FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ, OBIECTUL, SCOPUL, FUNCŢIILE,

LEGĂTURILE ŞI METODOLOGIA CERCETĂRII CRIMINOLOGICE

1. Evoluţia criminologiei
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunităţi umane
arhaice. Cuvîntul criminologie este compus din 2 cuvinte – crimen – care înseamnă ştiinţa ce
studiază fenomenul criminal şi logos, care înseamnă ştiinţă, termenul respectiv fiind utilizat
pentru prima dată în 1879 de către Topinard.
Unii autori consideră că utilitatea acestui termen nu poate să aibă loc decît odată cu constituirea
criminologiei ca ştiinţă, lucru care s-a produs în 3 etape:
a) I etapă, care este marcată de activitatea lui Cesario Embrosso, care, în 1876 publică
lucrarea „Omul delincvent”, unde susţine că găseşte un model al infractorului descriindu-l ca pe
o fiinţă predestinată să comită crime datorită unor stigmate (semne) fizico-psihice înnăscute.
b) II etapă, se caracterizează prin activitatea profesorului de drept şi sociologie Enrico Fairy,
care, în lucrarea sa din 1881, analizează rolul factorilor sociali în geneza criminologiei.
c) III etapă este marcată de activitatea magistratului Rafaello Garafalo, care se evidenţiază
prin lucrarea „Criminologia”, apărută în 1885, moment în care se consideră apariţia
criminologiei ca ştiinţă.
Criminologia este o ştiinţă socială autonomă, auxiliară ştiinţei penale, cu caracter
pluridisciplinar, care studiază starea, structura, dinamica, cauzele şi condiţiile socio-umane ale
criminalităţii, elaborînd modele cauzale şi soluţii de intervenire preventive contra crimei şi
criminalităţii, conform realităţii existente, în interesul societăţii.
Pinattel defineşte criminologia ca fiind studiul ştiinţific al omului delincvent şi al delictului.
Astfel el consideră că criminologia este ştiinţa complexă despre om, care studiază cauzele
comportamentului său anti-social.
Criminologia ca ştiinţă, examinează:

 Reacţia socială contra criminalităţii;

 Investigarea metodelor şi procedeelor de prevenire şi combatere a crimei şi criminalităţii;
 Apărarea socială împotriva crimei.

În documentul celui de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei
(Havanna 1990) este formată următoarea definiţie a criminologiei: este o disciplină care
analizează cauzele infracţiunii şi factorii ce influenţează apariţia fenomenului infracţional,
propune totodată şi realizează unele strategii globale pentru obţinerea unui mecanism de
protecţie şi intervenirea preventivă corespunzătoare realităţii şi nevoilor sociale.
2. Obiectul criminologiei
Avînd în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc în domeniul
criminologiei, precum şi problematica majoră analizată de pe poziţiile teoretice ale acestei
discipline, considerăm că obiectul de studiu al criminologiei include:

1. Criminalitatea ca fenomen social – ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un

sistem cu proprietăţi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.
De asemenea, se face distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi legală.
  Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale
săvîrşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată.
 Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului justiţiei
penale şi înregistrate ca atare.
 Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat
hotărîri de condamnare rămase definitive.

1. Infracţiunea – ca element component al sistemului, infracţiunea reprezintă

manifestarea particulară a fenomenului infracţional.
2. Infractorul – este persoana care, cu vinovăţie, săvîrşeşte o faptă sancţionată de
legea penală.
Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificaţie complexă
datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea.
3. Victima – lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unei relaţii
complexe între făptuitor şi victimă, constatîndu-se că, în producerea actului infracţional,
contribuţia victimei nu poate fi exclusă,aceasta avînd şi un rol în producerea şi consumarea
infracţiunii.
4. Reacţia socială împotriva criminalităţii – includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu
al criminologiei este determinat de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la
realitatea fenomenului infracţional şi la tendinţele sale evolutive. Sesizarea inadvertenţelor
(greşelilor) permite elaborarea unor studii utile atît nivelului instituţionalizat al politicii
penale, cît şi persoanelor implicate în acţiunea concretă de prevenire şi combatere a
criminalităţii.

3. Sistemul criminologiei
Sistemul criminologiei cuprinde următoarele elemente:

 crima ca fenomen social (criminalitatea), esenţa şi legităţile ei de manifestare în societatea

umană;
 cauzalitatea, adică fenomenele şi factorii ce determină crima ca fenomen social;
 consecinţele sociale ale criminalităţii
 crima ca faptă socială;
 personalitatea criminalului;
 mecanismul actului infracţional (criminal);
 cauzele săvîrşirii infracţiunii şi factorii, circumstanţele ce favorizează săvîrşirea ei;
 victimologia;
 metodologia cercetării criminologice;
 bazele analizei criminologice;
 prognozarea criminologică;
 măsurile sociale şi speciale de control asupra criminalităţii.

Sistemul criminologiei se caracterizează, ca şi orice alt sistem, prin trei trăsături principale:

 existenţa a două sau mai multe elemente componente;

 elementele componente se află în interconexiune şi interdependenţă;
 elementele componente formează оn ansamblu o formaţiune absolut nouă din punct de
vedere calitativă.

Deosebim sistemul ştiinţei şi disciplinei criminologiei. Problemele generale şi speciale, teoretice

şi aplicative, fenomenologice, metodologice şi metodice care constituie obiectul şi domeniul de
cercetare al criminologiei, fiind indisolubil legate între ele, alcătuiesc în ansamblu sistemul
ştiinţei criminologiei. Sistemul criminologiei este bine structurat şi consolidat.
În literatura de specialitate se propun şi alte divizări metodologice ale criminologiei. Astfel,
conform unor opinii, sistemul criminologiei se formează în baza obiectului de cercetare al acestei
ştiinţe şi al nivelului de generalizare a informaţiei ştiinţifico-practice.
4. Funcţiile şi scopul criminologiei
Scopurile criminologiei pot fi clasificate în 2 categorii:
a) Scopul general – îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să
determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Identic cu scopul ştiinţelor penale,
scopul general al criminologiei se deosebeşte prin modurile diferite de
concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale, iar
dreptul penal fiind o ştiinţă normativă.
b) Scopul imediat – o altă deosebire se evidenţiază în privinţa scopului imediat al celor două
discipline. În timp ce dreptul penal vizează apărarea valorilor sociale fundamentale,
criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină producerea criminalităţii.
Criminologia îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Funcţia descriptivă – fenomenologia criminalităţii a constituit o condiţie absolut necesară

cunoaşterii obiectului de studiu al criminologiei. Utilizînd metode şi tehnici de recoltare şi
prelucrare a datelor simple sau complicate, vechi sau moderne, adepţii acestei funcţii au
încercat să demonstreze – pe calea studiului descriptiv – atît existenţa unor
diferenţe semnificative între infractori şi non-infractori, cît şi evoluţia structurii
infracţionale pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată.
2. Funcţia explicativă – explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină şi a
condiţiilor care favorizează fenomenul infracţional reprezintă scopul imediat al cercetării
criminologice. De aici decurge importanţa funcţiei explicative a criminologiei.
Principalele concepte operaţionale de ordin explicativ utilizate în criminologie sunt: cauza,
condiţia, efectul, factorul, mobilul, indicele.
3. Funcţia predicativă – importanţa fenomenului infracţional, sub aspectul gravelor
prejudicii pe care le produce, face imperios necesară aprecierea ştiinţifică a dinamicii sale
pe termen lung, în scopul identificării şi evaluării măsurilor ce se impun pentru prevenirea
şi combaterea acestuia. Pentru alcătuirea modelelor predictive, criminologia apelează la
modele ştiinţifice din alte domenii ale cunoaşterii, de la modelele matematice, pînă la cele
informatice şi euristice.
4. Funcţia profilactică – se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia
criminalităţii, în înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem coerent de
măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

5. Ramurile criminologiei
După nivelul de generalizare, în doctrina de specialitate se evidenţiază Partea generală şi Partea
specială a criminologiei, alţi autori afirmînd că criminologia ca ştiinţă s-ar împărţi în
criminologie generală, specială (sectorală), teoretică şi clinică.

 Criminologia generală care studiază elementele de bază ale infracţiunii, cum ar fi: geneza
infracţiunii, clasificare faptelor anti-sociale, geneza infractorilor, istoria criminologiei,
şcolile criminologice, etc.
 Criminologie specială – cuprinde caracteristica criminologică şi măsurile de prevenire şi
combatere a anumitor tipuri infracţionale. Criminologia specială se ocupă cu studiul
următoarelor tipuri infracţionale: criminalitatea violentă, criminalitatea contra proprietăţii,
criminalitatea în domeniul economiei, etc.
  Criminologia teoretică, este o ramură a criminologiei, care nu se confundă cu
criminologia generală; ea studiază anumite teorii, curente sau şcoli criminologice,
cercetîndu-le şi analizîndu-le la un nivel foarte aprofundat.
 Criminologia clinică este o ramură predominant aplicativă, care are misiunea de a efectua
examene complexe ale criminalului, în urma cărora se stabileşte diagnosticul privind
cauzele comiterii infracţiunii şi apoi se face un pronostic asupra probabilităţii săvîrşirii de
noi infracţiuni sau vizînd corectarea criminalului, prescriindu-i-se tratamentul cel mai
potrivit, şi reintegrarea socială a acestuia.
 Criminologia aplicată, fiind o ramură a criminologiei generale, aceasta se ocupă de
studiul şi profilaxia unor tipuri de infracţiuni cu rezonanţă, cum ar fi: corupţia, violurile,
omorurile la comandă, etc.
 Criminologia dinamică
 Criminologia empirică
 Criminologia restaurativă

6. Metodele de investigaţie în criminologie

Prin metodica cercetării criminologice înţelegem sistemul de procedee, modalităţi şi tehnici de
colectare, prelucrare şi analiză a informaţiei despre criminalitate, personalitatea infractorului,
cauzele şi condiţiile criminalităţii şi măsurile combaterii acesteia, precum şi metodele de
prognozare şi planificare criminologică, de elaborare a propunerilor privind desăvîrşirea practicii
de luptă cu criminalitatea, de verificare şi apreciere a eficacităţii realizării propunerilor formulate
anterior.
Astfel, în cadrul cercetării criminologice sunt utilizate metodele şi tehnicile:

 sociologice (sondajul, interviul, aprecierea experţilor, observaţia, experimentul, cercetarea

dosarelor penale şi altor acte etc);
 psihologice (testările, chestionarea, interviul, metoda sociometrică etc);
 statistice (observaţia statistică, centralizarea şi gruparea statistică, analiza statistică);
 juridice (metodele de drept comparat, procedeele de analiză a practicii de elaborare şi
aplicare a normelor de drept etc),
 precum şi metodele matematice, inclusiv de modelare matematică, metodele economice,
geografice, medicale, biologice etc.

În funcţie de conţinutul studiului criminologie, de scopul şi sarcinile acestuia, de obiectele care

urmează a fi cercetate sunt utilizate metode şi procedee de cercetare corespunzătoare, iar atunci
cînd este necesar sunt invitaţi specialiştii din alte domenii de cunoaştere. De exemplu, la
cercetarea infracţiunilor economice, în colectivul de cercetători sunt incluşi economiştii;
cercetările infracţiunilor violente şi ale personalităţii infractorului sunt realizate împreună cu
psihologii.
7. Raportul criminologiei cu alte discipline
Dintre ştiinţele juridice criminologia interacţionează mai intens cu dreptul penal. Raportul de
dependenţă reciprocă între cele două discipline este determinat de obiectul generic comun –
fenomenul infracţional, şi finalitatea comună – sporirea eficienţei luptei cu criminalitatea.
Raportul dintre criminologie şi dreptul penal este un raport de complementaritate şi nu de
concurenţă sau de subordonare.
O interdependenţă deosebită se realizează şi în raport cu dreptul procesual penal. Actualmente
sporeşte necesitatea utilizării datelor criminologice în toate fazele procesului penal, în special la
stabilirea circumstanţelor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii, a caracteristicilor persoanei
făptuitorului, clarificarea situaţiei comiterii infracţiuni, etc.
Criminologia este, de asemenea, strîns legată de dreptul execuţional penal sau penitenciar.
Interconexiunea dintre aceste două ştiinţe se realizează în procesul de cercetare a personalităţii
infractorului, în special în domeniul combaterii recidivismului, la stabilirea eficienţei executării
pedepselor şi a măsurilor prin care au fost ele înlocuite. Dreptul execuţional penal şi
criminologia elaborează оmpreună recomandări privind prevenirea recidivismului, sporirea
eficienţei corectării şi reeducării condamnaţilor şi persoanelor cărora pedeapsa le-a fost înlocuită
prin alte măsuri de influenţă.
Criminologia este intim legată şi de criminalistică, care studiază metodele tactice şi mijloacele
tehnico-ştiinţifice de descoperire şi cercetare a infracţiunilor. Raportul dintre criminologie şi
criminalistică se realizează în domeniul cercetării cauzelor infracţiunilor concrete.
Ştiinţa dreptului administrativ oferă criminologiei date privind contravenţiile administrative,
precum şi despre sarcinile şi funcţiile organelor de stat şi formaţiunilor obşteşti în domeniul
prevenirii faptelor ilegale.
Datele ştiinţelor dreptului civil şi dreptului familiei referitoare la starea şi dinamica formelor
de activitate a populaţiei, nivelul de trai, divorţuri, conflictualitatea intrafamilială etc. sunt
extrem de preţioase pentru criminologie, care analizează impactul acestor fenomene asupra
criminalităţii.
Cunoştinţele sociologice privind relaţiile şi procesele sociale, metodele şi tehnicile din sfera
sociologiei sunt utilizate în procesul realizării studiilor
criminologice, fiind adaptate obiectului cercetării. Un domeniu comun al sociologiei
criminale şi criminologiei este cercetarea impactului factorilor mediului social asupra
fenomenului infracţional.
Criminologia are legătură şi cu psihologia, în special cu psihologia socială şi judiciară.
Cunoştinţele psihologice sunt necesare criminologiei la relevarea şi explicarea cauzelor şi
condiţiilor subiective ale criminalităţii şi infracţiunilor, la cercetarea personalităţii criminalului şi
clasificarea infractorilor, a motivaţiei şi mecanismului comportamentului infracţional individual,
precum şi la elaborarea unor aspecte importante ale profilaxiei criminologice.
Pentru criminologie, statistica judiciară constituie una din sursele cele mai importante vizînd
studierea criminalităţii ca fenomen de masă. Datele statisticii penale a organelor afacerilor
interne, procuraturii şi judecătoriilor, precum şi informaţia obţinută în rezultatul cercetărilor
criminologice concrete reflectă starea, dinamica şi structura criminalităţii, cauzele şi condiţiile ei,
personalitatea infractorilor, victimele infracţiunilor şi eficienţa măsurilor de prevenire aplicate.
Criminologia are raporturi şi cu psihiatria, care se ocupă de studiul bolilor mintale, a nevrozelor
şi psihozelor, în scopuri profilactice. Interconexiunea dintre aceste două discipline se realizează
la soluţionarea problemelor de etiologie şi prevenire a infracţiunilor comise de persoane ce
suferă de anomalii psihice (nevroze, psihoze etc).
Raportul criminologiei şi pedagogiei care vizează problemele instruirii şi educaţiei se realizează
în timpul studiului criminalităţii minorilor, recidiviştilor, infracţionalismului intrafamilial etc.
O interdependenţă deosebită se realizează şi cu ştiinţele economice la cercetarea proceselor şi
fenomenelor din sfera economică care determină criminalitatea, precum şi la elaborarea
măsurilor economice de prevenire a infracţiunilor.
Studiind impactul proceselor demografice şi determinantelor din sfera politică asupra
criminalităţii, criminologia se află în legătură, de asemenea, cu demografia şi politologia. În
calitate de bază metodologică a criminologiei sunt legile, legităţile, categoriile şi noţiunile
filozofiei. Criminologia se află în legătură şi cu alte ştiinţe nejuridice cum sunt: cibernetica,
genetica, matematica, medicina, futurologia[1] etc.
FENOMENOLOGIA CRIMINALITĂȚII
1. Noţiunea de criminalitate şi trăsăturile criminalităţii
Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înţelege fenomenul social de masă care
cuprinde totalitatea infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii evoluţii umane sau numai în raport
cu anumite civilizaţii, epoci, intervale de timp ori spaţii geografice determinate. Din acest punct
de vedere concepem noţiunea de criminalitate în două sensuri: [1]

 Sensul larg, unde prin criminalitate în sens larg înţelegem totalitatea crimelor comise de-a
lungul întregii evoluţii umane pe întreaga suprafaţă a globului terestru.
 Sensul restrîns, unde prin criminalitate în sens restrîns înţelegem totalitatea crimelor
săvîrşite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.

Actul criminal reprezintă, în esenţă, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acţiuni şi
inacţiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante
valori sociale referitoare la viaţa şi integritatea individului, familiei, societăţii şi statului. Actele
criminale comise primesc o expresie cantitativă, numerică şi statistică, împreună îmbrăcînd haina
de criminalitate.
Criminalitatea este un fenomen social şi, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul
demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele,
fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ţine o evidenţă strictă a criminalităţii, pe
perioade de timp, pe localităţi, pe ţară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen
cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate şi vizibil în manifestările şi în consecinţele sociale şi
individuale pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută [2]şi
studiată.
Conceptele de criminalitate cu un conţinut mai restrîns:

 criminalitatea de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, socialistă,

contemporană), respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la care se referă;
 criminalitatea de gen (criminalitatea de violenţă, criminalitatea referitoare la viaţa sexuală,
criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul infracţiunilor la care se
referă;
 criminalitatea de grup (criminalitatea minorilor, criminalitatea femeilor, criminalitatea
recidiviştilor etc.), în raport cu categoria de persoane la care se referă;
 criminalitatea de spaţiu geografic (criminalitatea în Republica Moldova, criminalitatea din
lumea arabă, criminalitatea din ţările africane etc.), în raport de zona geografică la care se
referă.[3]

Fenomenologia criminalităţii presupune totalitatea infracţiunilor penale, care sînt comise într-o
anumită perioadă de timp şi într-o anumită societate. Ruşii consideră criminalitatea ca un
fenomen caracteristic prin orice formaţiune social – economică, fiind determinată atît de cauze
generale, cît şi de cauze şi condiţii stabilite în mod concret, şi anume cele sociale, politice,
culturare, economice, istorice, etc.
Sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane
considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în anumite condiţii, în cadrul unui
sistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.
Trăsăturile criminalităţii:
a) Caracterul social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de infracţiuni, comise într-
o societate respectivă, într-o perioadă de timp determinată.
b) Caracterul de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc faptul că nu pot fi
explicate comportamentele infracţionale, avînd în vedere diversitatea modalităţilor de săvîrşire a
infracţiunilor. Aici nu putem analiza doar un factor care conduce la săvîrşirea actului ilicit, ci
trebuie avute în vedere factorii generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);
c) Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului infracţional, structura şi
dinamica sînt diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă geografică la alta.
d) Caracterul anti-social, dăunător – se caracterizează prin faptul că fenomenul criminalităţii,
faptele antisociale provoacă daune destul de mari societăţii. Crima, în esenţa sa, comportă un
pericol sporit în societate, atentînd la ordinea şi securitatea publicului.
e) Caracterul variat al criminalităţii – care derivă din varietatea infracţiunilor încriminate
prin legea penală şi varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin infracţiunile
săvîrşite. Aşa cum nu există doi indivizi identici, tot aşa nu există două infracţiuni, chiar de
acelaşi tip identice.
f) Caracterul cauzal al criminalităţii – constă în aceea că criminalitatea, fiind un fenomen cu
manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara unui proces cauzal.
2. Formele criminalităţii În teoria şi practica criminologiei un rol deosebit se atribuie
cercetării formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare
şi soluţionare judiciară. Astfel, formele criminalităţii, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau
nivele:

1. Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (infracţiunilor)

săvîrşite sau pretins săvîrşite, care sunt crime sau apar ca şi crime şi care au ajuns la
cunoştinţa sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de
criminalitate, de regulă, este înregistrată la organele de poliţie, procuratură ori la instanţa de
judecată – în caz de plîngere directă – şi este cunoscută.
2. Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiţi
şi cunoscuţi (ori bănuiţi că sunt autorii adevăraţi).
3. Criminalitatea deferită justiţiei reprezintă totalitatea crimelor transmise pentru
soluţionare în instanţa de judecată.
4. Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanţa
de judecată şi aceasta a pronunţat o hotărîre penală definitivă. Aceste patru forme
reprezintă criminalitatea relevată, aparentă sau legală.
5. Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate şi, deci,
nedescoperite şi nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoştinţa organelor şi
autorităţilor competente. Numărul acestora este cu mult mai mare faţă de crimele
înregistrate, descoperite şi judecate.

În paralel cu cercetarea formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire,

înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară, criminologia cercetează şi alte forme ale
criminalităţii, ca:

 Formele criminalităţii după valorile sociale periclitate;

La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrşite,
deosebite între ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc. La o
cercetare mai atentă, se observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în
anumite categorii şi grupe, după anumite criterii obiective şi subiective, ajungîndu-se la un
anumit sistem de crime destul de unitar şi coerent.

 Formele criminalităţii după făptuitori;

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un
om (sau mai mulţi oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În
acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o şi faţă de care
se vor aplica pedepse, ce urmează a fi executate. Aceşti oameni alcătuiesc aşa-numita populaţie
penală asupra căreia îşi concentrează eforturile forţele statului (poliţia, procuratura, justiţia etc.).
Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existenţa criminalităţii, influenţînd starea, structura şi
dinamica ei. În studiile şi cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vîrsta
făptuitorilor, şi anume:

 copilăria (0-12 ani);

 adolescenţa (12-22 ani);
 tinereţea (22-35 ani);
 vîrsta adultă (35-60/65 ani);
 vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).[4]

Formele criminalităţii după gravitate.Cunoaşterea criminalităţii după gradul de gravitate este la

fel de importantă ca şi toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca şi în practica
penală punctul de plecare îl reprezintă art. 16 din CP al RM:[5] unde, în funcţie de caracterul şi
gradul prejudiciabil, infracţiunile sunt clasificate în următoarele categorii:

 Infracţiuni uşoare;
 Infracţiuni mai puţin grave;
 Infracţiuni grave;
 Infracţiuni deosebit de grave;
 Infracţiuni excepţional de grave.

3. Indicele criminalităţii: starea; structura; nivelul; dinamica

În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul,
structura şi dinamica.

 Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor

săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis, precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai
criminalităţii.

Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se utilizează

combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii.

 Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor săvîrşite şi al persoanelor ce le-au

comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp stabilită. Nivelul criminalităţii
reprezintă valoarea determinată din numărul total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu
determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de populaţie, spre
exemplu la 1.000, 10.000 sau 100.000.

Alături de starea criminalităţii, o altă metodă este compararea. Compararea în spaţiu permite
compararea criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp
stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalităţii, evaluată pe un teritoriu stabilit
în diferite perioade de timp.

 Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi calitative intervenite în

structura acestui fenomen, prin comparaţie cu intervale de timp şi spaţiu succesive,
reflectînd cursul general al criminalităţii şi tendinţele sale.

În asemenea mod, dinamica criminalităţii permite a elabora atît ipotezele realiste privind cauzele
care generează criminalitatea, cît şi prognoze pentru desfăşurarea ei probabilă, preconizîndu-se,
totodată, mijloace de profilaxie mai eficiente.

 Starea criminalităţii, desemnează situaţia dimensională (spaţial-temporală) a criminalităţii

în societate, se utilizează şi conceptul de structură a criminalităţii. Structura desemnează
modul de organizare internă, de alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi
organizarea fiecărui element component unul faţă de altul. Dacă starea criminalităţii
reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura – pe cele calitative.

4. Cauzalitatea criminalităţii
Cauzalitatea constată dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei
dependenţe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii, generează alt
fenomen (efect).
Cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de
determinare şi reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza şi efectul.
Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi necesar generează alt fenomen.
Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen ce favorizează, ajută producerea unui alt
fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care criminalul comite omorul este o condiţie.
Deci, specificul condiţiei constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen,
dar ajută la producerea lui. Deci, cauzele şi condiţiile acţionează împreună dar au contribuţii
diferite.
În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:
a) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime;

 Cauzele legate de persoana criminalului;

 Cauzele referitoare la mediu.

b) Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:

 Sărăcia;
 Lipsuri materiale;

c) Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului:

 Temperamentul;
 Caracterul;

d) Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;

e) Cauzele declanşatoare care provoacă trecerea la act:
  O ceartă sau conflict;

f) Cauzele ereditare care aparţin elementelor dobîndite prin naştere:

 Debilitatea mintală;
 Alte boli de natură psihică.

Cauzele de dezvoltare care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului la influenţe

negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
În literatura ciminologică se utilizează şi termenul de „factor”, prin care se înţelege o cauză,
adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalităţii sau cauzele criminalităţii ar avea
acelaşi sens. Totuşi, după părerea unor criminologi, ca de exemplu Igor Ciobanu, prin factor se
înţelege ceva mai mult decît prin cauză, termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît
cauza cît şi o condiţie.
În criminologia naţională, una dintre cele mai reuşite clasificări, este făcută de G. Gladkii:
a) Factorii economici;
b) Factorii sociali;
c) Factorii demografici;
d) Factorii politici;
e) Factorii juridici;
În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:

 Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de
persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu;
 cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
 cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;
 cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;
 cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;
 cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;
 cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
 cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu,
dorinţa de răzbunare;
 cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;
 cauze ereditare, care aparţin elementelor dobîndite prin naştere, ca debilitatea mintală sau
alte boli de natură psihică;
 cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului, la influenţe
negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.

Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:

 cauze fizice (anatomice-morfologice);

 cauze fiziologice (precum şi endocrinologice);
 cauze psihice;
 cauze sociale.
PERSONALITATEA INFRACTORULUI
1. Noţiunea şi conceptul de personalitate a infractorului;
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care cuprinde noţiunea psiho-
socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului.
În literatura de specialitate, opiniile asupra personalităţii sînt foarte diferite. Criminologul
Stănoiu, prin personalitatea infractorului, înţelege sinteza trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un
înalt grad de stabilitate şi care sînt definitorii pentru acel individ, care, cu vinovăţie, a comis o
faptă ce prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală.
Gheorghe Mateuţ, înţelege prin personalitatea infractorului ansamblul trăsăturilor individuale
bio-psiho-sociale ale omului, care la un moment dat este marcat de stigmatul juridic al comiterii
unei fapte prevăzute de legea penală.
După Amza, criminalul este acea persoană care a comis o infracţiune cu vinovăţie sau care a
participat ca autor, complice sau instigator.
Oancea arată că infractorul în sens criminologic, este persoana care a săvîrşit o crimă, o faptă
penală pentru care, persoanei respective i se aplică o pedeapsă.
În sfera dreptului penal, noţiunea de infractor îmbracă denumirea de „persoană”, care, în vizorul
actualei legislaţii penale, poate fi fizică şi juridică.
Dreptul penal operează cu noţiunea de subiect al infracţiunii. Acest subiect, în momentul
efectuării urmăririi penale şi cercetării penale se numeşte „învinuit”. În momentul în care
acţiunea se pune în mişcare în justiţie, şi subiectul devine parte în procesul penal, el se numeşte
„inculpat”. În sfîrşit, persoana fizică împotriva căreia a fost pronunţată o hotărîre judecătorească
de condamnare, persoana se numeşte „condamnat”.
Toate denumirile arătate, se referă la una şi aceeaşi persoană, însă nu au acelaşi conţinut, avînd
în vedere ipostaze şi faze diferite pe care persoana care a comis infracţiunea le parcurge. Fiecare
din aceste noţiuni au în vedere persoana celui care a comis infracţiunea, care a fost deferit
justiţiei ca purtător al anumitor trăsături, drepturi şi obligaţii.
Dar aceste noţiuni, nu sînt totdeauna identice cu noţiunea de infractor, deoarece nu totdeauna
învinuitul este infractor sau infractorul este învinuit.
Infractorul este definit ca persoana care a săvîrşit cu vinovăţie, vreuna din faptele pe care legea le
pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă, ori care a participat la săvîrşirea unei
asemenea fapte ca autor, instigator sau complice.
Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, dar este o
personalitate obişnuită, care se caracterizează prin unele trăsături specifice. Specificul constă în
prezenţa pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din
comportamentul infractorului, am avea un om normal.
În raport cu cele expuse anterior, putem spune că prin noţiunea de „personalitate a infractorului”,
înţelegem ansamblul trăsăturilor individuale, bio-psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea
calităţilor sociale ale omului care, în corelaţie cu alte condiţii impersonale, determină comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală.
Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi cînd a fost săvîrşită infracţiunea. De
regulă însă, personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de săvîrşirea infracţiunii.
Trăsătura principală ca caracterizează personalitatea infractorului este aceea că el a săvîrşit o
crimă. Nu este criminal cel care are numai intenţia de a săvîrşi o crimă.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include 2 noţiuni:

1. Noţiunea psiho-socială de personalitate;

2. Noţiunea juridico-penală a infractorului;

Iată de ce, în cadrul tuturor curentelor, teoriilor, şcolilor criminologice, personalitatea

infractorului a fost şi este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a
conceptului indicat, trebuie să reieşim din principalele orientări criminologice, şi anume:

1. Orientarea biologică;
2. Orientarea psihologică;
3. Orientarea sociologică.

În cadrul orientării biologice, personalitatea infractorului este sinonimă cu „individualitatea

fizică şi patologică”, adică cu o sumă de stigmate, care configurează portretul. Conform
concepţiei bio-tipologice, comportamentul omului depinde de tipul constituţiei anatomice. În
anumite condiţii, tipul constituţiei anatomice contribuie într-o mare măsură la inadaptarea
socială.
Printre teoriile bio-tipologice se numără şi teoria lui Kretschmer „teoria constituţiei predispozant
delicvenţiale”. După el, principalele tipuri bio-tipologice sînt:
a) Tipul picnic;
b) Tipul atletic;
c) Tipul astenic;
d) Tipul displastic.
Tipul picnic se caracterizează prin statură medie, faţa rotundă, gît scurt şi gros, pîntece rotund şi
care este comunicabil.
Tipul atletic se caracterizează prin statură medie, musculatură dezvoltată, uneori puternic fizic,
autoritar.
Tipul astenic se caracterizează prin statură înaltă, este slab, cu umeri drepţi, faţa prelungită, burtă
trasă, rezervat, puţin comunicabil.
Tipul displastic, este asocial, retras şi dificil în relaţiile cu alţi oameni.
Dintre coordonatele biologice ale persoanlităţii infractorului, evidenţiem vîrsta şi sexul
infractorului. Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii, care, ne
indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-social al acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de
dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanelor, şi anume:
– Forţa fizică;
– Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.
La fel, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectul persoanei. Vîrsta caracterizează
nivelul dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă, experienţa de viaţă, etc.).
Criminologia cunoaşte 5 categorii de vîrstă:
– Copilăria;
– Adolescenţa;
– Tinereţea;
– Vîrsta adultă;
– Vîrsta a III-a.
Statistica relatează că pentru vîrsta copilăriei şi adolescenţei, ponderea o deţin infracţiunile
contra persoanei, bazate pe aplicarea forţei fizice.
Pentru vîrsta adultă ponderea o deţin criminalitatea profesională şi cea organizată. Pentru vîrsta
bătrîneţii, ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise în perioada adultă.
Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale, prin care indivizii se împart în:
a) Bărbaţi;
b) Femei.
În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalităţii se pune pe factorii
individuali, subiectivi. În această ordine de idei, se înscrie teoria personalităţii criminale a lui
Pinatell. Conform concepţiei personalităţii criminale, criminalul are un şir de trăsături de bază
cum ar fi următoarele:
– Egocentrismul, prin care criminalul se dovedeşte a fi egoist şi foarte individualist.
– Labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală, schimbătoare.
– Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căinţă, de
simpatie.
– Agresivitatea, unde criminalul are tendinţe spre violenţe şi cruzime.
În concluzie, Pinatell, susţine că personalitatea criminală există cu 2 condiţii:
a) Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;
b) Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social.
Pentru caracterizarea personalităţii, se utilizează particularităţile psihice, şi anume:
– Temperamentul;
– Caracterul;
– Aptitudinile;
– Inteligenţa.
Aceste particularităţi psihice, i-au parte nemijlocit la constituirea personalităţii infractorului, ele
formînd ansamblul însuşirilor, stărilor şi proceselor de natură subiectivă ale individului,
determinate de mecanismele sale cerebrale şi interacţiunea acestora cu lumea.
Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale psihicului, determinate de tipul de
activitate nervoasă superioară a individului. Deci, temperamentul este o dimensiune energetico-
dinamică a personalităţii umane, manifestată în acţiuni şi comportamente.
Una din primele tipologii, cunoscute în prezent, este următoarea:
a) Holeric – persoana este puternică, energică, predispusă spre agresivitate, crize nervoase;
b) Sangvinic – persoana activă, impulsivă, echilibrată în sentimente, optimistă, rezistentă,
comunicativă;
c) Flegmatic – persoana calmă, liniştită, răbdătoare, indiferentă la ceea ce se întîmplă
împrejur, are o voinţă slabă;
d) Melancolic – se caracterizează prin capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistenţă, emotiv,
foarte prudent, sensibil şi este dependent de grupul social.
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman, manifestate în
comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de
societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia. Între temperament şi caracter, există
o strînsă legătură, şi anume că temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalităţii,
iar caracterul cuprinde relaţia cu lumea interioară şi cu mediul.
Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale caracterului. De aici, pot fi evidenţiate
mai multe tipuri de caracter, şi anume:

1. Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele sociale, optimist, sociabil şi
este principial;
2. Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv, nereţinut, egoist şi care se
supraapreciază;
3. Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social şi personal, se
subapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave;
4. Tipul influenţabil – lipsit de opinie, principii, este dependent de grup, uşor influienţabil,
fără iniţiativă.

Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice, care determină capacitatea omului de a

realiza anumite performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi înnăscute şi dobîndite
pe parcursul vieţii.
Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitea de judecată şi nivelul mintal al
criminalului. Inteligenţa contribuie la rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor, alegerea
comportamentului în fiecare situaţie concretă, alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului.

Orientarea sociologică
În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că
persoana este rezultatul influenţelor determinate de factorii socio-culturali. Printre teoriile de
orientare sociologică se înscriu:
– Teoria apărării sociale;
– Teoria marxistă, etc.
Aceste teorii acordă o mare importanţă influenţei factorilor sociali, în apariţia şi formarea,
modelarea personalităţii umane. De exemplu, teoria marxistă defineşte personalitatea ca o
expresie a ansamblului relaţiilor sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependenţă determinată
faţă de condiţiile vieţii materiale. Astfel, se recunoştea influenţa decisivă a factorului economic.
2. Mecanismul actului infracţional
În linii generale, poate fi spus că comportamentul infracţional este o noţiune mai vastă decît
fapta infracţională. Astfel, în dreptu penal, infracţiunea este definită ca o faptă prejudiciabilă,
prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa penală. Din această
definţie, reiese faptul manifestării obiective a actului indvidual, care a cauzat prejudicii
obiectului de atentare sau l-a pus sub pericolul cauzării unor asemenea prejudicii.
Pe criminolog însă, cercetînd cauzele infracţiunii, îl interesează nu numai şi nu atît actul
infracţional concret, cît împrejurările obiective şi subiective, care le-au precedat şi de care au fost
legate apariţia motivelor infracţiunii, formularea scopurilor, alegerea mijloacelor, luarea deciziei.
Toate aceste împrejurări, în procesul formării lor, încă nu constituie infracţiune, un act finalizat.
Ele însă pot fi incluse în noţiunea comportamentului infracţional care cuprinde în sens
criminologic atît formarea intenţiei criminale, cît şi realizarea ei faptică.
Aşadar, comportamentul infracţional reprezintă procesul care se desfăşoară în timp şi spaţiu, care
include în sine faptele obiective ce formează componenţa de infracţiune, precum şi fenomenele
sau procesele psihologice (latura subiectivă), care determină săvîrşirea actului infracţional.
Orice act atît ilicit cît şi cel licit, are loc în incinta unui proces, care începe cu apariţia în psihicul
individului ideii de a-l comite şi se finalizează cu realizarea acestei idei, adică, cu însăşi
comiterea actului. Iar dacă fapta comisă va constitui o infracţiune, procesul în cauză poate fi
definit ca mecanismul actului infracţional.
Mecanismul actului infracţional poate fi realizat în toată complexitatea sa, numai la infracţiunile
comise cu vinovăţie intenţionată.
De obicei, el include în sine următoarele etape:

1. Motivaţia infracţiunii;
2. Luarea deciziei şi planificare activităţii infracţionale;
3. Realizarea intenţiilor criminale;
4. Comportamentul post – criminal.

Este evident că această consecutivitate evolutivă nu este caracteristică tuturor infracţiunilor. De

exemplu, infracţiunile săvîrşite în stare de afect, nu conţin de obicei, etapa de planificare, şi
anume, de la apariţia motivului, individul trece imediat la acţiune.
3. Clasificarea şi tipologia infractorilor
Criteriul clasificării variază după geneza criminalităţii. Astfel, poate fi utilizat criteriul
antropologic, criteriul psihologic, criteriul sociologic.
Gabriel Tard susţinea că criminalii trebuie clasificaţi după criteriul sociologic, şi anume:
a) Criminalii urbani;
b) Criminalii rurali.
Enrico Ferry clasifică pe criminali în 5 categorii:
a) Criminalii nebuni, care se caracterizează după acesta, ca fiind persoanele care comit fără
motiv, crime foarte groaznice, ca de exemplu: criminalul dezgroapă cadavrele cu care-şi
satisface poftele sexuale şi apoi le taie cu toporul.
b) Criminalii născuţi, care se caracterizează ca persoane sălbatice, brutali, care nu fac nici o
deosebire între crimă în general şi meserie. Pentru aceştia, pedeapsa nu are efect, ei consideră
închisoarea ca un risc normal al profesiei lor.
c) Criminali de obicei, care se recrutează din indivizi, care comit în copilărie primul delict, în
majoritatea cazurilor, contra proprietăţii şi pe care închisoarea îii corupe moral şi fizic. La
formarea criminalilor de obicei, contribuie şi societatea, care nu-i întinde o mînă de ajutor.
d) Criminalii din pasiune, comit aproape întotdeauna crimele contra persoanelor, comit crimele
fără premeditare, pe faţă şi din pasiune.
e) Criminalii de ocazie. Aceştia, la determinarea crimei, sunt influenţaţi de ocazie, întîmplare.
În spectrul tipologiilor infracţionale, se înscriu şi clasificările efectute în legislaţiile penale
naţionale. Aşadar, conform Codului Penal al Republicii Moldova, distingem următoarele:
1. Infractorii periculoşi, care au comis crime grave, deosebit de grave sau excepţional de grave,
săvîrşite cu intenţie şi fiind conştienţi de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale,
precum şi de urmările ei prejudiciabile.
2. Infractorii ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, îşi dădeau seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii/inacţiunii sale, dar considerau în mod uşuratic, că ele vor putea
fi evitate.
3. Infractorii responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înţelege caracterul
prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile.
4. Infractorii iresponsabili, sunt persoanele care nu puteau să-şi dea seama de acţiunile ori
inacţiunile lor şi nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări
psihice sau alte stări patologice.
În criminologia română, una dintre cele mai interesante clasificări, îi aparţine criminologului I.
Oancea:
a) Criminalul violent, care este persoana ce este lipsită de sentimente de milă, compasiune faţă
de alţi oameni, care manifestă doar duşmănie;
b) Criminalul achizitiv, care se caracterizează prin tendinţa de luarea bunurilor şi valorilor
materiale în scop personal;
c) Criminalul caracterial. Posedă nişte tulburări caracteriale, care-l plasează în seria de trecere de
la omul normal, sănătos psihic, la omul anormal, dar nu bolnav psihic.
d) Criminalul lipsit de frîne sexuale – persoanele care comit infracţiuni legate de viaţa sexuală.
e) Criminalul profesional – este persoana care săvîrşteşte infracţiuni, în mod sistematic, în scopul
cîştigării resurselor de viaţă şi trai.
f) Criminalul ocazional – comite o crimă fiind împins de factorii exteriori, ocazionali. Exemplu:
minorul, care, lăsîndu-se antrenat de alte persoane, comite un furt. De regulă, pînă la comiterea
unei crime, au o conduită bună şi nu se caracterizează negativ.
g) Criminaliii debili mintali;
h) Criminalul recidivist;
i) Criminalul ideologic sau politic – este persoana care, avînd anumite idei şi convingeri politice,
comite, datorită acestor idei, fapte penale;
j) Criminalul alienat – este persoana iresponsabilă, anormală, şi care este bolnavă psihic.
În sens juridico-penal, se consideră recidivă, comiterea cu intenţie, a uneia sau mai multor
infracţiuni de o persoană cu antecedente penale, pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie. În
acelaşi sens, cunoaştem 3 feluri de recidivă:
a) Recidiva propriu-zisă, adică persoana a comis cu intenţie, una sau mai multe infracţiuni, avînd
deja antecedente penale, pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie.
b) Recidiva periculoasă, adică persoana anterior condamnată de 2 ori la închisoare pentru
infracţiuni intenţionate, a săvîrşit din nou, cu intenţie, o infracţiune sau persoana anterior
condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau deosebit de gravă, a săvîrşit din nou, cu
intenţie,o infacţiune gravă sau deosebit de gravă.
c) Recidiva deosebit de periculoasă. Persoana, anterior, a fost condamnată de 3 sau mai multe ori
la închisoare, pentru infracţiuni intenţionate şi a săvîrşit din nou, cu intenţie, o infracţiune sau
persoana care, anterior, condamnată pentru infracţiune excepţional de gravă, a săvîrşit din nou, o
infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
În sens criminologic, recidiviştii sunt persoanele anterior condamnate, indiferent de ridicarea sau
stingerea antecedentelor penale, precum şi persoanele care au săvîrşit infracţiuni, dar pentru care
pedeapsa penală, din diferite considerente, nu le-a fost aplicată.
Totalitatea crimelor săvîrşite în cadrul unui teritoriu, într-o perioadă de timp determinată şi în a
căror săvîrşire sunt prezente semnele criminalităţii repetate, se numeşte criminalitatea recidivă.
Conform datelor statistice, mai bine de ¾ din numărul total al infracţiunilor săvîrşite de către
recidivişti, sunt infacţiunile contra patrimoniului.
La fel, putem evidenţia şi săvîrşirea infracţiunii de huliganism.
Divizarea criminalităţii recidive pe categorii de infracţiuni, ne permite să distingem următoarele:
– Recidiviştii speciali;
– Recidiviştii generali.
Recidivistul special prezintă de regulă, un pericol social mai sporit decît cel general, deoarece
are loc procesul cînd persoana devine profesionist în aceea ce face. Pentru recidiviştii speciali,
este caracteristic săvîrşirea infracţiunilor contra patrimoniului. Pentru aceşti criminali este
caracteristic orientarea anti-socială foarte stabilă, iar comportamentul lor deviant este regula pe
care o urmează în viaţă.
La rîndul lor, recidiviştii generali, sunt recidiviştii care comit infracţiuni de huliganism. Aceştia
sunt persoanele care nu sunt antrenate în cîmpul muncii, au o pregătire şcolară şi profesională
foarte joasă, care consumă abuziv droguri şi alcool. Personalitatea acestor recidivişti este
deformată de obiceiurile şi deprinderile lor de a rezolva orice conflict, pe calea violentă, în
majoritatea cazurilor ei fiind provocatori de conflicte.
O altă clasificare care o putem întîlni în criminologia rusă, divizează recidiviştii, în trei mari
categorii:
I. Recidiviştii anti-sociali, ei fiind cei mai activi la săvîrşirea crimelor, avînd un comportament
stabil. Anume din această categorie fac parte recidiviştii speciali (profesionali);
II. Recidiviştii situativi. Se caracterizează prin lipsa unor principii morale, supremaţia calităţilor
individuale, negative asupra celor pozitive. Caracterul crimelor săvîrşite de aceste persoane
depinde în mare măsură de situaţia concretă în care a nimerit recidivistul.
III. Recidiviştii asociali. Se caracterizează prin degradarea completă a personalităţii. Aceşti
recidivişti au un intelect limitat, sunt alcoolici, narcomani, avînd chiar şi unele înclinări
psihopatice.
Infractorul recidivist îi sunt caracteristice unele particularităţi specifice, şi anume:
a) Poziţia socială a criminalilor recidivişti, care se caracterizează prin aceea că pentru aceştia este
caracteristic faptul că ei şi-au început foarte din timp activitatea lor de „muncă”;
b) La criminalii recidivişti, motivaţia infracţională este cu mult mai limitată în comparaţie cu alţi
infractori;
c) Rezistenţa la procesul de re-educare.
Printre alte trăsături, caracteristice personalităţii recidivistului, sunt următoarele:
1. Eşecul şcolar;
2. Provenienţa din familii cu tendinţe conflictuale;
3. Consum abuziv de alcool şi droguri;
4. Absenţa sentimentului dragostei;
5. Orientare spre sub-cultura criminală.

VICTIMA INFRACȚIUNII
1. Noţiuni generale cu privire la victimologie. Istoricul victimologiei. Noţiuni şi concepte ale
victimei infracţiunii.
Victimologia s-a format cu un caracter ştiinţific mai pronunţat abia la mijlocul sex. XX şi este
marcată de activitatea germanului Hans von Hentig, care a publicat, în anul 1941 articolul cu
denumirea „Remarcă privind interacţiunea infractorului cu victima”.
Peste 7 ani, în 1948, el pune temelia acestei ştiinţe prin celebra lucrare „Criminalul şi victima
sa”, în care atrage atenţia multor autori faţă de victimă, ca factor care influenţează apariţia
infacţiunii. În opinia lui Hentig, materialul acumulat despre victimă oferă posibilitatea
evidenţierii unor tipuri determinate de relaţii dintre infractor şi victimă, relaţii care sunt strîns
legate de infracţiune. Datorită acestei constatări, este posibil analiza nu numai a infracţiunilor
comise, dar şi prognozarea persoanelor care pot deveni în viitor infractori, precum şi starea
criminalităţii latente.
Victimologia provine de la latinescul „victima”, ceea ce înseamnă pătimaş, şi grecesul „logos”,
ceea ce înseamnă ştiinţă. În acest sens, victimologia reprezintă ştiinţa care studiază victima,
adică persoana care a suferit consecinţe morale, fizice sau materiale ale unei infracţiuni.
Obiectul de investigare al victimologiei criminologice îl constituie victima infracţiunii, şi anume:
a) Personalitatea;
b) Legătura şi relaţiile reciproce cu individul care devine mai apoi infractor;
c) Comportamentul victimei ca legătură cauzală cu crima şi importanţa acesteia în geneza
actului infracţional.
Pentru prima dată, noţiunea de victimologie a fost utilizată de către Mendelson, la Conferinţa
Psihiatrilor, care a avut loc la 1947 la Bucureşti, dar totuşi lucrarea lui Heting a fost acea care a
deschis drumul către tratatarea din mai multe unghiuri de vedere a aceluiaşi subiect, cum este
victimologia.
Victimologia studiază comportamentul criminal din unghiul de vedere al condiţionării datorită
calităţilor victimei, atît individuale, inclusiv corelaţiile infractorului şi caracterul
comportamentului său.
Victimologia nu numai că are propriul său obiect de studiu, dar propune şi unele soluţii pentru
lichidarea acelor factori care duc la victimizarea unor categorii de persoane concrete.
Multe probleme legate de victima infracţiunii au fost cercetate şi în trecut de către criminologie,
drept penal şi drept procesual penal, psihologie judiciară. Însă victimologia le cercetează în
complex prin prisma a II nivele care corelează între ele ca infacţiune în special şi criminalitate în
general.
Mai întîi de toate, victima este studiată de victimologie la nivel individual, ca factor care poate,
prin comportamentul său, să influenţeze apariţia şi evoluţia intenţiei criminale, precum şi
mecanismul realizării ei.
Al II-lea nivel reprezintă investigarea totalităţii de victime cărora li s-a cauzat prin infracţiune
unele prejudicii. Relevarea acestui aspect este important pentru determinarea consecinţelor reale
ale criminalităţii. Unul din scopurile principale, constă totuşi, în reabilitarea victimelor, deoarece
acestea suportă daune psihice profunde, pierderea încrederii în forţele proprii şi în oamenii din
jur.
Printre sarcinile victimologiei, se înscriu următoarele:
1. Studierea procesului de victimizare şi a rolului victimei în mecanismul actului infracţional;
2. Sarcina informativ – practică de informare a persoanelor care sunt potenţiale victime, despre
metodele de comitere a infracţiunilor;
3. Recuperarea pagubei şi înlăturarea consecinţelor infracţiunii.
Aceste principii sunt garantate prin faptul că Consiliul Europei, în anul 1983, a adoptat
Convenţia Europeană despre restituirea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă.
4. Victimo-terapia – include elaborări metodologice de comportare cu victima, de audiere a
acesteia, precum şi crearea unui sistem de reabilitare a victimei.
Importanţa victimologiei constă în faptul că ea studiază victima şi condiţiile care au determinat
transformarea persoanei în victimă, propune soluţii pentru înlăturarea acestor consecinţe,
studiază procesul de transformare a persoanei în victimă, numărul de victime existente la un
moment dat, pe un anumit teritoriu, studiază personalitatea victimei şi propune măsuri de
protecţie socială, precum şi auto-protecţie împotiva victimizării.
Printre conceptele victimologice, găsim următoarele:
a) Victimitatea;
b) Victimizarea.
Victimitatea reprezintă ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, capacităţilor, care predispun persoana
de a deveni victimă. Victimitatea mai înseamnă şi:
a) Capacitatea înaltă a unui individ de a deveni ţinta atentatelor criminale;
b) Investigarea cauzelor şi condiţiilor care favorizează pe unele persoane să devină victime ale
unor infracţiuni;
c) Caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă;
d) Caracteristica comportamentului persoanei care, în anumite împrejurări, prin acţiunile sale,
riscă să devină victimă a infracţiunii;
Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitatea victimală,
care poate fi influenţată de factorii personali, cum ar fi vîrsta, sexul persoanei, experienţa şcolară
sau de viaţă redusă, şi factorii situaţională, care, în anumite situaţii, îi fac pe indivizi de deveni
victime. Exemplu: turiştii într-o ţară străină, persoanele care vizitează cluburile de noapte.
Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă. Studierea multilaterală a
criminalităţii implică stabilirea gradului de afectare a societăţii de victimizare. În acest scop se
utilizează nivelul de victimizare (rata victimizării), ceea ce înseamnă totalitatea victimelor
existente la un moment dat, pe un anumit teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi
calculat la un număr concret de persoane.
Actualmente, criminologia operează cu termenul de victimă în sens restrîns, ca fiind orice
persoană fizică. Conform codului de procedură penală, art. 58, se consideră victimă persoana
fizică sau juridică, căreia, prin infracţiune, i-au fost cauzate daune morale, fizice sau materiale.
2. Victima şi actul infracţional. Clasificarea şi tipologia victimelor.
Abaterea de la normele morale din societate, specifică oricărei infracţiuni, caracterizează şi
multiplele forme de comportament al persoanelor din situaţia preinfracţională, care devin în
consecinţă, victime. Amoralitatea în coportamentul victimelor sporeşte probabilitatea comiterii
infracţiunii în privinţa lor. În cercetările criminologice, comportamentul infracţional, individual,
victima prezintă interes în acea măsură în care comportamentul ei se inserează în evenimentul
infracţiunii şi poartă în sine o încărcătură criminogenă.
Însă, chiar cînd are loc cea mai activă provocare a infracţiunii din partea victimei, săvîrşirea ei
este posibilă doar atunci cînd personalităţii infractorului îi sunt caracteristice anumite orientări
anti-sociale.
Cu cît mai semnificativ este rolul comportamentului victimei în geneza infracţiunii, cu atît mai
redusă este intensitatea orientării anti-sociale a personalităţii infractorului. Asemenea
dependenţă, interacţiune, poate fi relevată mai clar în infracţiunile contra persoanei, fiindcă în
mecanismul psihologic al comiterii lor, devin importante emoţiile infractorului, care pot duce, în
consecinţă, pînă la faza afectului.
Fără analiza comportamentului şi personalităţii victimei, a reacţiei ei asupra acţiunilor
infractorului, este imposibil uneori de a determina din ce cauze atentatele infracţionale similare,
comise de unele şi acelaşi persoane, provoacă rareori acelaşi rezultat infracţional.
Elementele negative ale comportamentului victimei, pot servi ca factori ce favorizează săvîrşirea
infracţiunilor, sau chiar provoacă comiterea lor. În psihologie se afirmă că în calitate de factori
care au importanţă pentru apariţia şi decurgerea conflictului, pot fi ideile, poziţia în anumite
relaţii, precum şi calităţile individuale specifice ale personalităţii.
Legislaţia penală a Republicii Moldova conţine un şir de indicaţii precum că comportamentul
negativ al victimei poate servi ca circumstanţă care atenuează pedeapsa penală sau ca bază de
calificare a infracţiunii cu un grad de pericol mai redus.
Ca şi infractorul, potenţiala victimă, apreciază situaţia din viaţă concretă ce s-a creat, şi deseori
procedează, în dependenţă de rezultatele evaluării precum şi în baza viziunilor, deprinderilor,
calităţilor sale psihologice, etc. Deci, victima, interacţionează nu numai cu viitorul infractor, dar
şi cu alte elemente ale situaţiei.
Acţionînd ca un element activ al situaţiei, victima poate aduce infractorul, prin
comportamentului său, într-o stare de afect puternic, generînd frică, ură, reacţii uneori chiar
nedorite pentru infractor. Deseori, prin aceasta şi se explică faptul că hoţul devine ucigaş, cu
toate că pînă la comiterea infracţiunii nu avea intenţia să omoare victima.
În alte situaţii, potenţiala victimă, prin înjosirea permanentă, îi crează viitorului infractor, o stare
de afect, provocîndu-l pe infractor prin aceasta, la acţiuni violente.
Rolul victimei în mecanismul actului infracţional, poate fi extrem de divers şi din acest punct de
vedere, comportamentul victimei, poate fi următorul:
a) Pozitiv, adică victima opune rezistenţă activă agresorului;
b) Neutru, adică nu contribuie nici la comiterea infracţiunii şi nici la contracararea ei;
c) Negativ, unde victima însăşi încalcă într-un oarecare mod, normele morale sau juridice.
În scopul prevenirii infracţiunilor, o mare însemnătate o are clasificarea victimelor ce au suferit
în urma comiterii lor. Elaborarea unei clasificări are ca scop principal sporirea eficienţei
profilaxiei criminalităţii şi protejarea cetăţenilor ca victime potenţiale.
În comparaţie cu infractorul, care este o persoană responsabilă, care a atins o anumită vîrstă,
victima infracţiunii poate fi oricare individ, din momentul naşterii şi pînă la moartea sa.
Clasificarea victimelor trebuie să reflecte legătura genetică dintre personalitate şi
comportamentul victimei de pînă la declanşarea actului infracţional pe de o parte, şi după
comiterea infracţiunii, pe de altă parte.
Corelaţia dată poate fi investigată sub diferite aspecte, şi anume:
a) Social;
b) Biologic;
c) Socio-psihologic, etc.
Există mai multe criterii de clasificare ale victimelor, prin care se înscriu următoarele:
 Clasificarea victimelor după categoriile infracţionale;
 Clasificarea victimelor după gradul de implicare şi de responsabilitate în comiterea
infracţiunii;
 Clasificarea victimelor utilizînd drept criterii factorii psihologici, biologici şi sociali.
a) După categoria infracţională, cunoaştem următoarele categorii de victime:
– Victime ale infracţiunii de viol;
– Victime ale infracţiunii de tîlhărie;
– Victime ale infracţiunii de vătămare corporală, etc.
b) După criteriul factorilor biologici, psihologici şi sociali, se înscrie clasificarea victimelor a
lui Hans von Henting:
 Victime nevîrstnice;
 Femeile ca victime ce apar mai ales în cazul infracţiunilor sexuale;
 Vîrstnici;
 Consumatori de alcool sau droguri;
 Imigranţii, pot fi uşor victimizaţi. Aceasta se referă în special la lipsa de mijloace materiale
în noua ţară, necunoaşterea limbii, etc.;
 Minorităţile etnice;
 Persoanele cu o inteligenţă redusă. După părerea autorului, aceştia sunt născuţi spre a fi
victime datorită naivităţii lor.
 Persoanele temporar deprimate. Aceştia sunt persoane singuratice, pot cădea uşor victime a
anumitor infracţiuni;
 Persoanele achizitive, adică cele care în orice împrejurare, caută să-şi mărească bunurile.
Această tendinţă poate duce atît la crimă, cît şi la victimizare;
 Persoanele destrăbălate. Aceştia sunt expuşi pericolului atacurilor fizice, sexuale, dar şi
crimelor de ordin material;
 Persoanele blocate de datorii.
După gradul de participare şi de răspundere ce revine victimei în producerea infracţiunilor,
autorul Skaffer, propune următoarele tipuri de victime:
a) Victima care anterior nu a avut legătură cu infractorul, întîlnirea lor fiind o întîmplare;
b) Victime provocatoare;
c) Victimele care din grabă, provoacă declanşarea infracţiunii. Exemplu: 1) femeia care se
plimbă seara prin locuri puţin umblate cu o costumaţie provocatoare. 2) Lasă obiectele scumpe
fără supraveghere.
d) Victimele slabe biologic, ca de exemplu copiii sau persoanele vîrstnice;
e) Victime auto-victimizate, ca de exemplu: sinucigaşii, homosexualii, persoanele care
consumă alcool sau droguri.
Din punct de vedere al vinovăţiei al vinovăţiei victimei, autorul Mendelson a elaborat
următoarea clasificare a victimelor:
a) Victime absolut nevinovate;
b) Victime a cărei vinovăţii este mai redusă decît a infractorului, ca de exemplu, cînd
comportamentul este provocator;
c) Victima la fel vinovată ca şi infractorul. De exemplu: în cazul depăşirii limitelor legitimei
apărări;
d) Victima a cărei vinovăţie este mai mare ca a infractorului. De exemplu: omorul săvîrşit în
stare de afect.

3. Profilaxia victimologică
Profilaxia victimologică este una din direcţiile prevenirii infracţiunilor, care reprezintă o
activitate specifică a instituţiilor sociale, orientată asupra relevării, înlăturării sau neutralizării
factorilor, împrejurărilor, situaţiilor, care formează comportamentul victimogen, şi aduce la
comiterea infracţiunilor, relevării grupului de risc şi a persoanelor concrete cu un grad sporit de
victimitate şi influenţării asupra lor în scopul activizării calităţilor de protecţie, elaborării
măsurilor speciale de protejare a cetăţenilor faţă de atentatele infracţionale, în scopul stopării
procesului de victimizare ulterioară a acestor.
Profilaxia victimologică are o structură complexă. Se realizează de diferiţi subiecţi, la diferite
nivele şi în forme multiple a comportamentului victimal.
Subiecţii profilaxiei victimologice sunt organele statale, organizaţiile obşteşti, persoanele cu
funcţii de răspundere, cetăţenii, care realizează profilaxia fenomenului criminal.
Eficienţa realizării profilaxiei criminologice depinde de mulţi factori şi în primul rînd de cei cu
caracter tactic şi organizaţional.
Pentru organizarea profilaxiei criminologice, important este nu doar relevarea victimei
potenţiale, dar şi stabilirea interacţiunii posibilului infractor cu victima, în diferite situaţii.
Pentru obţinerea unei imagini mai clare, care caracterizează situaţia victimologică, este necesar
de realizat unele cercetări cu utilizarea metodicii sociologice de investigare, cum ar fi:
a) Studierea documentelor;
b) Studierea dosarelor penale;
c) Studierea materialelor de refuz în pornirea urmăririi penale;
d) Studierea audierii cetăţenilor, precum şi a persoanelor cu funcţii de răspundere.
Măsurile profilaxiei victimologice sunt diferite şi pot divizate în 2 grupe principale. Către prima
grupă se referă măsurile generale îndreptate spre înlăturarea situaţiilor datorită cărora pot surveni
anumite prejudicii. Din ele fac parte următoarele:
 Informarea cetăţenilor prin intermediul mass-mediei, despre comiterea anterioară, pe un
anumit teritoriu, a unor fapte infracţionale, despre acţiunile tipice ale infractorilor, şi cum de
procedat în cazul aflării cetăţenilor într-o sitaţie criminogenă respectivă.
 Verificarea şi luarea măsurilor pentru iluminarea străzilor, scărilor caselor de locuit,
instalarea posturilor de poliţie lîngă locurile favorabile de comitere a infracţiunilor.
 Iniţierea unor convorbiri cu părinţii.
 Pregătirea şi răspîndirea notiţelor speciale de avertizare despre necesitatea şi posibilitatea
evitării infractorilor, pentru a nu deveni victima lor.
Către a II-a grupă, se referă măsurile speciale, care permit asigurarea securităţii personale a
probabilei victime. Aceste măsuri se referă de obicei la persoanele a căror activitate profesională
sau stare socială predetermină victimitatea lor. Însăşi măsurile se realizează prin informarea şi
instructarea unor asemenea persoane, stabilirea pazei de corp, punerea la dispoziţie a mijloacelor
de auto-protecţie.

PREVENIREA CRIMINALITĂȚII
1. Definirea conceptului de prevenire a criminalităţii. Scopul şi sarcinile măsurilor de
prevenire.
Lupta împotriva criminalităţii se desfăşoară în toate statele prin măsuri concrete, deopotrivă de
prevenire cît şi de constrîngere, cu aplicare sancţiunilor penale. Problema criminalităţii persistă
în toate statele, iar lupta împotriva acesteia este inspirată de politica penală, comportînd soluţii la
nivel naţional.
Prin conceptul de prevenire, se înţelege luarea unor măsuri care să conducă la împiedicarea
comiterii crimelor.

Conceptul de prevenire şi combatere a criminalităţii comportă 2 determinări:

1. Prevenirea post-delictuală;
2. Prevenirea pre-delictuală.
Prevenirea post-delictuală desemnează ansamblul de măsuri de resocializare a celor care au
suferit o condamnare, luate în temeiul legii, fie de organele de stat competente să pună în
executare pedeapsa penală (cînd pedeapsa se execută în detenţie), de organele penitenciare, fie
de colective de oameni (cînd pedeapsa se execută prin muncă), în vederea evitării recidivei.
Prevenirea pre-delictuală, care desemnează un proces social neîntrerupt, care implică un
ansamblu de măsuri sociale, luate în temeiul legii de organele de stat, în primul rînd de organele
M.A.I. şi Ministrului Justiţiei, în strînsă conlucrare cu diferite asociaţii, organizaţii, în vederea
preîntîmpinării şi eliminării riscurilor eventuale de comitere de infracţiuni, prin identificarea,
neutralizarea şi înlăturarea surselor socio-umane, subiective şi obiective, care pot să determine
ori să favorizeze comiterea de fapte anti-sociale, măsuri destinate să contribuie în mod esenţial la
educarea permanentă a tuturor membrilor societăţii, în spiritul respectării legii penale şi a ordinii
de drept.
Prin activitatea de combatere a criminalităţii înţelegem un ansamblu de măsuri juridico-penale,
luate de organele de stat specializate, în temeiul legii, pentru realizarea scopului procesului penal
şi anume constatarea la timp şi în mod complet, a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca
orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată penal, potrivit vinovăţiei sale, şi nici
o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Prevenirea criminalităţii înseamnă preîntîmpinarea săvîrşirii primare a acelor acţiuni ori inacţiuni
umane, pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, din care motiv aceste
comportamente au fost sancţionate de legea penală.
Obiectivul primordial al prevenirii îl constituie ansamblul de factori care determină sau
favorizează comiterea faptei infracţionale.
Prevenirea criminalităţii reprezintă un sistem multilateral de măsuri orientate asupra
următoarelor:
a) Relevării şi înlăturării sau reducerii ori neutralizării cauzelor criminalităţii, a unor tipuri
separate ale ei, precum şi a condiţiilor care o favorizează.
b) Relevării grupurilor de persoane cu un grad sporit de risc criminal şi reducerea acestuia.
c) Relevării şi înlăturării situaţiilor din anumite spaţii geografice sau dintr-un anumit mediu,
care motivează sau provoacă nemijlocit comiterea infracţiunilor.
d) Relevării persoanelor, comportamentul cărora indică asupra posibilităţii reale de a săvîrşi
infracţiuni precum şi influenţa corectivă asupra lor.
2. Clasificarea prevenţiei criminale şi rolul ei.
În opinia unor autori, Shilling, Pinatell, lupta împotriva criminalităţii trebuie realizată pe 2 căi, şi
anume:
a) O cale preventivă, de împiedicare a comiterii de crime;
b) O cale represivă, de pedepsire a celor care comit crime.
De asemenea, în lupta împotriva criminalităţii, un loc important îl ocupă activitatea poliţiei, care
previne criminalitatea prin control şi supraveghere a ordinii publice.
În opinia lui Traian Pop, există 2 forme de prevenire a criminalităţii:
Prima formă se referă la prevenirea apariţiei sau existenţei unor cauze sociale, ori individuale,
care pot conduce la crimă. De exemplu: sărăcia, criza economică, conflictele între oameni,
crizele individuale.
Adoua formă se referă la prevenirea directă a crimei. De exemplu: în situaţia existenţei unui grup
de recidivişti care comit mereu crime, împotriva acestora pot interveni organele de poliţei care
supraveghează acest grup şi în acest caz, împiedică să comită crime.
După volumul şi teritoriul prevenirii şi profilaxiei criminalităţii, deosebim următoarele măsuri:
1. Generale, care sunt îndreptate spre descoperirea, înlăturarea, neutralizarea cauzelor şi
condiţiilor, care pot genera comiterea actului infracţional. Aceste măsuri pot fi îndreptate faţă de
grupurile mari de persoane, de exemplu: în lupta împotriva traficului de droguri, traficului de
persoane, traficului de arme, etc.;
2. Măsurile speciale, care sunt orientate spre anumite categorii de infracţiuni sau grupuri de
infractori. De exemplu: consumatori de droguri, prostituate;
3. Măsurile individuale. Sunt măsurile care se aplică faţă de persoane concrete, care se află în
pragul comiterii unei crime.
PREVENIREA GENERALĂ
Este un proces multi-fazic-complex, format din elemente interdependente. Astfel, dezvoltarea
pozitivă a societăţii, perfecţionarea instituţiilor economice, politice, sociale, ar contribui activ la
prevenirea generală a criminalităţii. În acelaşi timp, scopul prevenirii criminalităţii nu este
îndreptat direct spre schimbarea situaţiei economice, dar acestea influenţează un şir de
manifestări negative, ca:
– Sărăcia;
– Şomajul, etc.,
Totodată, lupta împotriva criminalităţii nu urmăreşte în mod direct ridicarea culturii populaţiei,
dar acestea, evident, influenţează comportamentul, interesele şi motivaţia faptelor umane, iar în
consecinţă, alegerea dintre bine şi rău, între un comportament legal şi unul ilegal.
Această formă de prevenire, adică prevenirea generală a criminalităţii, cuprinde principalele
domenii ale vieţii sociale, ca de exemplu: domeniul economic, administrativ, cultural, etc.
Datorită existenţei aspectelor specifice acestor domenii de activitate, acestea pot genera cauzele
săvîrşirii infracţiunilor.
Această complexitate a situaţiilor criminogene, l-a determinat pe Enrico Fairy să susţină că
folosirea numai a pedepselor nu este suficientă în lupta împotriva criminalităţii. Asta deoarece,
după Enrico Fairy, este necesară şi lupta cu motivele sociale care o generează, creşterea rolului
educaţiei, perfecţionarea administraţiei, perfecţionarea condiţiilor economice, etc.
Prevenirea generală în perspectivă, trebuie să aibă un caracter de lungă durată, trebuie să
cuprindă toate sferele vieţii umane. De exemplu: în sfera economică, dezvoltarea producerii şi
utilizarea tehnologiilor performante, micşorarea inflaţiei, crearea unor noi locuri de muncă,
ridicarea nivelului salariului la nivel european, în sfera socială crearea clasei sociale de mijloc,
întărirea relaţiilor de familie, etc.
PREVENIREA SPECIALĂ
Prevenirea specială este acea formă de prevenire care vizează împiedicarea directă a comiterii
infracţiunii. În cazul prevenirii speciale a infracţiunilor, este vorba despre fapte concrete, de
infracţiuni pe cale de a se comite şi care pot fi împiedicate şi prevenite. În acest context, poliţia
are un rol important în prevenirea specială prin atribuţiile speciale care-i revin.
Măsurile care împiedică comiterea anumitor infracţiuni, în cazul prevenirii speciale, pot fi
următoarele:
1. Avertizarea cetăţenilor despre locurile în care se pot săvîrşi infracţiuni;
2. Protejarea automobilelor cu instalaţii de alarmă, etc.
Prevenirea specială a criminalităţii are un caracter cu mult mai concret decît prevenirea generală.
Astfel, potrivit art. 2, Cod Penal al R. M., prin prevenirea specială, putem înţelege prevenirea
săvîrşirii de noi infracţiuni.
Prevenirea specială a criminalităţii în cel mai direct mod, are strînse legături cu prevenirea
generală, doar că, măsurile prevenirii speciale sunt cu mult mai concrete şi au limite în timp,
spaţiu şi asupra persoanelor. Totodată, prevenirea generală acţionează în cadrul întregii societăţi,
cuprinde multiple sfere, şi anume: economică, socială, politică, culturală, educativă, etc.
Măsurile juridice de drept pot fi parte componentă atît a prevenirii generale, cît şi a celei
speciale.
Măsurile de prevenire specială a criminalităţii, sunt şi ele extrem de diverse, şi pot fi clasificate
după mai multe criterii, şi anume:
– Juridice;
– Economice;
– Educative, etc.
1. După tipul realizării, deosebim următoarele etape de prevenire specială:
a) Etapa pre-infracţională;
b) Etapa infracţională propriu-zisă;
c) Prevenirea recidivismului.
2. După caracteristica juridică, deosebim:
a) Măsuri preventive speciale, şi anume:
 Măsurile bazate pe normele de drept, dar nereglementate de acestea, ca de exemplu:
popularizarea studiilor şi cunoştinţelor juridice, în scop educativ-preventiv;
 Măsurile care sunt reglementate direct de normele juridice.
3. După mecanismele de aplicare a măsurilor speciale, putem evidenţia:
a) Sesizări ale organului de urmărire penală în cauza penală.
PREVENIREA INDIVIDUALĂ
Vizează cercul de persoane care încă nu au comis crime, dar în viitorul apropiat, le pot comite.
Acest tip de activitate preventivă, este îndreptat asupra unei persoane concrete şi a micro-
mediului său social. Aşadar, prevenirea individuală trebuie să fie îndreptată, ca şi în cazul
prevenirii speciale, nemijlocit, asupra persoanei şi a particularităţilor ei negative, asupra micro-
mediului, care participă cel mai activ, la formarea personalităţii, precum şi asupra cauzelor şi
condiţiilor care pot genera, ori favoriza, comiterea crimei.
Scopul prevenirii individuale constă în depistarea acestor persoane, exercitarea unei influenţe
pozitive asupra lor, precum şi asupra micro-mediului din care fac parte, de a se abţine de la
comiterea crimelor sau de a înlătura cauzele şi condiţiile care o pot genera.
3. Modele de prevenire a criminalităţii
1. Modelul represiv
Foarte mult timp, reacţia socială antiinfracţională a avut un caracter strict represiv. Cutumele
justiţiei private consideră că ofensa adusă unui grup, trebuie să se repercuteze automat asupra
clanului din care face parte, responsabilitatea ripostei aparţinând întregului grup.
Sub imperiul „răzbunării divine”, conducătorul (mai târziu, judecătorul) putea impune aplicarea
legii. În acest sens, edificator a fost „Codul lui Hammurabi”, cod preluat şi de alte legislaţii
penale orientale (egiptene şi ebraice).
În Europa, civilizaţia antică a avut mari influenţe asupra sistemelor de justiţie penală din Grecia
şi peninsula romană. Ultima formă a reacţiei represive: a fost represiunea etatizată, ce s-a bazat
pe „ideea retributivă”.
Caesario Beccaria vizează următoarele aspecte asupra modelului represiv:
 Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi
scrise, clare şi accesibile;
 Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi, prin urmare, util pentru
conservarea ordinii sociale;
 Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte;
 Desfiinţarea pedepsei cu moartea;
 Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca judecata şi probele să
fie publice;
 Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor;
 Necesitatea prevenirii delictelor.
2. Modelul preventiv
Acest model aparţine doctrinei pozitiviste de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fondatorul
acesteia a fost juristul şi sociologul Enrico Ferri, care contestă sistemul represiv conceput de
şcoala clasică. Ideile susţinute de şcoala pozitivistă erau:
 importanţa comportamentului infracţional pentru instanţa de judecată;
 relevarea factorilor ereditari şi de mediu care au determinat evoluţia comportamentului
infractorului;
 ştergerea imaginii clasice a omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber întotdeauna să
aleagă între bine şi rău;
 infractorul nu este întotdeauna liber să aleagă, fiind determinat de legile naturale
(descoperite doar de ştiinţă);
 individualizarea pedepsei să se realizeze ţinându-se seama de personalitatea infractorului şi
de condiţiile concrete care au determinat producerea activităţii infracţionale.
În conformitate cu aceste opinii, pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter
curativ, prin care se urmăreşte vindecarea infractorului. E. Ferri afirma că infracţiunea este mai
întâi un fenomen natural şi social care trebuie prevenit şi apoi este o entitate juridică.
E. Ferri susţine necesitatea luării unor măsuri de ordin social şi economic, care să elimine,
eventual să limiteze, rolul factorilor criminogeni. Măsurile propuse le-a numit substitutive
penale, sens în care autorul enumera câteva: iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă,
reducerea consumului de alcool etc.
3. Doctrina apărării sociale
Această doctrină încearcă să îmbine cele două concepţii (ale şcolii clasice şi şcolii pozitiviste),
conferind dreptului penal o nouă finalitate, respectiv: apărarea socială realizată atât prin
prevenire, cât şi prin represiune.
Doctrina apărării sociale este explicată de Marc Ancei în lucrarea La deferise sociale nouvelle
(Noua Apărare Socială). Ideile fundamentale ale acestei doctrine susţineau că:
 apărarea socială se referă la protejarea societăţii împotriva criminalităţii;
 protecţia se realizează prin măsuri penale şi extrapenale de natură a neutraliza delincventul
(prin aplicarea de metode emotive şi educative sau prin eliminare sau segregare);
 apărarea socială susţine acea politică penală care acordă prioritate prevenirii crimei şi
tratamentului delincventului (având drept obiectiv resocializarea infractorului);
 resocializarea este considerată o rezultantă a procesului de umanizare a noilor legislaţii
penale;
 umanizarea dreptului penal şi procesual penal se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică atât a
fenomenului infracţional, cât şi a personalităţii delincventului.
Aceste obiective ale „Şcolii Apărării Sociale” (de tratare şi resocializare a delincventului) se
regăsesc şi în ideile susţinute de orientarea clinică.
Criminologia clinică susţine 2 modele de prevenire a criminalităţii:
a) Criminologia şi modelele de politică penală
Teoriile criminologice au influenţat în mare măsură complexul proces de elaborare şi punere în
aplicare a unor metode de tratament şi reeducare a condamnatului, dar şi programele de
prevenire a criminalităţii.
b) Examenul psiho-individual
Prima încercare a avut loc în Argentina, în 1907, prin înfiinţarea unui cabinet de psihologie
clinică şi experimentală în cadrul penitenciarului naţional. Ulterior, câştigă teren aplicarea
acestui examen psiho-individual şi în Brazilia, Chile, Belgia, Germania, Austria şi Franţa.
Programele de prevenire Cel mai cunoscut program de prevenire este Proiectul Zonei Chicago
(Chicago Area Project) şi a fost inspirat de teoria ecologică a „Şcolii din Chicago”. În
conformitate cu aceasta, rata criminalităţii poate fi redusă ca efect al ameliorării mediului social
(prin îmbunătăţiri de ordin social, economic şi cultural; schimbări atitudinale prin implicarea
directă a cetăţenilor la reducerea criminalităţii). Chiar dacă a fost contestat şi nerezistând în timp
(decât între 1930-1950), Proiectul Zonei Chicago a determinat o scădere considerabilă a
delincventei în oraşul respectiv.
4. Modelul curativ
Acest model de politică penală s-a fundamentat pe rezultatele cercetării ştiinţifice în
criminologie. La datele ştiinţifice furnizate de criminologia clinică s-au adăugat ideile doctrinei
apărării sociale susţinute de Filipe Grammatica şi, mai ales, cele ale noii apărări sociale,
promovate de Marc Ancei.
Modelul curativ viza:
 axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;
 adoptarea unor metode de tratament apte să contribuie la readaptarea socială a individului;
 adoptarea unor tehnici de individualizare menite să contribuie la creşterea eficienţei
tratamentului, atât în momentul individualizării judiciare a sancţiunii, cât şi în perioada
executării acesteia;
 adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin social, economic, cultural etc, în scopul
facilitării reinserţiei sociale cât mai adecvate a infractorului, după executarea tratamentului.
În S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumită consacrare juridică în sistemul sentinţelor cu
durată nedeterminată combinate cu măsura eliberării condiţionate „pe cuvânt”.
Alte modalităţi de sancţionare non-represivă au vizat executarea sancţiunii cu închisoarea în
semilibertate, având drept scop facilitarea resocializării (infractorul este lăsat în mediul său
familial şi social, păstrându-şi locul de muncă, dar îşi petrece sfârşitul de săptămână şi concediul în
penitenciar).

REACȚIA SOCIALĂ ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂȚII

1. Modele de reacţie socială împotriva criminalităţii
Originile reacţiei sociale împotriva criminalităţii, coincid cu originea societăţii. Societatea, care
este mediul natural al omului, ca să-şi poată îndeplini funcţiile sale, are nevoie de echilibru,
deoarece între tedinţiele individuale ale membrilor săi şi interesele vieţii sociale, colective, există
contraste.
Echilibrul indică armonizarea acestor tendinţe şi interese nu rareori opuse, căci numai aşa este
posibilă coexistenţa şi cooperarea membrilor în societate. Individul trebuie să-şi limiteze
libertatea şi dorinţele sale în măsura în care i-o cere interesul colectiv. Însă, pentru ca membrii
societăţii să-şi poată conforma activitatea lor a echilibrului social, este nevoie de un anumit
sistem de prescripţii morale şi normative.
În decursul istoriei sale, omenirea a cunoscut etape şi codificări interesante în ceea ce priveşte
evoluţia criminalităţii, precum şi măsurile de protecţie socială pe care le-a adoptat, pentru a
diminua şi preveni acest fenomen.
Reacţia socială faţă de criminalitate cuprinde ansamblul măsurilor şi mijloacelor pre-
infracţionale şi post-infracţionale, juridice şi extra-juridice, cu care societatea a înţeles să
contracareze criminalitatea.
În funcţie de caracterul lor, aceste măsuri şi mijloace au format modele de reacţie socială faţă de
criminalitate, şi anume:
a) Modelul represiv de reacţie socială;
b) Modelul preventiv de reacţie socială;
c) Modelul mixt;
d) Modelul curativ.
Reacţia socială în momentul comiterii actului infracţional a fost, o lungă o perioadă de timp, în
totalitatea represivă.
Modelul represiv de reacţie socială contra criminalităţii a fost primul pe care l-a adoptat
societatea umană, în eforturile de a se opune crimelor în societate.
Modelul represiv constituie o reacţie socială post – infracţională. Ea survine după ce crima a fost
înfăptuită şi nu poate fi anulată, devine deja realitate. Mijlocul de bază de reacţionare a
modelului represiv este pedeapsa penală. Societatea răspunde la actele de natură infacţională,
prin aplicarea unor măsuri de reprimare, care formează pedepse.
Obiectul modelului represiv de reacţie socială este fapta, adică, în cazul dat, atenţia este
concetrată asupra faptei, de unde esenţa şi orientarea acestui model.
Modelul represiv pornea de la ideea că oricine a făcut un rău, trebuie să sufere, la rîndul său, un
rău. Avînd ca atribute principale severitatea, represiunea socială, materializată prin pedepse,
modelul represiv urmărea socpul intimidării individuale şi colective. Foartea des, pedepsele
aplicate nu erau proporţionate cu gravitatea faptei comise şi nici într-un caz nu ţineau cont de
personalitatea făptuitorului, vîrsta, dezvoltarea mintală, cu excepţia doar a statului său social. De
exemplu, codul lui Hammurabi, prevedea pedepsa capitală pentru 34 de cazuri, în majoritatea
absolută, pentru infracţiunile contra proprietăţii. De exemplu, art. 9, care prevedea vinderea
lucrurilor furate, se pedepsea cu moartea.
Acest tip de cauze penale erau considerate, la acea epocă, foarte periculoase. Legea talionului, în
Codul lui Hammurabi, în modul următor: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, etc.
Astfel, modelul represiv de reacţie socială, se caracterizează prin cruzimea pedepselor şi
execuţiilor sălbatice, care au fost întîlnite chiar şi în a II-a jumătate a sec. a XVIII în Franţa.
Modelul preventiv. Începînd cu mijlocul sec. al XVII-lea, au loc iniţiative de reformare a
dreptului penal şi a criminologiei, prin care se înscriu ideile lui Cesario Beccaria. Aceste 2 idei
au permis apariţia modelului preventiv de reacţie socială împotriva criminalităţii. Cel mai
important punct de sprijin în apariţia modelului preventiv, a jucat tratatul despre delicte şi
pedepse a lui Cesario Beccaria.
Astfel, toate ideile lui ar putea fi sistematizate în modul următor:
a) Principiul legalităţii, care presupune o codificare a infracţiunilor şi pedepselor. Este deci,
necesară elaborarea unor legi scrise, clare şi accesibile. Ulterior, acest principiu şi-a găsit
reflectare şi în Republica Moldova, unde, conform art. 3 din Codul Penal al R. M., nimeni nu
poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, nici supus unei pedepse penale, decît în
baza unei hotărîri de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală.
În aceste împrejurări, principiul legalităţii, permite manifestarea „liberului arbitru”, potrivit
căruia fiecare cetăţean, cunoscînd exact limitele legale ale faptei sale, decide între o conduită
legală sau ilegală.
b) Caracterul retributiv al pedepsei, care presupune existenţa unei proporţionalităţi, între
infracţiunea comisă şi pedeapsa aplicată ulterior. Sancţiunea penală apare ca răsplata legală
pentru fapta comisă.
c) Caracterul echitabil al pedepsei. Pentru ca pedeapsa să-şi producă efectul pe care trebuie să-l
aşteptăm, ajunge ca răul pe care ea îl cauzează, să-i depăşească binele, pe care criminalul îl poate
obţine în rezultatul crimei.
d) Principiul umanismului, expus de Beccaria, prin faptul că pedeapsa nu trebuie să urmărească
provocarea de chinuri şi suferinţe vinovatului. Acest principiu este prezent în toate documentele
internaţionale şi codificările naţionale. Astfel, art. 4 din Codul Penal al R. M., prevede că legea
penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului.
e) Caracterul preventiv al pedepsei, potrivit căruia, scopul pedepsei trebuie să fie împiedicarea
persoanelor care au comis crima, precum şi deturnarea celorlalţi cetăţeni din calea crimei.
f) Promptitudinea pedepsei – cu cît crima va fi mai prompt şi rapid pedepsită, cu atît mai utilă va
fi aceasta. După C. Beccaria, dacă persoanei care a comis un delict îi va fi aplicată pedeapsa într-
un timp foarte scurt, atunci aceasta va de învăţătură pentru ceilalţi.
g) Desfiinţarea torturii, care, în timpurile lui Beccaria era aplicată şi ca mijloc de obţinere a
probelor în cadrul anchetei şi ca mijloc de pedeapsă.
h) Înlăturarea ierarhiei probelor, care propune introducerea sistemului de acuzare oficială şi
legală în procedura penală, precum şi necesitatea şedinţelor de a fi publice.
La baza aprecierii judecătorului, trebuie să stea propria convingere, iar procedurile secrete să fie
anulate.
Aceste propuneri Beccariene le găsim în alin. 2, art. 27, Codul de Procedură Penală a R. M. şi
anume, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria lor convingere, formată în urma
cercetării tuturor probelor administrate. Nici o probă nu are o putere probantă dinainte stabilită.
i) Desfiinţarea pedepsei cu moartea. C. Beccario considera că nu este nici necesară, nici utilă,
aplicarea pedepsei cu moartea, însă, totuşi, el admitea necesitatea pedepsei capitale, ca excepţie,
de exemplu în cazul cînd comiterea de noi crime, nu ar putea fi altfel împiedicată. Tot Beccario
spunea că „spectacolul îngrozitor, dar momentan al morţii unui condamnat, este o frînă mai
slabă, decît lungul şi continuul exemplu al unui om privat de libertatea sa”.
j) Necesitatea prevenirii crimelor. Este o idee de bază care răzbate din întreaga lucrare, iar în
finalul acesteia, într-un paragraf separat, sunt expuse chiar şi unele mijloace de prevenire a
crimelor.
Astfel, opera lui C. Beccario întruneşte în finalul său, o paletă vastă de idei criminologice,
avansate pentru acea perioadă de timp, spre exemplu următoarele:
1. Legile trebuie să fie publicate pentru ca toţi oamenii să le poată cunoaşte;
2. Legile nu trebuie să facă diferenţă între bogaţi şi săraci, între nobili şi persoanele de rînd;
3. Închisorile trebuie să fie mult mai umane.
Aceste idei a lui Beccario, au servit drept bază pentru apariţia şi răspîndirea modelului preventiv
de reacţie socială anti-infracţională.
Ulterior, acesta a fost axat pe doctrina pozitivistă, apărută în sînul şcolii pozitiviste italiene.
Astfel, la sfîrşitul sec. al XIX, în urma apariţiei unor lucrări semnate de reprezentanţii acestor
şcoli, s-a impus din ce în ce mai mult teza că lupta împotriva criminalităţii dusă numai prin
mijloacele represive şi doar în limitele pedepselor fixate în Codurile Penale naţionale, s-a
dovedit în foarte multe cazuri, ineficientă.
Enrico Fairy, criminologul şi omul politic italian, întemeitorul acestei doctrine, critica modelul
represiv, arătînd puterea limitată a acestuia.
Teza principală este aceea că pedeapsa prin sine însăşi nu constituie o ispăşire, dar este un mijloc
de apărare socială, prin care se urmăreşte tratamentul şi recuperarea criminalului. Pe lîngă
această teză, în sînul şcolii pozitiviste au apărut şi altele, care priveau infracţiunea şi infractorul
ca fenomene naturale, iar cauzalitatea infracţionalităţii fiind pusă pe seama unei multitudini de
factori, şi anume:
a) Pentru instanţa de judecată are importanţă comportamentul infracţional şi nu actul incriminat;
b) Justiţia trebuie să individualizeze pedeapsa în funcţie de personalitatea infractorului şi de
cauzele şi condiţiile concrete, care au determinat sau au favorizat comiterea faptei anti-sociale;
c) Imaginea clasică a unui om rezonabil, puternic din punct de vedere emoţional, stăpîn pe actele
sale şi întotdeauna liber să aleagă, trebuie înlăturat.
E. Fairy, considerînd că pedepsele modelului represiv au un efect insuficient şi limitat în
contracararea criminalităţii, a propus înlocuirea lor cu măsuri de ordin social şi economic. De
exemplu:
• Reducerea consumului de alcool;
• Iluminarea străzilor;
• Salarizarea decentă;
• Reducerea timpului de muncă, etc.
În viziunea reprezentanţilor modelului preventiv, sistemul represiv are o importanţă limitată în
prevenirea criminalităţii, mult mai importante fiind măsurile de ordin social şi economic, care ar
putea mult mai eficient să limiteze rolul factorilor criminogeni. Deci, încă o caracteristică a
acestui model, ţine de aceea că pentru realizarea prevenirii generale, este suficientă siguranţa şi
promptitudinea pedepsei, şi nu severitatea acesteia.
Modelul preventiv reprezintă o reacţie socială pre-infracţională. El are loc înaintea comiterii de
infracţiuni şi urmăreşte neadmiterea săvîrşirii lor. Obiectul modelului preventiv îl constituie
cauzele criminalităţii, deci factorii care generează acest fenomen. Mijloacele utilizate sunt:
a) Sociale;
b) Economice, adică extra-juridice.
Modelul mixt de reacţie socială apare în urma îmbinării modelului represiv şi celui preventiv.
Astfel, ca rezultat al luptei de idei dintre şcoala clasică şi şcoala pozitivistă, s-a şi născut acest
model mixt, cu un caracter represiv – preventiv. Modelul mixt, îmbină represiunea penală cu
prevenţia generală şi specială a pedepselor penale. Printre reprezentanţii modelului mixt, a fost
Mark Ancel, care, în anul 1954, publică în lucrarea sa Noua apărare socială, un şir de idei, şi
anume:
1. Folosirea de către societate atît a mijloacelor economice, sociale, educative, cît şi a
mijloacelor de represiune penală ce au scopul de a neutraliza infractorii. Infracţiunea este
considerată ca o faptă socio-umană, se impune de aici cunoaşterea personalităţii infractorului.
Scopul pedepsei penale nu constă în a provoca suferinţă infractorului, dar de a-i oferi tratamentul
necesar în vederea resocializării sale. După Ancel, sistemul reacţiei sociale post-infracţionale,
format din mijloace penale, promovează ideea individualizării tratamentului, în scopul
resocializării infractorului, în raport cu personalitatea acestora.
Individualizarea nu trebuie să se realizeze numai în momentul aplicării pedepsei de către justiţie,
dar şi în procesul executării pedepsei.
Adepţii acestui model, au venit şi cu ideea de stare periculoasă şi au propus măsuri de siguranţă
ca elemente distincte de pedeapsă. Modelul mixt a avut o importanţă destul de mare, iar o serie
de idei ale acestui model, şi-au găsit reflectarea în legislaţia penală a unor state, nu esteo excepţie
nici Republica Moldova, care în capitolul X al Codului Penal, prevede măsuri de siguranţă.
Măsurile au ca scop înlăturarea unui pericol şi prevenirea săvîrşirii faptelor prevăzute de legea
penală. Astfel, măsuri de siguranţă sunt următoarele:
1. Măsuri de constrîngere cu caracter medical;
2. Măsuri de constrîngere cu caracter educativ;
3. Expulzarea şi confiscarea specială.
Modelul curativ de reacţie socială împotriva criminalităţii. A prins contur după cel de-al II-lea
război mondial, întărirea lui fiindu-se făcută în baza criticilor aduse în adresa modelului represiv,
concomitent cu rezultatele obţinute în cunoaşterea personalităţii criminalului şi cu lansarea ideii
resocilizării infractorului. Denumirea dată modelul curativ vine de la analogia medicinei clinice,
deoarece modelul curativ îşi propune să-l trateze pe infractor asemenea medicinei, care tratează
un bolnav. În linii mari, ambele cazuri parcurg aceleaşi etape.
Principalele idei ale modelului curativ de reacţie socială anti-infracţională, erau următoarele:
a) Politicile penale naţionale trebuie să fie îndreptate spre resocializarea infractorului, precum şi
spre reintegrarea imediată a acestuia, în societate;
b) Pedepsele stabilite, urmau să aibă la bază, metode de tratament ce urmau a fi stabilite în urma
examinării bio-psiho-sociale a infractorului;
c) Pentru fiecare infractor urma să fie formulat un diagnostic şi un pronostic, care ar servi la o
reducere mult mai eficientă;
d) Pentru fiecare infractor, în final, trebuie să fie elaborat un tratament individual de resocializare
pe etape, şi anume:
 De la individualizarea juridică a pedepsei şi pînă la individualizarea acesteia în timpul
executării.
e) Elaborarea şi adoptarea unui ansamblu de măsuri şi programe sociale, economice, politice,
culturale, capabile să asigure reintegrarea socială cît mai adecvată a infractorului, după
executarea pedepsei privative de libertate.
Modelul curativ se deosebeşte esenţial de celelalte două modele şi prin faptul că un rol important
în realizarea lui, îl au şir de aspecte, şi anume:
1. Prognozarea criminologică;
2. Strategia luptei reieşind din cauzalitate şi starea reală a luptei;
3. Programarea luptei anti-infracţionale.
Ideile de tratament, bazate pe individualizare şi tratamentul individual de resocializare, şi-au
găsit consacrări în majoritatea statelor europene, precum şi în S.U.A., Australia, Japonia. De
exemplu, în Franţa, este introdus, în 1959, examenul de personalitate şi examenul medico-psiho-
social.
În SUA, în cadrul modelului curativ, au fost adoptate un şir de măsuri, printre care iniţiativa
civilă de reacţie socială anti-infracţională. Poliţia a organizat cursuri speciale pe programul
Poliţia şi cetăţenii împotriva criminalităţii. Ca rezultat, locuitorii oraşelor, în special studenţii, au
fost implicaţi în serviciul de patrulare.
În Republica Sud-Africană, s-a mers şi mai departe, unde pentru o plată în serviciul de patrulare,
erau implicaţi şomerii. Astfel de iniţiative s-au încercat şi în Republica Moldova, cînd studenţii
Universităţii Criminologie efectuau patrulare în mun. Chişinău.
Tot în cadrul modelului curativ, au fost lansate în practică, instituţiile alternative la detenţie, în
privinţa minorilor. În r. Ungheni, îşi desfăşoară activitatea primul centru de justiţie comunitară
pentru minori delincvenţi.
2. Tendinţe moderne în politica penală
Prin tendinţe moderne în politica penală, putem evidenţia următoarele:
1. Tendinţa neoclasică;
2. Tendinţa moderată.
Tendinţa neoclasică, ca orientarea teoretică, s-a constituit ca o reacţie faţă de modelul curativ,
aspru criticat din cauza abuzului de psihiatrie, metodelor şi tehnicilor de tratament neeficiente.
Unele proceduri judiciare, ca sistemul pedepselor cu durată nedeterminată, eliberarea „pe
cuvînt”, duc la o inegalitate flagrantă a şanselor indivizilor, în funcţie de poziţia socială ori
financiară a acestora, nu rareori generînd chiar corupţia celor abilitaţi cu aplicarea acestor
măsuri.
Tendinţa neoclasică reduce rolul intimidant al pedepsei în prim plan, pledînd pentru renunţarea
la măsurile alternative închisorii, limitarea liberării condiţionate. Graţie acestei tendinţe
dominantă acum în Europa, s-a lărgit cîmpul de încriminare şi de sporire generală a severităţii
pedepselor.
După părerea criminologului autohton Igor Ciobanu, la care ne alăturăm şi noi, sporirea
pedepselor, fără adoptarea unor măsuri complexe care ar permite eradicarea sărăciei în Republica
Moldova, şi ridicarea condiţiilor de viaţă, nicidecum nu va duce la stoparea fenomenului
infracţional.
Trebuie înlăturate cauzele şi condiţiile care generează sau favorizează criminalitatea în
Republica Moldova, dar nu de agravat pedepsele.
În raportul general al seminarului european asupra alternativelor la pedeapsa cu închisoarea, care
s-a desfăşurat sub organizarea Institutului Helsinki pentru prevenirea şi controlul criminalităţii,
în perioada 26-28 septembrie 1987, la Helsinki, se arată că în răspunsurile primite din partea
guvernelor statelor europene, se specifică următoarele: „Pedeapsa cu închisoarea este o sancţiune
care, în majoritatea cazurilor nu poate duce spre schimbarea situaţiei personale ori sociale înspre
bine, a celor condamnaţi. Dimpotrivă, folosirea pedepsei cu închisoarea conduce, în mod
frecvent, spre înrăutăţirea situaţiei.
În concluziile sale, seminarul lansează ideea că pedeapsa cu închisoarea poate fi necesară doar în
funcţie de 2 criterii, şi anume:
a) În cazul săvîrşirii infracţiunilor deosebit de grave şi excepţional de grave, ca de exemplu:
acte de terorism, omucidere;
b) În cazul infractorilor faţă de care anterior au fost aplicate pedepsele non-privative de
libertate, dar care nu au avut nici un efect.
Tendinţa moderată. Aceasta este ultima tendinţă, apărută în cadrul modelelor de reacţie socială
împotriva criminalităţii, unde se încearcă îmbinarea şi compromisul între modelul preventiv,
modelul curativ şi tendinţa neoclasică represivă. Tendinţa moderată este politica moderată a
naţiunilor sec. XXI, reprezentînd politica „bunului simţ”.
Ea se axează pe ideea că atît o represiune foarte dură, cît şi renunţare completă la aceasta, vor
duce la creşterea continuă a fenomenului 3K (crima, criminalitate, criminal). Tot cetăţenii trebuie
să înţeleagă că lupta împotriva criminalităţii nu poate fi dusă numai prin mijloace represive şi că
această luptă nu este numai problema poliţiei şi a altor organe de drept, ci este lupta tuturor.
Cetăţenii trebuie să se implice cît mai activ în soluţionarea problemelor comunităţii din care fac
parte, inclusiv probelemelor criminalităţii.
Unele idei şi propuneri ale tendinţei moderate se întîlnesc în cadrul modelelor preventiv şi
curativ de reacţie socială anti-infracţională, însă, drept an al apariţiei moderate se consideră a fi
anul 1985, cînd această tendinţă a fost dominantă în cadrul Congresului al VII-lea de la Milano,
cu denumirea „Prevenirea criminalităţii pentru libertate, justiţie, pace şi dezvoltare”. Lucrările
Congresului s-au finalizat cu importante principii care s-au transformat în planul de acţiuni de la
Milano.
Punctele cheie ale acestui plan, ţin de exploatarea şi încurajarea diverselor forme de participare a
comunităţii la prevenirea şi contracarea fenomenului criminal, prin crearea alternativelor la
detenţie, printre care, ca de exemplu, aplicarea cît mai frecventă a pedepsei cu munca
neremunerată în serviciul comunităţii.
Deopotrivă cu aceste 2 mari tendinţe moderne, în cadrul grupului de orientări contemporane, s-
au formulat şi alte curente, cea mai specifică fiind tedinţa radicală. Fundamentată de şcoala de
criminologie (Noua criminologie). Ea-şi propune abolirea politicii penale şi a întregului sistem
penal, datorită faptului că acesta nu şi-a dovedit eficacitatea, provocînd doar suferinţe fizice şi
morale condamnaţilor.
Tendinţa radicală propune o strategie de înlocuire treptată a actualei politici penale, cu un sistem
de instanţe de control social, organizate la nivelul colectivităţii. Principala teză propusă de către
Baratta, care susţine că cea mai reuşită acţiune reformatoare a dreptului penal contemporan nu
este substituirea acestuia cu un drept penal perfecţionat, dar înlocuirea lui prin altceva mai bun şi
eficient protecţiei societăţii şi drepturilor omului contra criminalităţii.
RESOCIALIZAREA INFRACTORULUI
1. Noţiunea şi conceptul de resocializare a infractorului
Resocilizarea este un ansamblu de măsuri pentru reintegrarea socială a unor grupuri sociale
marginale, a unor delincvenți, a unor categorii de persoane handicapate etc.
Resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor
condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori
general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei.
Din definiţia prezentată rezultă caracteristicile acestui tip special de recuperare socială:
a) resocializarea vizează persoane care au săvîrşit deja o infractiune;
b) resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezintă o componentă a
prevenirii speciale;
c) resocializarea constituie un demers social realizat în mod ştiinţific, de personal calificat în
acest scop;
d) metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea şi tratamentul.
Educarea vizează mai ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o socializare negativ,
asimilînd norme şi valori contrare celor general acceptate de societate. Reeducarea se adresează
infractorilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme amintit. Educarea şi
reeducarea se realizează prin modalităţi diverse, atît teoretice, cît şi practice, prin care se doreşte
ca infractorii să redobîndească respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă, pentru calificarea
ori recalificarea profesională, etc.
Tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate
(chirurgicale, medico-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.), urmărindu-se
remodelarea personalităţii infractorului, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea
motivaţiilor care îi animă interesele şi modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reinserţiei
sociale prin readaptarea la mediul socio-cultural.
2. Diagnosticul criminalistic

Formularea diagnosticului criminologic se realizeaza în trei etape succesive:

 aprecierea capacităţii infracţionale;
 evaluarea inadaptării sociale;
 aprecierea stării periculoase prin sinteza celor două elemente obţinute anterior.
Diagnosticul capacităţii infracţionale presupune aprecierea trăsăturilor psihologice care compun
personalitatea orientată antisocial. Ele rezultă din compararea indicilor bio-psihologici
evidentiaţi cu ocazia examenului medico-psihologic şi a indicilor sociali rezultaţi din ancheta
socială. Pe de o parte, sunt puse în evidenţa trăsături specifice, cum ar fi agresivitatea,
egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă, iar pe de altă parte, sunt relevaţi factorii şi
împrejurările concrete care au marcat evoluţia socială a individului.
Aprecierea adaptabilităţii persoanei studiate ia în considerare nivelul aptitudinilor fizice, psihice
şi profesionale pe de o parte, iar pe de altă parte, pulsiunile instinctive ale acesteia, aspiraţiile
sale la un anumit status social. Astfel, un individ valoros şi cu aspiratii înalte va ridica serioase
probleme de adaptare într-un microclimat social mediocru. În mod asemănător, o persoană
mediocră, dar cu aspiraţii care îi depăşesc posibilităţile reale, se va comporta inadecvat şi va fi
respinsă de un mediu social elevat.
Diagnosticul stării periculoase presupune, în final, sinteza capacităţii infracţionale şi a inadaptării
sociale prin aprecierea gradului de intensitate al fiecărei laturi. S-a constatat că atunci cînd
capacitatea infracţională este foarte puternică, iar adaptabilitatea este foarte bună, rezultă o formă
mai gravă a starii periculoase. În mod similar, combinarea unei capacităţi infracţionale ridicate
cu o adaptabilitate redusă a individului determină un diagnostic criminologic diferit, deoarece
inadaptarea socială a persoanei în cauză, atrage atenţia celor din jur.
 3. Prognosticul social

Prognosticul social reprezintă o ipoteză de lucru în care judecata de valoare asuprastării

periculoase de moment a unui infractor trebuie combinată cu aprecierea situaţiilor probabile în
care subiectul va evolua în viitor. De regulă, elaborarea unei scheme de prognosticse bazează pe
principii matematice, statistice şi, mai recent, informatice. Valoarea reală a prognosticului nu
poate fi deosebit de înalta întrucât, cel mai frecvent, datele necesare cu privirela infractor lipsesc
ori sunt eronate.
4. Programe de tratament a infractorului

Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea personalităţii

acestuia,ameliorarea tendinţelor sale reacţionate, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea
atitudinilor, în scopul prevenirii recidivei şi facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea
individului la mediulsocial. Condiţia esenţială a tratamentului de resocializare este necesitatea
colaborăriidelincventului la transfonnarea propriei personalităţi.
Indiferent dacă se desfăşoară în mediul liber (când delincventul satisface o pedeapsăneprivativă
do libertate), semi-liber ori închis (în penitenciar), tratamentul este individualizat înfuncţie de
diagnosticul pus fiecărui subiect şi utilizează metodele terapeutice, psiho-pedagogice, psiho-
terapeutice, psihanalitice etc. În criminologia clinică, principala metodă de tratament este
psihoterapia. Psihoterapia se bazează pe teorii ale psihologiei normale, patologice şi sociale, care
pot fi utilizate în scopulde a trata tulburări în etiologia cărora apar, cu preponderenţă, factori
psihosociali. Aceastămetodă constă în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între
terapeut şidelincvenţi, luaţi individual ori în grup.
Psihoterapii individuale
 Psihanaliza
Vizează identificarea motivelor inconştiente ale diverselor tulburări,dezechilibre sau
comportamente specifice infractorilor, în scopul înlăturării lor, ori a dezvoltăriişi anihilării
acestora prin conştientizare. Aplicarea psihanalizei în criminologie întâmpină dificultăţi
determinate de condiţiile speciale de timp (durata tratamentului este de 3-4 ani cu o frecvenţă de
4-5 ori pe săptămână), de loc şi de înalta calificare a psihanalistului. La aceste dificultăţi se
adaugă cele determinate de personalitatea dificilă specifică infractorilor, precum şi de
discrepanţa ce există între ideile propagate de analist şi atmosfera bazată pe coerciţie, specifică
mediului închis. Aceste considerente determină ca psihanaliza să poată fi aplicată numai unui
grup restrâns de infractori, aflaţi în penitenciar sau în mediu liber, care se supun acestui gen de
tratament, acceptând regula colaborării la transfonnarea propriei personalităţi. Odată acceptată
această colaborare, analistul va încerca să-l influenţeze pe infractor, sâ-i schimbe concepţiile, să-i
formeze o nouă optică deviaţă care să-l ajute să se integreze în societate.
 Psihoterapia raţională
Se bazează pe represiunea psihologică, vizând conştientizarea pacientului în legătură cu
trăsăturile pozitive şi negative ale caracterului său şi determinareaacestuia să se autoconcentreze
şi să-şi cenzureze comportamentul, să nu se lase influenţat şi intimidat de partenerii săi, să ia
decizii proprii etc.Utilizând persuasiunea psihologică, această terapie are avantajul de a putea fi
aplicatăîn criminologie, atât în libertate şi semi-libertate, precum şi în penitenciar.
 Psihoterapii colective
Au la bază interacţiunile care apar la nivelul grupului în scopul depăşirii dificultăţilor relaţionale
şi emoţionale ale membrilor grupului.în cadrul psihoterapiei de grup, analizatul foloseşte inter-
relaţiile care apar în grup pentru a examina problemele de ordin personal pe care le ridică
participanţii.
Terapia se bazează pe discuţia liberă între membrii grupului, în cadrul căruia subiecţii îşi expun
propriile problemeşi încearcă să se „elibereze” de tendinţele negative. Terapeutul îi ajută să
conştientizeze etiologiaacestor tendinţe reacţionale şi comportamentale, demonstrându-le că în
situaţii identice sausimilare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea.
O altă metodă de resocializare este metoda relaţiilor de grup, care se bazează pe teoriaasociaţiilor
diferenţiale şi constă în punerea irrfractorului în contact cu grupuri sociale carerespectă legea.
Această metodă se aplică în general în perioada de probaţiune sau de eliberarecondiţională şi
succesul ei depinde de respectarea unor reguli, între care menţionăm:
a) grupul va fi constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure de o anumităconsideraţie;-cu
cât infractorul va fi atras mai mult de către grup, cu atât mai mare va fi influenţa pe care grupul o
va exercita asupra acestuia;
b) atracţia exercitată de grup trebuie să se bazeze pe interesele majore ale delincventuluişi nu
pe cele marginale;
c) grupul constituit trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice abatere deIa
normele grupului să fie considerată o apropiere de calea infracţională;
d) grupul este acela care trebuie să-şi exercite presiunea asupra infractorului şi să nuaştepte ca
schimbările comportamentale să se ivească de la sine.
Astfel de metode au avut şi au mare audienţă în ţările dezvoltate, mai ales în S.U.A.