 19 subiecti trataţi au ramas total susceptibili faţă de acest agent, în timp ce ceilalţi
16, experimentaţi ARV, au prezentat o reducere a activităţii drogului cu 19-60%. Au fost izolate
subclonele virale, fiind clasificate în raport cu sensibilitatea la drog. Există un risc de neutralizare a
efectului produs de drog care creşte pe măsura expunerii la acesta.

CAPITOLUL III

18
EPIDEMIOLOGIE

3.1 Evoluţia infecţiei HIV/SIDA în Europa în perioada 2006-2007

La sfârşitul anului 2006 în Europa au fost raportate un număr de 327.068 de cazuri de SIDA din
care peste jumătate erau decedate. Cele 50 de ţări care lucrează cu un sistem naţional de
raportare al cazurilor HIV au declarat în aceeaşi perioadă un număr de 806.258 de cazuri. Întrucât
numărul mare al infecţiilor HIV, a cazurilor SIDA precum şi a deceselor asociate nu sunt în
totalitate raportate, aceste cifre nu pot decât să aproximeze dimensiunile epidemiei. Pe lângă
această stare de fapt, acurateţea sistemelor de raportare variază de la o ţară la alta, comparaţia
fiind dificilă. Se recomandă aşadar luarea în considerare atât a estimărilor bazate pe supraveghere
cât şi pe cazurile raportate. Raportările UNAIDS arată că, la sfârşitul anului 2007, un număr de 2,4
milioane de persoane erau infectate cu virusul HIV în Europa şi în Asia Centrală(1). Prevalenţa HIV
(proporţia numărului de adulţi infectaţi cu virusul HIV) variază de la 0,1% în anumite regiuni ale
Europei centrale pâna la 1% în unele state ale fostei Uniuni Sovietice. În mai multe zone ale
continentului infecţiile HIV în rândul populaţiei heterosexuale prezintă un ritm de creştere
accentuat, femeile reprezentând o proporţie ridicată a numărului de cazuri.

3.1.1 Europa de Vest

La sfârşitul anului 2006 un număr cumulativ de 275.570 de cazuri HIV au fost raportate în 22 de
ţări din partea vestică a Europei. Această cifră este însa doar estimativă, infecţiile HIV nefiind
toate diagnosticate sau raportate, multe persoane necunoscându-şi înca statutul de
seropozitivitate HIV. Pe lângă aceasta, cele trei ţări cu cea mai raspândită rată de infecţie fie nu
fac o raportare completă a tuturor regiunilor (Italia si Spania), fie au început să raporteze de-abia
în anul 2003 (Franţa).Raportarea natională a cazurilor HIV a fost demarată la date diferite, în ţări
diferite, fără să existe statisitici retrospective ale infecţiilor diagnosticate în anii
precedenţi.UNAIDS estima în anul 2005, că cel mai mare numar de persoane infectate cu virusul
imunodeficintei umane (HIV) din Europa de Est traiau în Italia (150.000), în Spania (140.000) şi în
Franta (130.000).

Din cele 25.241 de cazuri nou raportate HIV în regiunea vestică a Europei:

• 54% s-au infectat cu virusul HIV prin contact heterosexual.

• 37% s-au infectat cu virusul HIV prin contact homosexual (MSM).

• 8% s-au infectat cu virusul HIV prin utilizarea de droguri injectabile.

• 35 % erau femei.

Contactul heterosexual reprezintă cea mai frecventă cale de transmitere în rândul populaţiei
din vestul Europei începând cu anul 1999. Acesta cauzează cel mai mare număr de îmbolnaviri HIV
în aproape toate ţările exceptând Germania, Grecia si Olanda unde populatia MSM reprezintă cel

19
mai numeros grup. Transmiterea pe cale heterosexuală predomină chiar şi în Portugalia unde, în
mod special, sunt afectaţi de epidemia HIV utilizatorii de droguri injectabile.

Trendurile incidenţei HIV pot fi analizate în ţările care raportează în mod obişnuit situaţia
HIV. În 13 din cele 23 de ţări din vest datele HIV sunt raportate din 1999. În aceste ţări numărul
cazurilor noi HIV a crescut încet între anii 1999 şi 2001, vârful de aprox.29% înregistrându-se între
anii 2001 şi 2002. De atunci numărul îmbolnăvirilor a crescut de la 6% până la 11% pe an. Totalul
pentru 2006 a fost aprope dublu faţă de 1999.

Creşterea numărului de cazuri de îmbolnăviri din aceste treisprezece ţări provine din
diagnosticările în rândul populaţiilor heterosexuale şi homosexuale. În contrast cu acest fenomen
numărul cazurilor de îmbolnavire la populaţia consumatoare de droguri injectabile a rămas în
mare parte acelaşi.Recent s-a descoperit o creştere importantă a numărului de cazuri raportate în
Marea Britanie.

Datele pentru ţările de unde au apărut primele informaţii privind infecţia HIV/SIDA sunt
disponibile din partea a 16 ţări. Important de reţinut este procentul de 54% de noi cazuri
depistate în anul 2006 având ca provenienţă ţările vest europene 32% fiind de import din Africa
sub-Sahariană.

Supravegherea prevalenţei HIV arată că 10%-20% din populaţia homosexuală (MSM) din vestul
Europei este infectată cu virusul HIV. Prevalenţa la femeile gravide coboară sub 3% în toate ţările.

Ţări vest europene Diagnosticări HIV în 2006(sau 2005) Rata la un million în 2006(sau
2005) Total cumulativ 2006 Prevalenţa HIV la adulţi

Andora 1 14,9 42 -

Austria 435 53,0 3.705 0.3%

Belgia 995 95,3 18.890 0,3%

Danemarca 245 45,0 4.746 0,2%

Finlanda 195 37,1 2.082 0,1%

Franţa 5.750 37,1 20.677 0,4%

Germania 2.718 32,9 29.017 0,1%

Grecia 569 51,1 8.164 0,2%

Islanda 11 37,0 195 0,2%

Irlanda 337 80,0 4.419 0,2%

Israel 336 49,1 4.999 <0,2%

Italia 1.460* 74,4* 6.322* 0,5%

Luxemburg 56 118,9 770 0,2%

Malta 29 71,9 65 0,1%

Monaco - - - -

20
Olanda 1.070 65,4 12.730 0,2%

Norvegia 271 58,4 3.496 0,1%

Portugalia 2.162 205,0 30.366 0,4%

San Marino 2 70,6 57 -

Spania 952* 68,8* 3.182 0,6%

Suedia 377 41,6 7.477 0,2%

Elveţia 757 104,2 29.353 0,4%

Marea Britanie 8.925 148,8 84.816 0,2%

Total 25.241 - 275.570 0,3%

Statisticile SIDA variază din punct de vedere geografic atât în partea de vest cât şi în toata Europa.
În anul 2006 cea mai mare rată de diagnosticări SIDA a fost raportată în Portugalia (65,8 la un
million populaţie) şi în Spania (35,0). Spania, Italia şi Franţa au raportat mai mult de 55.000 de
cazuri SIDA de la debutul epidemiei.

Un număr estimativ de 6.462 de cazuri SIDA au fost diagnosticate în 2006 în vestul Europei.
După o scădere dramatică în anii ’90 (ca urmare a introducerii si răspândirii tratamentului ARV),
incidenţa SIDA a scăzut încet în ultima perioadă. În 2006 s-au raportat cu 41% mai puţine cazuri
faţă de 1999.

Mortalitatea cauzată de SIDA a scăzut de asemenea odată cu răspândirea şi disponibilitatea

terapiei ARV. Cum noile diagnosticări depăşesc numărul de decese, numărul persoanelor care
trăiesc cu SIDA continuă să crească.

3.1.2 Europa Centrală

Un număr total de 1.805 infecţii HIV şi un număr aproximativ de 530 cazuri SIDA au fost raprtate
în zona central europeană în anul 2006. Europa Centrală s-a bucurat de o scădere a epidemiei,
incidenţa cazurilor HIV şi SIDA rămânând scăzută. Cu toate acestea, regiunea prezintă cel mai
mare număr de cazuri SIDA pediatric datorită situaţiei particulare din România.

Ţări Cental europene Diagnosticări HIV în 2006 Rata la un million în 2006 Total
cumulativ 2006 Prevalenţa HIV

Albania 32 10,2 211 <0,2%

Bosnia şi Herţegovina 17 4,3 133 <0,1%

Bulgaria 91 11,9 689 <0,1%

Croaţia 66 14,5 604 <0,1%

21
Cipru 34 40,3 518 <0,2%

Cehia 93 9,1 920 0,1%

Ungaria 81 8,0 1.366 0,1%

Macedonia 17 8,3 96 <0,1%

Muntenegru 4 6,4 68 0,2%

Polonia 750 19,5 10.555 0,1%

România 180 8,3 6.613 <0,1%

Serbia 89 11,8 2.104 0,2%

Slovacia 27 5,0 185 <0,1%

Slovenia 34 17,3 316 <0,1%

Turcia 290 3,9 2.544 <0,2%

Total 1.805 - 26.922 0,1%

3.1.3 Europa de Est

La sfârşitul anului 2006 un număr cumulativ de 503.766 de cazuri HIV a fost raportat de
cincisprezece ţări din fosta Uniune Sovietică. Federaţia Rusă şi-a asumat 73% din aceste cazuri.
Aceste raportări reprezintă doar o mică parte din dimensiunea reală a epidemiei. UNAIDS a
declarat la sfârşitul anului 2005 că un număr aproximativ de 1,5 milioane de oameni infectaţi cu
virusul HIV trăiau în Europa de Est şi în Asia Centrală, din care 940.000 proveneau din Rusia şi
410.000 din Ucraina.

După o creştere vertiginoasă în câţiva ani, numărul noilor diagnosticări HIV a atins vârful în anul
2001 ajungând la puţin sub 100.000. Au urmat apoi scăderi anuale de 39% în 2002 şi de 17% în
2003, urmând din nou o uşoară creştere. Acest proces de scădere s-a datorat reducerii cazurilor
de infectare în rândul utilizatorilor de droguri injectabile. Cu toate acestea, numărul cazurilor
atribuite contactelor heterosexuale continuă să crească – în 2006 numărul raportărilor s-a dublat
faţă de 2002.

Din cele 59.866 de cazuri HIV nou diagnosticate raportate în 2006, numai 60% au fost raportate în
cadrul unui grup de transmitere. Din acestea, 62% reprezentau consumatorii de droguri
injectabile, 37% transmitere pe cale heterosexuala şi mai puţin de 1% reprezentau populaţia
homosexuală (MSM). Ultima cifră nu este, probabil, veridică, cunoscută fiind discriminarea
homofobă ce determină populaţia masculină să nu declare adevărata cale de transmitere în
această zonă a Europei.

Consumul de droguri injectabile s-a raspândit în mod neobişnuit în rândul populaţiei tinere, în
special în rândul tinerilor de sex masculin. UNAIDS estimează că 1% din populaţia Federaţiei Ruse
precum şi din alte parţi ale fostei Uniuni Sovietice consumă droguri pe cale injectabilă. Dată fiind

22
rata mare de infectare prin ace, viaţa sexuală activă a tinerilor, lipsa programelor de prevenire a
transmiterii HIV, precum şi nivelul ridicat de boli transmisibile pe cale sexuală la o mare parte a
populaţiei, o epidemie HIV/SIDA poate deveni oricând de necontrolat.

UNAIDS aproximează că prevalenţa HIV în rândul populaţiei adulte depaşeşte 1% în Estonia,

Ucraina, Moldova şi Rusia.

Ţări est europene Diagnosticări HIV în 2006 Rata la un million în 2006 Total
cumulativ 2006 Prevalenţa HIV la adulţi în 2005

Armenia 66 21,9 429 0,1%

Azerbaijan 242 28,6 965 0,1%

Belarus 733 75,6 7.747 0,3%

Estonia 668 504,2 5.731 1,3%

Georgia276 62,2 1.156 0,2%

Kazakhstan 1.745 117,8 7.402 0,1%

Kyrgyzstan 244 45,8 1.070 0,1%

Letonia 299 130,3 3.631 0,8%

Lituania 100 29,3 1.200 0,2%

Republica Moldova 621 148,0 3.464 1,1%

Federaţia Rusă 39.207 275,1 369.187 1,1%

Tajikistan 204 31,0 710 0,1%

Turkmenistan 0 0,0 2 <0,1%

Ukraina 13.256 288,3 91.057 1,4%

Uzbekistan 2.205 81,7 10.015 0,2%

Total 59.866 - 503.766 0,8%

Este posibil ca în mai multe ţări din partea de est, cazurile SIDA să fie raportate incorect. Din
statisticile disponibile reiese că incidenţa SIDA în partea estică, care înainte era foarte mică, creşte
acum rapid. Numărul diagnosticărilor noi s-a triplat de la 1.781 în 2002 la 6.208 în 2006. Acest
fenomen se produce din cauza creşterii cazurilor în Ukraina care şi-a asumat 75% din toate
cazurile SIDA raportate în Est în ultimii cinci ani.

23
Fig.3.1 Estimări privind decesele datorate SIDA (copii şi adulţi) în cursul anului 2007

Fig.3.2 Estimări privind numărul de copii şi adulţi cu infecţie HIV aflaţi în viaţă la sfârşitul anului
2007

Fig.3.3 Estimări privind numărul de copii şi adulţi nou infectaţi cu HIV în anul 2007

PARTEA A II-A

CAPITOLUL IV

METODOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Toate metodele de diagnosticare au fost realizate la Institutul de Boli Infecţioase „Prof.Dr. Matei
Balş”.

Diagnosticul de laborator al infecţiei HIV se bazează pe detectarea anticorpilor anti-HIV. La 90-

95% persoane infectate anticorpii anti-HIV sunt produşi de obicei în primele 3 luni după infectare,
la 5-9% - în decurs de 6 luni, la 0,5-1% - mai târziu. Cel mai timpuriu anticorpii pot fi detectaţi la 2
săptămâni după infectare. La stadiile terminale ale SIDA titrul anticorpilor poate fi foarte scăzut,
dispărând complet.

Scopurile testărilor sunt:

Asigurarea inofensivităţii hemotransfuziei şi transplantaţiei;

Diagnosticul infecţiei HIV/SIDA;

24
 Supravegherea epidemiologică a infecţiei HIV/SIDA şi profilaxia ei în teritoriu.

Metodologia clasică a diagnosticării serologice include două etape. În prima etapă, numită «etapa
de screening», sunt detectaţi anticorpii specifici anti-HIV generali, folosindu-se testele
imunoenzimatice ELISA (Enzime-linked imunosorbent assay). La cea de a doua etapă, numită
confirmativă, sunt depistaţi anticorpii specifici anti-HIV1 sau anti-HIV2 la fiecare proteina virotică
aparte în testul Western Blot, mai rar - prin alte metode. Spectrul acestor anticorpi serveşte ca
bază pentru concluzia referitoare la infecţia cu HIV.

Investigaţiile de screening şi de confirmare la infecţia HIV/SIDA se realizează de către laboratoare

şi secţii de diagnosticare a infecţiei HIV acreditate, în care sunt asigurate condiţii necesare pentru
efectuarea calitativă a diferitor genuri de activitate privind testarea eşantioanelor sanguine,
organizarea măsurilor antiepidemice şi respectarea tehnicii securităţii. Factorii care influenţează
asupra calităţii lucrului sunt: corespunderea încăperilor genului de activitate şi volumului
investigaţiilor; prezenţa condiţiilor de organizare lucrului lipsit de riscurile unei infecţii a
personalului; completarea cu cadre calificate de specialişti; aprovizionarea cu aparatele necesare,
cu preparate diagnostice; corectitudinea metodică a efectuării tehnice a investigaţiilor; controlul
intern şi extern al calităţii; evidenţa strictă a documentaţiei de laborator.

1. Planificarea laboratoarelor şi secţiilor de diagnosticare a HIV/SIDA şi măsurile de protecţie

pentru efectuarea procedurilor de testare a sângelui

Laboratoare şi secţii de diagnosticare a infecţiei HIV/SIDA se organizează în conformitate cu

documentele directive în vigoare, asigurându-se respectarea regimului antiepidemic, tehnicii
securităţii şi măsurilor de dezinfecţie şi sterilizare.

2. Personalul şi calificarea specialiştilor

Statele de personal se constituie din următoarele unităţi: şef de laborator, medici-laboranţi,

laboranţi şi infirmiere. În laboratoarele cu volum mare de investigaţii (peste 10 mii analize lunar)
poate fi introdusă funcţia de registrator medical.

Pregătirea specialiştilor la locul de muncă include problemele privind regimul antiepidemic şi

tehnica securităţii la efectuarea investigaţiilor la SIDA, metodele de diagnostic de laborator al
infecţiei HIV/SIDA aplicate în laboratorul dat, corespunzător, lucrul cu dosarele etc. Specialistul
poate se lucreze de sine stătător după studierea aprofundată a metodelor de lucru şi însuşirea
practică a măsurilor de asigurare a inofensivităţii. Fiecare lucrător al laboratorului activează în
corespundere cu sarcinile şi obligaţiile de funcţie aprobate.

3. Dotarea cu aparataj şi utilaj necesar

Laboratoare şi secţii de diagnosticare a HIV/SIDA se dotează cu două spectrofotometre, dozatoare

automate mono- şi multicanale de diferit volum, aparate de spălare a plăcilor (eprubetelor),
termostate, frigidere, autoclavă, dulap de sterilizare etc. Toate aparatele se ţin sub supraveghere
tehnică de către specialiştii corespunzători şi sunt periodic verificate. Pentru protejarea de
ardere, ieşirea din funcţie a pieselor electronice ale aparatelor, precum şi în scopul excluderii
varierii indicilor aparatelor de măsurare, alimentarea cu energie electrică trebuie să fie
permanentă. Se interzice de a utiliza aparatele fără priză la pământ.

3.1. Spectrofotomentrele pentru analiza imunoenzimatică trebuie să fie verificate regulat. Piesele
optice ale aparatului trebuie menţinute curate, fără urme de picături şi stropi. Pentru a asigura
exactitatea măsurărilor, înainte de folosirea fotometrului este necesar a controla

25
reproductibilitatea indicilor densităţii optice prin citirea plăcii curate special predestinate pentru
aceasta, şi de a compara datele obţinute cu datele măsurătorilor anterioare.

3.2. Dozatoarele automate sunt instrumentele de bază, deoarece orice incorectitudine

influenţează nefast asupra rezultatelor. Setul dozatoarelor trebuie să corespundă diapazonului de
cercetări şi să fie întărit după specialistul corespunzător. Ele sunt supuse verificării anuale şi
calibrării lunare prin măsurarea la balanţa analitică a volumului de apă distilată, în corespundere
cu descrierea procedurii de calibrare din instrucţiunea dozatorului. În timpul efectuării
investigaţiilor fiecare operaţiune cu folosirea dozatorului să fie controlată vizual pentru de a ne
asigura că nu sau comis greşeli la măsurarea volumului serului de sânge sau reactivului (de
exemplu, în legătura cu fixarea slabă a conului, pătrunderea în con a bulelor de aer etc.).

3.3. Aparatajul pentru spălare. Spălarea insuficientă şi necalitativă a plăcii poate conduce la
colorarea nespecifică a conţinutului godeurilor cu obţinerea unor rezultate falspozitive.
Spălătoarele necesită o deservire profilactică oportună pentru a asigura calitatea spălării. După
terminarea lucrului, pentru a evita depunerea sărurilor din soluţiile-tampoane folosite şi pentru a
exclude obturarea canalelor capului de spălare spălătorul trebuie să fie spălat zilnic şi intensiv cu
apa distilată. Uniformitatea spălării poate fi verificată prin folosirea substanţelor colorante.

4. Pregătirea probelor de sânge pentru investigare la reacţia ELISA

4.1. Recepţia probelor de sânge se efectuează de către departamentul de triere al

laboratorului.Probele trebuie să fie colectate şi transportate în mod corespunzător normelor.

Personalul triere controlează:

Corectitudinea completării formularului de însoţire, prezenţa datelor necesare despre

persoanele examinate, data colectării sângelui;

Corespunderea cantităţii şi numerotaţiei probelor sanguine datelor corespunzătoare din

formularele de însoţire;

Corespunderea termenului de păstrare a probelor sanguine cerinţelor în vigoare;

Calitatea probelor: lipsa creşterii bacteriene, hemolizei pronunţate, hilozei, volumul

necesar (nu mai puţin de 2,5-3 ml de ser).

4.2. Rebutul. Se trec la rebut eşantioanele de sânge cu termenul expirat, cu creştere

bacteriană, hemoliză şi hiloză pronunţată, cu numere incorecte şi scrise neclar, probele care nu
sunt indicate în formulare şi în alte cazuri de necorespundere a calităţii cerinţelor pentru
efectuarea investigaţiei la testul ELISA. Încălcările depistate se aduc la cunoştinţa medicului-
laborant care înregistrează cazul de rebut în registru şi pregăteşte informaţia corespunzătoare
pentru conducătorul instituţiei medicale respective .

4.3. Înregistrarea. Fiecare lot de sânge însoţit de un formular de însoţire în două exemplare .
Numărul şi data înregistrării se indică pe ambele exemplare, pe fiecare foaie şi pe eprubete.
Primul exemplar se păstrează în registrul corespunzător, iar al doilea se eliberează instituţiei
respective cu rezultatul investigaţiei.

Loturile înregistrate ale probelor sanguine se instalează în suport cu 96 de godeuri, luând în

considerare amplasarea probelor de control.

26
5. Principiile de bază ale efectuării şi evaluării reacţiei imunoenzimatice

Pentru efectuarea investigaţiilor la anticorpi anti-HIV sunt utilizate preparate diagnostice de

calitate înaltă (cu indicele de sensibilitate, specificitate etc.) înregistrate în republică în modul
stabilit, în limitele termenului de expirare. Se interzice aplicarea testelor expres şi «dot» pentru
investigaţia probelor de sânge la anticorpi anti-HIV.

5.1. Efectuarea reacţiei ELISA. Reacţia ELISA se efectuează de către laborant, în unele cazuri - de
către medic. Lucrul se îndeplineşte sub controlul medicului care va evalua reacţia. Lucrul se începe
cu completarea raportului «Indicele densităţilor optice în reacţia imunoenzimatică la anticorpi
anti-HIV». În fiecare pătrat se înscrie numărul corespunzător al serului cercetat. La înregistrarea
numerelor serurilor laborantul controlează din nou calitatea fiecărei probe şi, la necesitate,
împreună cu medicul trece la rebut probele necalitative.

În fiecare raport se indică: denumirea preparatului diagnostic, lotul, producătorul, termenul

expirării, numele laborantului, numărul reacţiei şi data efectuării.

Toate etapele reacţiei se efectuează în strictă corespundere cu instrucţiunea la trusă. Este

necesar de a urmări temperatura în salonul de lucru şi în termostat, corectitudinea pregătirii
reactivelor şi diluării probelor sanguine, de a respecta strict termenul de incubaţie la diferite
etape, numărul spălărilor plăcii etc. Cu o atenţie deosebită se efectuează procedura de
transferare a serurilor sanguine în godeurile corespunzătoare ale plăcii, evitând păşirea unor
godeuri sau distribuţia dublă a eşantioanelor într-un godeu. Este necesar de a lucra cu atenţie cu
dozatoarele automate, evitând stropirea componentelor şi nimerirea picăturilor mici în godeurile
vecine. Se interzice folosirea reagenţilor din alte loturi de preparate diagnostice, mai ales din
preparate de alt tip.

În salonul ELISA se interzice prezenţa persoanelor străine, întreţinerea conversaţiilor în timpul

efectuării reacţiei la toate etapele, distragerea atenţiei lucrătorului, convorbirile la telefon etc.

După terminarea reacţiei, se efectuează citirea plăcii prin măsurarea indicilor densităţii optice
la spectrofotometru.

5.2. Evaluarea reacţiei ELISA. Reacţia imunoenzimatică este evaluată de către medic, care
verifică corespunderea indicilor de control cerinţelor instrucţiunii la trusa folosită şi apreciază
activitatea reacţiei. Iniţial, reacţia fiecărui ser este evaluată vizual după prezenţa coloraţiei
godeului, ulterior, în mod obligatoriu - după indicii densităţii optice indicate de spectrofotometru.

5.3. Evaluarea reacţiei serurilor sanguine cercetate. Reacţia poate fi evaluată ca pozitivă,
suspectă sau negativă, în corespundere cu cerinţele instrucţiunii la test-sistema aplicată. În cazul
când în instrucţiune lipseşte indicaţia despre «zona gri» (zona de reacţionare suspectă), ea se
apreciază cu 20-30% mai puţin decât cut off (pentru test-sistemele de tip concurent -
corespunzător mai mult, decât cut off). Probele testate care se referă la «zona gri» se evaluează
ca suspecte şi se supun testării repetate în test-sistema de alt tip.

5.4. Înregistrarea rezultatelor investigaţiei şi eliberarea lor. Rezultatele investigaţiilor probelor

iniţiale, precum şi a celor repetate, se înscriu de către medic în registrul corespunzător,
indicându-se metoda şi data efectuării investigaţiei şi se semnează. La probele care au reacţionat
pozitiv, se indică tipul test-sistemei şi coeficientul reactivităţii (raportul DOser/cut off sau pentru
test-sisteme de tip concurent - cut off/ DOser).

27
 Rezultatul probelor sanguine nereactive (negative) se eliberează instituţiei respective. Se
foloseşte exemplarul doi al îndreptării sau formularul individual «Rezultatul cercetării sângelui la
anticorpi anti-HIV». Rezultatele negative, în mod obligatoriu, se confirmă prin aplicarea ştampilei
laboratorului. În afară de datele despre persoana testată, în formular se indică laboratorul care a
efectuat cercetarea, numărul de înregistrare, data primirii şi eliberării rezultatului, tipul virusului
la care a fost efectuată investigaţia. Rezultatul se semnează de către şeful de laborator.

6. Modul de lucru cu probele sanguine ELISA-pozitive şi suspecte la anticorpi anti-HIV

Toate probele de sânge cu rezultat pozitiv şi suspect la testarea iniţială în ELISA se înregistrează
în «Registrul de evidenţă a investigaţiilor repetate la anticorpi anti-HIV a probelor sanguine cu
reacţia ELISA pozitivă şi suspectă» (Anexa nr.6).

Schema testării probelor de sânge la anticorpi anti-HIV este indicată în Anexa nr.7.

6.1. Dacă eşantionul testat, cu reacţia ELISA iniţial pozitivă sau suspectă, aparţine donatorului
de sânge sau altui material biologic, atunci, după prima testare, instituţia corespunzătoare (centre
şi secţii de transfuzie a sângelui, colectare a ţesuturilor etc.) i se adresează o nota telefonică
referitoare la reţinerea rezultatului testării la anticorpi anti-HIV. În ea se indică informaţia despre
donator, data colectării sângelui, numărul şi data înregistrării.

6.2. Dacă eşantionul aparţine unei persoane din alt contingent, în formularul de eliberare a
rezultatului se indică reţinerea rezultatului testării la anticorpi anti-HIV.

6.3. Serurile sanguine cu reacţia ELISA pozitivă sau suspectă obţinută la testarea iniţială, se
supun ulterior cercetării după schema următoare:

6.3.1. Serul se testează prin metoda ELISA în test-sistema de alt tip. Dacă serul reacţionează
iarăşi pozitiv sau suspect, atunci el se evaluează ca ELISA-pozitiv sau suspect.

6.3.2. Dacă la testarea repetată serul reacţionează negativ, el se supune pentru a treia oară
testării prin metoda ELISA în test-sistema de alt tip. Dacă serul reacţionează din nou pozitiv sau
suspect, atunci el se evaluează ca ELISA-pozitiv sau suspect. Dacă la testarea a treia, ca şi la cea de
a doua, serul reacţionează negativ, atunci acesta se evaluează ca negativ la anticorpi anti-HIV şi
acest rezultat se eliberează instituţiei corespunzătoare. Dacă eşantionul donatorului de sânge
(ţesut) la prima testare reacţionează slab pozitiv sau suspect, iar la a doua şi la a treia testare
negativ, atunci medicul laboratorului recomandă de a trece sângele donat pentru pregătirea
preparatelor în tehnologia producerii cărora se prevede prelucrarea materiei prime ce garantează
distrugerea particulelor virusului HIV (prelucrarea termică, alcool etilic etc.).

6.3.3. Eşantioanele sanguine cu reacţia ELISA iniţial pozitivă sau suspectă se stochează la
temperatura -200C şi se păstrează până la definitivarea rezultatului testării la HIV/SIDA a
pacientului dat. Instituţiei medicale corespunzătoare i se transmite următoarea informaţie:
«Rezultatul investigaţiei sângelui la anticorpi anti-HIV se reţine». În acest caz, se solicită proba a
doua de sânge.

6.3.4. Probele secundare se înregistrează conform ordinii stabilite. În afară de aceasta, în

«Registrul de evidenţă a investigaţiilor repetate la anticorpi anti-HIV a probelor sanguine cu

28
reacţia ELISA pozitivă şi suspectă» se indică «Proba a doua» (a treia, a patra) şi adresa probelor
anterioare. Testarea lor la anticorpi anti-HIV se efectuează de două ori în test-sisteme de diferit
tip. La obţinerea rezultatului pozitiv/suspect ele se testează în testul de confirmare. Obţinerea
rezultatului negativ la eşantioanele care aparţin persoanelor cu reacţia ELISA înalt pozitivă la
proba iniţială denotă că prima şi cea de a doua probă aparţin diferitor persoane. E necesar de a
exclude comiterea oricărei greşeli la diferite etape de lucru, începând cu colectarea sângelui şi la
toate etapele ulterioare. La necesitate se solicită proba a treia de sânge de la persoana dată şi din
nou se testează în testul ELISA nu mai puţin de două ori în test-sisteme de diferit tip.

6.3.5. Proba a doua se solicită printr-o scrisoarea de serviciu pe numele conducătorului

instituţiei medicale corespunzătoare.

6.3.6. Eşantioanele de sânge ELISA-pozitive se stochează la temperatura -200C (în congelator) şi

se transportă de urgenţă în laboratorul de referinţă pentru investigaţia de confirmare.

7. Efectuarea investigaţiilor confirmative

7.1. Investigaţiile confirmative ale probelor de sânge cu reacţia ELISA pozitivă se efectuează prin
metoda Western Blot. Se aplică preparate cu sensibilitate sporită şi specifice produse de către
firme prioritare pe piaţa internaţională şi aprobate de Ministerul Sănătăţii.

7.2. Reacţia Western Blot se efectuează de către medic conform instrucţiei preparatului şi se
evaluează de către şeful laboratorului şi medicul-laborant. Datele despre persoana examinată în
testul confirmativ se înregistrează în «Registrul de evidenţă a rezultatelor investigaţiei probelor
sanguine la anticorpi anti-HIV în testul de confirmare». Înainte de cercetare serul sanguin se
supune centrifugării la 1000 rot./min. timp de 5 min. După terminarea reacţiei şi uscarea
completă stripurile diagnostice se păstrează permanent într-o pungă protectoare din polietilenă,
la care se anexează raportul reacţiei. Consecutivitatea procedurilor şi condiţiile de efectuare
tehnică a reacţiei sunt la fel ca şi pentru reacţia ELISA (p. 5.1.).

7.3. La obţinerea rezultatului pozitiv în testul de confirmare a infecţiei HIV, şeful de laborator
prezintă informaţia respectivă superiorului său pe profil. Rezultatele investigaţiei probelor
sanguine în testul de confirmare îndreptate din laboratoarele zonale se prezintă confidenţial
şefului de laborator. Prezentarea informaţiei la instituţia medicală teritorială, la policlinica de la
locul de domiciliu, de asemenea, la instituţiile profilactice şi antiepidemice se efectuează de către
specialiştii de profil epidemiologic.

8. Particularităţile efectuării investigaţiei eşantioanelor sanguine ale donatorilor

La testarea la anticorpi anti-HIV a sângelui donat fiecare specialist trebuie să tină cont de
posibilitatea obţinerii unor rezultate fals-negative în reacţia ELISA, determinate de «fereastra
serologică», de unele greşeli în lucru etc. Transfuzia sângelui infectat duce în mod inevitabil la
infectarea recipientului. De aceia, investigaţiile sângelui donat la toate etapele se efectuează cu
precauţie şi atenţie deosebită de către un specialist cu experienţă de lucru. La evaluarea reacţiei
ELISA trebuie să se acorde atenţie nu numai la probele pozitive sau suspecte, dar şi la cele cu

29
reacţie sporită după indicele DO. Responsabilitatea înaltă pentru rezultatul eliberat al investigării
sângelui donat este justificat de unele particularităţi în procesul efectuării, evaluării reacţiei şi
eliberării rezultatului final.

8.1. Investigaţia eşantioanelor sanguine ale donatorilor la anticorpi anti-HIV se efectuează în

ziua primirii acestora. În cazul transportării probelor la sfârşitul zilei de lucru, investigaţia se
efectuează a doua zi dimineaţa. Probele sanguine ale donatorilor de plasmă se investighează în
primele ore după colectare. La necesitate în scopul asigurării operativităţii cercetării sângelui
donat, lucrul în laborator se organizează în 1,5-2 ture (dacă sunt angajate două sau mai multe
brigăzi de specialişti). Rezultatele investigaţiilor la probele cu reacţia negativă se eliberează de
către medic după terminarea reacţiei şi, în mod operativ, se transmit prin nota de telefon.

8.2. Laboratorul (secţia) de diagnosticare a HIV/SIDA informează instituţiile de transfuzie a

sângelui despre rezultatele investigaţiei sângelui donat în ziua primirii probelor de sânge, dar nu
mai târziu de 24 ore din momentul primirii. La necesitatea repetării investigaţiei, rezultatul final se
transmite nu mai târziu de 48 ore din momentul primirii probei (în zilele de odihnă - 72 ore).

8.3. Proba repetată a donatorului se solicită din instituţia de hemotransfuzie corespunzătoare

sau din policlinica teritorială.

9. Variantele de bază de reacţionare a probelor de sânge la investigaţia la anticorpi anti-HIV

Rezultatul investigaţiei a două sau a mai multor probe de sânge de la acelaşi pacient serveşte
drept bază pentru formularea concluziei despre infectarea lui sau reacţia fals-pozitivă la
investigaţia iniţială. În acest caz pot exista variante care determină tactica ulterioară de lucru cu
pacientul:

9.1. Probele unu şi doi sunt ELISA pozitive, reacţia în Western Blot, de asemenea este pozitivă.
Se formulează concluzia despre infectare cu HIV. Dacă pacientul este donator, el este exclus
definitiv din panelul donatorilor.

9.2. Probele unu şi doi sunt ELISA pozitive, reacţia în western blot este negativă. Reacţia poate
fi evaluată ca fals-pozitivă, determinată de reacţionarea nespecifică sau ca reflectare a titrului mic
de anticorpi anti-HIV, care este caracteristic pentru stadiile precoce şi finale ale infecţiei, la
seroconversia întârziată etc. Pacientul se retestează la anticorpi anti-HIV peste 6 luni, dar, în caz
că este donator, sângele donat se trece la rebut, donatorul se exclude din panelul de donări pe
acest termen. La obţinerea rezultatului negativ la investigaţia probei repetate, peste 6 luni
laboratorul prezintă concluzia despre absenţa anticorpilor anti-HIV în sânge. La obţinerea
rezultatului ELISA pozitiv şi negativ în testul de confirmare rezultatul testării pacientului se
evaluează ca falspozitiv în ELISA. El se exclude definitiv din panelul donatorilor şi se ia în evidenţă
de către medicul specialist.

9.3. Proba sanguină iniţială reacţionează pozitiv la cercetarea în mai multe teste ELISA cu indicii
DO foarte înalţi, iar proba a doua e negativă în două teste de tip diferit. Se exclude orice greşeală
la colectarea sângelui, întocmirea documentelor de însoţire şi înregistrarea lor, la diverse etape
de efectuare a investigaţiei deoarece aceste două eşantioane provin de la 2 persoane diferite.

30
10. Controlul calităţii investigaţiilor de laborator la infecţia HIV

Controlul calităţii investigaţiilor la anticorpi anti-HIV include controlul intern şi extern. Calitatea
controlului intern se asigură prin crearea condiţiilor necesare pentru efectuarea investigaţiilor,
corectitudinea funcţionării aparatajului şi utilajului, respectarea regimului de temperatură,
calificarea specialiştilor, calitatea probelor sanguine destinate pentru cercetare etc. Controlul
intern, de asemenea, include şi investigaţia martorilor de control din test-sistemele aplicate cu
respectarea strictă a cerinţelor evaluării activităţii reacţiei, specificitatea şi alţi parametri ai
calităţii test-sistemelor. Efectuarea controlului intern al calităţii lucrului întră în funcţia şefului de
laborator şi celorlalţi specialişti.

11. Greşelile de bază comise la efectuarea investigaţiilor de laborator la infecţia HIV/SIDA

Fiecare lucrător al laboratorului trebuie să cunoască greşelile de bază care pot fi comise la
efectuarea investigaţiilor la infecţia HIV, ceea ce va permite evitarea lor şi va spori nivelul calităţii
lucrului. Aceste pot fi:

Greşelile comise la înregistrarea probelor de sânge, la întocmirea raportului «Indicii

densităţii optice în reacţia imunoenzimatică la anticorpi anti-HIV», la trecerea serului dintr-o
eprubetă în alta;

Calitatea insuficientă a probei sanguine: expirarea termenului de păstrare, creşterea

bacteriană, hemoliza pronunţată etc.;

păşirea peste unele godeuri sau distribuirea dublă a eşantioanelor într-un godeu;

Contaminarea încrucişată din cauza stropirii la distribuirea serurilor şi reagenţilor la

manipularea neglijentă dozatorului;

Greşelile la dizolvarea serului cercetat;

Vătămarea reactivului captor în faza solidă (suprafaţa godeului plăcii) cu conul la

manipularea neglijente a dozatorului a capului de spălare;

Greşeli la evaluarea DO şi notarea rezultatelor în registre;

Funcţionarea nesatisfăcătoare a spălătorului şi, ca rezultat, spălarea insuficientă a unor

barete sau a plăcii în întregime.

În cazul comiterii unor greşeli în lucru, specialistul trebuie să anunţe în mod obligatoriu şeful
laboratorului pentru a lua măsuri de evitare a acestora.

31
 Aşadar, efectuarea calitativă a investigaţiilor la infecţia HIV/SIDA impune fiecărui specialist
elaborarea şi acumularea cunoştinţelor şi experienţei practice, care garantează atât securitatea
personală, cât şi îndeplinirea obligatorie a tuturor cerinţelor şi educaţia la personalul laboratorului
a responsabilităţii pentru lucrul îndeplinit.

Dotarea tehnică a laboratorului cuprinde o Linie ELISA STAT-FAX - AWARENESS compusă din:

• Cititor de stripuri 303+

• Cititor de placa 2100

• Cititor de placa 3200

• Spălător 2600

• Agitator/Incubator 2200

Microstrip Reader 303 (Cititor de stripuri ELISA)

Caracteristici tehnice

Cititorul de stripuri ELISA este un sistem fotometric compact, controlat de un microprocesor,

destinat citirii şi calculării rezultatelor testelor, care se citesc în stripurile cu godeuri.

Aparatul citeşte mono sau bicromatic, la următoarele lungimi de unda :

• Standard : 405, 450, 492, 630 nm

• 6-VIS : 405, 450, 492, 545, 600 si 630 nm

• 6-UV : 340, 405, 450, 492, 545 si 630 nm

Cititorul de stripuri ELISA acceptă toate tipurile de stripuri, indiferent de forma fundului
godeurilor (plată sau rotundă).

Pe lingă citirea absorbanţei, aparatul mai oferă:

• Memorie programabilă pentru cel putin 50 de teste

• Curbele de calibrare pot fi stocate în memorie şi de asemenea tipărite.

• Calculele de baza, inclusiv câteva ecuaţii cu unul sau mai multe puncte, sunt stocate în
memoria permanentă.

Aparatul poate efectua următoarele tipuri de citiri : modul absorbanţă, calibrare într-un singur
punct, cut-off, calibrare în puncte multiple şi cele mai adecvate determinări pentru funcţiile
lineare şi cvadruple.

Caracteristicile aparatului includ :

• Capacitatea de a localiza controalele pozitiv şi negativ cu ajutorul tastaturii.

• Posibilitatea de a introduce valoarea cut-off pozitiv si negativ pentru interpretarea

automată a rezultatelor.

• Posibilitatea de a opri citireaîn orice godeu.

• Capacitatea de a trasa şi edita curbe (cu multiple puncte).

32
• Dimensiuni: 23 x 30 x 8 cm

Microplate Reader 2100 (Cititor de placă ELISA)

Caracteristici tehnice

Cititorul de placă ELISA 2100 este un sistem fotometric compact, controlat de un microprocesor,
destinat citirii şi calculării rezultatelor testelor, care se citesc în plăcile cu godeuri.

Aparatul citeşte mono sau bicromatic, la următoarele lungimi de undă :

• Standard : 405, 450, 492, 630nm

• 6-VIS : 405, 450, 492, 545, 600 si 630 nm

• 6-UV : 340, 405, 450, 492, 545 si 630 nm

Cititorul de placă ELISA foloseşte microplăci standard, indiferent de forma fundului godeurilor
(plată sau rotundă).

Aparatul poate fi programat săcitească fie pe direcţia cu 12 godeuri, fie pe direcţia cu 8 godeuri.

Pe lângă citirea absorbanţei, aparatul mai oferă:

• Memorie programabilă pentru cel puţin 50 de teste

• Curbele de calibrare pot fi stocate în memorie şi de asemenea tipărite.

• Calculele de bază, inclusiv câteva ecuaţii cu unul sau mai multe puncte, sunt stocate în
memoria permanentă.

Aparatul poate efectua următoarele tipuri de citiri : modul absorbanţă, calibrare într-un singur
punct, cut-off, calibrare în puncte multiple şi cele mai adecvate determinări pentru funcţiile
lineare şi cvadruple.

Caracteristicile aparatului includ :

• Capacitatea de a localiza controalele pozitiv şi negativ cu ajutorul tastaturii.

• Posibilitatea de a introduce valoarea cut-off pozitiv şi negativ pentru interpretarea

automată a rezultatelor.

• Opţiuni pentru citirea automată a blank-ului.

• Posibilitatea de a opri citirea în orice godeu.

• Capacitatea de a trasa şi edita curbe (cu multiple puncte).

Aparatul este prevăzut cu un mixer având viteza constantă şi timpul dedicat omogenizării,
programabil.

Dimensiunile aparatului : 43 x 37 x 18 cm (13,7 kg).

Microplate Reader 3200 (Cititor de placă ELISA)

Caracteristici tehnice

33
Cititorul de placă ELISA 3200 este un sistem fotometric compact, controlat de un microprocesor,
destinat citirii şi calculării rezultatelor testelor, care se citesc în plăcile cu godeuri.

Aparatul citeşte mono sau bicromatic, la următoarele lungimi de undă :

• Standard : 405, 450, 492, 630nm

• 6-VIS : 405, 450, 492, 545, 600 si 630 nm

• 6-UV : 340, 405, 450, 492, 545 si 630 nm

Cititorul de placă ELISA 3200 foloseşte microplăci standard, indiferent de forma fundului
godeurilor (plată sau rotundă).

Aparatul poate fi programat să citească fie pe direcţia cu 12 godeuri, fie pe direcţia cu 8 godeuri.

Pe lângă citirea absorbanţei, aparatul mai oferă:

• Memorie programabilă pentru cel puţin 100 de teste

• Curbele de calibrare pot fi stocate în memorie şi de asemenea tipărite.

• Calculele de baza, inclusiv câteva ecuaţii cu unul sau mai multe puncte, sunt stocate în
memoria permanentă.

Aparatul poate efectua următoarele tipuri de citiri : modul absorbanţă, calibrare într-un singur
punct, cut-off, calibrare în puncte multiple şi cele mai adecvate determinări pentru funcţiile
lineare şi cvadruple.

Caracteristicile aparatului includ :

Capacitatea de a localiza controalele pozitiv şi negativ cu ajutorul tastaturii.

Posibilitatea de a introduce valoarea cut-off pozitiv şi negativ pentru interpretarea automată a

rezultatelor.

Opţiuni pentru citirea automată a blank-ului.

Posibilitatea de a opri citirea în orice godeu.

Capacitatea de a trasa şi edita curbe (cu multiple puncte).

Aparatul este prevăzut cu un mixer având viteza constantă şi timpul dedicat omogenizării,
programabil.

Dimensiunile aparatului : 43 x 37 x 18 cm (13,7 kg).

Automatic Washer 2600 (Spălător automat)

Caracteristici tehnice

Parametrii procesului de spălare (volumul de lichid, timpii de spălare, numărul de rânduri,tipul de

placă, direcţia de spălare) pot fi programaţi cu ajutorul tastaturii.

Permite programarea a 50 protocoale de lucru, 6 protocoale fiind pre-programate de producător.

34
Direcţia pe care se efectuează spălarea este opţională, fie pe latura cu 12 godeuri, fie pe latura cu
8 godeuri.

Nu necesită ajustări suplimentare spălătorul realizând calibrare automată, aliniere automată şi

detectare automată a ultimului godeu .

Aparatul efectuează automat, la fiecare 8 ore de neutilizare, o spălare de întreţinere în scopul

împiedicării uscării soluţiei de spălare şi formării depozitelor de săruri.

Rezervorul pentru reziduuri este prevăzut cu un senzor care semnalizează umplerea.

Dimensiunile aparatului : 39 x 34 x 19 cm (10 kg).

Incubator/Shaker 2200 (Incubator/Agitator)

Este un aparat compact şi uşor de utilizat având posibilitatea de a incuba/agita 2 plăci cu 96

godeuri.

Caracteristici tehnice

• Incubator

o Domeniu temperatura : ambient la 40 ºC

o Rezolutie : 0,1ºC

o Timp de încalzire: 15 minute,afişează temperatura pe ecran

• Agitator

o Viteza : de la 575 la 1500 rpm

o Funcţionează continuu sau intermitent

Dimensiunile aparatului : 26 x 26 x 10 cm (5,7 kg).

Linie ELISA automată BRIO, SIRIO S cu cititor separat - SEAC-RADIM

Caracteristici tehnice:

• Sistem deschis

• Operează simultan pe 4 plăci, cu capacitate maximă de 120 probe pe un ciclu şi 384 teste.

• Funcţiile de: diluţie, dispersie, incubare şi spălare sunt controlate soft

• Sistem de detecţie lichid: capacitiv

• Cititorul de placă SIRIO S este separat

• Durata citirii unei plăci monocromatic este de 3 secunde

• Elaborarea citirii datelor în concentraţii în funcţie de formula de extrapolare: linear, cubic,

log-logit

35
• 5 filtre interferenţiale: 405, 450, 492, 540, 620 nm cu posibilitate de extindere până la 8
filtre interferenţiale .

REZULTATE ŞI DISCUŢII

Primul caz de SIDA la adult in Romania a fost al unui homosexual de 45 de ani, insotitor de vagon
de dormit, descoperit in Bucuresti, la Spitalul de Boli Infectioase Colentina, actualmente Institutul
de Boli Infectioase "Prof. Dr. Matei Bals" în anul 1985.

În România între anii 1985-2008 au fost diagnosticaţi cu HIV/SIDA 15.633 de pacienţi dintre care
9.780 erau copii cu vârsta cuprinsă între 0 şi 14 ani la data diagnosticului, iar 5.853 aveau peste 14
ani.În România numărul total al deceselor cauzate de SIDA este de 5.402, iar cel al pacienţilor
HIV/SIDA aflaţi în viaţa este de 9.669.De-a lungul timpului au fost pierduţi din evidenţă 562 de
pacienţi.

Între anii 1992-2008 au fost înregistrate 4.322 de cazuri noi, dintre care 2.041 erau copii, iar 2.281
adulţi.Se poate observa scăderea semnificativă a numărului de noi cazuri faţă de perioada 1985-
2008 (6.989 cazuri).

TOTAL HIV/SIDA (CUMULATIV 1985-2008) DIN CARE: 15.633

Cazuri HIV/SIDA copii (0-14 ani la data diagnosticului) 9.780

Cazuri HIV/SIDA adulţi (>14 ani la data diagnosticului ) 5.853

TOTAL DECESE SIDA 5.402

Pierduţi din evidenţă HIV/SIDA copii+adulţi 562

NUMĂR PACIENţI HIV/SIDA ÎN VIATĂ 9.669

TOTAL SIDA (CUMULATIV 1985-2008) 11.311

Cazuri SIDA copii (0-14 ani la data diagnosticului) 7.739

Cazuri SIDA adulţi (>14 ani la data diagnosticului ) 3.572

TOTAL HIV (CUMULATIV 1992-2008) 4.322

Cazuri SIDA copii (0-14 ani la data diagnosticului) 2.041

Cazuri HIV adulţi (>14 ani la data diagnosticului ) 2.081

La 31 decembrie 2008 numărul total de pacienţi HIV/SIDA aflaţi în evidenţă activă era de 9.372
(9.092 adulţi şi 280 copii),iar dintre aceştia 7.434 se aflau în tratament ARV.

36
TOTAL PACIENŢI ÎN EVIDENŢĂ ACTIVĂ HIV+SIDA 9.372

Copii (0-14 ani) 280

Adulţi (>14 ani) 9.092

TOTAL PACIENŢI ÎN TRATAMENT ARV 7.434

Copii (0-14 ani) 216

Adulţi (>14 ani) 7.218

Primele cazuri de SIDA la copii au fost semnalate in 1989, la Spitalul Fundeni.La începutul anilor
90, peste 50% din copiii seropozitivi din Europa trăiau în România. Cei mai mulţi au fost infectaţi la
sfârşitul anilor 80 în spitale prin intermediul transfuziilor cu sânge netestat HIV, prin reutilizarea
acelor de seringa, sau sterilizarea defectuoasă a acestora. În perioada respectivă (1987-1990) se
practicau în mod obişnuit aşa numitele „transfuzii de lux", adică se făceau transfuzii copiilor care
erau subnutriţi şi aveau probleme de rezistenţă scăzută. Astfel se explică şi incidenţa mare a
infecţiei HIV în rândul copiilor abandonaţi, sau proveniţi din familii sărace.

Fig.4.1 Incidenţa SIDA la adulţi şi copii, între anii 1985-2008 (per 100.000)

Fig.4.2 Prevalenţa SIDA la adulţi şi copii , între anii 1985-2008 (per 100.000)

Fig.4.3 Prevalenţa cazurilor SIDA, între anii 1989-2008 (per 100.000)

Din graficul de mai jos se poate observa că în România din numărul total de cazuri SIDA
înregistrat în perioada 1985-2008, 4.856 dintre pacienţi erau de sex masculin, iar numărul
pacienţilor de sex feminin era mai mare(6.455).

Fig.4.4 Distribuţia pe sexe a cazurilor SIDA la 31 decembrie 2008 (total cumulativ 1985-2008)

Fig.4.5 Distribuţia pe grupe de vârstă (la data diagnosticului) şi sex a cazurilor SIDA la 31
decembrie 2008 (total cumulativ 1985-2008)

37
 Cei mai mulţi dintre copiii diagnosticaţi SIDA în perioada 1989-2008 au fost infectaţi pe
cale nozocomială (4.983), pe când la adulţii diagnosticaţi în aceeaşi perioadă transmiterea
virusului a fost prin contact heterosexual(2.212).

*Persoane care au primit transfuzii la sfârşitul anilor ′80-începutul anilor ′90

** Persoane care au internări repetate şi/sau tratamente parenterale multiple la sfârşitul anilor
′80-începutul anilor ′90

Fig.4.6 Calea probabilă de transmitere la copiii cu SIDA (0-14 ani la data diagnosticului) la 31
decembrie 2008 (total cumulativ 1989-2008)

*Persoane care au primit transfuzii la sfârşitul anilor ′80-începutul anilor ′90

Fig.4.7 Calea probabilă de transmitere la adulţii cu SIDA (>14 ani la data diagnosticului) la 31
decembrie 2008 (total cumulativ 1989-2008)

15-19 ani 20-29 ani 30-39 ani 40-49 ani >50 ani

Fig.4.8 Distribuţia cazurilor de SIDA la femei pe grupe de vârstă şi după anul de diagnostic, între
anii 1985-2008

Fig.4.9 Incidenţa HIV la adulţi şi copii, între anii 1992-2008 (per 100.000)

Fig.4.10 Prevalenţa cazurilor HIV, între anii 1992-2008 (per 100.000)

Fig.4.11 Prevalenţa SIDA la adulţi şi copii , între anii 1992-2008 (per 100.000)

Fig.4.12 Distribuţia pe sexe a cazurilor cu infecţie HIV la 30 decembrie 2008 (total cumulativ 1992-
2008)

38
Fig.4.13 Distribuţia pe grupe de vârstă (la data diagnosticului) şi sex a cazurilor HIV la 31
decembrie 2008 (total cumulativ 1992-2008)

*Persoane care au primit transfuzii la sfârşitul anilor ′80-începutul anilor ′90

** Persoane care au internări repetate şi/sau tratamente parenterale multiple la sfârşitul anilor
′80-începutul anilor ′90

Fig.4.14 Calea probabilă de transmitere la copiii cu infecţie HIV (0-14 ani la data diagnosticului) la
31 decembrie 2008 (total cumulativ 1992-2008)

*Persoane care au primit transfuzii la sfârşitul anilor ′80-începutul anilor ′90

Fig.4.15 Calea probabilă de transmitere la adulţii cu infecţie HIV (>14 ani la data diagnosticului) la
31 decembrie 2008 (total cumulativ 1989-2008)

15-19 ani 20-29 ani 30-39 ani 40-49 ani >50 ani

Fig.4.16 Distribuţia cazurilor de SIDA la femei pe grupe de vârstă şi după anul de diagnostic (1992-
2008 )

Analizând situaţia infecţiei cu HIV din punct de vedere al vârstei se poate observa că cei mai mulţi
dintre pacienţi (3.673) au vârsta cuprinsă între 19 şi 20 de ani.

GRUPA DE VÂRSTĂ SEX

MASCULIN FEMININ

sub 1 an 2 4

1-4 ani 16 17

5-9 ani 36 45

10-14 ani 69 39

15-16 ani 86 61

17-18 ani 943 806

19-20 ani 1932 1741

21-24 ani 282 258

25-29 ani 231 271

39
30-34 ani 292 346

35-39 ani 337 314

40-44 ani 269 254

45-49 ani 204 150

50-54 ani 192 108

55-59 ani 107 79

60-64 ani 53 26

65-69 ani 37 18

Peste 70 ani 20 24

TOTAL 5108 4561

Fig.4.17 Distribuţia cazurilor HIV/SIDA în viaţă pe grupe de vârstă după vârsta actuală şi sex la 31
decembrie 2008 (total cumulativ 1985-2008)

Fig.4.18 Piramida vârstelor distribuţia pacienţilor cu infecţie HIV/SIDA pe grupe de varstă (după
vârsta actuală) şi sex

În anul 2008 în România s-a înregistrat un număr de 436 de noi cazuri de infecţie HIV. Bucureşti
este oraşul cu cele mai multe înregistrări de cazuri noi (60), fiind urmat de Constanţa (41) şi de
Dolj (21).În întreaga ţară s-au înregistrat un număr de 12 cazuri noi de infecţie HIV la copii în
judeţele Arad (2) , Olt (2), Cluj(2), Sibiu (1),Constanţa (1), Prahova (1),Vrancea(1), Galaţi(1) şi Brăila
(1).

Din cei 436 de noi pacienţi HIV 183 erau de sex masculin şi 253 de sex feminin.Cei mai mulţi dintre
noii pacienţi de sex masculin au vârste cuprinse între 40 şi 49 de ani (52 de cazuri) , iar pacienţii de
sex feminin 15-19 ani (43 de cazuri).Principala cale de transmitere la adulţii nou infectaţi este
contactul heterosexual(312 cazuri-167 de sex masculin şi 145 de sex feminin), iar la copii
maternofetală (8 cazuri din care 5 fete şi 3 băieţi).

Fig.4.19 Distribuţia pe judeţe a cazurilor noi de HIV/SIDA depistate în anul 2008

Fig.4.20 Distribuţia pe sexe a cazurilor noi de infecţie HIV/SIDA depistate în 2008

Fig.4.21 Distribuţia cazurilor noi de infecţie HIV/SIDA ,depistate în 2008 pe grupe de vârstă şi sex

40
Fig.4.22 Distribuţia cazurilor noi de infecţie HIV/SIDA la copii,depistate în 2008 , după calea
probabilă de transmitere

*Persoane care au primit transfuzii la sfârşitul anilor ′80-începutul anilor ′90

Fig.4.23 Distribuţia cazurilor noi de infecţie HIV/SIDA la adulţi,depistate în 2008 , după calea
probabilă de transmitere

Fig.4.24 Infecţie cu VHB,VHC şi VHB+VHC la copiii seropozitivi HIV, în perioada 1989-2008

Coinfecţia VHB/HIV este frecvent întâlnită atât la copii, cât şi la adulţi, probabil din cauza căilor
comune de transmitere a celor două virusuri. Tratamentul eficient al infecţiei HIV (HAART), prin
scăderea marcată a incidenţei infecţiilor oportuniste determinate de imunodepresie, a adus în
prim-plan o serie de noi afecţiuni, printre care şi infecţiile cu virusurile hepatitice B, D şi C. Aceste
infecţii au o evoluţie cronică, ce este mascată de infecţiile oportuniste frecvente la pacienţii cu
infecţie HIV/SIDA înaintea erei HAART.

Studiile derulate în ţările vestice arată că incidenţa coinfecţiei HIV/VHB este de 5-10%, de 10 ori
mai mare faţă de prevalenţa VHB în populaţia generală. Rata infecţiei cronice cu virusul hepatitic
B în populaţia generală din România este apreciată de unele studii ca fiind 5-6%. Din datele
declarate la Comisia de Luptă Anti-SIDA a Ministerului Sănătăţii român, rata infecţiei cronice VHB
la copii cu infecţie HIV este de aproximativ 18%, deci de trei ori mai mare. Studiile publicate in
literatură nu au reusit să demonstreze dacă VHB ar favoriza multiplicarea HIV sau ar putea
contribui la scăderea nivelului CD4. Unii cercetători au arătat ca infecţia cronică cu virusul
hepatitic B îmbracă aspecte particulare la pacienţii imunodeprimaţi.

Fig.4.25 Infecţie cu VHB,VHC şi VHB+VHC la adulţii seropozitivi HIV, în perioada 1985-2008

Fig.4.26 Boli asociate SIDA în anul 2008

Fig.4.27 Durata medie de supravieţuire (în luni) a bolnavilor cu SIDA între anii 1990-2008

41
Fig.4.28 Persoane cu infecţie HIV/SIDA, aflate în evidenţă activă la 31 decembrie 2008, pe grupe
de vârstă

Fig.4.29 Distribuţia pacienţilor aflaţi în TARV la 31 decembrie 2008, pe grupe de vârstă

Fig.4.30 Distribuţia pacienţilor aflaţi în TARV pe grupe de vârstă şi sex la 31 decembrie 2008

Grupa de risc Teste negative Teste pozitive

BTS 9316 27

TBC 15686 113

MATERNITATE 716 16

GRAVIDE 100061 107

PERSONAL MEDICO-SANITAR 9769 1

HEMODIALIZAŢI 1499 0

TRANSFUZAŢI 2038 0

CONTROL PRENUPŢIAL 10027 4

UTILIZATORI DE DROGURI 380 3

DEŢINUŢI 438 1

HOMOSEXUALI 28 0

PROSTITUATE 93 1

CONTACT HIV 966 92

MARINARI 3986 1

ŞOFERI 42 0

LUCRU ÎN STRĂINĂTATE >6 LUNI 1176 3

SEJUR ÎN STRĂINĂTATE >6 LUNI 627 1

LA CERERE 107998 838

42
OCAZIONALE 15532 662

TOTAL 280378 1870

Fig.4.31 Testări* HIV la grupe de risc în anul 2008

*Datele sunt primite de la Autorităţile Judeţene de Sănătate Publică

GRUPA DE VÂRSTĂ TESTE NEGATIVE TESTE POZITIVE

12-14 ani 266 2

15-19 ani 10469 31

20-24 ani 26948 44

25-29 ani 30868 17

30-34 ani 21143 8

35-39 ani 7436 3

>40 ani 1601 2

Vârsta neprecizată 1330 0

TOTAL 100061 107

Fig.4.32 Testări* HIV la gravide pe grupe de vârstă în anul 2008

*Datele sunt primite de la Autorităţile Judeţene de Sănătate Publică

Grupa donare Pozitiv Negativ TOTAL

Prima donare 31 113768 113799

Donare regulată 5 185520 185525

Donare ocazională 2 52055 52057

Total 38 351343 351381

Fig.4.33 Testări* HIV la donatorii de sânge în anul 2008

*Datele sunt primite de la Institutul Naţional de Hematologie Transfuzională ”Prof.C.T.Nicolau”

43
CONCLUZII

În prezent, în România traiesc peste 12.000 de persoane infectate cu HIV - SIDA, din care
majoritatea sunt adolescenţi sau copii.

Se poate aprecia că infecţia cu HIV - SIDA este boala celor tineri, peste 70 % dintre cei bolnavi au
vârste cuprinse între 10 si 24 de ani. Aceasta se poate explica prin faptul că vârsta de debut a vieţii
sexuale a scăzut progresiv, precum şi lipsa protecţiei contra HIV prin folosirea constantă şi corectă
a prezervativului. O altă cauză este reprezentată de utilizarea drogurilor intravenoase.

De când a fost descoperita, în anul 1981 SIDA a ucis mai mult de 25 de milioane de oameni, fiind
una dintre epidemiile cu cele mai multe victime din întreaga istorie a umanitatii. Numai în anul
2006 aproximativ 2,9 milioane de oameni au murit din cauza acestui sindrom, 380.00 dintre
acestia fiind sub 15 ani.

După 1990, eforturile făcute pentru reabilitarea sistemului medical au condus la scăderea
continuă a numărului infecţiilor nozocomiale. Sângele recoltat este în totalitate testat pentru HIV,
existând totuşi posibilitatea ca unii donatori să fie HIV seropozitivi şi acest lucru să nu poată fi
evidenţiat de teste, acestea fiind efectuate în “perioada de fereastră imunologică” (perioada din
momentul infectării cu HIV şi până la apariţia anticorpilor specifici anti-HIV, în care testele sunt
negative chiar dacă virusul HIV este prezent în organism).

Pentru adulţi, în România predomină în continuare transmiterea heterosexuală, dar în ultimul

timp se observă o creştere a consumului de droguri injectabile, fapt care poate fi o sursă
importantă de noi infecţii.

Utilizarea drogurilor pe cale intravenoasă, este o cale de transmitere extrem de eficientă a

infecţiei HIV, iar dacă ne gândim că vârsta medie a consumatorului de drog este 17 ani, imaginea
devine sumbră. De cele mai multe ori aceste “îndeletniciri” sunt încurajate de grup din dorinţa de
a experimenta “senzaţii tari” şi pentru a nu fi mai prejos de restul grupului cedează tentaţiei.

Pericolul actual şi viitor în răspândirea infecţiei HIV, prin creşterea necontenită a transmiterii
heterosexuale care îi expune din ce în ce mai mult pe toţi cei de vârstă sexuală activă astfel încât
dacă azi vorbim de grupe de risc şi de comportamente riscante, în viitor, preponderenţa
transmiterii heterosexuale va expune populaţia sexual activă până la acel nivel care ar putea-o
considera grupă de risc.

Până când omenirea va avea la dispoziţie fie un vaccin eficace profilactic sau/şi curativ,
medicamente capabile să vindece, să debaraseze organismul de prezenţa virusului, suntem
obligaţi să face faţă situaţiei, prin cea mai eficace cale cunoscută azi, cea a prevenţiei primare,
care vizează modificarea stilului şi comportamentului de viaţă pentru evitarea contactării infecţiei.

44
BIBLIOGRAFIE

1. Acosta EP, Bardeguey A, Zorrilla CD, et al. -Pharmacokinetics of saquinavir plus low-dose
ritonavir in human immunodeficiency virus-infected pregnant women. Antimicrob Agents
Chemother, 2004. 48(2):430-6.

2. Anghelescu, Eufemia, Bocşan, I.,- Epidemiologie, Editura Mirton, Timişoara, 1999.

3. Antiretroviral pregnancy registry international interim report for 1 Jan 1989-31 July

2004. Wilmington, NC: Registry Coordinating Center; 2004.

4. Azoicăi, Doina -Ancheta epidemiologică în practica medicală, Editura Polirom, 1998.

5. Baltag V, Bologan I, Hodorogea S. -Profilaxia transmiterii pe verticală a infecţiei HIV de la

mamă la fat. Buletin perinatologic, 2003. 4: 57-65.

6. Benea Otilia- Ghid terapeutic în infecţia HIV Bucureşti 2001.

7. Benea Elisabeta O., Streinu Cercel A. -Ghid Terapeutic in Infectia HIV/ SIDA. Adolescenti si
Adulti. Ministerul Sanatatii, Bucuresti 2006.

8. Brehar-Cioflec, Dana, Moldovan, Roxana, Belengeanu, Valerica, et al, -Elemente de

virusologie, Editura Mirton , Timişoara, 1998.

9. Cajal N. – „Tratat de Virusologie Medicală”, Editura Medicală, Bucureşti, 1990.

10. Caplan-Tacu Dana Magdalena, Valentina Florea, Ciufecu C. – „Imunoterapia –

Imunoprofilaxia”, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2001.

11. Cernescu C. – “Virusologie medicală – Note de curs”, Editura Medicală, Bucureşti 2003.

12. Cernescu C., Ruţă Simona – “Practica diagnosticului virusologic”, Editura Concept
Publishing, Bucureşti, 1997.

13. Ciufecu Elvira Sînziana – „Virusologie medicală”, Editura Medicală Naţională, Bucureşti,
2003.

45
14. Cupşa A. – „Infecţia cu Virusul Imunodeficienţei Umane” în „Boli Infecţioase”, Editura
Medicală, Bucureşti, 2000.

15. Date statistice HIV/SIDA în România la 31 decembrie 2008, M.S. C.N.L.A.S., I.B.I “Prof. Dr.
Matei Balş”, 2009; http://www.cnlas.ro/hiv/statistica.htm.

16. Date statistice HIV/SIDA în România la 31 decembrie 2007, M.S., C.N.L.A.S., I.B.I

“Prof. Dr. Matei Balş”, 2007, http://www.cnlas.ro/hiv/statistica.htm.

17. European Centre for the Epidemiological Monitoring of AIDS, HIV/AIDS Surveillance in
Europe.

18. Fields B.N., Knipe D.M. – „Virology” 3rd edition, Editura Lipincott Raven Publishing,
Philadelphia, 1996.

19. Guidelines for the Use of Antiretroviral Agents in Pediatric HIV Infection: Developed by
the Working Group of Antiretroviral Therapy and Medical Management of HIV – Infected Children,
The National Institute of Health, February. 28, 2008.

20. Guidelines for the Use of Antiretroviral Agents in HIV one Infected Adults and
Adolescents: Developed by the DHH Panel on Antiretroviral Guidelines for Adults and
Adolescents, January 29, 2008.

21. Harrison SC.-Principles of virus structure.in Field’s Virology,Raven Press, New

York,1993,37-61

22. Legea nr. 584 din 29 octombrie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 814 din data:
11/08/2002

23. Manual pentru Îngrijirea Copilului Infectat cu HIV - Programul de Prevenire a Transmiterii
Verticale a Infecţiei cu HIV, Bucureşti, România 2004.

24. Manual pentru îngrijirea femeii gravide seropozitive, IBI "Prof. Dr. Matei Bals", RAA &
colaboratori, 2004

25. Manual pentru îngrijirea copilului infectat HIV, IBI "Prof. Dr. Matei Bals", RAA colectiv de
autori, 2004

26. May M., Sterne J.A., Sabin C. et al.- Prognosis of HIV-1-infected patients up to 5 years after
initiation of HAART: collaborative analysis of prospective studies. AIDS. 2007;21:1185-1197.

27. Măgureanu, E., Busuioc, Carmen,- Ghid de epidemiologie practică, 1998.

28. Pediatric HIV/AIDS Treatment and Care - Clinical Protocol of WHO European Region,
January 2007.

29. Petrea, Sorin, -Prevenirea transmiterii HIV in practica medicala, Ed. ALL, Bucuresti, 1999.

30. Pleşca, Doina,- Infecţia HIV la copil, Editura medicală AMALTEA, Bucureşti, 1998.

31. Prevention of HIV Transmission from HIV Mothers to their Infants: Clinical Protocol for the
WHO European Region, December. 2006.

32. Rebedea I. – Boli Infecţioase, Ed Medicală, Bucureşti, 2000.

46
33. Report of WHO Expert Consultation on Cotrimoxazol Prophylaxis in HIV Infection. Geneva,
WHO, 2005.

34. Sande, M.A., Gilbert, D.N., Moellering, R.C., The sandford -Guide to HIV/AIDS therapy,
Seventh Edition, United States, 1998.

35. Vaida, T. - Virusologie, Editura Eurounion, Oradea,1995.

36. Vaida, T, Diagnosticul bacteriologic şi virusologic in practica medicală, Editura Univ.

Oradea., 2001 .

37. Vaida, T,- Diagnosticul microbiologic şi imunologic in laboratorul clinic, Editura Univ.
Oradea, 2002.

38. Virusologie – curs pentru studenţii medicinişti”, Editura Universitaria, Craiova, 2005.

39. Voiculescu C., Mihancea N. – Virusuri şi reactivitate, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
1982.

40. Voiculescu C. – Virusuri şi viroze umane, Editura Scorilo, Craiova, 1998.

41. Voiculescu C. – Actualităţi în infecţia HIV/SIDA, Editura Medicală Bucureşti, 2000.

42. http://www.medicinenet.com/human_immunodeficiency_virus_hiv_aids/article.htm

43. http://www.medicinenet.com/script/main/art.asp?articlekey=60578

44. http://www.medicinenet.com/script/main/art.asp?articlekey=46360

45. http://sida_info.tripod.com/

47