CURS 2

Evoluţia motricităţii umane I

În mod tradiţional, dezvoltarea motrică este privită ca un proces de

învăţare progresivă a deprinderilor motrice în primelor etape ale vieţii, în
copilărie şi adolescenţă. Astăzi acest studiu trebuie să cuprindă şi descrierea,
explicarea schimbărilor comportamentului motric ce operează în timpul
perioadei adulte şi de senescenţă deoarece schimbările cantitative şi
calitative ale acestor perioade nu pot fi eludate, întrucât adulţii reprezintă un
important segment al populaţiei.

1. Motricitatea copiilor sugari

Slaba dezvoltare a sistemului nervos şi capacitatea senzorială redusă,

o mare parte din reacţii au caracter reflex.
Reacţiile cu caracter primar sunt considerate reminiscenţe ale stadiilor
filogenetice ele reprezentând debutul conduitei motrice dar şi fundamentarea
activităţii motrice de mai târziu.
Formele de deplasare sunt diverse: rostogolirea din decubit dorsal în
decubit ventral şi invers, târârea cu mişcări corelate instinctiv, deplasarea pe
palme şi genunchi, apoi stând susţinut poziţie din care încearcă să facă
primii paşi.
În toate aceste mişcări, musculatura trunchiului şi extremităţilor se
întăreşte progresiv pregătind menţinerea poziţiei bipede care influenţează
forma şi structura segmentelor corporale dar şi dezvoltarea intelectuală.
În această perioadă se dezvoltă echilibrul, coordonarea dinamică
generală şi vizual-motrică, componentă a coordonării statice care este una
dintre funcţiile motrice de bază studiată în relaţie cu motricitatea copilului.
Mersul copilului, deplasare specifică vârstei, cu picioarele uşor
depărtate şi vârfurile orientate spre exterior, cu braţele depărtate de corp
pentru echilibrare, este savurată de copil, deoarece îi oferă noi impresii în
conturarea cunoaşterii propriilor posibilităţi.

2. Motricitatea în prima copilărie – perioada antepreşcolară (1-3

ani)

Este o etapă marcată de o “creştere” biomotrică evidentă, o dezvoltare

activă a emisferelor cerebrale, fapt ce favorizează procesele de învăţare, şi
adaptare. Este o dezvoltare motrică accentuată favorizată de un climat psiho-
social şi motor optim în care trebuinţele copilului sunt satisfăcute. Descoperă
importanţa mâinii şi imitaţia reprezintă o formă de învăţare importantă la
această vârstă.
Deprinderea motrică de bază care marchează această vârstă este
mersul.
Până la 2 ani sincronizarea temporală a grupelor musculare nu este
corectă, (unii muşchi se contractă inutil).
Între 2 şi 3 ani diminuează contracţiile în paralel cu îmbunătăţirea
echilibrului, cu sincronizarea musculară şi cu mişcările braţelor.
Însuşirea mersului parcurge 3 etape:
 la 1 an – mersul iniţial
 la 2 ani şi 3 ani – mersul optimal
 după 7 ani – mersul adult
Alergarea este o altă deprindere motrică ce capătă o pondere din ce în
ce mai mare în repertoriul motric al copilului. Diferenţa din punct de vedere
tehnic între mers şi alergare o reprezintă faza de săltare, fără sprijin pe sol a
membrelor inferioare (plus de forţă şi echilibru). Viteza creşte progresiv de
la 2m/s la 2 ani la 5m/s la 7 ani.
În paralel cu viteza creşte şi amplitudinea fuleului, mişcarea braţelor
este mai coordonată, piciorul de sprijin se extinde complet iar oscilaţiile
laterale ale corpului încep să diminueze.
Aruncarea ca deprindere se supune aceleiaşi dezvoltări ierarhice,
caracteristica fiind limitarea mişcării din articulaţia cotului. La 2-3 ani
poziţia corpului este mai curând statică. O dată cu însuşirea alergării se
dezvoltă şi structurile premisă pentru săritură:
 după 1 an apar primele faze de săltare, succesiuni de impulsii pe
2 picioare, cu braţele statice
 la 3 ani (chiar mai devreme) copilul pregăteşte săritura –
trunchiul se propulsează în sus şi spre înainte. Coexistă şi alte tipuri de mici
sărituri (pe 1 picior sau pe 2, sau galopul).
Lovirea cu piciorul a mingii este o altă acţiune motrică care se
realizează din stând la început şi mai târziu din deplasare:
 mişcare limitată a piciorului
 poziţie rectilinie a trunchiului
 amplitudine limitată a mişcării
 lovitura este lipsită de forţă.
Jocul la această vârstă ocupă 90% din timp şi are un conţinut
acţional simplu şi repetitiv.
 3. Motricitatea în a doua copilărie – perioada preşcolară (3-6 ani)

Etapa este numită şi „vârsta de aur a copilăriei ” în care

comportamentul se diversifică urmare a integrării în mediul grădiniţei şi a
solicitărilor cognitive, comunicaţionale şi motrice.
Dezvoltarea fizică înregistrează progrese evidente (la 4 ani are o
înălţime dublă şi o greutate de 5 ori mai mare decât la naştere) iar
mielinizarea fibrelor nervoase ameliorează procesarea informaţiei ca şi
precizia mişcărilor. Acum are loc angajarea uneia dintre emisfere (dreptaci,
ambidextru).
La 4-5 ani copilul se joacă cu parteneri (chiar adulţi), manifestând
preferinţe pentru jocuri de construcţii (care dezvoltă abilităţile manuale),
jocuri în apă, jocuri ce presupun asumarea de roluri.
Sarcinile motrice trebuie să-i solicite imaginaţia şi deprinderile motrice.
Alergarea, săritura (cu toate variantele sale), târârea, căţărarea,
exerciţiile de echilibru, suspendarea, balansare, transportul obiectelor,
aruncarea etc., domină repertoriul motric al preşcolarului.
Alergarea se caracterizează prin:
 fază de propulsie îmbunătăţită
 diminuarea forţelor de frânare
 oscilaţiile verticale şi laterale scad în amplitudine.
Aruncarea capătă amplitudine şi este însoţită de o rotaţie a centurii
scapulare în plan orizontal.
Săritura – se ameliorează săritura de tip: “stângul – dreptul - dreptul –
stângul” şi galopul. Desprinderea pe verticală este slabă – incapacitate
scăzută de a împinge în membrul inferior.
Lovirea mingii cu piciorul conduce la o proiecţie a acesteia la 3 m la 5
ani (până la 6 m la 6 ani).
Activitate sportivă – sub formă de joc; se dezvoltă motricitatea.
Modelul de dezvoltare se bazează pe aptitudinile motrice ce stau la
baza principalelor categorii de mişcare. Educaţia motrică se realizează prin
achiziţiile psihomotorii fundamentale şi anume:
 echilibrarea
 locomoţia
 coordonările vizual-motrice.
 4. Motricitatea la vârsta şcolară mică - perioada antepubertară
(6-10/11 ani)

Creşterea şi dezvoltarea morfo-funcţională sunt mai rapide şi mai

uniforme decât în etapele anterioare.
Masa musculară se dezvoltă relativ lent, tonusul muscular are valori
mai reduse, ceea ce favorizează efectuarea unor mişcări cu amplitudine în
diverse articulaţii. Forţa musculară este redusă şi menţinerea echilibrului
necesită efort suplimentar.
Plasticitatea sistemului nervos este avantaj funcţional ce conferă
copilului o mare receptivitate în comparaţie cu adulţii.
Este util de prezentat structuri motrice noi prin intermediul ambelor
sisteme de semnalizare.
Predominanţa excitaţiei corticale face ca stimulii externi să producă
reacţii motrice exagerate, insuficient coordonate explicabilă şi printr-o slabă
inhibiţie de diferenţiere.
Capacitatea de învăţare motrică este remarcabilă dar posibilităţile de
fixare a mişcărilor noi sunt reduse. De aici concluzia că doar repetarea
sistematică integrează şi stabilizează structura nouă în repertoriul motric al
copilului.
Deprinderile motrice fundamentale se supun unui proces de
consolidare-perfecţionare.
Alergarea are aspect apropiat de cel optim: deplasarea verticală a
C.G.G. creşte, îmbunătăţirea repartiţiei de forţe, extensia piciorului de
impulsie.
Prinderea mingii se caracterizează printr-o poziţie de aşteptare mai
suplă: la 7 ani are probleme de plasament în raport cu traiectoria mingii; la
9-10 ani deplasările la minge sunt mai sigure şi stabilitatea posturală
verticală este menţinută.
Aruncarea mingii cunoaşte o fază pregătitoare în care piciorul opus
braţului de aruncare avansează, braţul liber echilibrează rotaţia trunchiului.
Se realizează printr-o acţiune pluriarticulară (scapulo-humerală, coxo-
femurală).
Săritura în lungime implică o acţiune coordonată a segmentelor
corporale: braţe, membre inferioare, trunchi, cap.
Este perioada favorabilă achiziţionării de structuri motrice şi în
probele sportive ce necesită o însuşire precoce a tehnicii (înot, gimnastică)
copiii îşi perfecţionează chiar repertoriul gestual specific.
 Dozarea corectă a efortului la copiii antepubertari trebuie să asigure o
valorificare completă a capacităţii reale de efort şi posibilităţi crescute de
progres.