UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL LINGVISTICĂ ROMÂNĂ ȘI ȘTIINȚĂ LITERARĂ

Proustianismul romanului:

,,Prima noapte de dragoste, întîia

noapte de război”

A elaborat: Ilieş Aurelia

A verificat: Gabura C.

Chişinău-2017
 În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu a fost un scriitor controversat, după apariţia romanelor
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust, pentru că acestea au surprins prin
noutatea creaţiei şi originalitatea formulei literare.

Descoperindu-i pe Bergson şi Husserl, Camil Petrescu a fost cucerit de concepţia acestora privitoare la
fenomenul literar urmărit în contextul larg al problemei cunoşterii, iar după ce l-a citit pe Marcel Proust, i-a
dedicat un studiu, în care afirma: „. . .proustianismul devine, aşadar, o necesitate în revoluţionarea prozei
moderne”. Concepţia sa despre roman va avea în vedere convingerile pe care le-a căpătat în perioada de
pregătire a creaţiilor care vor constitui „modelul” Camil Petrescu.

După Bergson, lumea cunoaşte o evoluţie într-un timp rupt de materie, numit durată pură, durată
subiectivă, ce presupune dilatare şi comprimare a timpului în funcţie de trăirea individului: or, pe această
„trăire” pune accent prozatorul, trăire care determină „conflicte şi ciocniri, căci în afara acestora nu există
destin, iar fără destin, nu există roman”.

Husserl, fondatorul fenomeologiei, consideră că din realitate trebuie reţinută „esenţa ideală” şi propune
studierea fenomenelor conştiinţei, căci „trăire în afara conştiinţei nu există”, ceea ce pare a-l fi convins şi pe
prozatorul român. Această aplecare a lui Camil Petrescu spre ştiinţele contemporane a fost observată de
Tudor Vianu, care a scris: „. . .răsfoiesc cărţile lui Camil şi mă conving că întreaga lume a figuraţiei sale
stilistice i-o pun la îndemână matematicile, fizica şi chimia, cu paralelele, diagonalele, cu iradiaţiile, cu
nucleele, cu triunghiurile [. . .], cu feeriile lor siderale”.

Romanul subiectiv al lui Camil Petrescu se va caracteriza prin cristalizarea conţinutului pe o pasiune,
fiind monografia unui sentiment, a unei experienţe de viaţă. În acest caz, creaţia are caracter monovalent; ca
rezultat al unei experienţe trăite, romanul se înscrie în mărturisirea autorului: „. . .mi-am propus să nu
descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce cred, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc
eu. Din mine însumi nu pot ieşi [. . .]. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”.

Autenticitatea e acum posibilă, în locul realismului precar şi inaderent, aceasta devenind „una din
valorile necesare şi specifice ale epocii noi”. Prezenţa persoanei I în relatare presupune un subiectivism
accentuat, paginile romanului destăinuind confesiuni tulburătoare, legate de experienţe trăite, de sentimente.
Apare, din nou, ecuaţia subiectiv-obiectiv, scriitorul subliniind faptul că „duioşia, idilicul şi pitorescul sunt
înlocuite cu analiza lucidă” şi că subiectivitatea este, în fond, o realitate a cobştiinţei. În felul acesta, se
ajunge la altă trăsătură a prozei camilpetresciene, şi anume trăirea în conştiinţă, aceasta dând măsura tuturor
lucrurilor, căci prin trăirea în conştiinţă omul îşi lămureşte sufletul şi viaţa. Romancierul va mărturisi în
acest sens: „. . .singura realitate pe care o pot povesti este conţinutul meu sufletesc, realitatea conştiinţei
mele”.

O memorie puternică se colorează aşa de intens afectiv, că nu se risipeşte în formale asociaţii de

senzaţii”.Personajele, fluctuante, contradictorii şi imprevizibile, implică grave probleme de conştiinţă, se
lasă antrenate de pasiuni, se identifică şi ard o dată cu acestea, păstrându-şi nealterată luciditatea, care
sporeşte voluptatea reală: „. . .câtă luciditate, atâta conştiinţă, câtă conştiinţă, atâta pasiune şi, deci dramă”.

În ciuda construcţiei aparent dezordonate în această „nouă structură”, realitatea este prezentă în planul
conştiinţei, cu accent pe durata concretă şi pe semnificaţii, unitatea de perspectivă a romanului fiind
asigurată de „centrarea structurii în conştiinţa naratorului”.

Aceste caracteristici ale romanului modern subiectiv se vor regăsi în romanele amintite, observaţiile
noastre având în vedere doar ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,,

În romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,, analiza îşi asociază, după necesităţi,
reacţiile unui poet, tensiunea unui dramaturg, o ardentă mişcare cerebrală. Niciun alt romancier din epocă n-
a acordat atât spaţiu „explicaţiilor de aspect filosofic, erudiţiei, trăsătură ce conferă de altminteri o strânsă
unitate operei în ansamblu” (Constantin Ciopraga).

Creaţia este alcătuită din două părţi ce explică titlul, urmărind două experienţe de viaţă – dragostea şi
războiul – şi analizând două sentimente – gelozia, provocată de o dragoste mai presus de fiinţă, şi frica de
moarte, resimţită de erou, Ştefan Gheorghidiu, pe front. Acesta, ca toţi eroii camilpetrescieni, este de o
inepuizabilă complicaţie sufletească, reflexiv, sensibil, cu o viaţă interioară reprezentată de reacţii
neaşteptate şi de stări febrile, ilustrând convingerea autorului că ceea ce se conturează ca important pentru
individ este trăirea în conştinţă.

Cuvântul „ noapte” repetat în titlu redă incertitudinea, iraţionalul, nesiguranţa şi absurdul.Cuvintele

prima şi ultima subliniază faptul că cele două experienţe sunt capitale pentru erou, deoarece ele n-ar trebui
să lipsească din formarea sa.

Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativă fiind subiectivă şi unică (trăsătură a
romanului modern de tip subiectiv). Naratorul omniscient, obiectiv şi naraţiunea la persoana a III-a
(specifice romanului tradiţional, obiectiv) sunt înlocuite în romanul modern de tip subiectiv, prin
naratiunea la persoana I, cu focalizare exclusiv internă , viziunea „împreună cu”.
 Prin monolog interior, Ştefan Gheorghidiu analizează, alternând sau interferând, aspecte ale planului
interior (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, realţii cu alţii).

Textul narativ este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele romanului, în acelaşi timp
cele două experienţe fundamentale de cunoştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima
parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eşuate (dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela), partea a doua,
construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, în timpul
primului război mondial. Prima parte este în întregime ficţională, în timp ce a doua parte valorifică jurnalul
de campanie al autorului(„Toate întâmplările din volumul doi le-am trăiti aievea, alături de regimentul
meu. Toate personajele mele există şi trăiesc sau au trăit, însă modificate după legea mea interioară”),
articolele şi documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate.

Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conştiinţei care analizează efectele celor două experienţe
în plan interior şi de două artificii de compoziţie: primul capitol şi scena dintre cle două părţi ale romanului,
cântecul de la răspântie de drumuri care contopeşte „chinurile iubirii mele de oraş şi chinurile adunate, ca o
drojdie, în sufletul ăsta obştesc de răspântie”.

Naratorul-personaj îşi analizează viaţa sentimentală cu luciditate, notând febril – ca într-un jurnal – ceea
ce a simţit şi a trăit din experienţa iubirii, de la apariţia acesteia până la declin. „Disecându-şi” sufletul,
eroul şi dezvăluie trăirile de la început, când simţea milă pentru Ela, care era în stare să-l aştepte oricât,
întâmpinându-l cu ochii înlăcrimaţi, dar fericită. Apoi orgoliul îi este satisfăcut că cea mai frumoasă
studentă de la „franceză şi română” îl iubea, fără să facă un secret din asta. Învaţă şi el să o iubească, dar
dragostea lui trece de limita obişnuită. Superior lumii căreia nu i se poate adapta, Gheorghidiu simte că
experienţa lui erotică trebuie să atingă absolutul. Va mărturisi, contorsionat sufleteşte: „Cei care se iubesc
au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt” sau înfierbântat ca în delir: „O iubire mare e mai curând
un proces de autosugestie.

O altă experienţă trăită pe câmpul de luptă îi va arăta altfel lumea şi existenţa, din perspectiva
combatantului aflat în faţa morţii iminente. „Jurnalul de război” ne oferă o viziune personală şi unilaterală
asupra cataclismului ucigaş, făcând din scriere – după cum remarca George Călinescu – „tot ce s-a scris mai
frumos şi mai subtil despre război”. Nimic eroic, nimic înălţător, nici o bravură. Nu lupta în sine contează,
ci viaţa interioară a individului participant la o crimă universală, declanşată nu se ştie pentru ce, la care
participă, fără motivaţie, şi românii, căci discuţiile parlamentare sau cele demagogice nu sunt
convingătoare. Naratorul – în ipostaza de luptător – observă, cu aceeaşi luciditate, farsa pregătirilor pentru
război, aşa cum e descrisă în capitolul „La Piatra Craiului, în munte”. Experienţa de front este înfricoşătoare
şi e resimţită de erou ca o ameninţare torturantă. Alt sentiment va fi analizat cu brutalitate şi detaliat, în
capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”: acela al spaimei, al fricii în faţa morţii, sentiment ce pare
să dezumanizeze.

Prima experienţă a avut o frumuseţe iniţială care l-a făcut fericit pe protagonist într-un univers al său,
deschis doar Elei, pe care ar fi vrut-o alături în credinţa lui într-o dragoste unică, absolută. Când descoperă
că soţia lui nu era „madona” autentică pe care o crezuse, suferă şi analizează resorturile acestei suferinţe.
Aflarea adevărului îl găseşte deja obosit şi indiferent, surprins neplăcut de gândul halucinant de altădată de
a-l ucide pe vinovat. Unde a dispărut dragostea convertită într-o fericire dincolo de timp, care tindea să
anuleze legătura cu pământul: „Sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fâlfâiri, fixări şi iar
mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante” şi, mai ales, când şi de ce a dispărut e greu de spus.
Reproşurile nu-şi mai au rostul când Gheorghidiu, analizându-şi mereu conştiinţa, descoperă că poate
exista o lume superioară dragostei şi un soare interior mult mai calm.

Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care
trăieşte drama îndrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă în
realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte
personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura în care se reflectă în această conştiinţă. În acest
sens, Ela este cel mai „misterios” personaj din roman, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de
subiectivismul (bănuielile) personajului-narator.

Romanul _Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este o creaţie elaborată sub pecetea
autenticităţii pe care i-o acordă modalitatea confesiunii libere (unele episoade sunt elaborate după roamul
obiectiv, dacă avem în vedere fragmentele descriptiv-portretistice sau descrierea unor medii de tip
balzacian).

Camil Petrescu, fiind adept al unei literaturi de cunoaştere, îşi orientează opiniile spre cunoaşterea
nemijlocită a esenţelor.

Confesiunile aparţinând eului epic (narator-personaj) sunt notate cu vervă, exact, perspectiva narativă
asupra aceluiaşi eveniment fiind dublă. Discursul narativ este deci auctorial şi urmăreşte să recupereze –
prin anamneză – timpul subiectiv. Prin tehnica flash-back-ului, Gheorghidiu îşi rememorează iubirea,
expunându-şi concepţia despre iubire, reluată de-a lungul discursului narativ, ori de câte ori suferă.

Camil Petrescu se pronunţă împotriva „scrisului frumos”; este un declarat anticalonfil proza sa fiind
spontană, fără broderii stilistice inutile. Stilul său este neprelucrat, dar „cuvintele” folosite au fost de
sugestie; sobrietatea este observabilă atât în notaţiile sigure, cât şi în tehnica detaliului, iar ritmul este în
funcţie de „obiectul” relatării, încet sau dinamic. Reconstituirea unor scene în planul amintirii cu ajutorul
verbelor la imperfect şi la perfectul compus dă sugestia prezentului psihologic.

Călător într-un spaţiu al iubirii pe care l-ar fi vrut sacru, Gheorghidiu ajunge într-un labirint aflat sub
forţa malefică a Geloziei, rătăcindu-se, iar când, reuşind să iasă la capăt, priveşte în urmă, nu mai vede
nimic, adică drumul său, altfel spus, trecutul. Nu-l mai vede sau nu mai vrea să-l vadă.

Inversiunile – durabilă halucinație, mare blestem – și repetițiile contribuie și ele la crearea imaginii de
coșmar, însă autorul nu abuzează de acestea, având grijă să păstreze autenticitatea momentelor.
În concluzie, putem considera că romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ,este un
roman modern, subiectiv, axat pe tipul căutătorului de absolut, care trăiește drama iubirii și drama
războiului, fiind un personaj alter ego al autorului.
Adept al proustianismului prin anularea omniscienţei, ubicuităţii narative şi cronologiei, Camil Petrescu
este creatorul romanului românesc modern, bazat pe analiza psihologică şi introspecţie.