CURS 10

Principalele obiective ale kinetoterapiei: corectarea posturii şi

aliniamentului corpului, creşterea mobilităţii articulare, control,
coordonare, echilibru
Componentele kinetologiei medicale au o serie de caracteristici prin
care se diferenţiază şi se impun altor forme de terapie.

Obiectivele kinetoterapiei sunt:

1. Restabilirea aliniamentului normal al corpului;
2. Redobândirea amplitudinii de mişcare, a forţei şi rezistenţei
musculare;
3. Recuperarea coordonării, controlului şi echilibrului;
4. Reeducarea sensibilităţii;
5. Corectarea deficitului respirator;
6. Redobândirea capacităţii de efort
7. Formarea capacităţii de relaxare.
Obiectivele kinetoprofilaxiei primare sunt strict profilactice şi constau în:
1. Menţinerea stării de sănătate;
2. Păstrarea aliniamentului normal al corpului;
3. Creşterea forţei şi rezistenţei musculare, a amplitudinii mişcării;
4. Menţinerea şi optimizarea capacităţilor funcţionale şi coordinative ale
organismului.
Corectarea posturii
Examinarea vizuală a aliniamentului corpului sau a segmentelor
acestuia se realizează cu metoda somatoscopică şi vizează examinarea
corpului uman în planurile şi axele de mişcare raportate la poziţia anatomică:
stând cu membrele superioare apropiate de părţile laterale ale trunchiului,
coatele extinse, mâinile în supinaţie, degetele inclusiv policele, extinse,
membrele inferioare apropiate, genunchii extinşi, picioarele în unghi drept
pe gambe, călcâiele apropiate, vârfurile apropiate sau depărtate la un unghi
de maximum 45˚.
Planurile anatomice sunt suprafeţe, care secţionează imaginar corpul
omenesc sub o anumită incidenţă. Fiecare mişcare intersectează un plan.
În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică a corpului se descriu 3
categorii de planuri:
 frontale, dispuse paralel cu fruntea, deci vertical şi latero-
lateral; împart corpul într-o parte anterioară şi una posterioară;
 sagitale, dispuse vertical şi antero-posterior; împart corpul într-
o parte dreaptă şi una stângă;
  transversale, dispuse orizontal şi paralel cu solul; împart corpul
într-o parte superioară şi una inferioară
 Axele se formează prin intersecţia a două planuri:
 axul vertical - la intersecţia planului frontal cu cel sagital;
 axul sagital – (antero-posterior) – la intersecţia planului sagital
cu cel transversal;
 axul frontal (transversal) – la intersecţia planului frontal cu cel
transversal.
Evaluarea amplitudinii articulare constă în aprecierea gradului de
mobilitate într-o articulaţie, prin măsurarea analitică a unghiurilor de
mişcare, pe direcţiile anatomice posibile, în planurile şi axele
corespunzătoare.
Mobilizarea unui segment al corpului nu implică numai intervenţia
articulaţiei respective ci şi a tuturor structurilor adiacente (ligamente,
tendoane, muşchi, fascii, vase, nervi, tegumente).
Goniometria este metoda prin care se apreciază unghiurile maxime de
mişcare. Goniometrele sunt instrumentele cu care se realizează măsurarea
unghiurilor şi se compun dintr-un raportor (0-180˚) şi două braţe: unul fix şi
celălalt mobil. Cele două braţe se întâlnesc într-un punct care reprezintă
axul goniometrului.
Controlul, coordonarea şi echilibrul fac parte din procesul neuro-
kinetic denumit „controlul motor”, care poate fi denumit ca “abilitatea de a
realiza ajustări ale posturii dinamice şi a regla mişcările corpului şi
membrelor”.
Controlul motor se dezvoltă în 4 etape de la naştere pe măsura
maturizării sistemului nervos:
1. Mobilitatea = abilitatea de a iniţia şi executa o mişcare pe toată
amplitudinea ei fiziologică;
2. Stabilitatea = capacitatea de a menţine posturile gravitaţionale şi
antigravitaţionale ca şi poziţiile mediane ale corpului.
3. Mobilitatea controlată = capacitatea de a executa mişcări în timpul
oricărei posturi de încărcare prin greutatea corporală cu segmentele distale
fixate. Capacitatea de a rota capul în jurul axului longitudinal în timpul
ortostatismului şi mersului.
4. Abilitatea = capacitatea de a manipula şi explora mediul înconjurător,
segmentul distal al membrelor fiind libere; abilitatea de a mişca segmentele
în afara posturii sau locomoţiei.
Noţiunea de control muscular se referă la „abilitatea de a activa un
grup limitat de unităţi musculare ale unui singur muşchi fără a fi activaţi şi
alţi muşchi”. Este un act conştient orientat în mod special spre o activitate.
Controlul unui muşchi se referă la realizarea contracţiei acestuia, adică a
realizării unei forţe.
Coordonarea este combinarea activităţii unui număr minim de
muşchi în cadrul unei scheme de mişcare continuă, lină, în ritm normal, cu
forţă adecvată pentru executarea unei acţiuni.
Mişcarea coordonată depinde de o corectă contracţie a muşchilor
agonişti, de o relaxare simultană a antagoniştilor şi o contracţie a sinergicilor
şi stabilizatorilor.
Coordonarea unei acţiuni musculare este sub controlul cerebelului şi
fixată într-o engramă în sistemul extrapiramidal printr-un antrenament
susţinut (şi nu ereditară) adică prin repetări de sute-mii-milioane de ori.
Coordonarea nu se poate realiza decât în prezenţa stimulilor senzitivi
proprioceptivi, exteroceptivi tactili şi a celor senzoriali (mai ales vizuali). A
învăţa coordonarea pentru a o concretiza într-o engramă este dificil. Dacă
procesul de învăţare este defectuos atunci corectarea engramelor greşite este
foarte dificil de efectuat.
Echilibrul corpului
Echilibrul este abilitatea de a menţine sau mobiliza corpul fără a
cădea. Controlul permanent al posturii este o caracteristică a unui sistem
nervos sănătos permiţând stabilitate şi iniţierea mişcărilor dorite.
Echilibru = menţinerea liniei gravitaţionale a corpului înăuntrul
poligonului de sprijin.
Stabilitatea – proprietatea unui corp de a-şi recâştiga echilibrul fără să
cadă, atunci când acesta este perturbat. Aceasta se face prin intervenţia
sistemului musculo-scheletal şi este invers proporţională cu înălţimea
centrului de gravitaţie al corpului şi direct proporţională cu mărimea bazei
de susţinere.
Execuţia unei acţiuni programate este realizată de tot aparatul
locomotor în termeni de postură şi amplitudine de mişcare, de forţă
musculară, de anduranţă, de coordonare şi abilitate.
Activităţile care cer balansuri dinamice (întinderi, înclinări, ridicări
etc.) necesită abilităţi crescute de menţinere a echilibrului postural. Mersul
reprezintă activitatea comună care pune permanent la încercare normalitatea
tuturor sistemelor de echilibrare.
Procese superioare corticale cum ar fi: atenţia, gândirea, memoria
facilitează „învăţarea” şi „reînvăţarea” abilităţilor pentru echilibru iar stări
emoţionale ca: agitaţia, lipsa de concentrare pot duce la pierderi de echilibru
în condiţiile unui sistem fiziologic de balans perfect normal.
 Există multe teste pentru aprecierea tulburărilor de echilibru: Testul
Romberg clasic cu închiderea ochilor 20-30 sec, picioarele lipite. Se
apreciază gradul de legănare; Testul unipodal; Testul stressului postural.