SOV

FACULTATEA DE LITERE

Specializarea Biblioteconomie si Stiinta Informǎrii

CONCEPTE FUNDAMENTALE

ALE TEORIEI LITERATURII

LUCRARE PRACTICA
Tema I: Conceptul de mimesis
Tema II: Conceptul de continut

TEMA 1

Conceptul de mimesis

Exercitiul 3, pagina 14:

- Comentati in scris definitia data de Aristotel tragediei.

Tragedia desemneaza specia genului dramatic, in proza sau in versuri, reprezentand personaje
puternice, exceptionale, angajate in lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existenta a lumii ori cu
propriile lor sentimente, acest conflict solutionandu-se cu infrangerea sau moartea eroului. Desi
tragicul se poate manifesta in orice arta, forma lui deplina de expresie a constituit-o, pana in prezent,
tragedia.

Originile sale pot fi regasite in ditirambi, canturile si dansurile care il celebrau pe zeul grec
Dionysos. Se crede ca spectacolele acestea extatice si legate de bautura au fost create de satiri, fiinte
pe jumatate tapi care il inconjurau pe Dyonisos la petreceri. De asemenea, o alta origine a termenului
este legata de cuvintele grecesti tragos semnificand “tap” si aeidein- “a canta”, combinate dand
“cantece ale tapilor”, din care a rezultat “tragedie”.

Aristotel (n. 384 i.Hr. – d. 322 i.Hr.) a fost unul din cei mai importanti filosofi ai Greciei Antice,
clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al scolii peripatetice.

In Poetica , Aristotel defineste tragedia astfel: “Tragedia este imitatia unei actiuni alese si
intregi, de o oarecare intindere, in grai impodobit cu diferite soiuri de podoabe, osebit dupa
fiecare din partile ei, imitatie inchipuita de oameni in actiune, nu povestita si care starnind
mila si frica savarseste curatirea (catharsis) acestor patimi.”

Autorul Poeticii afirma ca oprea trebuie sa indeplineasca o serie de cerinte pentru a putea fi
considerata drept tragedie si deosebeste sase parti ale acesteia: subiectul, caracterul, limba,
judecata, muzica si elementul spectaculos .
 In primul rand, tragedia trebuie construita in jurul unui subiect, care reprezinta cel mai
important element al acesteia, prezentand peripetii, rasturnari de situatii si scene de recunoastere.
Imitatia actiunii este centrata pe fapte .

Caracterul se defineste pe baza faptelor eroului sau antieroului, acestea avand insusiri
exemplare, cu trasaturi eroice.

Judecata este darul vorbitorului intr-o situatie anume, avand menirea de a transmite un
mesaj potrivit cu situatia data; caracterul cuvantarii trebuie sa fie lamuritor si sa defineasca scopul
urmarit de erou.

Tragedia poate fi in versuri sau proza, limba urmarind latura expresiva, ritmul,
armonia; muzica fiind considerata „cea mai de pret podoaba” a acesteia.

In viziunea lui Aristotel, elementul spectaculos este „cel mai putin artistic” si „cel mai strain
de natura poeziei”, el fiind mestesugul decoratorilor pentru pregatirea efectelor de scena.

Astfel, “tragedia este imitatia unei actiuni alese si intregi”. Prin aceasta, Aristotel afirma
ca pentru a putea fi considerata tragedie, subiectul operei trebuie sa indeplineasca o serie de cerinte.
Prima si cea mai importanta dintre ele – aceea care le rezuma si le implica pe toate – este conditia ca
imitarea sa fie a unei actiuni complete si intregi, citandu-l pe Aristotel: sa aiba “ inceput, mijloc si
sfarsit”.

Definitia continua cu expresia: “de o oarecare intindere” , intelegand prin aceasta ca

tragedie este bine realizata atunci cand actiunea se desfasoara intr-un timp care se potriveste cu
realitatea (“o rotatie a soarelui”), actiunea desfasurandu-se intr-un interval mult mai scurt decat al
epopeei.

Prin expresia“ in grai impodobit cu diferite soiuri de podoabe” se face referire la latura
expresiva, care pe langa figurile de stil, in cazul tragediei cuprinde si muzica. Aristotel afirma ca
muzica este cea mai de pret podoaba, corul avand un rol important in desfasurarea actiunii, imbinarea
textului cu muzica fiind specifica tragediei.

Prin afirmatia: “imitatie inchipuita de oameni in actiune, nu povestita”, intelegem ca

poetul trebuie sa imite inainte de toate fapte si nu sentimente sau caractere ale eroilor. Faptele si
subiectul se dovedesc a fi rostul tragediei. Eroii si eroinele tragediei trebuie sa se ridice la un nivel
reprezentativ pentru intreaga omenire, atat in bine cat si in rau, si sa depaseasca prin armonia
trasaturilor si statura morala. Prin aceasta trasatura se spune ca “epopeea se apropie de tragedie intru
atat ca este, ca si ea, imitatia …. unor oameni alesi”.

Prin afirmatia “starnind mila si frica savarseste curatirea acestor patimi” este reliefat
rolul de catharsis pe care il indeplineste opera. Principalul mijloc de realizare a tragediei este tragicul,
al carui deznodamant este infrangerea sau moartea unor personaje virtuoase, a unor idealuri, sau a
unor categorii sociale de valoare. Astfel, este subliniata ideea triumfului adevarului in numele caruia se
sacrifica si iesind din individualitatea proprie, devin modele reprezentative pentru intreaga conditie
umana. Suferintele eroului starnesc sentimente de groaza, de mila, dar si de admiratie fata de taria
morala a acestuia, producand asupra spectatorului efectul de purificare cunoscut sub numele de
catharsis.