Tehnici de investigare jurnalistică - 1 1

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării
ID

Tehnici de investigare jurnalistică

Tutoratul 1

2008-2009

Asist. univ. drd. Raluca Radu

Descrierea cursului:

Investigaţia este raţiunea de a fi a jurnalistului. Cursul îşi propune să analizeze etapele

acestui demers decizional, să-i familiarizeze pe studenţi cu adoptarea unor decizii
bazate pe raţionament, cu elaborarea de scheme şi opţiuni de analiză, cu mecanismele
evaluării finale.

Temele primului tutorat:

 Investigaţia, ca demers jurnalistic

 Reporterul de investigaţie
 Tipuri de anchete
 Legislaţie şi deontologie
 Domenii preferate ale jurnalismului de investigaţie. Alegerea temei; alegerea
unghiului de abordare
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 2

Investigaţia, ca demers jurnalistic

La prima vedere, jurnalismul din România pare atipic - pare un jurnalism de

comentariu, un jurnalism de opinie, nu un jurnalism de investigaţie, adică un
jurnalism de informare. Genul rege pare să fie editorialul, iar adevăraţii jurnalişti…
Jurnaliştii vedetă în România sunt comentatorii şi analiştii. Jurnaliştii de investigaţie
se simt ostracizaţi sau singuri: „Cu toţii, cred că suntem 10 în toată ţara”, zice un
jurnalist de investigaţie de la România Liberă; „Nu cred că se pot face cursuri de
jurnalism de investigaţie. Eu ţin unul şi, dintre toţi cursanţii, nimeni nu a devenit mai
târziu jurnalist de investigaţie” spune un alt jurnalist.1
O altă senzaţie este că degeaba se face jurnalism de investigaţie - toată lumea
ştie despre corupţie şi despre afaceri murdare şi despre miliardarii de carton, dar
nimeni nu face nimic. În plus, jurnaliştii sunt toţi mână în mână cu politicienii şi cu
oamenii de afaceri, aşa că se află numai ce trebuie aflat. Dar ce nu spune o instituţie
de presă spune cealaltă - pe Sorin Ovidiu Vântu nu l-au protejat pachetul de acţiuni de
la Academia Caţavencu şi tăcerea Academiei de investigaţiile presei şi de furia celor
care şi-au depus banii la Fondul Naţional de Investiţii (FNI).
În sfârşit, una dintre cele mai dăunătoare percepţii legate de jurnalismul
românesc şi de publicul presei din România este că numai sexul şi sângele vând un
ziar, sau că românii sunt interesaţi numai de vedete şi de poveşti lacrimogene: cel mai
bine, nu-i aşa, se vând Libertatea şi ghidurile TV, cele mai mari audienţe le au
emisiunile tip Surprize, surprize şi filmele ca Titanic. Dar ziarele care fac investigaţie
sunt, de fapt, liderii de opinie ai presei. Societatea românească nu se ghidează după
Fata de la pagina 5, ci după titlurile cotidienelor de ţinută, ca Adevărul sau România
Liberă, a săptămânalelor care se bazează pe investigaţie, ca Academia Caţavencu sau
Capital.
România Liberă a fost motorul extraordinarei investigaţii despre Sorin Ovidiu
Vântu şi despre implicarea preşedintelui Senatului, Nicolae Văcăroiu, în scandalul
FNI - Banca Română de Scont. Către sfârşitul anului 2002, atât guvernul cât şi
opoziţia, prin Partidul Naţional Liberal, înaintau spre discuţie în Parlament proiecte de
lege pe tema conflictului de interese în ceea ce-i priveşte pe funcţionarii publici. Un
alt exemplu, Capital, devine prin investigaţiile sale o voce a consumatorului român
din ce în ce mai atent la modul în care îşi cheltuieşte banii - vezi, de exemplu,
investigaţiile despre substituţii alimentari din a doua jumătate a lui 2002.
Reprezentanţii cotidianului Adevărul apar adesea în emisiunile de televiziune,
pentru a analiza evoluţiile societăţii româneşti; au existat, de-a lungul timpului, mai
multe emisiuni la care erau invitaţi permanenţi.
Academia Caţavencu este un caz aparte - aparent o revistă de can-can-uri,
Academia Caţavencu lansează subiecte de anchetă preluate de restul instituţiilor de
presă şi lucrează îndeaproape cu organizaţiile nonguvernamentale pentru protecţia
libertăţii de exprimare.

Povestea americană a jurnalismului de investigaţie

Poate că unele dintre cele mai cercetate evoluţii ale jurnalismului în secolul
trecut este evoluţia jurnalismului american. În jurul anului 1900 jurnaliştii vedetă sunt
„muckraker-ii” - „răscolitorii de gunoaie” - reporteri de investigaţie care se ocupau de
scandalurile legate de puterea capitaliştilor şi de corupţia guvernului. Termenul a fost
1
Interviuri februarie - martie 2002
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 3

prima dată folosit în sensul său modern de Theodore Roosevelt, care l-a aplicat
peiorativ jurnaliştilor care au atacat Departamentul Poliţiei din New York în 1897, pe
când el era comisar. Mai târziu, preşedintele Roosevelt, promovând un discurs de
protecţie a consumatorilor şi un program anti-trust, a ajuns să-i aprecieze pe
răscolitorii de gunoaie.
Joseph Pulitzer se pare că a fost printre primii răscolitori de gunoaie,
sprijinind-i pe muncitori în timpul Grevei fermierilor din 1892. „Publicul să fie
informat” („The public be informed”), sloganul lui pentru o campanie mai veche
pentru susţinerea muncitorilor, a fost un răspuns la „Publicul să fie damnat” („The
public be damned”) a lui William H. Vanderbilt, unul dintre primii industriaşi
americani, care îşi construise averea cu afaceri legate de transportul pe calea ferată.
Răscolitorii de gunoaie au scris articole şi cărţi despre marii industriaşi, despre
condiţiile de muncă mizere, despre concurenţa neloaială şi chiar despre corupţia în
rândul structurilor guvernamentale. Acestea au avut ca rezultat legislaţia pe probleme
sociale care a rămas în vigoare până astăzi în Statele Unite. Munca jurnaliştilor
americani a ajutat la formarea unei conştiinţe sociale şi la coagularea consumatorilor
în grupuri care să le reprezinte interesele.
Presiunea jurnaliştilor şi a opiniei publice asupra lumii afacerilor a fost atât de
mare, încât mari industriaşi au fost nevoiţi să renunţe treptat la atitudinea lor arogantă.
Au fost nevoiţi să angajeze foşti jurnalişti care să îi ajute să câştige încrederea
publicului, prezentând adevărata faţă a afacerilor lor - tot de la începutul secolului
trecut începe să se profesionalizeze şi domeniul relaţiilor publice 2 în Statele Unite.
Acum, nici un conflict de muncă nu ar mai putea fi stăpânit, în interiorul fabricii sau
în presă, cu o declaraţie ca cea a lui George F. Baer, un afacerist în industria
cărbunelui; în 1902, el le-a spus muncitorilor să-şi pună speranţele în „bărbaţii creştini
cărora Dumnezeu, în infinita Lui înţelepciune, le-a dat control asupra intereselor
proprietăţii în această ţară” (vezi Newsom, Turk, Kruckeberg, 2001).

Reporterul de investigaţie
Orice reporter care îşi face bine treaba este deja un pic investigator, cred
Benjaminson şi Anderson (1990, p. 3 şi următoarele). Reporterul de investigaţie, în
viziunea lor, petrece mult timp descoperind informaţii, mai ales informaţiile ascunse
în mod deliberat. Este caracterizat de răbdare şi cinism. Jurnalistul de investigaţie este
convins că multe acte ilicite nu pot rămâne ascunse pentru totdeauna şi, desigur, că
cineva lucrează împotriva interesului public. În consecinţă, munca sa este grea, logică
şi completă.
Un alt profesor american de jurnalism, cu anii întregi de experienţă ca redactor
şef şi ca lider al unor echipe de jurnalişti de investigaţie, spune că un bun reporter de
investigaţie ar trebui să aibă următoarele trăsături (Williams, 1978, p. 158-160):

 Auto-disciplină - chiar dacă lucrează singur sau în echipă, un reporter bun

se poate controla; jurnalistul de investigaţie trăieşte permanent un proces
de analiză a mediului său şi de auto-analiză.

2
Sub denumirea de relaţii publice se înscriu diversele activităţi şi diversele acţiuni de comunicare pe
care le întreprinde o organizaţie pentru a monitoriza, evalua, influenţa şi pentru a corecta atitudinile,
opiniile şi comportamentele grupurilor sau indivizilor care constituie publicurile lor.
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 4

 Este puternic, din punct de vedere mintal - este încăpăţânat şi se poate

dovedi, pe parcursul anchetei, mai puternic decât adversarii săi, care
încearcă să-l conducă pe un drum greşit. În acelaşi timp, dă dovadă de un
calm oriental, şi îşi atinge ţelul prin mijloace ocolitoare, dacă abordarea
directă nu dă rezultate.
 Nu se lasă distras de alte probleme - nu este o întâmplare, se pare, că cei
doi reporteri de la Washington Post, care au lansat cazul Watergate (Bob
Woodward şi Carl Bernstein) erau amândoi tineri şi divorţaţi. Jurnalismul
de investigaţie este un mare consumator de timp şi de energie.
 Integritate personală - reporterul de investigaţie este probabil printre
puţinii care rămâne credincios crezului pentru care multe persoane decid să
ajungă jurnalişti: Jurnalistul poate schimba lumea, făcându-o mai bună.
Reporterul de investigaţie este dedicat căutării adevărului şi, prin urmare,
îşi impune anumite standarde pentru propria activitate.
 O minte deschisă la nou - reporterul de investigaţie evită să se lase pradă
ideologiilor; atunci când analizează un caz, el caută modelul şi deviaţiile
de la model, poate să-şi apere munca de investigaţie şi poate să discute cu
redactorul său şef şi să accepte deciziile lui.
 Independenţă în gândire - este cea mai importantă trăsătură a unui
jurnalist de investigaţie. Pentru a face o anchetă, jurnalistul de investigaţie
abordează probleme de care nimeni nu vrea să se atingă sau la care nimeni
nu s-a gândit, şi urmează căi pe care nimeni nu le-a urmat până atunci.
Adevăratul jurnalist de investigaţie este un inovator în lumea reporterilor
care rescriu comunicate de presă şi ştiri de agenţie.
 Spirit haiducesc - jurnalistul de investigaţie este un indignat, hotărât să-l
apere pe cel slab de cel puternic. Dar jurnalistul de investigaţie este şi
auto-disciplinat - nu vânează vrăjitoare şi ştie că nu există oameni răi şi
oameni buni.
 Bun scriitor - chiar dată o anchetă este mai puţin dramatică decât un
reportaj despre o acţiune de salvare, jurnalistul de investigaţie poate scrie o
poveste bine structurată şi uşor de citit. Dacă textele unui bun investigator
au nevoie de o rescriere laborioasă, acesta trebuie să accepte critica şi să
conştientizeze nevoia de continuă perfecţionare.

Williams adaugă (1975, p.6): „Pentru a da o definiţie de lucru pentru

jurnalismul de investigaţie de mâine, ar trebui să începem de la această premisă: eşti
jurnalist pentru a spune cum stau de fapt lucrurile, nu pentru a da varianta cărţilor de
educaţie civică despre cum stau lucrurile.”
Jurnalistul de investigaţie este opusul reporterului obişnuit. Jurnalistul de
investigaţie este un om incomod şi sceptic, pe când reporterul încearcă să fie cel mai
bun prieten al surselor sale, pentru a afla primul un anunţ oficial. Reporterul anunţă că
s-a întâmplat ceva. Investigatorul trebuie să explice de ce s-a întâmplat ceva, şi de ce
s-ar putea întâmpla din nou.
De fapt, pare că cele şase întrebări de bază: Cine? Ce? Unde? Când? Cum?
De ce? s-au împărţit în redacţii, pe domenii. La primele patru răspuns ştirile şi
relatările. De Cum? s-ar ocupa departamentul reportaje, iar de întrebarea De ce?
jurnaliştii de investigaţie, pe de o parte, şi analiştii, pe de alta. Jurnalistul de
investigaţie caută în spatele variantei oficiale, şi priveşte lucrurile din punctul de
vedere al cititorului. Caută faptele şi procesele care dau naştere la acele fapte.
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 5

Analiştii propun ipoteze. Jurnalistul de investigaţie porneşte de la o ipoteză, pe care o

va demonstra sau o va infirma.

Tipuri de anchete

Ancheta, consideră Jose de Broucker, este un articol care se încadrează în

categoria genurilor de informare, şi care se caracterizează prin originalitate, nu
neapărat în ceea ce priveşte subiectul, ci mai ales în ceea ce priveşte rezultatul.
Anchetele disting astfel o redacţie de celelalte.
Instituţia de presă este un tip de companie comercială, care furnizează produse
(vezi Coman, 1999). Drept urmare, diferitele instituţii de presă încearcă să
diferenţieze produsele lor nu numai prin ambalaje (rescrierea textelor furnizate de
specialiştii de relaţii publice şi de agenţiile de presă) sau prin imagine (identificarea
unei instituţii de presă cu o doctrină politică de dreapta sau de stânga), ci şi prin
produse în sine.
Ancheta jurnalistică „demonstrează mecanismele, caută ceea ce este subteran,
câteodată ascuns, câteodată ignorat”, spune Jacques Mouriquand. Teoreticienii mass-
media consideră că întreaga activitate a jurnaliştilor ar trebui să fie „de investigare”.
Pentru unii, jurnalism de investigaţie ar trebui încadrat în categoria pleonasmelor.
Jurnalistul nu este cel care rescrie un comunicat - materialele jurnalistice ar trebui să
fie lucrări originale, iar informaţiile, în marea lor majoritate, informaţii la care a ajuns
jurnalistul în urma demersurilor sale, nu informaţii care au ajuns la jurnalist, prin grija
specialiştilor de relaţii publice. Desigur, comunicatele de presă şi declaraţiile
oamenilor publici sunt puncte de plecare pentru activităţile jurnaliştilor.
Pentru unii, anchetă de investigaţie pare un pleonasm. Dar…

Tipologia anchetelor, în viziunea lui Mouriquand

Există mai multe tipuri de anchete jurnalistice, în funcţie de domeniul de

specializare al reporterului, de cerinţele redactorului şef, de periodicitatea unui produs
de presă (vezi Mouriquand, 1994).
Există ancheta de actualitate, făcută sub presiunea evenimentelor şi publicată
cât se poate de repede, într-o zi. Materialul rezultat este o colecţie de declaraţii ale
martorilor, după un accident, de exemplu, sau prezintă dedesubturile unui buget local,
care tocmai urmează să fie votat.
În primele zile după sinuciderea procurorului Cristian Panait, primele relatări
publicate în presa centrală descriau locul şi circumstanţele morţii procurorului şi
dădeau câteva detalii despre cazurile la care lucra.
Următorul tip este ancheta de fapt divers. Formă a anchetei de actualitate,
este asemănătoare anchetei poliţiei, reconstituind circumstanţele unui eveniment. Sunt
intervievaţi toţi martorii şi toţi experţii la care are acces jurnalistul. Toate informaţiile
colectate sunt notate cu cea mai mare minuţiozitate. Motivul acestui tip de anchetă
este refuzul justiţiei sau al poliţiei de a comunica cu presa.
Din cauza presiunii timpului, jurnalistul nu are acces la probele materiale, pe
care, în plus, nu este în măsură să le ceară. Jurnalistul se bazează pe martori, care pot
să-l manipuleze, pentru a face presiuni asupra Justiţiei sau a Poliţiei.
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 6

Tot în cazul Panait, jurnaliştii au continuat să cerceteze cazul şi au început să

apară descrieri ale blocului şi ale reacţiilor vecinilor, care nu vroiau să vorbească,
speculaţii care legau moartea procurorului de evoluţia cazurilor la care lucra, analize
ale locului unde fusese găsit, ale reacţiei poliţiei, care duceau la ipoteza unei crime, nu
a unei sinucideri.
În timpul scandalurilor de presă, când o multitudine de surse apar în
conferinţele de presă, jurnaliştii nu mai fac investigaţie, ci devin simple mijloace de
difuzare a informaţiilor.
Ancheta magazin nu mai este un material scris sub presiunea evenimentelor -
ci este o colecţie de mai multe materiale de presă care încearcă să explice un
mecanism sau să pună un eveniment în context. Astfel, dacă există o serie mai lungă
de accidente feroviare, o redacţie s-ar putea gândi să facă o anchetă care să încerce să
răspundă la întrebarea: este sigur transportul feroviar?
Acest tip de anchetă poate aborda probleme sociologice: nevoile tinerelor
mame care au o carieră, dispariţia intelectualilor; pot să fie în parte tehnice, în parte
practice: salariul funcţionarilor publici, durerile de spate, divorţul; sau pot să fie mici
materiale de analiză, care se remarcă prin originalitatea temei şi a unghiului de
abordare: emisiunile de radio despre televiziune şi evoluţia lor în timp.
Presa occidentală cultivă şi un alt tip de anchetă magazin, deosebit de
interesant şi cu un puternic caracter educativ - explicarea contextului unor evoluţii
istorice care se desfăşoară chiar sub ochii noştri, sub forma ştirilor de impact. De
exemplu, în timpul războiului din fosta Iugoslavie, francezii sau britanicii au putut
afla, prin intermediul anchetelor magazin, informaţii despre contextul istoric al
conflictului, despre geografia, economia şi demografia zonei şi chiar despre tratatele
şi alianţele internaţionale care au făcut posibilă o intervenţie militară străină în zonă,
sub forma trupelor de menţinere a păcii.
Anumite portrete pot fi considerate anchete. Jurnalistul nu se mulţumeşte
numai cu interviuri în adâncime cu personajul central al viitorului său material, ci îi
intervievează şi pe colaboratori, şi pe adversari, studiază mediul de afaceri sau politic
în care se mişcă personajul şi află cât mai multe detalii despre viaţa şi activitatea sa
până în acel moment.
În sfârşit, ancheta de investigaţie este al cincilea tip de anchetă jurnalistică.
„Sintagma este folosită astăzi pentru o anchetă care este un proiect de cercetare a
faptelor disimulate cu bună ştiinţă. Prin urmare, se desfăşoară într-un climat de
reticenţă, adică de ostilitate a informatorilor”, spune Mouriquand (1994, p. 23).
Unele anchete jurnalistice sunt deosebit de costisitoare, de laborioase şi de
complexe, pentru a fi suportate de către o instituţie de presă. Ele se materializează în
cărţi care se bazează pe metodele jurnalismului de investigaţie. Acest tip de anchetă
este denumit de Jacques Mouriquand document.
Ancheta de investigaţie face obiectul cursului Tehnici de investigare
jurnalistică.

Tipologia anchetelor, în viziunea lui Jose de Broucker

Jose de Broucker împarte anchetele în două categorii. Astfel, anchetele pot fi

informative: jurnalistul vrea să-i dea cititorului său acces la mai multe informaţii, şi
interpretative: jurnalistul caută în spatele informaţiilor, pentru a descoperi sensul lor.
Anchetele informative încearcă:
 relevarea unor informaţii ascunse,
 readucerea în actualitate a unor informaţii uitate,
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 7

 materializarea unor informaţii virtuale,

 reconstituirea informaţiilor lacunare.
Informaţiile ascunse de surse sunt informaţiile inconvenabile. O anchetă
jurnalistică le poate identifica şi le poate arăta publicului, dacă sunt informaţii de
interes public. Pentru că orice om are secrete, dar unele ţin strict de viaţa sa personală.
Obiectul anchetei, în acest caz, este colectarea şi recuperarea de documente,
chiar dacă ceilalţi jurnalişti sau publicul în general consideră afacerea clasată.
Demersul jurnalistic urmăreşte trecerea de la condiţional - s-ar putea să fie aşa - la
indicativ - iată cum stau lucrurile. Acest tip de anchetă poate fi încadrat în categoria
anchetei de investigaţie.
Un alt tip de informaţii care pot sta la baza anchetei jurnalistului sunt
informaţiile virtuale: un fapt obişnuit, care nu este destul de important pentru a da
naştere la o ştire, poate fi identificat de jurnalist ca făcând parte dintr-un fenomen,
care merită atenţia presei. De exemplu, zilnic apar, în majoritatea cotidienelor, rubrici
denumite horoscop. Cine le citeşte, câţi cred în ele, cum sunt realizate şi de către cine
- iată un subiect pentru o anchetă căruia Mouriquand i-ar spune anchetă-magazin.
Informaţiile virtuale pot da naştere şi la sondaje de opinie, care urmăresc
stabilirea şi mediatizarea unor stări existente, dar neformulate încă. De exemplu, o
redacţie poate face un sondaj despre informaţiile pe care le cunoaşte populaţia
României despre Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Pe baza rezultatelor
sondajului experţii şi analiştii politici vor fi chemaţi să comenteze. Paginile unei
publicaţii vor avea, alături de tabelele cu rezultatele sondajului, fotografii legate de
subiect şi reportaje.
Un alt punct de plecare al anchetelor informative pot fi informaţiile uitate,
rememorate la aniversări, la comemorări, la redeschideri de procese sau cu orice altă
ocazie de acest tip. În această categorie pot intra anchetele magazin de
contextualizare, dar şi follow-up-urile la anchetele de investigaţie.
Jurnalistul reia documente pe care le-a arhivat redacţia de-a lungul anilor şi
caută martori. Alături de informaţii şi explicaţii, aceste anchete informative
înregistrează evoluţiile până în prezent ale subiectului respectiv.
Informaţiile uitate, rememorate de jurnalist, pot constitui şi un avant-papier: o
prefaţă sau o introducere la evenimente noi, programate să se întâmple. De exemplu,
Statele Unite ale Americii se pregătesc, alături de aliaţii lor, să atace Irakul. Redacţiile
ar putea să pregătească un avant-papier despre relaţiile diplomatice şi economice ale
Irakului în perioada contemporană, pe de o parte, şi despre alianţele militare
internaţionale ale Statelor Unite, susţinute sau nu de opinia publică din ţările
implicate.
În sfârşit, informaţiile lacunare pot sta la baza anchetelor jurnalistice, şi chiar
a anchetelor de investigaţie.
Jurnalistul poate încerca să răspundă la întrebările de ce şi cum, prin
cercetarea şi asamblarea lanţurilor marcante de evenimente pentru o istorie cunoscută.
Jurnalistul poate pleca de la o ştire, o decizie sau un eveniment mediatizat, hotărând
să reconstituie evenimentele care au dus la acea stare de fapt. Rezultatul poate fi o
punere în lumină a unei actualităţi prezente şi ignorate.
De exemplu, în Adevărul de luni, 13 ianuarie 2003, un titlu anunţa „Urmare
unei sentinţe judecătoreşti, / Două dintre cele mai importante intersecţii în Braşov au
devenit… proprietate privată”. Un jurnalist ar putea să facă o anchetă în care să arate
că aceste decizii aberante pot fi rezultatul unei lipse de specializare a procurorilor şi a
judecătorilor din România, care sunt nevoiţi să treacă de la procese de divorţ la
procese legate de proprietatea intelectuală şi la procese legate de proprietăţi
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 8

imobiliare. Sau s-ar putea face o anchetă de investigaţie, care să arate care sunt
lacunele în sistemul cărţii funciare şi cum este posibil ca cineva să profite de ele, cu
bună ştiinţă. Vechii proprietari care intentaseră procesul, şi avocaţii lor, ştiau că
terenurile deveniseră intersecţii, şi nu mai erau terenuri virane.
Prin anchetele interpretative jurnalistul încearcă să explice un fenomen, şi nu
este interesat de fapte, care pot fi cunoscute deja, ci de sensul lor. Temele trebuie să
fie legate de actualitate şi interesante pentru public: creşterea impozitelor în România,
de exemplu.
Faptele pot fi cunoscute de toată lumea, dar motivele posibile pot fi
surprinzătoare. Într-un an post-electoral, de exemplu, un ziar dispare, iar celelalte
cresc preţurile - este o evoluţie obişnuită a presei scrise, care pierde teren în faţa
televiziunii, sau ziarele şi-au pierdut susţinătorii politici din umbră, care nu mai sunt
interesaţi să aibă o presă bună cu orice preţ? Răspunsurile posibile, care nu sunt
evidente, pot fi prezentate sub forma opiniilor şi convingerilor unor experţi. Demersul
jurnalistic nu se va baza pe infirmarea sau confirmarea unei ipoteze, cu ajutorul
faptelor, ci pe lansarea unor ipoteze posibile, cu ajutorul specialiştilor în domeniu.

Jurnalismul de investigaţie „înregistrează o trecere graduală de la vechiul stil

jurnalistic despre incidente spectaculoase, importante, şi despre crime personale, la
jurnalismul mai original şi mai conştient despre operaţiunile sistematice ale
societăţii”, spunea Paul Williams în 1978 (p. viii). Anchetele de investigaţie
merituoase sunt cele care îmbină trăsăturile anchetei informative cu trăsăturile
anchetei interpretative. Jurnalistul de investigaţie nu va reuşi să schimbe lumea,
făcând-o mai bună, doar prin căutarea şi demascarea unor vinovaţi individuali, ci
încercând să arate cititorilor săi, în acelaşi timp, de ce sistemul nu funcţionează,
pentru a nu mai permite oamenilor să greşească, şi cum poate fi acest sistem
îmbunătăţit. Este, de exemplu, diferenţa dintre a demasca în cazul izolat al poliţiştilor
din Mogoşoaia, motivele pentru care aceştia nu vor să acţioneze împotriva
traficanţilor de droguri, şi a demasca sistemul de legături dintre traficanţii de droguri
şi poliţie, în general.

Legislaţie şi deontologie
Aşa cum arătam mai sus, reporterul de investigaţie încearcă să îmbunătăţească
sistemul, aducând în atenţia opiniei publice pe aceia care lucrează împotriva
interesului public şi demonstrând mecanismele care permit existenţa actelor ilicite sau
a disfuncţionalităţilor de sistem. De aceea, cea mai importantă calitate a jurnalistului
de investigaţie este credibilitatea sa, care se bazează pe un respect al regulilor scrise
ale jurnalismului - sub formă de legi sau sub formă de coduri de etică.
Munca jurnalistului de investigaţie trebuie să respecte legislaţia ţării în care îşi
desfăşoară activitatea. În cazul în care un jurnalist nu este de acord cu legislaţia în
vigoare sau în curs de adoptare, el are datoria să încerce să o schimbe - datorie de
cetăţean al ţării, în primul rând, şi de reprezentant al societăţii civile, de pe poziţia sa
de jurnalist, în al doilea rând.
Pe de altă parte, codurile de etică sunt o încercare de normare a activităţii din
interiorul profesiei - jurnaliştii spun cum este cel mai bine să se desfăşoare activitatea
lor de strângere şi de prezentare a informaţiilor.
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 9

Există mai multe norme ale activităţii de investigaţie jurnalistică, care au ecou
atât în legislaţie, cât şi în codurile de etică internaţionale. Cele mai importante sunt
legate de:
 informaţiile de interes public,
 adoptarea unei false identităţi,
 protecţia surselor,
 calomnie şi injurie.

Subiectul activităţii investigaţiei jurnalistice.

Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public

Accesul liber la informaţiile de interes public este protejat acum în România

nu numai prin Constituţie, ci şi prin Legea 544/2001.

Art. 1
Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public,
definite astfel prin prezenta lege, constituie unul din principiile fundamentale ale
relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia
României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României.
Art. 2
a. Prin autoritate sau instituţie publică se înţelege orice autoritate sau
instituţie publică, precum şi orice regie autonomă, care utilizează resurse financiare
publice şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României, potrivit Constituţiei.
b. Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte
activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice,
indiferent de suportul ori de forma sau modul de exprimare a informaţiei.

Autorităţile sunt obligate prin lege să răspundă la solicitarea oricărui cetăţean

pentru informaţii de interes public, în termen de maximum 30 de zile, se arată în
primul alineat al articolului 7.

Următoarele tipuri de informaţii nu intră în sfera informaţiilor de interes

public, la care poate avea acces orice persoană (articolul 12):
a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice,
dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
În aceste categorii se încadrează şi informaţiile militare, care, dezvăluite, ar pune în
pericol siguranţa naţională (strategii militare, de exemplu).
b) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc
interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria
informaţiilor clasificate, potrivit legii;
În negocierile acordurilor internaţionale, de exemplu, o indiscreţie ar putea pune în
inferioritate o echipă de negociatori. Negocierile sunt pe sistemul ofertă -
contraofertă, iar presiunea publicului intern ar putea duce la retragerea unei oferte:
jurnaliştii nu cunosc raţiunile diplomatice care au stat la baza acelei oferte şi nici
posibilele contra-oferte care pot fi făcute.
c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă
publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii;
Orice firmă are secrete comerciale, legate de producţie, de un patent, de o invenţie,
care fac obiectul spionajului industrial, nu al informaţiilor de interes public. În cazul
firmelor, o informaţie de interes public este legată direct de încălcări ale legislaţiei pe
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 10

domenii ca protecţia consumatorului, sănătatea bugetului public, exploatarea

angajaţilor, poluarea, alături de subiecte legate de responsabilitatea socială a
companiilor comerciale respective (exploatarea angajaţilor în afara graniţelor
României, de exemplu).
d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii (cum ar fi cazul
fişei medicale);
În ceea ce priveşte spaţiul privat al cuiva, există informaţii de interes public şi
informaţii de care este interesat publicul. Publicul va fi întotdeauna interesat de
dramele de familie, de sexualitate, de morbid, dar identificarea unei persoane care
suferă de boala vacii nebune, fără acordul ei, fotografierea Andreei Marin în dormitor
sau cele mai mici detalii ale cazului Monica Lewinski nu sunt la acelaşi nivel al
muncii jurnalistului cu aducerea în atenţia publicului a unor practici agricole care duc
la apariţia bolii vacii nebune la om sau cu demascarea unor spioni, să zicem.
Articolul 14 adaugă: informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot
deveni informaţii de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de
exercitare a unei funcţii publice. Atunci când preşedintele, primul ministru sau liderul
unui partid important din opoziţie sunt internaţi în spital, pentru a suferi o intervenţie
chirurgicală, aceste informaţii devin de interes public, pentru că sistemul de guvernare
al ţării poate fi influenţat de rezultatele demersului medical.
e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare,
dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în
pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei
efectuate sau în curs de desfăşurare;
În afara sferei interesului legitim al publicului intră şi informaţiile legate de anchetele
poliţiei, care ar putea să-l ajute pe infractor, cum ar fi informaţii despre principalul
suspect şi motivele pentru care este considerat principalul suspect. În plus, este vorba
de protecţia martorilor în procesele juridice.
f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora
aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia
dintre părţile implicate în proces;
Presa poate fi un instrument de presiune în desfăşurarea unui proces juridic, la fel ca
în cazul unei anchete de poliţie. Jurnalistul, ca specialist în comunicare, nu are nici o
scuză dacă devine instrument al manipulării.
g) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a
tinerilor.
Se consideră că un copil, chiar dacă poate fi încadrat în categoria infractorilor, are
foarte multe şanse să fie recuperat de către societate. În plus, viaţa unui copil nu
trebuie hotărâtă de un jurnalist în căutare de senzaţional, care îi arată pe părinţii săi
certându-se sau care a descoperit un caz de molestare a minorilor. De aceea,
identitatea minorilor trebuie păstrată secretă.

Articolul 13 este extrem de important pentru un jurnalist de investigaţie.

Astfel, legiuitorul spune că informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii
de către o autoritate sau instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor
clasificate şi constituie informaţii de interes public.
Aflarea cazurilor de încălcare a legii de către cei care administrează fondurile
publice intră în sfera interesului legitim al publicului.

Plângerile pentru nerespectarea legii se rezolvă pe cale judecătorească, în

regim de urgenţă şi fără plata unei taxe de timbru.
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 11

Strângerea informaţiilor
Falsa identitate. Confidenţialitatea surselor

De multe ori, jurnalişti sunt tentaţi să-şi ascundă adevărata identitate şi să

adopte una falsă, în speranţa că vor obţine mai uşor informaţiile dorite. Această
practică este condamnată prin lege - nimeni nu are voie să se dea drept poliţist, sau
funcţionar public, dacă nu are această calitate.
În plus, informaţiile obţinute astfel pot fi false. Mecanismul este foarte simplu:
oamenii spun diverse lucruri pentru a se răzbuna sau, dimpotrivă, pentru a ajuta pe
cineva care face dreptate. Un funcţionar public care se ocupă de protecţia
consumatorului sau un poliţist este nevoit să verifice informaţiile primite - jurnalistul
poate fi tentat să le publice imediat, pentru că, aşa cum am arătat mai sus, poate fi în
imposibilitatea de a verifica unele informaţii, aşa cum ar face un detectiv al poliţiei.
Dacă un jurnalist îşi dezvăluie adevărata identitate, el îi pune în gardă pe
oamenii cu care vorbeşte că informaţiile respective vor fi făcute publice şi atribuite
respectivului personaj - deci oricine va putea afla că a minţit. Este surprinzător pentru
un student la jurnalism să descopere câte informaţii sunt dispuşi oamenii să ofere,
chiar despre viaţa lor personală, atunci când ştiu că se află în faţa unui jurnalist. Sunt
dispuşi să spună mai multe decât spun rudelor sau prietenilor apropiaţi, poate pentru
că jurnaliştii sunt consideraţi căutători legitimi de informaţii.
Decizia de a adopta o identitate falsă sau nu este luată în funcţie de situaţia în
care se găseşte fiecare jurnalist la un moment dat, şi trebuie cântărite constant
avantajele şi dezavantajele adoptării unei identităţi false. În ce poziţie este un jurnalist
de investigaţie care intră în rolul unui fals pacient pentru a demasca un fals doctor?
Cât de etică este decizia sa, în comparaţie cu decizia subiectului investigaţiei sale?
Sursele care vorbesc unui jurnalist nu doresc întotdeauna să fie identificate.
Există trei tipuri de informaţii, din acest punct de vedere: informaţii off the record -
numai pentru urechile jurnalistului, informaţii not for attribution - adică informaţii
care pot fi publicate, dar fără o identificare clară a sursei, şi informaţii on the record -
care vor fi publicate cu identificarea clară a sursei.
Informaţiile off the record sunt puncte de plecare sau de relansare a anchetei
jurnalistului. Acesta trebuie să găsească alte surse care le confirmă şi care pot fi citate.
Informaţiile din categoria celor care nu pot fi atribuite sunt informaţiile care
apar alături de surse identificate ca „surse bine informate din guvern”, „surse din
interiorul organizaţiei”. Din păcate, în această categorie, alături de oamenii bine
intenţionaţi care vor să ajute un jurnalist fără a-şi pune în pericol cariera sau viaţa,
intră şi manipulatori, care aruncă baloane de încercare. Informaţii care nu pot fi
atribuite sunt şi „la modernizarea autostrăzii X nu se respectă compoziţia standard a
asfaltului”, dar şi „pensiile vor fi diminuate, în termeni reali, cu 20%, spun surse din
interiorul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale”. Jurnalistul trebuie să fie atent la
aceste încercări de manipulare şi, pe de altă parte, să poată proteja sursele inocente
care, din motive de etică profesională, îl ajută în munca sa.
Cu toate că forurile legiuitoare au încercat să impună jurnaliştilor de la
Rompres, agenţia de ştiri naţională, dezvăluirea surselor lor de informare, Legea
504/2002 a Audiovizualul, de exemplu, stipulează pentru posturile de radio şi de
televiziune:
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 12

Art. 7
( 1) Caracterul confidenţial al surselor de informare utilizate în conceperea
sau elaborarea de ştiri, de emisiuni sau de alte elemente ale serviciilor de programe
este garantat de prezenta lege.
( 2) Orice jurnalist sau realizator de programe este liber să nu dezvăluie date
de natură să identifice sursa informaţiilor obţinute în legătură directă cu activitatea
sa profesională.
( 3) Se consideră date de natură să identifice o sursă următoarele:
a) numele şi datele personale, precum şi vocea sau imaginea unei surse;
b) circumstanţele concrete ale obţinerii informaţiilor de către jurnalist;
c) partea nepublicată a informaţiei furnizate de sursa jurnalistului;
d) datele cu caracter personal ale jurnalistului sau radiodifuzorului, legate
de activitatea pentru obţinerea informaţiilor difuzate.
( 4) Confidenţialitatea surselor de informare obligă, în schimb, la asumarea
răspunderii pentru corectitudinea informaţiilor furnizate.
( 5) Persoanele care, prin efectul relaţiilor lor profesionale cu jurnaliştii, iau
cunoştinţa de informaţii de natură să identifice o sursă prin colectarea, tratarea
editorială sau publicarea acestor informaţii, beneficiază de aceeaşi protecţie ca
jurnaliştii.
( 6) Dezvăluirea unei surse de informare poate fi dispusă de instanţele
judecătoreşti numai dacă aceasta este necesară pentru apărarea siguranţei naţionale
sau a ordinii publice, precum şi în măsura în care aceasta dezvăluire este necesara
pentru soluţionarea cauzei aflate în faţa instanţei judecătoreşti, atunci când:
a) nu există sau au fost epuizate măsuri alternative la divulgare cu efect
similar;
b) interesul legitim al divulgării depăşeşte interesul legitim al nedivulgării.

Elaborarea anchetelor de investigaţie.

Insulta şi calomnia

Prin definiţie, anchetele de investigaţie sunt încadrate în categoria textelor de

informare jurnalistică - în care sunt prezentate exclusiv fapte înşiruite într-o ordine
logică evidentă şi demonstrabilă, pe care jurnalistul le prezintă cu bună credinţă. În
plus, jurnalistul de investigaţie este caracterizat prin autodisciplină şi prin autocontrol.
Angajat în aflarea faptelor ilicite, jurnalistul de investigaţie le poate demonstra cu
profesionalism.
Un indignat, jurnalistul de investigaţie poate ajuta audienţa să se indigneze la
rândul ei şi o poate împinge la acţiune în folosul societăţii în general. Nu va folosi
însă artificii stilistice la graniţa dintre ce este permis şi ce nu este permis de lege şi de
codurile de etică, ci va pune în lumină faptele reprobabile şi a mecanismele
defectuoase ale societăţii.
Jurnalistul de investigaţie trebuie să depăşească etapa lui „Tipătescu -
vampirul care suge sângele poporului” şi să demonstreze de ce Tipătescu nu trebuie să
conducă judeţul, cu date, documente şi declaraţii ale martorilor.
Nu numai standardele jurnalistice condamnă abordarea „Răcnetului
Carpaţilor”, ci şi legea. Insulta reprezintă etichetarea unei persoane (nu a unei
instituţii), fără o trimitere clară la o anumită faptă (o opinie), sau cu o trimitere la un
fapt care nu este de interes public: Z este o lichea, sau Z este un cocoşat.
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 13

Calomnia reprezintă acuzarea unei persoane de o faptă anume, fără a putea

demonstra adevărul acuzaţiilor. Spre deosebire de insultă, calomnia se poate produce
numai în public (deci şi prin intermediul presei).
Prin natura activităţii lor, jurnaliştii de investigaţie sunt cea mai expusă
categorie la acest gen de greşeli condamnate de lege. Nevinovăţia jurnalistului poate
fi demonstrată prin proba verităţii (numai cazul calomniei) - acuzele jurnalistului se
bazează pe fapte reale - şi prin arătarea bunei credinţe - jurnalistul nu a vrut să facă
rău cu orice preţ; contextul indica, în mod logic, rezultatul la care a ajuns jurnalistul,
chiar dacă acea concluzie este, de fapt, greşită (vezi şi Macovei, Mihai, Toma, 2003).
Chiar dacă nu sunt condamnaţi de justiţie, jurnaliştii pot fi condamnaţi de
propriul lor public ca tendenţioşi, senzaţionalişti sau iresponsabili, pierzându-şi astfel
credibilitatea lor şi punând în pericol credibilitatea instituţiei de presă la care lucrează.
În aceste cazuri, există două reguli de bază de care trebuie să ţină seama
jurnalistul: prezumţia de nevinovăţie şi interesul public. O persoană nu poate fi
etichetată de presă ca infractor, dacă justiţia nu a acuzat-o de o faptă condamnabilă,
iar respectiva persoană nu a epuizat toate căile prin care şi-ar putea demonstra
nevinovăţia. Jurnalistul arată faptele, nu spune „X a luat mită” (termen juridic), ci „X
poate fi acuzat de luare de mită, pentru că…”. Pe de altă parte, este puţin relevant că Z
este cocoşat, dacă, în acelaşi timp, Z poate fi acuzat că a folosit banii publici pentru
a-şi construi o casă (o informaţie de interes public). Z putea să se folosească de banii
publici şi dacă era cocoşat şi dacă nu, dar cocoaşa nu-l împiedică să fie un bun
funcţionar public.

Domenii preferate ale jurnalismului de investigaţie.

Alegerea temei; alegerea unghiului de abordare

Pe un site dedicat jurnalismului de investigaţie - www.ire.org - domeniile de

interes ale jurnaliştilor din întreaga lume, ale căror coordonate pot fi găsite pe acel
site, erau, în ordinea opţiunilor făcute:

 justiţia, infracţionalitatea, procesele penale

 politicienii, finanţarea campaniilor, alegerile, guvernul federal al SUA,
guvernare, corupţia la nivel guvernamental, risipa la nivel guvernamental
 administraţia locală
 companiile comerciale
 mediu
 învăţământ
 îngrijirea sănătăţii
 guvern statal
 dreptul la liberă informare
 industria automobilelor
 armata
 organizaţiile nonguvernamentale, filantropie, problemele copiilor
 ştiinţă
 terorism
 arta/ industria divertismentului
 dezastre
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 14

 agricultură
 sport
 religie
 problemele consumatorilor
 corupţia presei, presa, cenzura pe Internet

După cum se poate observa, toate aceste domenii au, într-un fel sau altul, o
relevanţă pentru audienţa presei. Este vorba fie de cum sunt guvernaţi cetăţenii, fie de
cum sunt cheltuiţi banii lor - strânşi ca taxe şi impozite (bugete publice) sau strânşi
din donaţii benevole (organizaţiile non-guvernamentale). Sunt domenii legate de viaţa
şi de siguranţa omului obişnuit (domeniul juridic, sănătate) sau de drepturile lor
(protecţia consumatorilor).
Jurnaliştii de investigaţie analizează modul în care funcţionează societatea şi
pun în lumină disfuncţionalităţile, fie că este vorba de sistemul politic, de sistemul
juridic, de îngrijirea sănătăţii, de religie sau chiar de presă.
Ariile de interes şi ariile de specializare sunt restrânse: nu este vorba despre
guvernare în general, ca într-un curs de politologie, ci de politicienii, de finanţarea
campaniilor, de alegerile, de guvernul federal al SUA, de corupţie la nivel
guvernamental, de risipă la nivel guvernamental. Cu cât o arie de investigaţie este mai
atent delimitată, cu cât o problemă este mai clar formulată, cu atât jurnalistul are mai
multe şanse să ofere publicului său o anchetă mai clară şi să indice, cu ajutorul
surselor sale, metodele prin care o disfuncţionalitate poate fi corectată.
Una dintre acuzaţiile aduse jurnalismului de investigaţie este că se leagă de
orice, numai de jurnaliştii de investigaţie nu (Benjaminson, Anderson, 1990). Orice
societate şi orice grup are subiecte tabu, de aceea jurnalistul de investigaţie trebuie să
dea dovadă de independenţă de gândire, să-şi cunoască publicul şi să încerce să
răspundă la întrebările pe care publicul său şi le pune sau ar trebui să şi le pună.
De ce este interesant cum sunt folosiţi banii din buget? Pentru că oricine
contribuie la buget, fie că vrea, fie că nu. Bugetul public nu se formează numai din
sumele reţinute din salariu, ci şi din TVA-ul pe pâine sau pe benzină, şi oricine
mănâncă pâine sau călătoreşte cu un mijloc de transport care foloseşte carburanţi.
Care sunt instituţiile care folosesc banii publici? Nu numai primăriile şi
guvernul, ci şi spitalele, şcolile, întreprinderile în proprietatea statului, companiile
comerciale sau organizaţiile non-profit care beneficiază de scutiri de taxe şi care ar
trebui să ofere societăţii în general ceva în schimb.
Unii oameni, prin natura funcţiei lor, ar trebui să apere interesele tuturor:
politicienii, poliţiştii, funcţionarii publici. Cum fac acest lucru? Dacă nu reuşesc să ne
apere interesele, de ce nu reuşesc - din rea credinţă sau din cauza sistemului? Din
cauza poziţiei lor, sunt supuşi la diverse presiuni. Averea pe care o gestionează
demonstrează că au cedat presiunilor financiare?
O temă prea vastă nu poate duce la un rezultat viabil. Un jurnalist nu îşi poate
propune să demonstreze corupţia în Parlamentul României, de exemplu. Există 485 de
senatori şi deputaţi, şi cel puţin unul dintre ei poate fi un om cinstit. Jurnalistul ar
trebui să plece de la o definiţie larg acceptată a termenului de corupt şi să-şi
concentreze atenţia pe câţiva parlamentari mai proeminenţi, despre care există zvonuri
că ar fi corupţi. Dacă poate, ar trebui să demonstreze soliditatea respectivei afirmaţii
măcar pentru unul dintre parlamentari, iar demonstraţia să fie atât de puternică încât
să aibă rezultate în concentrarea atenţiei publice asupra fenomenului care a creat acel
caz de corupţie.
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 15

Unghiul de abordare reprezintă perspectiva din care este prezentat un

eveniment. De alegerea unghiului de abordare depinde ierarhizarea informaţiilor,
construcţia textului şi alegerea tonului folosit. Prin stabilirea unui unghi de abordare,
autorul unui text jurnalistic hotărăşte care este cel mai important element al unui text,
din perspectiva căruia publicul său va lua contact cu realitatea, descrisă de jurnalist.
Intenţia autorului unui material jurnalistic (fie el de presă scrisă, de radio sau de
televiziune) este transparentă şi datorită unghiului de abordare ales (Roşca, 1997, pp.
61-62).
Chiar dacă o anchetă de investigaţie este un text informativ, nu de opinie,
autorul informează publicul său despre o realitate care trebuie schimbată,
îmbunătăţită. Există deci o intenţie ascunsă, aceea de a-i îndemna pe cetăţeni să facă
presiuni asupra celor care îi guvernează, iar pe guvernanţi să îmbunătăţească sistemul
pe care îl gestionează. În cazul parlamentarilor presupuşi corupţi, unghiul de abordare
ar fi ales din perspectiva evidenţieri tarelor din sistem care au permis coruperea unui
parlamentar (fapt ce este demonstrat de jurnalist). Textul nu va cuprinde îndemnuri de
genul: „Cetăţeni, să stârpim corupţii din Parlament!” Simpla demonstrare a unui caz
de corupţie şi punerea în lumină a mecanismului defect sunt suficiente. Demonstrarea
implicări lui Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului, în afacerea Banca Română de
Scont, prin intermediul unui act notarial, a declanşat un proces de adoptare a legii
conflictului de interese care, în teorie, nu va mai permite, după adoptare, un asemenea
comportament.

Bibliografie

Benjaminson, P., Anderson, D., 1990, Investigative Reporting, 2nd ed., Iowa State
Univ. Press.

De Boucker, J., 1995, Pratique de l’Information et Ecritures Journalistiques, CFPJ,

Paris.

Coman, M., 1999, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi.

Macovei, M., Mihai, D. şi Toma, M., 2003, Ghid Juridic pentru Ziarişti, ed. IIa,
Agenţia de Monitorizare a Presei - Academia Caţavencu.

Mouriquand, J., 1994, L’enquête, CFPJ, Paris.

Newsom, D., Van Slyke Turk, J., Kruckeberg, D., 2000, This is PR, 7th ed.,
Wadsworth.

Roşca, L., 1997, Reportajul, în Coman, M., coord., Manualul de Jurnalism, Polirom,
Iaşi.

Williams, P., 1978, Investigative Reporting and Editing, Prentice-Hall, Englewood

Cliffs.
Tehnici de investigare jurnalistică - 1 16

Teme:

1. Identificaţi subiectele de investigaţie ale unui cotidian românesc la alegere, în

numerele dintr-o lună din 2008.
2. Alegeţi un subiect pe care aţi dori să-l investigaţi. Justificaţi.