RELATIILE INTERNATIONALE ALE MARII BRITANII CU ORIENTUL MIJLOCIU

Marea Britanie un stat cu o istorie atat de bogata ,de la un mic regat la cel mai mare
imperiu colonial care a existat pe harta istorica a lumiii, a avut ,are si va avea mereu relatii cu
alte state ale lumii datorita puterii si influentei pe care UK o are la nivel mondial.

Fiind un fost stat colonial sau mai bine zis imperiu colonial ,Marea Britanie o avut
teritorii pe toate continentele Globului. Ne axam in acesta lucrare pe zona Orientului Mijlociu
,deoarece in ziua de astazi este zona “cea mai incinsa “ de pe Glob si printre care au
existat relatii economice ,politice ,militare etc. cu Marea Britanie.

Toate discutiile despre coexistenta pasnica avand ca punct de pornire intalnirea de varf
de la Geneva, din 1955, nu puteau modifica realitatea fundamentala : Statele Unite si Uniunea
Sovietica, indiscutabil puterile dominante ale lumii, erau inclestate intr-o competitie
geopolitica1. Un castig pentru una dintre parti era larg perceput ca fiind o pierdere pentru
cealalta. Pe la mijlocul anilor ’50, sfera de influenta americana in Europa era in crestere si
vointa demonstrata a Americii de a proteja aceasta sfera prin forta militara tinea in frau
aventurismul sovietic2. In 1995, la numai doua luni dupa intalnirea de la Geneva, Uniunea
Sovietica, prin Hrusciov, a facut o vanzare masiva de armament catre Egipt, dand arme pe
bumbac, aflat atunci in criza de supraproductie – o miscare indrazneata de extindere a
influentei sovietice in Orientul Mijlociu.

Conducatorii sovietici nu se poate sa nu fi inteles ca prima lor vanzare de arme

catre o tara in curs de dezvoltare avea sa starneasca nationalismul arab, sa faca conflictul
arabo-israelian si mai greu de stapanit si sa fie perceputa ca o provocare majora la adresa
dominatiei occidentale in Orientul Mijlociu. Pana sa se imprastie fumul, Criza Suezului
distrusese deja statutul de Mari Puteri al Marii Britanii si al Frantei. In afara Europei, America
avea sa fie obligata de aici inainte sa asigure cu trupe meterezele Razboiului rece practic de
una singura.

1
Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London: Routledge, 2002),pag. 113.
2
Keith Kyle, Suez: Britain's End of Empire in the Middle East (I B Tauris & Co Ltd, 2003), pag. 92.
 Oricat de bine camuflata, vanzarea de arme sovietice in Orientul Mijlociu
atingea un punct nevralgic al Europei Occidentale, in special al Marii Britanii. Dupa India,
Egiptul reprezenta cea mai importanta mostenire a trecutului imperial al Marii Britanii. In
secolul XX, Canalul Suez devenise principala artera de aprovizionare cu petrol a Europei de
Vest. Chiar si asa slabita cum era dupa cel de-al doilea razboi mondial, Marea Britanie,
continua sa se considere puterea dominanta in Orientul Mijlociu, dominatia ei sprijinindu-se
pe doi piloni3 : Iranul, care livra petrol prin intermediul unei companii mixte anglo-iraniene ;
si Egiptul, care servea drept baza strategica. Liga araba fusese promovata in 1945 drept cadru
politic al rezistentei Orientului Mijlociu in fata patrunderii unor forte din afara. Forte britanice
semnificative stationau in Egipt, Irak si Iran. Un ofiter britanic, generalul John Glubb (Glubb
Pasa), comanda Legiunea araba a Iordanului.

In anii ’50, aceasta lume a inceput sa se destrame. Primul-ministru iranian Mossadegh

a nationalizat in 1951 industria petrolului si a cerut retragerea trupelor britanice care protejau
complexul petrolier de la Abadan
Suprematia Marii Britanii in Iran nu a mai fost, insa, restabilita niciodata4. In 1952 se
prabusea si pozitia militara in Egipt a Marii Britanii. Un grup de tineri ofiteri exprimand
atitudinea nationalista si anticoloniala care cuprindea intreaga regiune l-a detronat pe coruptul
rege Farouk. Figura lor dominanta era colonelul Gamal Abdel Nasser5.

Personalitate puternica, Nasser a facut apel la nationalismul arab. El se simtise

profund umilit de infrangerea arabilor in razboiul din 1948, cu Israelul. Vedea in crearea
statului evreu punctul culminant al unui secol de colonialism occidental. Era hotarat sa
expulzeze din zona Marea Britanie si Franta.

La inceput, nici Marea Britanie, nici America nu au inteles ce reprezenta

Nasser. Ambele natiuni au plecat de la premisa ca impotrivirea lui Nasser fata de politicile lor
se datora vreunui set anume de nemultumiri care puteau fi rezolvate. Marea Britanie cauta sa-l
determine pe Nasser sa-i accepte dominatia istorica, in vreme ce Statele Unite incercau sa-l
ademeneasca pe Nasser spre a lua parte la grandioasa lor strategie de ingradire. Strategia de
ingradire presupunea impotrivire fata de expansionismul sovietic din orice regiune, si de
doctrina securitatii colective, care incuraja crearea unor organizatii similare ca NATO, pentru
a face posibila rezistenta in fata amenintarilor efective sau potentiale. Uniunea Sovietica a

3
Pierre Leuliette, St. Michael and the Dragon: Memoirs of a Paratrooper, Houghton Mifflin, 1964,pag. 18.
4
David Tal (ed.), The 1956 War (London: Frank Cass Publishers, 2001), pag. 87.
5
http://ro.wikipedia.org/wiki/Canalul_Suez.
sesizat o ocazie de a-si castiga noi aliati furnizandu-le arme fara a-si asuma responsabilitate
pentru guvernarea lor interna. Nasser a folosit cu inteligenta toate aceste tendinte pentru a-i
face pe diferitii competitori sa se confrunte intre ei.

Marea Britanie a fost prima fortata sa-si abandoneze iluziile cu privire la

Orientul Mijlociu. Baza sa militara din lungul Canalului Suez a fost unul dintre ultimele sale
avanposturi imperiale semnificative, incartiruind vreo 80.000 de soldati. Insa Marea Britanie
nu era deloc in stare sa mentina o forta insemnata in zona canalului in fata opozitiei egiptene
si in lipsa sprijinului american. In 1954, fortata de Statele Unite, Marea Britanie a fost de
acord ca pana in 1956 sa-si retraga fortele din baza sa de la Suez.

Ca si alte tari, Egiptul dorea sa obtina atat arme cat si alimente. Nasser a sperat
sa obtina si una si alta de la Occident, dar a fost obligat sa cumpere arme comuniste sau sa
continue fara garantia de care avea nevoie. Ulterior s-a confruntat cu problema daca poate
obtine ajutor economic de la Occident dupa ce a acceptat ajutor militar de la blocul comunist.
Raspunsul s-a dovedit a fi in cele din urma negativ, dar acest lucru a fost indoielnic timp de
cateva luni. Testul a fost Marele Baraj de la Assuan si s-a dovedit ca nu numai Franta, ci si
Marea Britanie si Statele Unite s-au intors impotriva lui Nasser.

Marele baraj a fost construit pentru a transforma economia si societatea

Egiptului, adaugand 860.000 hectare zonei de teren arabil, facan din Nil un rau navigabil pana
la frontiera sudaneza in sud si furnizand electricitatea deservirii intreprinderilor industriale
care urmau sa asigure astfel un mijloc de trai populatiei tot mai numeroase. Barajul avea sa
coste 1.400 milioane de dolari, inclusiv 400 milioane in moneda forte, din care Marea Britanie
56 milioane de dolari si respectiv 14 milioane de dolari imediat, iar cele 130 milioane de
dolari ramase mai tarziu. In 1955, negocierile destinate acestei probleme au decurs fara prea
multe obstacole. In prima jumatate a anului 1956 insa, s-au incheiat. Marea Britanie si Statele
Unite au decis sa nu dea nici o mana de ajutor. Creditul lui Nasser, in ambele sensuri ale
cuvantului, a scazut simtitor, in special ca rezultat al achizitionarii de arme din blocul
comunist.

In interval de doua zile de la inceputul crizei Suezului, guvernul prooccidental din Irak
a fost rasturnat si inlocuit cu unul dintre cele mai radicale regimuri din lumea araba, care a
condus in cele din urma la aparitia lui Saddam Hussein. Siria a devenit si ea din ce in ce mai
radicala. In cinci ani, trupele egiptene au intrat in Yemen in ceea ce s-a transformat intr-un
efort zadarnic de a rasturna regimul existent. Din momentul in care, in cele din urma, Statele
Unite au mostenit pozitiile strategice abandonate de Marea Britanie, toata furia radicalismului
lui Nasser s-a dezlantuit impotriva Americii, culminand cu ruperea relatiilor diplomatice, in
1967.

In deceniile urmatoare crizei Suezului, aceste tendinte s-au amplificat. Infierarea

politicilor americane s-a transformat in ritualul conferintelor tarilor nealiniate. Condamnarea
actiunilor sovietice in declaratii publicate la terminarea intalnirilor periodice ale tarilor
nealiniate a fost extrem de rara si prudenta. De vreme ce statistic era improbabil ca Statele
Unite sa greseasca intotdeauna, inclinatia statelor nealiniate trebuie sa fi reflectat un calcul de
interese, nu o judecata morala.

Cea mai profunda consecinta a crizei Suezului s-a propagat de ambele laturi ale
liniei de ruptura din centrul Europei. Anwar Sadat, pe atunci cel mai de seama propagandist al
Egiptului, scria la 19 noiembrie :

« Nu sunt decat doua Mari Puteri in lume la ora actuala, Statele Unite si
Uniunea Sovietica… Ultimatumul a pus la locul lor Anglia si Franta, ca puteri nici mari, nici
puternice. »

Aliatii Americii au tras aceeasi concluzie. Criza Suezului ii ajutase sa inteleaga

ca una dintre premisele Aliantei Atlantice – identitatea de interese dintre Statele Unite si
Europa – nu era decat cel mult partial valabila. Din acest punct inainte, argumentul ca Europa
nu avea nevoie de arme nucleare deoarece putea oricand conta pe sprijinul american se
ciocnea de amintirea Suezului. Marea Britanie, desigur, avusese intotdeauna o retinere
particulara. In privinta Frantei, un articol din 9 noiembrie 1956, din cotidianul francez « Le
Populaire » a exprimat ceea ce avea sa devina o atitudine franceza constanta : « Guvernul
francez va lua fara indoiala in scurt timp decizia de a fabrica arme nucleare…Amenintarea
sovietica ca va folosi rachete a imprastiat toate inchipuirile si iluziile. »6

Jucatorii din Criza Suezului nu au fost singurii care au simtit socurile

dezavuarii de catre America a celor mai apropiati aliati ai ei. Cancelarul Adenauer, cel mai
bun prieten al Americii din Europa postbelica, il admira intens pe Dulles. Cu toate acestea,

6
Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis. Small Groups and a Persistent
Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003).
chiar si el a vazut actiunile diplomatice ale Americii legate de Criza Suezului drept un
potential precedent pentru un anumit tip de aranjament global intre Statele Unite si Uniunea
Sovietica al carui prêt avea sa sfarseasca prin a-l plati Europa.

Cel mai periculos impact al Crizei Suezului s-a produs asupra Uniunii Sovietice. In
decurs de un an de la « spiritul Genevei », Uniunea Sovietica reusise sa patrunda in Orientul
Mijlociu, sa reprime o revolta in Ungaria si sa ameninte Europa de Vest cu atacul cu rachete.
Pretutindeni, oprobriul international se concentrase asupra Marii Britanii si Frantei, in vreme
ce actiuni mult mai brutale ale Uniunii Sovietice in Ungaria avusesera parte de cel mult
condamnari formale.

Ideologia si personalitatea lui Hrusciov l-au facut sa atribuie comportamentul

american mai degraba slabiciunii decat unui principiu superior. Ceea ce incepuse ca o
incercare de tranzactie de arme cehoslovace cu Egiptul se transformase intr-o strapungere
strategica sovietica majora, care a divizat Alianta Atlantica si a facut natiunile in curs de
dezvoltare sa se intoarca spre Moscova ca modalitate de a-si spori puterea de negociere.
Hrusciov era cuprins de euforie. Excelenta lui stare de spirit l-a propulsat ca intr-o cursa de
roller-coaster dintr-o confruntare in alta, incepand cu ultimatumul Berlinului, din 1958, si
sfarsit cu umilirea sa in timpul crizei cubaneze a rachetelor, din 1962.

Cu toata durerea provocata, criza Suezului marcase ascensiunea Americii pana

la pozitia de conducator al lumii. America a folosit ocazia Crizei Suezului pentru a se elibera
de aliatii pe care intotdeauna ii considerase responsabili pentru pacostea reprezentata
de « Realpolitik » si pentru devotamentul lor stirbit fata de echilibrul puterii. Dar Americii nu
i-a fost ingaduit sa ramana cea de odinioara. Suezul s-a dovedit a fi initierea Americii in
realitatile puterii globale, dintre ale carei lectii una este aceea ca golurile sunt intotdeauna
umplute si ca principala problema nu este daca, ci de catre cine. Scotand Marea Britanie si
Franta din rolurile lor istorice in Orientul Mijlociu, America a descoperit ca responsabilitatea
pentru echilibrul puterii in acea regiune cazuse exact pe propriii ei umeri.

In 1957, Egiptul deschide Canalul Suez. In urma retragerii Israelului din teritoriul
egiptean ocupat, Canalul Suez este redeschis traficului international. Totusi, canalul era atat
de plin de ramasite rezultate din Criza Suez incat au fost necesare mai multe saptamani de
curatare de catre muncitorii egipteni si ai Natiunilor Unite, inainte

ca navele mari sa poata naviga pe cursul de apa.

 Dupa ce Marea Britanie si Franta se retrasesera in decembrie, fortele Israelului au
plecat in martie 1957. In acea luna, Egiptul a preluat controlul canalului si l-a redeschis pentru
navigatia comerciala. Zece ani mai tarziu, Egiptul a inchis din nou canalul in urma Razboiului
de sase zile si a ocupatiei de catre Israel a Peninsulei Sinai. Canalul a ramas inchis timp de opt
ani, pana cand presedintele egiptean Anwar el-Sadat l-a redeschis in 1975, dupa discutiile
privind incheierea unei paci cu Israelul.

Una dintre fostele colonii ale Marii Britanii a fost „zona cea violenta „ de pe
Glob,Siria.

Rădăcinile evenimentelor desfășurate in Siria, după anul 2011, le găsim cu ușurință în

opțiunea aleasă de generalul Gouraund, în anul 1920, vis-a-vis de politica ce urma să o aleagă,
în calitate de inalt comisar francez pentru Levant1 . Acesta a preferat să cultive pe mai departe
animozitățile, deja existente, între diversele grupuri și fracțiuni etnice și religioase ce locuiau
în această zonă, decât să contribuie la formarea unei națiuni siriene (care de altfel era și foarte
greu de realizat). 7Hazardul istoriei face ca, după anul 1941, aceste teritorii să intre sub
dominație britanică, ceea ce complică și mai mult situația din zonă. Astfel, sub o presiune a
forțelor naționaliste și cu sprijinul britanicilor, francezii vor părăsi Siria în anul 1946, dar o
vor considera tot timpul ca pe un teritoriul ce le-a aparținut și asupra căruia mai au un cuvânt
de spus. Astfel, se explică angajamentul Frantei, mai mult sau mai puțin vizibil, față de unele
părți aflate acum în conflict în Siria. Criza Suezului8 a determinat Siria să semneze în
noiembrie 1956 un tratat de alianță cu Rusia. Ulterior, regimul de la Damasc a beneficiat de
un sprijin militar consistent din partea rușilor. In cursul anului 2011, Federația Rusă a exportat
armament în valoare de 1 miliard de dolari în Siria1 , iar nivelul contractelor în derulare,
privind livrarea de tehnică de luptă, armament și muniție, se situeză la peste 4 miliarde de
dolari. Orice întrerupere a acestor contracte ar dezechilibra industria de armament din
Federația Rusă, creand astfel multiple probleme la Kremlin. În 1963, tatăl actualului
președinte, Hafez Al-Assad, printr-o lovitură de stat l-a înlăturat pe fostul președinte Atassi și,
din 1967 guvernează familia Al-Assad. E adevărat că a fost, după toate rezultatele, o
conducere dictatorială, dar cu o anumită flexibilitate. De exemplu, sirienii aveau liberă
circulație în toată lumea, ei aveau restricții pe plan intern și, în primul rând restricție să nu
cumva să vorbească sau să acționeze împotriva familiei președintelui Hafez Al-Assad. Acum
câțiva ani de zile, a murit și președintele Hafez Al-Assad, care era general, a venit fiul, Bashar

7
http://www.descopera.ro/cultura/930477-istoria-lunii-septembrie, (accesat în 4 martie, 2016).
8
http://www.torontosun.com/2012/02/10/ syria -hasnt-changed-but-the-world-has, (accesat în 4 aprilie, 2016)
Al-Assad, un băiat de 48 de ani, care a făcut cursurile în Marea Britanie, medic oftalmolog,
căsătorit cu o britanică, și a venit la conducerea statului. În continuare, a trebuit, așa a vrut să
facă, să aplice politica dictatorială a tatălui său.

Analişti de la publicaţia “The Guardian”(Marea Britanie), au apreciat că, “masacrele

civililor din Siria au fost exploatate în vederea subminării concurenţei geopolitice în
dobândirea controlului asupra conductelor petroliere şi de gaz din Orientul Mijlociu” (Nafeez,
2013). Aceştia au menţionat faptul că, îngrijorarea SUA vis-a-vis de Siria a existat cu mult
timp înainte de recentele atrocităţi şi s-a manifestat în contextul unor operaţiuni mai largi, care
aveau drept ţintă diminuarea influenţei Iranului în Orientul Mijlociu.

Regimul presedintelui sirian Bashar al-Assad, care de sapte ani este angrenat
intr-un conflict militar cu fortele opozitiei si grupuri teroriste, este sprijinit de Rusia, Iran si o
serie de grupari militante siite sustinute de Teheran, printre care se numara si organizatia
libaneza Hezbollah.9

Premierul britanic Theresa May a declarat ca atacurile impotriva Siriei nu reprezinta o

incercare de schimbare a regimului de la Damasc, adaugand ca Londra si aliatii occidentali au
incercat pe toate caile diplomatice sa stopeze folosirea armelor chimice.

"Nu este vorba de o interventie intr-un razboi civil. Nu este vorba despre o schimbare
de regim", afirma Theresa May intr-un comunicat emis sambata dimineata, informeaza
agentia Reuters.10

Atacurile au fost o reactie la dovezile semnificative care indica faptul ca fortele

regimului presedintelui Bashar al-Assad sunt responsabile de atacul cu arme chimice de la
periferia Damascului, a continuat premierul britanic.

Statele Unite alături de Franţa şi Marea Britanie au lansat sâmbătă 14 aprilie 2018 la
4, ora României, atacuri punctuale asupra unor ţinte din programul de arme chimice ale
guvernului sirian. Riposta vine la o săptămână de la atacul cu arme chimice de la Douma,
pentru care Occidentul a acuzat regimul sirian.

9
Nafeez, Ahmed, (2013, August 2013). Syria intervention plan fueled by oil interests, not chemical weapon
concerns. The Guardian. Disponibil la: http://www.theguardian.com/environment/earth-
insight/2013/aug/30/syria-chemical-attackwar-intervention-oil-gas-energy-pipelines.
10
http://www.bursa.ro/pro-si-contra-al-assad-344814&s=print&sr=articol&id_articol=344814.html
 Anunţul a fost făcut de preşedintele american Donald Trump. Chiar în timp ce îşi
rostea discursul, forţele americane, alături de cele britanice şi franceze, lansau atacuri cu
rachete, împotriva a trei ţinte. În atac au fost lansate aproximativ 100 de rachete de croazieră
Tomahawk, dar şi un bombardier strategic B1. Armata britanică a anunţat că a participat cu
patru avioane Tornado, iar Franţa, cu fregata Aquitaine şi avioane cu reacţie.

Premierul britanic Theresa May a declarat sâmbătă că a autorizat forţele britanice să

desfăşoare atacuri asupra Siriei pentru a diminua capacitatea Damascului de a produce arme
chimice, spunând că nu a existat alternativă la acţiunea militară. „Această acţiune colectivă
transmite un mesaj clar: comunitatea internaţională nu va bate în retragere şi nu va tolera
folosirea de arme chimice”, a declarat Theresa May într-o conferinţă de presă, adăugând că
atacurile au fost “deopotrivă juste şi legale”.

„Nu a fost vorba de o intervenţie în războiul civil, nu a fost vizată o schimbare de

regim. A fost vorba de o lovitură limitată, ţintită şi eficientă, cu limite clare. Consider că
măsurile luate au slăbit considerabil capacitatea regimului sirian de a folosi arme chimice”,
a afirmat ea.

„Deşi evaluarea completă a atacurilor este încă în desfăşurare, suntem încrezători în

succesul lor”11, a adăugat May. Întrebată despre motivele pentru care nu a consultat
Parlamentul înainte de a desfăşura această operaţiune, ea a invocat considerente de securitate.

11
https://stirileprotv.ro/stiri/international/urmarile-atacului-din-siria.html
BIBLIORAFIE

Ahron Bregman, Israel's Wars: A History Since 1947 (London: Routledge, 2002)

Keith Kyle, Suez: Britain's End of Empire in the Middle East (I B Tauris & Co Ltd, 2003)

Pierre Leuliette, St. Michael and the Dragon: Memoirs of a Paratrooper, Houghton Mifflin,
1964,varianta pdf

Nafeez, Ahmed, (2013, August 2013). Syria intervention plan fueled by oil interests, not
chemical weapon concerns. The Guardian. Disponibil la:
http://www.theguardian.com/environment/earth-insight/2013/aug/30/syria-chemical-
attackwar-intervention-oil-gas-energy-pipelines.

https://stirileprotv.ro/stiri/international/urmarile-atacului-din-siria.html
http://www.descopera.ro/cultura/930477-istoria-lunii-septembrie, (accesat în 4 martie, 2016).
http://www.torontosun.com/2012/02/10/ syria -hasnt-changed-but-the-world-has, (accesat în 4
aprilie, 2016)
Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis. Small Groups
and a Persistent Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003).