Istoricul publicației

Marin Preda a trebuit să își taie toate punțile de întoarcere spre țărănie și spre sat. Copilul,
tânărul și poate chiar omul matur Marin Preda a trăit o dramă tipică pentru generația sa. De la
10 ani își dorește să nu mai fie țăran. Însă viața avea să-i rezerve surpriza paradoxului de a izbuti
ca om și ca scriitor tocmai în ceea ce încercase să nege odată, adică în asumarea unei condiții
țărănești. Ca și în alte cazuri ale altor scriitori, romanul cel mai important al lui Preda este
anticipat și pregătit de nuvelele sale. Marin Preda face din țăranul Moromete un individ cu o
viață psihologică normală, apt prin aceasta de a deveni erou de proză modernă, el creează un
țăran inteligent, în măsură să conștientizeze, în modul lui caracteristic, dramele existenței și ale
clasei sociale din care face parte. Aspre, dure, polemice sunt aproape toate bucățile din volumul
de debut, încărcate de un patetism anume, antiidilizante, respirând efortul smulgerii din
țărănie, a cuceririi vieții și carierei ca pe o pradă. Calul a fost scrisă cu o duritate pe care a
pierdut-o ulteior (a fost citită chiar în fața lui Eugen Lovinescu care a recunoscut imediat
talentul lui Preda, dar căruia nu i-a smuls de cât un evaziv „Hm!....Descriptiv!”)
Povestirea care dă titlul volumului transpune mitul erotic în varianta rurală. Naratorul
povestește cu ironie binevoitoare turnirul țărănesc în urma căruia flăcăul trebuie să-și câștige
dreptul la fata îndrăgită: el își invită rivalul, pe Achim Achim, „în Pământuri”, pe câmp, unde
bătaia cu bâtele și pumnii, în prezența martorilor, decide învigătorul.
Nuvelele volumului de debut interesează și prin deschiderea caracteriologică în raport cu opera
capitală. Astfel, Ilie Resteu (În ceață) prefigurează tipul umilitului care acumulează ofense, după
care va izbucni în manifestări necontrolate. Pot fi decelate în atitudinea lui semnele
personalității lui Țugurlan.
Dimineața de iarnă conține, în embrion, finalul Moromeților și intriga cărții. In O adunare
liniștită se regăsește povestea călătoriei pe care a făcut-o cândva eroul romanului la munte
împreună cu Bălosu ca să vândă porumb. Pațanghel, eroul acestei narațiuni, seamnă uimitor cu
Moromete. Personajul devine aici adevăratul povestitor, substituindu-se autorului. Pațanghel
nu istorisește pur și simplu, ci pune faptele în scenă, le regizează și apoi le interpretează.
Pațanghel (porecla lui Moromete) este povestitor și actor (cum se dovedește a fi și Moromete
atunci când va face revista presei sau informare politică la fierăria lui Iocan), pregătindu-și
meticulos efectele istorisirii. Amânările, ocolurile inteniționate, suspansul replicilor țin de o
anume plăcere a personajului de a-și crea și regiza o scenă, de spectacol cu public. De
la Caragiale încoace, nici un alt autor român nu a obținut efecte artisitice mai savuroase din
vorbirea personajelor, cum a făcut-o Preda. Simțul limbii vorbite, pe care puțini prozatori l-au
stăpânit așa de bine de la Caragiale încoace – singurul său înaintaș pe linia spiritului muntenesc
al limbii. Dacă Mihail Sadoveanu și Ion Creangă compliniseră artisitic varianta moldovenească a
mentalității rurale, Marin Preda apare pentru provincia sudică drept novator prin plăcerea
disimulării și a „teatrului în teatru”, prin viziunea ironico-sarcastică și prin atmosfera colocvială
a scrisului. Niculae, însoțindu-l mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, rămâne
dezamăgit; întâmplările îi păreau banale, oamenii, lipsiți de farmec. Moromete avea însă
ciudatul dar de a vedea lucruri pe care alții nu le văd, avea facultatea de a inventa semnificații
acolo unde ele păreau să lipsească ori să rămână ascunse celorlalți
Marin Preda a avut intuiția de a nu cuprinde în volumul de debut schița Salcâmul, apărută în
ziarul „Timpul”. De acest lucru își dă seama mai târziu. În Viața ca o pradă mărturisește că
salcâmul reprezintă pentru el o „legătură adâncă cu familia sa, care ar fi putut fi ucisă într-o
carte de nuvele”, „un cod care nu trebuia divulgat”, „o poartă spre o lume miraculoasă”.
Salcâmul lui Moromete este un simbol multivalent al aceste lumi, este un axis mundi, un simbol
al independenței lui Moromete, personajul identificându-se cu acest arbore. Pământul și orice
obiect de pe el sunt, pentru Moromete, simboluri sacre, neputând fi înstrăinate, și de aceea
rezistența de a-i vinde lui Bălosu salcâmul nu surprinde pe nimeni. Dar salcâmul lui Moromete
mai poate avea un înțeles: este un semn de hotar și, o dată ce va fi tăiat, se poate ajunge la
pierderea întregului pământ. Scena tăierii salcâmului este precedată de un bocet funerar,
prevestind decăderea viitoare a protagonistului. Tăierea salcâmului constituie prima fisură a
spațiului rural. Și coincide cu venirea acelui timp ce nu mai are răbdare și cu deruta ce îl
cuprinde și îl înstrăinează treptat pe Moromete. Mitul care începe este unul al destrămării,
semnificat prin tăierea salcâmilor și prin uciderea cailor, mitul lui Moromete.