1 Obligatiile comerciale. Regimul juridic al dobanzilor comerciale.

În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în conţinutul căruia intră
„dreptul de creanţă", (latura activă), ce aparţine creditorului şi corelativului
acestuia, „datoria", (latura pasivă), ce incumbă debitorului. unea constrângerii (în
caz de neexecutare). În sens restrâns, accentul definiţiei este pus numai pe latura
pasivă a raportului juridic, aşa încât obligaţia se consideră a fi acel raport juridic în
virtutea căruia debitorul este ţinut faţă de creditor la o prestaţie pozitivă (a da sau a
face), fie la o absenţiune (a nu face). Subiectele raportului juridic obligaţional pot
fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice, în mod excepţional putând
participa în mod direct şi statul care poate apărea ca subiect într-un raport de
obligaţieConţinutul raportului juridic de obligaţie este format din dreptul de
creanţă care aparţine creditorului şi datoria corelativă dreptului de creanţă care
incumbă debitorului. Obiectul raportului de obligaţie - conceput ca acţiune sau
abstenţiune concretă la care este îndatorat subiectul pasiv şi îndreptăţit subiectul
activ -, poate consta fie într-o prestaţie pozitivă (a da 32 sau a face ceva), fie într-o
abstenţiune (de a nu face ceva) la care, în lipsa obligaţiei asumate, subiectul pasiv
ar fi îndreptăţit
Particularitati ale obligatiei comerciale:
1 Subiectele obligaţiilor comerciale
a) în cazul multor obligaţii civile, consideraţia ce se acordă persoanei joacă un
rol important, pe când în ceea ce priveşte obligaţiile comerciale, această
luare în considerare este de cele mai multe ori absent. Acest lucru se explică
prin aceea că dreptul comercial este dreptul negustorilor, industriaşilor şi
bancherilor, care sunt prezumaţi ca fiind capabili şi experimentaţi în afacer
b) Subiecte ale obligaţiilor comerciale sunt atât persoanele fizice, cât şi
societăţile comerciale
2 Autonomia voinţei, libertatea contractuală şi buna-credinţă
Proclamând autonomia voinţei, dreptul civil recunoaşte, pe această bază, libertatea
contractuală. De aceea, el se preocupă să dezvăluie voinţa reală (intimă) a celui
care s-a obligat. Dreptul comercial, dimpotrivă, ţinând seama în special de
necesitatea stabilităţii raporturilor obligaţionale asumate de comercianţi, se
preocupă mai degrabă de „voinţa declarată" a părţilor decât de „voinţa lor internă"
3 Formalismul
Formalismul în cadrul obligaţiilor comerciale răspunde cerinţelor obiective ale
practicii comerciale. Formele juridice, departe de a fi un obstacol la încheierea
actelor juridice, constituie, dimpotrivă, un mijloc de facilitare a acestoraDe aceea,
nu se va putea încheia, de exemplu, un contract de societate decât prin înscris
autentic sau un contract de depozit bancar fără a fi îndeplinite anumite forme
speciale.
4 Caracterul sinalagmatic
Pentru că timpul comerciantului costă bani, în dreptul comercial nu există acte
gratuite, ca în dreptul civil. Chiar şi acele obligaţii care în dreptul civil se presupun
a fi gratuite (mandat, depozit), în dreptul comercial sunt asumate în consideraţia
unei remuneraţii corespunzătoare.
5. Prioritatea aparenţei
6. Solidaritatea codebitorilor
Pentru a asigura o mai deplină ocrotire a creditorilor, precum şi securitatea
tranzacţiilor, legiuitorul comercial a inversat această regulă, adică solidaritatea este
regula şi divizibilitatea creanţei excepţia, instituind prezumţia de solidaritate a
debitorilor. Astfel, în art. 42 C. corn. se prevede că „în obligaţiile comerciale,
codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară"
Regimul juridic al dobanzilor
Potrivit art. 43 C. com. „Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc
dobânda de drept din ziua când devin exigibile". Deci, în privinţa obligaţiilor
comerciale având ca obiect sume de bani, debitorul se află de drept în întârziere din
momentul când obligaţia devine exigibilă, în consecinţă, dobânzile legale curg de
la data scadenţei obligaţiei. Pentru ca dobânzile să curgă de drept, trebuie întrunite
anumite condiţii şi anume: obligaţia debitorului să constea in plata unei sume de
bani; obligaţia să fie lichidă; obligaţia să fie exigibilă (dacă în contract nu s-a
prevăzut un termen de plată, dobânzile curg de la data punerii în întârziere printr-o
cerere formală de plată, fie prin chemare în judecată a datornicului). O altă
specificitate a dobânzii în materie comercială o constituie „anatocis-mul" (adică
dobândă la dobândă), care este admis
2 Incheierea contractelor comerciale
Încheierea contractelor implică trei componente: oferta, adică manifestarea primei
voinţe individuale de a contracta; acceptarea, adică manifestarea celei de a doua
voinţe individuale de a contracta; şi, în final, întâlnirea concordantă dintre ofertă şi
acceptare, adică acordul de voinţe al părţilor contractante
Oferta sau policitaţia (pollicitatio) constă în propunerea pe care o persoană, numită
ofertant sau policitant, o face unei alte persoane, unor persoane sau publicului,
adică unui destinatar sau unor destinatari, de a încheia un anumit contract.
Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a destinatarului de a încheia
contractul în condiţiile prevăzute în ofertă.
Întâlnirea concordantă dintre ofertă şi acceptare, adică acordul de voinţe al părţilor
contractante, semnifică încheierea contractului.
3 Contractul de vânzare-cumpărare comercială
1. Definiţie şi caractere juridice.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială este acel contract prin care una dintre
părţi – în calitate de vânzător – transmite dreptul de proprietate cu privire la un bun
către cealaltă parte, care, în calitate de cumpărător, se obligă să plătească un preţ
constând într-o sumă de bani.
Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare sunt următoarele:
-contractul are un caracter bilateral (sinalagmatic); -contractul este cu titlu oneros;
-contractul este comutativ; -contractul este consensual; -contractul este translativ
de proprietate.
2. Condiţiile de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare
Fiind un act juridic, şi contractul trebuie să îndeplinească acele condiţii de
validitate a actului juridice prevăzute de art. 948 C. civ. : consimţământul valabil al
părţii care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi o cauză
licită. În privinţa capacităţii de a contracta, în afara condiţiilor generale referitoare
la capacitatea de folosinţă şi la capacitatea de exerciţiu, părţile din contractul de
vânzare-cumpărare comercială trebuie să îndeplinească anumite reguli specifice
acestui tip de contract, reguli care aparţin dreptului comun (civil) sau care sunt
specifice dreptului comercial. Potrivit art. 1306 C. civ., „pot cumpăra şi vinde toţi
cei cărora nu le este oprit prin lege”. În vederea ocrotirii unor interese publice sau
private, Codul civil instituie în sarcina unor categorii de persoane anumite
interdicţii în a încheia contracte de vânzare-cumpărare. Astfel: -contractul de
vânzare-cumpărare nu poate fi încheiat între soţi sau între tutore şi minorul aflat
sub tutela acestuia; -mandatarii nu pot cumpăra bunurile pe care au fost
împuterniciţi să le vândă; -persoanele, respectiv funcţionarii publici, care
administrează bunurile aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale nu
pot cumpăra ei înşişi bunurile pe care le administrează sau pe care sunt
împuterniciţi să le vândă; -judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot fi cesionari de
drepturi litigioase care sunt de competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială î
şi exercită aceste persoane activitatea. Legislaţia comercială cuprinde interdicţii cu
caracter special, care se aplică numai anumitor categorii de persoane implicate în
activitatea comercială, şi anume: -prepusul nu poate încheia operaţiuni comerciale
de aceeaşi natură cu cea a comerţului cu care este însărcinat;
-asociaţii cu răspundere nelimitată nu pot săvârşi fapte de comerţ, în nume propriu,
în numele altei persoane sau ca asociaţi cu răspundere nelimitată la alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect de activitate, fără consimţământul prealabil al
celorlalţi asociaţi.
Obiectul contractul de vânzare-cumpărare constă, pe de-o parte, în lucrul vândut,
iar de cealaltă parte, în preţ.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială are ca obiect bunuri mobile
corporale sau necorporale, prezente sau viitoare, determinate sau, cel puţin,
determinabile. Pentru a fi în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare valabil,
lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative: -să existe
sau să poată exista în viitor; -să fie determinat sau determinabil; -să se afle în
circuitul comercial; -să fie proprietatea vânzătorului. Preţul, în contractul de
vânzare-cumpărarea comercială, trebuie stabilit în bani, să fie determinat sau
determinabil, să fie real (sincer şi serios).
3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială
Principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare comercială constă în
transmiterea de drept a proprietăţii şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător din
momentul încheierii contractului. Un alt efect constă în naşterea unor obligaţii
reciproce în sarcina părţilor contractante. Regula transmiterii de drept a proprietăţii
din momentul încheierii contractului cunoaşte o serie de excepţii: bunuri
determinate generic, bunuri viitoare, contracte afectate de termen sau condiţie. În
aceste cazuri, proprietatea se transmite ulterior încheierii contractului – la
momentul individualizării bunurilor, la momentul în care aceste bunuri dobândesc
existenţă fizică sau în momentul în care se împlineşte termenul sau se realizează
condiţia.
Obligaţiile părţilor.
Vânzătorul are următoarele obligaţii: -obligaţia de a preda bunul ce face obiectul
contractului; -obligaţia de a-l garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii şi
împotriva viciilor ascunse şi aparente ale lucrului vândut, -obligaţia de a suporta
cheltuielile de ridicare a bunului (cântărire, măsurare, numărare etc.).
Cumpărătorul este obligat: -să plătească preţul; -să ia în primire bunul cumpărat;
-să suporte cheltuielile vânzării. În cazul nerespectării acestor obligaţii de către una
dintre părţi, cealaltă parte are posibilitatea de a opta între mai multe soluţii: -să
invoce excepţia de neexecutare; -să ceară rezoluţiunea contractului – în condiţiile
dreptului comun sau în cazurile specifice dreptului comercial (rezoluţiunea pentru
expirarea termenului esenţial sau situaţia în care, în contractele cu termen unic de
executare a obligaţiilor, înainte de termen una dintre părţi execută sau oferă
executarea obligaţiei sale, iar la împlinirea termenului, cealaltă parte nu îşi
îndeplineşte propria obligaţie); -să ceară executarea silită a obligaţiei – în condiţiile
Codului de procedură civilă sau prin executare coactivă, specifică dreptului
comercial.
4 Contractul de mandate commercial
1. Definiţia contractului de mandat
Contractul de mandat este acel contract prin care o persoană – mandatarul – dă
împuternicire unei alte persoane – mandantul – pentru ca aceasta să încheie, în
numele şi pe seama mandantului, în schimbul unei remuneraţii, anumite acte
juridice, care pentru mandant sunt fapte de comerţ.
2. Efectele contractului de mandat. Obligaţiile părţilor
Mandatarul are următoarele obligaţii: -obligaţia de a executa mandatul în limitele
împuternicirii primite; -mandatarul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-
credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar; -obligaţia de a aduce la cunoştinţa
terţului cu care încheie actul împuternicirea în temeiul căreia acţionează; -obligaţia
de a-l înştiinţa pe mandant despre executarea mandatului; -obligaţia de a plăti
dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului.
Obligaţiile mandantului: -obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului mijloacele
necesare pentru executarea mandatului; -obligaţia de a plăti mandatarului
remuneraţia datorată pentru executarea mandatului şi de a-i restitui cheltuielile
ocazionate de îndeplinirea însărcinării. În scopul garantării dreptului mandatarului
la restituirea cheltuielilor ocazionate de executarea mandatului şi plata
remuneraţiei, Codul comercial stabileşte în favoarea acestuia un privilegiu special,
denumit „privilegiul mandatarului”. Acesta constă într-un drept de retenţie ce are
ca obiect bunurile mandantului aflate la dispoziţia mandatarului în vederea
executării mandatului, cu excepţia sumelor de bani pe care mandatarul trebuie să le
restituie mandantului în virtutea obligaţiei de a da socoteală.
 3. Încetarea contractului de mandat Contractul de mandat încetează prin
renunţare, revocare –, moarte interdicţie şi insolvenţa mandantului sau a
mandatarului.
5 Contractul de commission
1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de comision Contractul de
comision este un contract prin care, una dintre părţi, numită comisionar, se
obligă, în baza unei împuterniciri primite de la cealaltă parte, numită
comitent, să încheie anumite acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama
comitentului, în schimbul unei remuneraţii numită comision.
Caractere juridice: -contractul de comision este un contract bilateral (sinalagmatic);
-contractul de comision este un contract cu titlu oneros; -contractul de comision
este un contract consensual.
2. Efectele contractului de comision Efectele contractului între comitent şi
comisionar.
Obligaţiile comisionarului: -comisionarul este obligat să execute însărcinarea
primită de la comitent; -comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului
asupra îndeplinirii împuternicirii; -comisionarul este ţinut să î şi îndeplinească
obligaţiile cu bunăcredinţă şi cu diligenţa unui profesionist.
Obligaţiile comitentului: -comitentul are obligaţia de a plăti remuneraţia
(comisionul) cuvenită comisionarului; -comitentul este obligat să restituie
cheltuielile făcute de comisionar pentru îndeplinirea însărcinării.
Efectele executării contractului de comision faţă de terţi. Deoarece comisionarul
încheie contractul în numele său propriu , dar pe seama comitentului, comisionarul
are calitatea de creditor sau de debitor, după caz. Pentru nerespectarea obligaţiilor
din contractul încheiat între comisionar şi terţ, răspunderea aparţine părţii în culpă.
Rezultă că, prin încheierea contractului între comisionar şi terţ, nu se stabilesc nici
un fel de raporturi juridice între comitent şi terţ. Acţiunile comisionarului
împotriva terţului pot fi cedate comitentului.
În mod excepţional, comisionarul va răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor de
către terţi dacă în contractul de comision s-a prevăzut o clauză specială pentru
garanţie – „star del credere” sau „ducroire”.
3. Încetarea contractului de commission Contractul de comision încetează în
aceleaşi cazuri ca şi contractul de mandat: prin revocare, renunţare, moarte,
interdicţie ori insolvenţa comitentului sau a comisionarului.
 6 Contractul de consignație
1 Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de consignaţie
Potrivit art. 1 din Legea nr. 178/1934, contractul de consignaţie este convenţia prin
care una din părţi, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită
consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala
consignantului.
Caractere juridice: -contractul de consignaţie este un contract bilateral
(sinalagmatic); -contractul de consignaţie este un contract cu titlu oneros;
-contractul de consignaţie este un contract consensual.
2. Efectele contractului de consignaţie
Obligaţiile consignantului: -consignantul are obligaţia de a preda consignatarului
bunurile mobile care urmează a fi vândute; -consignantul este obligat să plătească
remuneraţia cuvenită consignatarului, -consignantul trebuie să restituie cheltuielile
efectuate de consignatar cu îndeplinirea însărcinării primite.
Obligaţiile consignatarului: -consignatarul este obligat să ia măsurile necesare
pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite; -consignatarul are obligaţia de a
executa mandatul încredinţat de consignant; -consignatarul este obligat să dea
socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului. Prin încheierea
contractelor de vânzare-cumpărare se stabilesc raporturi juridice directe între
consignatar şi terţi. Prin urmare, între consignant şi terţi nu există raporturi
juridice.
3. Consecinţele neexecutării obligaţiilor În cazul neexecutării obligaţiilor din
contractul de consignaţie, partea aflată în culpă va putea răspunde civil sau penal.
Răspunderea civilă va fi o răspundere contractuală, în condiţiile stabilite de lege
pentru contractul de mandat. Răspunderea penală va putea fi angajată, potrivit art.
23-24 din lege, în cazul săvârşirii uneia dintre fapte:
-însuşirea bunurilor încredinţate în consignaţie ori înstrăinarea lor în alt mod sau în
alte condiţii decât cele prevăzute în contract, precum şi nerestituirea bunurilor la
cererea consignantului; -neremiterea către consignant a sumelor de bani, a
cambiilor sau valorilor încasate ori primite ca preţ al bunurilor vândute;
-neefectuarea notificărilor cerute de art. 13 din lege; -efectuarea cu bună-ştiinţă a
unor înştiinţări inexacte cu privire la situaţia vânzărilor şi a încasărilor;
-neaducerea la cunoştinţa consignantului a unor acte de urmărire asupra bunurilor
primite în consignaţie ori asupra valorilor rezultate din vânzarea lor, de îndată ce a
cunoscut acele urmăriri etc.
4. Încetarea contractului de consignaţie Contractul de consignaţie încetează în
aceleaşi condiţii ca şi contractul de mandate (prin revocare, renunţare, moarte,
interdicţie ori insolvenţa comitentului sau a comisionarului).

7 Contractul de report
1 Definiţia contractului de report
Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără de la reportat cu plata imediată
titluri de credit și valori mobiliare circulând în comerț și se obligă, în același timp, să revândă
reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeași specie, la o anumită scadență, în schimbul unei
sume determinate.

Acesta este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare: o vânzare ce se execută
imediat, atât în privința predării titlurilor, cât și a prețului; iar cea de-a doua este o revânzare cu
termen și la un preț determinat.

Condiţiile reportului
Aşa cum se arată în doctrină, contractul de report întruneşte următoarele condiţii:
-existenţa unui acord de voinţă între reportat şi reportator, în sensul unei vânzări
pe bani gata şi a unei vânzări la termen;
-manifestările de voinţă privind vânzarea şi revânzarea trebuie să fie simultane şi
să aibă loc între aceleaşi persoane (reportat şi reportat);
-vânzarea şi revânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care circulă în comerţ.

Contractul de report se încheie prin remiterea titlurilor sau valorilor mobiliare, iar dacă acestea
sunt nominative, prin îndeplinirea formalităților necesare pentru transmiterea lor

Este un contract real, deoarece potrivit legii este necesară predarea efectivă a titlurilor ce fac
obiectul contractului.

Acesta este un contract sinalagmatic, astfel că acesta produce efecte juridice pentru ambele
părți contractante.

Efectele contractului de report

Reportatorul este obligat să exercite opțiunea pe seama reportatului în timpul reportului, dacă

titlurile acordă un astfel de drept, în condițiile legii speciale.
Reportatul trebuie să pună la dispoziția reportatorului fondurile necesare, cu cel puțin 3 zile
înainte de scadența termenului de opțiune. Dacă reportatul nu îndeplinește această obligație,
reportatorul trebuie să vândă dreptul de opțiune în numele și pe seama reportatului.

În privinţa fructelor civile – dobânzi, dividende etc. - , dacă în contractul de report

nu s-a prevăzut contrariul, acestea se cuvin reportatorului.
Încetarea contractului de report
De regulă, contractul de report încetează la termenul stabilit de către părţi (la
scadenţă, reportatorul va transmite reportatului proprietatea asupra unor titluri de
credit din aceeaşi specie, iar reportatul va plăti preţul determinat). La împlinirea
termenului, părţile pot conveni să prelungească contractul de report pentru unul sau
mai multe termene succesive.
8 Contractul de cont current
1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de cont current
Potrivit dispoziţiilor art. 2.171 Noul Cod Civil, prin contractul de cont curent
părţile, denumite curentişti, se obligă să înscrie într-un cont creanţele decurgând
din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile şi indisponibile până la
închiderea contului
Caractere juridice: -contractul de cont curent este un contract bilateral sau
sinalagmatic; -contractul de cont curent este cu titlu oneros; -contractul de cont
curent este un contract consensual.
2. Efectele contractului de cont current
Contractul de cont curent produce anumite efecte principale şi unele efecte
secundare
Ca efecte principale ale contractului de cont curent sunt considerate următoarele:
transferul dreptului de proprietate, novaţia, indivizibilitatea şi compensaţia'.
Transferul dreptului de proprietate. Prin înscrierea în cont a unei remiteri având ca
obiect o anumită valoare patrimonială, operează transmiterea dreptului de
proprietate cu privire la valoarea respectivă între transmiţător şi primitor.
Novaţia. Obligaţia iniţială se stinge şi va fi înlocuită cu o nouă obligaţie având ca
temei contractul de cont curent.
Indivizibilitatea. Sumele înscrise în cont pe baza prestaţiilor făcute îşi pierd
individualitatea şi se contopesc într-un tot indivizibil, iar până la împlinirea
termenului, între părţi nu există nici creanţe, nici datorii.
Compensaţia. Ca urmare a încheierii contractului de cont curent, datoriile reciproce
ale părţilor se sting până la concurenţa debitului şi a creditului, urmând ca
eventuala diferenţă să fie plătită de partea care va fi debitoare. Contractul de cont
curent nu exclude dreptul la comision sau curgerea dobânzilor pentru sumele
trecute în contul curent.
Contractul de cont curent dă naştere şi la anumite efecte secundare, precum dreptul
la dobânzi şi dreptul la comisioane şi alte cheltuieli.
Dreptul la dobânzi
în temeiul contractului de cont curent, de la data înregistrării, fiecare sumă înscrisă
în cont este producătoare de dobânzi. Astfel, potrivit prevederilor art. 2.173 teza
finală noul Cod Civil dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în
cont până la încheierea contului şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu convin altfel

Dreptul la comisioane şi la alte cheltuieli

Este posibil ca părţile să facă anumite cheltuieli sau să plătească diferite
comisioane bancare sau de altă natură care dau dreptul celui ce le-a avansat să le
recupereze. în acest sens, art. 2.174 noul Cod Civil prevede că drepturile la plata
comisioanelor şi la restituirea cheltuielilor pentru operaţiunile înscrise în cont sunt
la rândul lor incluse în cont, dacă nu se prevede expres contrariul

3. Încheierea contractului de cont current

În cursul derulării contractului, se realizează o încheiere periodică a contului,
soldul creditor urmând a fi trecut ca prim post l începutul perioadei următoare, iar
dobânzile se capitalizează. Încheierea definitivă a contului are loc la încetarea
contractului, la data stabilită de către părţi. Suma rezultată ca sold este purtătoare
de dobânzi şi poate fi executată silit.
4. Încetarea contractului de cont current poate fi de drept si conventional.
Încetarea de drept are loc în următoarele cazuri: -la expirarea termenului convenit
de către părţi; -prin denunţarea uneia dintre părţi; -prin falimentul uneia dintre
părţi. Încetarea contractului mai poate avea loc şi la cererea uneia dintre părţi, în
caz de deces sau de punere sub interdicţie.
9 Contractul de franciza
Franciza este operațiunea care îmbracă forma unui contract prin care o persoană
numită francizor îi acordă unei alte persoane, numită beneficiar sau francizat,
dreptul de exploatare a unui ansamblu de drepturi de proprietate industrială sau
intelectuală, în scopul de producție sau de comercializare a anumitor tipuri de
produse și/sau de servicii. Obținerea unei francize implică plata unei taxe de intrare
în sistem precum și a unor redevențe anuale, de regulă sub forma unui procent din
cifra de afaceri.
Prin Ordonanța nr.52 din 28 august 1997, privind regimul juridic al francizei
în România, se definesc următorii termeni:
„Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între
persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care
o persoană, denumită francizor, îi acordă unei alte persoane,
denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs,
o tehnologie sau un serviciu.”

Obiectul contractului este format din concesiunea unei mărci de fabrică sau de

serviciu, împreună cu asistența tehnică și toate cunoștințele necesare pentru
exploatarea acesteia.
Francizorul este un comerciant care:

 este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate, cu condiția ca

drepturile să fie exercitate pe o durată cel puțin egală cu durata contractului de
franciză;
 conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu;
 asigură beneficiarului o pregătire inițială pentru exploatarea mărcii
înregistrate;
 utilizează personal și mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale,
cercetării și inovației, asigurând dezvoltarea și viabilitatea produsului.
Beneficiar este un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecționat de
francizor, care aderă la principiul omogenității rețelei de franciză, așa cum este ea
definită de către francizor.
Efectele contractului de franciză
Francizorul se obligă: - să furnizeze informatii experienţa dobândită şi
transferabilă; - redevenţa iniţială, redevenţe periodice, redevente din publicitate;
taxa de intrare în reţea, tarifele;
Beneficiarul se obligă: - să dezvolte reţeaua de franciză şi să protejeze reputaţia
acesteia; - să furnizeze francizorului orice relaţie pentu a asigura o gestiune
eficientă în legătură cu franciza; - respecte clauza de neconcurenţă şi să protejeze
caracterul confidenţial al afacerii, resspectiv, să nu divulge la terţe persoane know-
how-ul furnizat de către francizor, pe durata contractului de franciză şi ulterior.
Tipuri de franciza
1. Franciza de productie sau industriala- forma de franciza prin care
beneficiarul dobandeste dreptul de a fabrica si pune in circulatie anumite
bunuri produse sub marca si cu asistenta tehnica si know-how-ul
francizorului.
2. Franciza de servicii – este tehnica prin care francizorul dupa ce a creat o
medota sau o tehnica specifica prestarii unor servicii transmite beneficiarlui
dreptul de intrebuintare a acestor metode si tehnici in exercitarea aceluiasi
gen de servicii.
3. Franciza de distributie-
a) franciza de distributie a produselor realizate de insusir francizorul-
francizorul isi creeaza propriile tehnici si metode de vanzare a produselor pe
care le transmite diferitilor distribuitori independenti, realizandu-si propria
retea de distributie.
b) Franciza de distributie in care francizorul este doar un distribuitor al
produselor realizate de diferiti producatori- cand producatorul nu mai este si
francizor, tehnicile francizei sunt concepute de distributor specializat in
vanzari care, la randul lui transmite altor distribuitori.
4. Master franchise – este mecanismul prin care francizorul acorda altei
persoane, in calitate de subfracizor, in schimbul unei remuneratii directe sau
indirecte, dreptul de a exploata o franciza in vederea incheierii de contracte
cu terti beneficiari.
Incheierea contractuluicare este precedata de etapa precontractuala care are ca scop
sa permita fiecarei parti sa-si confirme decizia de a colabora.
Cuprinsul contractului – a
obiect marcile individuale, numele comercial. Brevetele de inventie.
Drepturile si obligatiile partilor- francizorul are obligatia de vegherea a retelei de
franciza, iar beneficiarul plata redeventelor, pastrarea confidentialitatii.
Conditiile financiarese refera la elementele care privesc cheltuielele exploatarii
afacerii, precum intinderea redeventei si modul de plata.
10 Contractul de leasing
1. Contractul de leasing.
Prin operatiunile de leasing, o parte numita locator/finantator transmite pentru o
perioada determinata dreptul de folosinta asupra unui bun, al carui proprietar este,
celeilalte parti denumita locatar/utilizator la solicitarea acesteia, contra unei plati
perioadice, denumita rata de leasing.
Caracterele juridice
- consensual
- sinalagmatic
- cu titlu oneros
- comutativ- partile cunosc intinderea prestatiilor la care s-au obligat
- cu executare succesiva- prestatiile se executa pe o anumita perioada
- intuitu personae
- titlu executoriu
Partile
Finantatorul/locatorul – este partea care transmite dreptul de folosinta asupra unui
bun utilizatorului pentru o perioada determinata de timp.
Locatarul/utilizatorul- este cel care dobandeste dreptul de folosinta asupra
bunului, in schimbul ratei de leasing.
Categoriile de leasing
1. leasing financiar si operational- financiar- reprezinta cota-parte din valoarea
de intrare a bunului si dobanda de leasing care se stabileste pe baza ratei
convenite prin acordul partilor, operational- se foloseste notiunea de chierie
si se stabileste prin acordul partilor.
 2. Leasing mobiliar si imobiliar- bunurile mobile al contractului de leasing-
corporale, incorporale, prezente sau viitoare, bunurile imobile- poate avea ca
obiect realizarea unei constructii, sau una existente
Formele speciale
- contractul de lease-back- este in cazul in care o persoana juridica vinde un bun
societatii de leasing, pentru a-l utiliza in sistem de leasing, cu obligatia de
rascumparare
- subleasingul utilizatorul unui bun care face obiectul unui contract de leasing
incheie cu un alt utilizator, un contract de leasing, avand ca obiect acelasi bun.
Elementele contractului
1. Clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau
operational
2. Denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing si
caracteristicele de identificare ale acestuira.
3. Valoarea ratelor de leasing si termenul de plata a acestora.
4. Perioada de utilizare in sistem de leasing a bunului.
5. Clauza privind obligatia asigurarii bunului.
6. Valoarea totala a contractului de leasing.
Cuprinsul contractului de leasing
a. valoarea de intrare a bunului- pretul la care a fost achizitionat
b. valoarea reziduala a bunului convenita de parti
c. valoarea avansului- suma pe care utilizatorul o plateste in momentul
incheierii contractului.
Efectele
1. obligatiile finantatorului/locatorului
 respectarea dreptului utilizitarului de-asi alege furnizorul
 contractarea bunului cu furnizorul si dobandirea dreptului definitiv de
utilizare asupra programelor de calculator
 transmiterea tuturor drepturilor asupra bunului catre utilizator, cu
exceptia dreptului de dispozitie
 respectarea dreptului de optiune a utilizatorului
 Garantarea folosintei linistite a bunului dat in leasing
 Incheierea unei polite de asigurare asupra bunului dat in leasing
2. obligatiile utilizatorului
 efectuarea receptiei si primirii bunului
 exploatarea bunului potrivit instructiunilor furnizorului
  interdictia grevarii bunului cu sarcini
 plata ratelor de leasing si a costurilor accesorii acestora
 suprtarea cheltuielilor de intretinere si a rsicului pierii bunului
 incunostiintarea finantatorului despre orice tulburare a dreptului de
proprietate asupra bunului
 restituirea bunului
Incetarea contractului-
1. expirarea duratei contractului
2. reziliera contractului
- refuzul utilizatorul de a primi bunul
- insolventa sau dizolvarea si lichidarea unei parti
- pieirea sau pierderea bunului
- desfiintarea titlului asupra bunului.
- neplata integrala a ratei de leasing timp de 2 luni
11 Contractul de agentie
1 Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de agenţie
Contractul de agenţie este contractul prin care una dintre părţi (comitent)
împuterniceşte în mod statornic cealaltă parte (agent) să negocieze şi/sau să încheie
afaceri în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii. Sediul
materiei îl reprezintă Legea nr. 509/2002 care reglementează activitatea agentului
comercial permanent.
Caracterele juridice ale contractului de agenţie sunt următoarele: -contractul are un
caracter bilateral (sinalagmatic); -contractul este cu titlu oneros; -contractul este
comutativ; -contractul este consensual; -contractul este cu executare succesivă. În
cadrul contractului de agenţie se pot prevedea clauze de neconcurenţă, al căror
efect constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe durata
desfăşurării contractului şi/sau ulterior încetării contractului de
agenţie, aceste clauze având efect numai pentru o anumită zonă geografică sau
pentru anumite categorii de operaţiuni comerciale. Contractul de agenţie poate fi
încheiat pe o durată determinată sau nedeterminată, potrivit voinţei părţilor
contractante.
2. Efectele contractului în raporturile dintre comitent şi agent
Obligaţiile agentului: -agentul trebuie să îndeplinească împuternicirea primită;
-agentul este obligat să procure şi să-i comunice comitentului informaţiile
privitoare la regiunea sau regiunile stabilite în contract, care îl interesează pe
comitent pentru executarea contractului de agenţie; -agentul este obligat să
îndeplinească împuternicirea în condiţii cât mai avantajoase pentru comitent;
-agentul trebuie să respecte în mod corespunzător instrucţiunile rezonabile primite
din partea comitentului; -agentul este obligat să ţină evidenţa operaţiunilor
comerciale efectuate în baza împuternicirii comitentului; -agentul trebuie să p
ăstreze în condiţii corespunzătoare bunurile şi eşantioanele primite de la comitent;
-agentul este ţinut să îndeplinească orice altă obligaţie prevăzută de lege sau de
contractul semnat cu comitentul.
Obligaţiile comitentului: -comitentul are obligaţia de a pune la dispoziţia agentului
mostre, cataloage, tarife şi orice alte documente referitoare la bunurile şi serviciile
pe care le oferă spre tranzacţionare; -comitentul trebuie să furnizeze agentului
informaţiile necesare executării contractului de agenţie; -comitentul are obligaţia
de a plăti agentului remuneraţia; -să execute orice obligaţii prevăzute în sarcina lui
de lege sau prin dispoziţiile contractului.
4. Efectele contractului faţă de terţi
Potrivit art. 1, alin. 3 din Legea nr. 509/2002, comitentul îl împuterniceşte pe agent
să negocieze anumite acte juridice cu terţii pentru comitent sau să negocieze şi să
încheie anumite acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama comitentului. În
ambele situaţii contractul de agent nu produce efecte juridice între agent şi terţi. De
asemenea, în virtutea art. 8 din lege, agentul nu poate să primească plata din partea
terţului fără o împuternicire specială. Agentul poate însă s ă primească din partea
terţului reclamaţiile referitoare la viciile bunurilor şi serviciilor, pe care trebuie să
le comunice comitentului.
5. Încetarea contractului de agenţie
Cazurile de încetare a contractului: -expirarea termenului; -denunţarea unilaterală a
contractului;
12 Contractul de furnizare
Este acela prin care o parte, denumita furnizor, se obliga sa transmita proprietatea
asupra unei cantitati determinate de bunuri si sa le predea, la unul sau mai multe
termene ulterioare incheierii contractului in mod continuu, iar cealalta parte
denumita beneficiar se obliga sa preia bunurile sau sa primeasca prestarea
serviciilor si sa plateasca pretul lor.
Caractere juridice
  Translativ de proprietatte
 Consensual
 Sinalagmatic
 Comutativ
Efecte
1. obligatiile furnizorului
 transmiterea dreptului de proprietateasuprabunurilorfurnizate
 predarebunurilorsiprestareaserviciilor
 obligatie de garantieconraevictiunii
 obligatia de garantie contra viciilorbunuriloefurnizate
2. obligatiile beneficiarului
 preluarea bunurilor
 plata pretului produselor sau serviciilor
incetarea –prin ajungerea la termen, denuntarea unilaterala
13 Contractul de factoring
Contractul de factoring este acel tip de contract prin care o persoană (aderentul)
cedează creanţele sale unui terţ (factorul) ce se obligă să preia activitatea de
încasare, în schimbul unui comision. Cedarea se realizează prin intermediul unei
subrogări convenţionale, prin simpla transmitere a facturilor, fără nici o altă
formalitate, factorul devenind proprietarul creanţelor. În relaţiile comerciale
internaţionale, recurgerea la contractul de factoring este influenţată şi de
diversitatea prevederilor legale din diferite ţări, referitoare la transmiterea
creanţelor şi determinarea legii aplicabile. Contractul de factoring implică, în afară
de aderent (vânzătorul de bunuri sau furnizorul de servicii) şi factor (cesionarul
creanţelor) şi pe client (persoana care a cumpărat marfa sau a beneficiat de
serviciile respective).
Operaţiunile de factoring sunt de două feluri: factoring la scadenţă, maturity
factoring (factorul plăteşte facturile la data scadenţei lor) şi factoring tradiţional
(obişnuit), old line factoring (factorul plăteşte creanţele imediat). Factoring-ul
obişnuit este un mijloc de finanţare pe termen scurt, încasându-se imediat valoarea
facturilor cedate. Datorită simplificărilor în activitatea contabilă, factoring-ul
constituie şi o modalitate de gestiune economică. În ceea ce priveşte natura sa
juridică (pentru a se putea determina regimul aplicabil), contractul de factoring
prezintă asemănări cu „cesiunea de creanţă" şi „scontul", cu care totuşi nu se
confundă, date fiind trăsăturile sale specifice. Factoring-ul constituie un contract
original complex reprez. o operaţie de finanţare comercială. Clauzele convenţiei
fiind stabilite de cesionarul creanţelor, contractul de factoring este un contract de
adeziune, cu caracter „intuita personae". El este un contract cu titlu oneros şi cu
executare succesivă. În contractul de factoring se poate include şi o clauză de
exclusivitate, în baza căreia aderentul cedează creanţele în totalitatea lor (integral,
global).
Efectele contractului de factoring sunt multiple: factorul are obligaţia de a plăti
creanţele care iau fost transferate de aderent. Ca urmare a subrogării, el trebuie să
încaseze facturile cedate şi, eventual, să suporte riscurile financiare
(insolvabilitatea), în calitate de proprietar al creanţelor, factorul nu dispune de nici
un drept de regres împotriva aderentului. Numai în situaţia deosebită a inexistenţei
creanţei, el are o acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate.
14 Contractul de expeditie
Este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obliga sa
incheie, in nume propriu si in contul comitentului, un contract de transport si sa
indeplineasca operatiunile accesorii.

Efectele

1. Obligatiile expeditorului
 Incheierea contractului de transport si respectarea instructiunilor
comitentului privind transportul
 Raspunderea pentru prejudiciile cauzate
2. Obligatiile comitentului
 Plata comisionului
 Despagubirea transportatorului
Incetarea contractului

-imposibilitatea efectuarii transportului

- refuzului expeditorului de a preda bunurile spre transport

- pierderea totala sau partiala a bunurilor inainte de efectuarea transportului

15 Contractul de cont curent bancar

Pe langa contul curect obisnuit, exista si contul curect bancar. O patricularitate a

contului curent bancar o constituie faptul ca presupune participarea unei institutii
de credit. In plus fata de contul curent, legiuitorul reglementeaza doar unele
aspecte ce privesc: dreptul de a dispune de soldul creditor; compensarea reciproca
a soldurilor; contul curent indiviz si contul cu mai multi titulari; prescriptia
actiunilor specifice contului curent bancar.
1. Dreptul de a dispune de soldul creditor
C.C. prevede ca in cazul in care depozitul bancar, creditul sau orice alta operatiune
bancara se realizeaza prin contul curent, titularul contului poate sa dispuna in orice
moment de soldul creditor al contului, cu respectarea termenului de preaviz, daca
acesta a fost convenit de parti. Titularul contului are dreptul de a modifica sau dupa
caza sa inceteze contractul de cont curent bancar la initiativa unilaterala.
Legiuitorul nu prevede pentru banca dreptul de a se opune acestor lucruri. De
asemenea, titularul contului, nu trebuie sa justifice atitudinea sa privind
modificarea sau incetarea contului, ci doar sa respecte termenul de preaviz, daca
acesta a fost stabilit prin contract.
2.Compensarea reciproca a soldurilor
In cazul in care intre institutia de credit si client exista mai multe raporturi juridice
sau mai multe conturi, chiar si in monede diferite, soldurile active si pasive se
compenseaza reciporc, afara de cazul in care partile au convenit altfel.
3. Contul cu mai multi titulari
C.C. dispune ca in cazul in care contul are mai multi titulari si s-a convenit ca
fiecare dintre acestia are dreptul sa dispuna singur efectuarea de operatiuni in cont,
cotitularii sunt considerati creditori sau debitori in solidar pentru soldul contului.
4.Contul curent indiviz
C.C. prevede ca in cazul in care titularul contului decedeaza, pana la efectuarea
partajului, mostenitorii sunt considerati titulari coindivizi al contului, pentru
efectuarea operatiunilor in cond fiind necesar consintamantul tuturor coindivizilor.
5. Prescriptia actiunilor de valorificare a drepturilor specifice contului curent
bancar
C.C. prevede atat termenul de prescriptie, cat si momentele de la care acesta incepe
sa curga. In ceea ce priveste termenul de prescriptie, dreptul la actiunea in
restituirea soldului creditor rezultat la incheierea contului curent se prescrie in
termen de 5 ani de la data inchiderii contului curent. In cazul in care in care contul
curent a fost inchis din initiativa institutiei de credit, termenul de prescriptie se
calculeaza de la data la care titularul sau, dupa caz, fiecare totitular al contului a
fost notificat in acest sens prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire la
ultimul domiciliu sau sediu adus la cunostinta institutiei de credit.
6. Incetarea contului curent bancar
C.c. se preocupa doar de incetarea contractului ca urmare a denuntarii unilaterale.
Astfel in cazul in care contractul de cont bancare curent este incheiat de durata
nedeterminata, oricare dintre parti poate sa denunte contractul de cont curent, cu
respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, daca din cintract sau din uzante nu
rezulta un alt termen, sub sanctiunea de daune-interese.
 16 Cambia
1. Definiţia şi caracterele juridice ale cambiei
Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Pe baza dispoziţiilor legale, putem defini cambia ca fiind un înscris din categoria
titlurilor comerciale de valoare prin care o persoană (trăgător/emitent) dă dispoziţie
altei persoane (tras) să plătească la scadenţă sau la ordinul celei de-a treia persoane
(beneficiar) o anumită sumă de bani arătată în titlu.
Cambia prezintă următoarele caractere juridice:
-cambia este un titlu de credit ce are ca obiect plata unei sume de bani;
-cambia este un titlu complet;
-cambia este un titlu la ordin;
-cambia este un titlu abstract;
-cambia creează obligaţii autonome, necondiţionale şi solidare.
2. Funcţiile cambiei
Doctrina dreptului comercial califică drept funcţii ale cambiei următoarele: -funcţia
de instrument de schimb valutar; -funcţia de instrument de credit; -funcţia de
instrument de plată.
2. Condiţiile de valabilitate a cambiei
Condiţii de fond. Legea nr. 58/1934 nu cuprinde prevederi speciale în privinţa
condiţiilor de fond ale cambiei; deoarece cambia este un act juridic, trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C.civ. (capacitate,
consimţământ, obiect, cauză).
Condiţii de formă. Cambia trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă, potrivit
legii, următoarele menţiuni obligatorii:
-denumirea de „cambie”;
-ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate;
-numele trasului;
-indicarea scadenţei:
-scadenţa „la vedere”
-scadenţa la un anumit timp de la vedere
-scadenţa la un anumit termen de la emiterea cambiei
-scadenţa la o zi fixă;
-indicarea locului unde trebuie făcută plata;
-numele beneficiarului;
-data şi locul emiterii cambiei;
-semnătura trăgătorului.
Cambia poate să cuprindă anumite menţiuni care au un caracter facultativ, şi
anume: -clauze care influenţează obligaţia cambială: -clauza „nu la ordin” (are ca
efect interzicerea transmiterii cambiei prin gir); -indicarea unui acceptant la nevoie
(are drept scop evitarea refuzului acceptării sau al plăţii cambiei de către tras);
-ordinul de prezentare a cambiei la acceptare; -clauza „fără cheltuieli” sau „fără
protest” (beneficiarul cambiei nu mai este obligat să efectueze protestul de
neacceptare sau de neplată, necesar pentru exercitarea acţiunilor de regres); -clauze
care nu au efect asupra obligaţiei cambiale: -clauza „după aviz” (trăgătorul îl
înştiinţează pe tras s ă nu accepte sau să nu plătească decât după primirea unui aviz
din partea sa); -clauza „fără procură” (posesorul cambiei pretinde suma
menţionată în înscris în virtutea unui drept propriu); -clauza „valoare dată în
garanţie” (titlul garantează executarea unei alte obligaţii); -clauza „documentele
contra acceptării” (documentele care atestă transportul mărfii se predau trasului
numai dacă acesta acceptă ori plăteşte cambia); -clauze considerate nescrise (aceste
clauze sunt în contradicţie cu obligaţiile cambiale): -clauza de descărcare a
trăgătorului de obligaţia de plată; -clauza privind forţa executorie a cambiei;
-clauze care atrag nulitatea obligaţiei cambiale: -clauza prin care se stipulează o
condiţie a obligaţiei cambiale; -clauza privind plata cambiei printr-o altă prestaţie
decât suma de bani; -clauza privind completarea elementelor esenţiale ale cambiei
prin alte înscrisuri etc. Sancţiunea lipsei uneia din menţiunile obligatorii constă în
nevalabilitatea cambiei. În mod excepţional, cambia care nu cuprinde data
scadenţei este plătibilă la vedere; locul indicat lângă numele trasului va fi şi locul
plăţii, dacă nu există altă menţiune; locul arătat lângă numele trăgătorului este şi
cel al emiterii cambiei, dacă nu se specifică alt loc. O cambie emisă în mod
deliberat de către trăgător fără a cuprinde menţiunile obligatorii în scopul ca
acestea să fie completate de către primitorul cambiei sau de către posesorii
succesivi ai acesteia, poartă denumirea de „cambie în alb”. Poate fi lăsată în alb
oricare dintre menţiunile obligatorii, cu excepţia semnăturii trăgătorului.
3. Transmiterea cambiei prin gir
 Definiţia girului. Girul reprezintă actul juridic prin care posesorul cambiei (girant)
transmite altei persoane (giratar), prin declaraţia scrisă şi semnată pe titlu şi prin
predarea titlului toate drepturile izvorând din înscrisul respectiv.
Condiţiile de valabilitate a titlului. Condiţiile de fond sunt cele referitoare la
valabilitatea actului juridic (art. 948 C. civ.). Condiţiile de formă se referă la
scrierea şi semnarea pe titlu a operaţiunii girului de către girant, pe dosul cambiei
(andosarea cambiei) sau pe o foaie lipită de aceasta (alonjă). Formula girului este
„plătiţi lui...” sau „plătiţi la ordinul lui...” şi este însoţită de predarea titlului către
giratar. Girul în alb este girul care nu arată numele giratarului, iar girul la purtător
are desemnat giratarul prin calitatea sa de posesor al titlului prin menţiunea „către
prezentator”.
5. Efectele girului
-Efectul translativ: girul transmite toate drepturile izvorâte din cambie. -Efectul de
garanţie al girului: girantul îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata
cambiei de către tras.
-Efectul de legitimare al girului: giratarul este legitimat în calitate de creditor al
sumei menţionate în titlu.
6. Girurile improprii
Girul cu clauza „nu la ordin”: titlul poate fi transmis numai prin cesiunea de drept
comun.
Girul cu clauza „pentru procură”: giratarul dobândeşte calitatea de reprezentant al
girantului pentru încasarea sumei menţionate în titlu.
Girul cu clauza „în garanţie”: cambia garantează o creanţă pe care giratarul o are
faţă de girant. Girul cu clauza „fără garanţie”: clauza îl exonerează pe girant de
răspunderea cu privire la acceptarea şi plata cambiei de către tras.
7. Acceptarea cambiei Posesorul cambiei sau un simplu deţinător al acesteia poate
prezenta trasului, până la data scadenţei, cambia spre acceptare. Prezentarea
cambiei spre acceptare devine obligatorie în următoarele cazuri: -când scadenţa
cambiei a fost stabilită la un anumit termen de la vedere; -când trăgătorul ori
girantul a stipulat în cambie clauza prezentării titlului pentru acceptare. Cambia se
prezintă la acceptare trasului sau indicatului la nevoie de către posesorul cambiei
sau de orice deţinător al acesteia. Posesorul cambiei sau deţinătorul acesteia poate
prezenta cambia spre acceptare până la scadenţă, cu excepţia cazurilor în care
acceptarea cambiei este obligatorie. Prezentarea se face la domiciliul trasului şi se
exprimă printr-o expresie de genul „voi onora”, „voi plăti” etc. sau prin simpla
semnătură a trasului pusă pe faţa cambiei. Acceptarea cambiei trebuie să fie
necondiţionată, dar poate fi şi parţială.
Obligaţiile trasului acceptant faţă de posesorul cambiei:
Acceptarea cambiei are ca efect naşterea obligaţiei trasului de a plăti la scadenţă
suma de bani menţionată în titlu, trasul devenind astfel obligat cambial şi fiind
ţinut solidar cu trăgătorul, giranţii şi avaliştii faţă de posesorul cambiei.
Obligaţiile trasului faţă de trăgător: trasul îşi asumă obligaţia cambială faţă de toţi
semnatarii titlului, inclusiv faţă de trăgător. Înainte de a înapoia titlul către
posesorul cambiei, trasul poate să revoce acceptarea prin ştergerea acesteia sau
folosind expresia „anulat”. În cazul refuzului de a accepta cambia, executorul
judecătoresc întocmeşte protestul de neacceptare, iar posesorul cambiei poate
exercita chiar şi înainte de scadenţă dreptul de regres împotriva giranţilor,
trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi cambiali.
Avalul este definit ca fiind un act juridic prin care o persoană, numită avalist, se
obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit
avalizat. Potrivit opiniilor majoritare în doctrină, avalul este considerat ca fiind o
obligaţie independentă, deoarece, prin aval, posesorul cambiei dobândeşte un nou
debitor, în afara debitorului avalizat.
Condiţii de valabilitate
Prin aval se poate garanta plata întregii sume de bani înscrise pe titlu sau numai a
unei părţi din aceasta. Avalul trebuie să fie necondiţionat şi poate fi dat şi după
scadenţă, însă mai înainte de dresarea protestului de neplată. Avalul se înscrie pe
cambie sau pe adaos folosindu-se expresiile „pentru aval”, „pentru garanţie” etc.,
indicând şi numele persoanei pentru care s-a garantat, în caz contrar, se prezumă că
avalul a fost dat pentru trăgător.
Efectele avalului. Potrivit art. 35 din lege, avalistul este ţinut în acelaşi mod ca şi
acela pentru care a garantat. Împreună cu trăgătorul, acceptantul şi girantul,
avalistul cambiei este ţinut solidar.
Avalistul se poate apăra prin invocarea următoarelor excepţii: excepţiile privind
valabilitatea formală a cambiei, excepţii care rezultă din raporturile cu posesorul
cambiei, precum şi prin invocarea plăţii cambiei de către avalizat. Dacă avalistul
plăteşte cambia, el va dobândi drepturile ce decurg din ea, atât împotriva celui
pentru care a garantat, cât şi împotriva acelora care sunt ţinuţi solidar cu acesta în
temeiul cambiei.
Plata cambiei
În vederea plăţii, cambia trebuie prezentată spre plată de către posesorul legitim al
titlului. Această prezentare la plată este necesară şi pentru întocmirea protestului de
neplată. Plata cambiei se poate cere în primul rând trasului acceptant, în calitatea sa
de debitor principal. Se mai poate cere apoi plata şi domiciliatarului, dacă a fost
indicat în cambie, avalistului trasului, iar, în subsidiar, plata poate fi cerută
debitorilor de regres. Plata se cere la scadenţă şi la locul arătat în titlu. Pentru
efectuarea unei plăţi valabile, plătitorul trebuie să fie capabil şi să nu fi fost supus
procedurii insolvenţei. De asemenea, plata trebuie să se facă la scadenţă, fără
fraudă şi fără greşeala gravă a plătitorului. Se poate efectua şi o plată parţială, în
caz de refuz posesorul cambiei fiind decăzut din acţiunea de regres pentru suma
neprimită. Dacă plata este făcută de către trasul acceptant sau de către domiciliatar,
se stinge obligaţia cambială a trasului şi a celorlalţi debitori cambiali, iar dacă plata
este făcută de un debitor de regres, se sting numai obligaţiile care figurează pe titlu
după debitorul care a plătit. Dovada plăţii constă în remiterea titlului cu menţiunea
de achitare scrisă de către posesor pe titlu. Neprezentarea la scadenţă a cambiei
spre plată dă dreptul oricărui debitor cambial de a consemna suma menţionată pe
titlu la C.E.C, pe cheltuiala şi pe riscul posesorului cambiei. Dacă plata cambiei se
face de către indicatul la nevoie sau de către acceptantul prin intervenţie, posesorul
cambiei trebuie să se adreseze acestora, după ce s-a consemnat în protestul de
neplată refuzul trasului de a plăti. Dacă aceste persoane refuză plata, este necesară
întocmirea unui contraprotest. În cazul refuzului de plată din partea trasului,
constatat prin protest, plata integrală poate fi făcută de către intervenientul pentru
onoare.
Consecinţele neplăţii cambiei
Mijloacele cambiale: -acţiunile cambiale (acţiuni directe, acţiuni de regres);
-executarea cambială. Mijloace extracambiale (acţiunea cauzală şi acţiunea de
îmbogăţire fără just temei).
17 Biletul la ordin
1. Definiţia şi caracterele juridice ale biletului la ordin
Sediul materiei: Legea nr. 58/1934. Biletul la ordin este un înscris prin care o
persoană (emitent/subscriitor) se obligă s ă plătească o sumă de bani la scadenţă
sau la ordinul unei alte persoane (beneficiar).
Caractere juridice:
biletul la ordin este un titlu de credit, la ordin, formal, complet, încorporează o
obligaţie abstractă, autonomă şi necondiţionată de plată a unei sume de bani de
către semnatarii titlului, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei.
2. Condiţii de formă Biletul la ordin trebuie să aibă formă scrisă şi să cuprindă
menţiunile obligatorii prevăzute de lege, şi anume: -denumirea de „bilet la ordin”;
-promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată; -indicarea
scadenţei; -locul unde trebuie făcută plata; -numele beneficiarului; -data şi locul
emiterii biletului la ordin; -semnătura emitentului. În cazul nerespectării acestor
condiţii, biletul la ordin nu va fi valabil, cu următoarele excepţii: -dacă nu se indică
scadenţa, biletul se socoteşte plătibil „la vedere”; -absenţa menţionării locului plăţii
– plata se va face la locul emiterii titlului (locul domiciliului emitentului); -lipsa
locului emiteri titlului – biletul se consideră semnat la locul arătat lângă numele
emitentului.
3. Girul, avalul şi plata biletului la ordin urmează regulile stabilite de lege pentru
cambie, cu excepţia formalităţii prezentării spre acceptare, care nu este necesară în
cazul biletului la ordin. Acesta trebuie însă vizat anual în cazul biletului la ordin cu
scadenţa la un anumit timp de la vedere.
18 Cec-ul
1. Definiţia şi caracterele juridice ale cecului.
Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 59/1934 asupra cecului15. Cecul este definit
ca fiind un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin unei bănci, la care are un
disponibil bănesc (tras) să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani unei a
treia persoane (beneficiar).
Caractere juridice: cecul este un titlu la ordin, complet şi formal ce încorporează o
obligaţie abstractă de a plăti necondiţionat, „la vedere”, suma de bani menţionată
în titlu.
2. Premisele emiterii cecului:
-existenţa disponibilului în bancă;
-existenţa convenţiei privind emiterea cecurilor.
3. Condiţiile de valabilitate a cecului
Cecul trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă următoarele menţiuni
obligatorii: -denumirea de „cec”; -ordinul necondiţionat de plată a unei sume de
bani; -numele celui care trebuie să plătească (trasul); -locul unde trebuie făcută
plata; -data şi locul emiterii cecului; -semnătura trăgătorului. În cazul nerespectării
cerinţelor legale privind valabilitatea cecului, cu excepţia locului plăţii sau al
emiterii cecului titlul nu va fi socotit cec.
4. Transmiterea cecului
Transmiterea cecului la ordin – prin gir.
Transmiterea cecului la purtător – prin simpla tradiţiune a titlului.
Transmiterea cecului nominativ – prin cesiune.
5. Avalul cecului
Plata cecului poate fi garantată prin aval de către orice persoană, cu excepţia
trasului, pentru întreaga sumă sau pentru o parte a acesteia. Avalul se exprimă
folosind expresia „pentru aval” sau o altă expresie echivalentă şi trebuie să fie
semnat de către avalist, pe faţa cecului sau pe adaos. Avalistul este ţinut în acelaşi
mod ca şi persoana pentru care a dat avalul, iar dacă avalistul plăteşte cecul el
dobândeşte drepturile rezultând din cec împotriva persoanei pentru care a garantat.
6. Plata cecului
Cecul este plătibil la vedere, nefiind aşadar nevoie de prezentarea acestuia pentru
acceptare. Legea stabileşte termene pentru plata cecului, şi anume: 8 zile – dacă
cecul este plătibil în localitatea unde a fost emis; 15 zile – dacă cecul este plătibil
în altă localitate decât cea în care a fost emis; 30 de zile – dacă s-a emis într-o ţară
din Europa; 70 de zile – dacă cecul a fost emis într-o ţară din afara Europei şi se
plăteşte în România. Plata poate fi totală sau parţială, posesorul cecului neputând
refuza plata parţială. Neprezentarea cecului spre plată în termenele menţionate are
drept consecinţă pierderea acţiunilor de regres împotriva giranţilor şi a avaliştilor,
dacă trasul nu face plata.
7. Consecinţele neplăţii cecului
Dacă trasul refuză plata, beneficiarul cecului nu are acţiune directă împotriva
trasului, deschizând însă calea acţiunilor de regres.
Refuzul de plată se constată fie printr-un act autentic (protest), fie prin declaraţia
trasului, scrisă şi datată pe cec. Protestul se întocmeşte înainte de expirarea
termenului de prezentare. Acţiunile de regres se prescriu în termen de 6 luni din
ziua în care obligatul a plătit cecul sau din ziua în care acţiunea de regres a fost
pornită împotriva sa. Cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi pentru
accesorii. Posesorul cecului are la îndemână şi acţiunea cauzală şi acţiunea de
îmbogăţire fără justă cauză, în aceleaşi condiţii ca şi cele stabilite de lege pentru
cambie.
8. Varietăţi de cecuri
Cecul barat: cuprinde pe faţa sa două linii paralele executate de trăgător ori de
posesorul cecului. -Barare generală: când între cele două linii nu se indică nimic
ori se face menţiunea „societatea bancară” ori o expresie echivalentă; cecul nu
poate fi plătit decât unei societăţi bancare sau unui client al trasului. -Barare
specială: între cele două linii se indică numele unei societăţi bancare - plata se
va face numai societăţi bancare sau unui client la acesteia. Cecul plătibil în cont
: trăgătorul sau posesorul cecului interzice plata prin numerar. Cecul
netransmisibil: nu poate fi plătit decât primitorului sau, la cererea acestuia, să
fie creditat în contul său curent. Cecul de călătorie : trăgătorul subordonează
plata cecului existenţei pe titlu în momentul prezentării a unei a doua semnături
la fel cu cea a primitorului. Cecul circular : este emis de o unitate bancară sau
de o altă instituţie de credit anume autorizată pentru sume aflate la dispoziţie de
la primitorii cecurilor în momentul emisiunii şi plătibil la vederea în oricare din
locurile arătate de emitent.
19 Procedura Insolventei.Sediul reglementarii. Notiunii
definitorii,principii. Tabele de creanta
Legea insolvenţei este legea nr. 85/2006 prin care s-a simplificat procedura
reorganizării şi a falimentului. Pe baza dispoziţiilor legale care stabilesc scopul,
căile şi modalităţile de realizare a procedurii insolvenţei, putem preciza că
procedura insolvenţei constituie un ansamblu de norme juridice prin care se
urmăreşte obţinerea de fonduri băneşti pentru plata datoriilor debitorului care se
află în insolvenţă faţă de creditori prin aplicarea procedurii reorganizării judiciare
sau a falimentului.

Prevederile prezentei legi se bazează pe următoarele principii:

1. maximizarea gradului de valorificare a activelor și de recuperare a
creanțelor;Jurisprudență, Reviste (5)
2. acordarea unei șanse debitorilor de redresare eficientă și efectivă a afacerii, fie
prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenței, fie prin procedura de
reorganizare judiciară;Jurisprudență, Reviste (5)
3. asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de
comunicare și derulare a procedurii într-un timp util și rezonabil, într-o manieră
obiectivă și imparțială, cu un minim de costuri;Jurisprudență, Reviste (1)
4. asigurarea unui tratament egal al creditorilor de același
rang;Jurisprudență, Reviste (4)
5. asigurarea unui grad ridicat de transparență și previzibilitate în
procedură;Jurisprudență, Reviste (1)
6. recunoașterea drepturilor existente ale creditorilor și respectarea ordinii de
prioritate a creanțelor, având la bază un set de reguli clar determinate și uniform
aplicabile;Reviste (3)
7. limitarea riscului de credit și a riscului sistemic asociat tranzacțiilor cu
instrumente financiare derivate prin recunoașterea compensării cu exigibilitate
imediată în cazul insolvenței sau al unei proceduri de prevenire a insolvenței unui
cocontractant, având ca efect reducerea riscului de credit la o sumă netă datorată
între părți sau chiar la zero atunci când, pentru acoperirea expunerii nete, au fost
transferate garanții financiare;
8. asigurarea accesului la surse de finanțare în procedurile de prevenire a
insolvenței, în perioada de observație și de reorganizare, cu crearea unui regim
adecvat pentru protejarea acestor creanțe;Reviste (4)
9. fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe criterii
clare, cu asigurarea unui tratament egal între creditorii de același rang, a
recunoașterii priorităților comparative și a acceptării unei decizii a majorității,
urmând să se ofere celorlalți creditori plăți egale sau mai mari decât ar primi în
faliment;
10. favorizarea, în procedurile de prevenire a insolvenței, a negocierii/renegocierii
amiabile a creanțelor și a încheierii unui concordat preventiv;Reviste (1)
11. valorificarea în timp util și într-o manieră cât mai eficientă a
activelor;Reviste (1)
12. în cazul grupului de societăți, coordonarea procedurilor de insolvență, în scopul
abordării integrate a acestora
13. administrarea procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență de către
practicieni în insolvență și desfășurarea acestora sub controlul instanței de
judecată.
Tabel preliminar de creanţe, act întocmit de administratorul judiciar/lichidator,
care cuprinde toate creanţele născute înainte de data deschiderii procedurii
insolvenţei curente, scadente, sub condiţie sau în litigiu, acceptate de către
administratorul judiciar în urma verificării acestora. în tabel vor fi menţionate atât
suma solicitată de către creditor, cât şi suma acceptată şi rangul de preferinţă.

Tabel definitiv de creanţe, actul care cuprinde toate creanţele asupra averii
debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în tabelul preliminar şi
împotriva cărora nu s-au formulat contestaţii, precum şi creanţele admise în urma
soluţionării contestaţiilor. în acest tabel se arată suma solicitată, suma admisă şi
rangul de prioritate a creanţei.

Caracterele procedurii insolventei

 Are un caracter judiciar: toate actele şi operaţiunile pe care le implică

procedura insolvenţei sunt reglementate de lege şi se realizează sub
control judiciar;

 Are un caracter personal: în funcţie de categoria de persoane din care face

parte, debitorului în stare de insolvenţă i se va aplica fie procedura
generală, fie cea simplificată.

 Are un caracter colectiv: procedura insolvenţei urmăreşte satisfacerea

creanţelor pe care le are debitorul aflat în insolvenţă.

 Are un caracter de remediu: (după caz, de executare silită): aplicarea

procedurii reorganizării reprezintă un remediu, pe când aplicarea
falimentului reprezintă un instrument de executare silită.

Pentru aplicarea procedurii insolvenţei, trebuie îndeplinite două condiţii:

 Debitorul să facă parte din una din categoriile de persoane cărora li se

aplică procedura insolvenţei;
Debitorul să se afle în stare de insolvenţă

Modalităţi de realizare:

a. Procedura reorganizării judiciare: se aplică persoanelor juridice şi

presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan de
reorganizare, având ca obiect fie restructurarea financiară a activităţii
debitorului, fie lichidarea unor bunuri ale debitorului. Aplicarea procedurii
reorganizării judiciare presupune continuarea activităţii debitorului.
 b. Procedura falimentului: acesta se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are
drept scop transformarea bunurilor din averea debitorului în bani în vederea
satisfacerii creanţelor debitorului. Toate actele şi operaţiunile pe care le
implică procedura falimentului sunt realizate de organe abilitate de lege,
pentru aplicarea acestei proceduri.

20 Categorii de procedura

I. Procedura generală se aplică următoarelor categorii de debitori aflaţi în

stare de insolvenţă:
i. Societăţi comerciale;
ii. Societăţi cooperative;
iii. Societăţi agricole;
iv. Grupuri de interes economic;
v. Orice persoană juridică de drept privat care desfăşoară activităţi
economice: asociaţii, fundaţii, federaţii.

Aceste categorii de debitori sunt supuse, după perioada de observaţie, fie

procedurii reorganizării, fie procedurii falimentului. Perioada de observaţie este
aceea perioadă cuprinsă între data deschiderii insolvenţei şi data confirmării
planului de reorganizare sau a intrării în faliment.

II. Procedura simplificată: se aplică următoarelor categorii de comercianţi:

o Comercianţii persoană fizică care îşi desfăşoară activitatea
independent;
o Societăţile familiale;
o Acele societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii
introductive;
o Acei debitori care au solicitat prin cerere intrarea în faliment;
o Acei debitori care au intrat în procedura generală dar îndeplinesc una
din următoarele condiţii:
 Aceşti debitori nu deţin niciun bun în patrimoniul lor;
 Actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
 Administratorul nu poate fi găsit;
 Sediul debitorului nu mai există sau nu corespunde adreselor de
la registrul comerţului;
 În această procedură simplificată, debitorii sunt supuşi direct procedurii
falimentului, la data deschiderii procedurii, sau după o perioadă de observaţie de
maximum 60 de zile.

21 Domeniul de aplicare a procedurii de insolventa

Întâlnim următoarele categorii de persoane cărora li se aplică legea

insolvenţei:

 Societăţile comerciale reglementate de legea 31/1990;

 Societăţile cooperative reglementate de legea 1/2005;
 Organizaţiile cooperatiste din domeniul agriculturii: legea 566/2004;
 Societăţile agricole: legea 36/1991;
 Grupurile de interes economic: 161/2003;
 Orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară acitivităţi
economice: asociaţii, fundaţii, federaţii: OG nr. 26/2000;
 Comercianţii persoane fizice care desfăşoară activităţi economice
independent: OG nr. 44/2008;
 Întreprinderile familiale: OG nr. 44/2008;

Prin insolvenţă se înţelege acea stare a patrimoniului debitorului care se

caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor. Legea 85/2006 defineşte şi insolvenţa vădită precum şi insolvenţa
iminentă.

Insolvenţa vădită este atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă,

nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori. Insolvenţa iminentă este
atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile
exigibile angajate de către acesta.

22 Organele de aplicare a procedurii insolventei

Potrivit art. 5 din legea 85/2006, organele care aplică procedura

insolvenţei sunt:
o Instanţele judecătoreşti;
o Judecătorul sindic;
o Administratorul judiciar;
o Lichidatorul;
 Pe lângă aceste organe, la procedura insolvenţei mai participă:
- Adunarea creditorilor;
- Comitetul creditorilor;
Administratorul special

Instanţele judecătoreşti: procedura insolvenţei este una judiciară care se

desfăşoară în faţa instanţei de judecată, sub autoritatea şi prin intermediul acesteia.
Sub aspectul competenţei materiale, instanţele judecătoreşti competente să aplice
procedura insolvenţei sunt: tribunalul, în primă instanţă şi curtea de apel în recurs.

Tribunalul: Toate procedurile prevăzute de lege sunt de competenţa

tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are sediul debitorul, adică acel sediu care
este menţionat în registrul comerţului, în registrul societăţilor agricole sau în
registrul asociaţiilor şi fundanţiilor.

Ca acele reguli procedurale, menite să asigure o mai mare celeritate a

desfăşurării procedurii, legea prevede că citarea părţilor precum şi comunicarea
oricăror acte de procedură, se efectuează prin buletinul procedurilor de insolvenţă,
care este editat de oficiul naţional al registrului comerţului şi este disponibil şi în
formă electronică.

Curtea de apel: este instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate de

judecătorul sindic. Termenul de recurs este de 10 zile şi curge de la data
comunicării hotărârii judecătorului sindic. Recursul se judecă în termen de 30 de
zile de la înregistrarea dosarului la curtea de apel.

Citarea părţilor se face prin buletinul procedurilor de insolvenţă. Dacă au

fost formulate mai multe cereri de recurs împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorul sindic, în cazul acesta se va constitui un singur dosar.

Judecătorul sindic: în aplicarea procedurii insolvenţei, rolul primordial îl

are judecătorul sindic. Preşedintele tribunalului desemnează pe judecătorii
tribunalului care vor avea această calitate. Judecătorul sindic îndeplineşte o funcţie
publică de interes general, el organizează şi conduce întreaga procedură a
insolvenţei de la deschidere şi până la închidere.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, acţionează în calitate de magistrat. Actele

sale sunt obligatorii atât pentru debitori cât şi pentru creditori.
 Nominalizarea judecătorului sindic: legea 85/2006 prevede că repartizarea
cauzelor având ca obiect procedura insolvenţei către judecătorii sindici se face în
mod aleatoriu în sistem informatizat.

Atribuţiile judecătorului sindic:

- Să motiveze hotărea de deschidere a procedurii insolvenţei;
- Judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii de deschiderii a
procedurii insolvenţei de către creditori;
- Desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii a
administratorului judiciar provizoriu sau a lichidatorului.
- Confirmarea prin încheiere a administratorului judiciar sau a lichidatorului
desemnat de adunarea creditorilor.
- Înlocuirea pentru motive temeinice a administratorului judiciar sau a
lichidatorului;
- Judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a mai conduce
activitatea.
- Judecarea cererilor de a trage la răspundere membrii organului de conducere
care au contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă.
- Admiterea planului de reorganizare judiciară;
- Soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor
de a întrerupe procedura de reorganizare şi de a intra în faliment.
- Soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar
sau a lichidatorului;
- Pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.

Hotărârile judecătorului sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi

atacate separat cu recurs la Curtea de Apel. În îndeplinirea atribuţiilor sale,
judecătorul sindic va putea fi ajutat de anumite persoane de specialitate, care sunt
denumiţi experţi.

Aceste persoane pot fi desemnate de judecătorul sindic şi trebuie să le

stabilească şi remuneraţia.

Încetarea îndatoririlor judecătorului sindic: încetează prin înlocuire sau

prin închiderea procedurii.

Administratorul judiciar: persoana fizică sau juridică practician în

insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute
de lege în perioada de observaţie şi pe perioada procedurii de reorganizare.
 Administratorul judiciar, persoană fizică sau juridică, inclusiv
reprezentantul acesteia din urmă, trebuie să aibă calitatea de practician în
insolvenţă obţinută în condiţiile legii. Statutul juridic al practicienilor în insolvenţă
este reglementat de OG nr. 79/’1999.

Administratorul judiciar acţionează ca mandatar al justiţiei.

Desemnarea administratorului judiciar: în vederea desemnării lui, acei

administratori judiciari care sunt interesaţi de procedura insolvenţei respective vor
depune la dosar o ofertă de preluare a poziţiei de administrator judiciar în dosarul
respectiv, la care trebuie să anexeze dovada calităţii de practician în insolvenţă şi o
copie de pe poliţa de asigurare profesională.

În oferta sa, administratorul judiciar trebuie să dovedească că are timp

disponibil, că dispune de acele resurse umane precum şi că are experienţă pentru o
bună administrare a cazului.

În cazul în care nu s-a depus nicio ofertă, judecătorul sindic va desemna

provizoriu un administrator judiciar până la prima adunare a creditorilor. Creditorii
pot decide să confirme administratorul judiciar desemnat provizoriu de judecătorul
sindic, sau pot alege altul.

Atribuţiile administratorului judiciar:

- Examinarea situaţiei economice a debitorului precum şi a documentelor
depuse precum şi întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în
procedura simplificată fie continuarea perioadei de observaţie şi prezintă
acest raport judecătorului sindic;
- Examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra
cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă.
- Elaborarea planului de organizare a activităţii debitorului;
- Supravegherea operaţiunilor de gestiune privind patrimoniul debitorului;
- Conducerea în totalitate sau în parte a activităţii debitorului;
- Convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării
creditorilor;
- Sesizarea de urgenţă a judecătorului sindic când constată că nu există bunuri
în averea debitorului ori acestea nu sunt suficiente.
- Verifică şi încasează creanţele debitorului;
- Sesizează judecătorul sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o
soluţionare de către acesta.
 În scopul îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul are dreptul să
desemneze anumite persoane de specialitate. Numirea şi nivelul remuneraţiilor
persoanelor desemnate vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor. Potrivit
legii, în orice stadiu al procedurii, judecătorul sindic îl poate înlocui pe
administratorul judiciar dar pentru motive temeinice.

Sancţiuni aplicabile administratorului judiciar:

1. Pentru refuzul numirii: în cazul în care un practician în insolvenţă care a fost
desemnat ca administator judiciar refuză numirea, el are obligaţia să notifice
instanţei refuzul său în termen de 5 zile de la comunicarea numirii.
Necomunicarea în termen a refuzului, fără motive temeinice se sancţionează
de către judecătorul sindic cu amendă judiciară de la 500-1000 RON.
2. Neîndeplinirea ori îndeplinirea cu întârziere a atribuţiilor: în cazul în care
administratorul judiciar, din culpă sau din rea credinţă, nu îşi îndeplineşte
sau îndeplineşte cu întârziere atribuţiile, va putea fi sancţionat de către
judecătorul sindic cu amendă judiciară de la 1000-5000 RON.
Lichidatorul: persoană fizică sau juridică practician în insolvenţă, autorizat în
condiţiile legii desemnat să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile
prevăzute de lege. Este desemnat la fel ca şi administratorul judiciar. Potrivit legii,
în termen de 30 de zile de la numirea în funcţie, lichidatorul trebuie să întocmească
un program de administrare a lichidării, care va cuprinde operaţiunile de lichidare
şi distribuire ce urmează a fi efectuate. Comitetul creditorilor, precum şi orice
creditor, poate formula o contestaţie la raportul lichidatorului şi la planul de
distribuire.

Judecătorul sindic îl poate înlocui în orice situaţie pe lichidator.

Lichidatorul se întruneşte lunar sau ori de câte ori are nevoie pentru a lua o decizie.

23 Etapele procedurii insolventei

Procedura insolvenţei se deschide în temeiul cererilor introductive ale persoanelor
îndreptăţite de lege. Cererea poate fi adresată de debitor, creditori, precum şi orice altă
persoană sau instituţie prevăzută de lege.

Introducerea cererii de către debitor este atât un drept cât şi o obligaţie. Este un drept
pe care debitorul în are în situaţia în care acesta constată că este în imposibilitatea achitării la
termen a datoriilor pe care le are faţă de creditor.
 Este şi o obligaţie a debitorului în situaţia în care debitorul nu a introdus sau a introdus
tardiv acea cerere introductivă, şi dacă a întârziat mai mult de 6 luni peste cele 30 de zile pe
care le avea la dispoziţie, comite infracţiunea de bancrută simplă. Cererea trebuie să fie
formulată şi semnată de către debitor.

Cererea trebuie să fie însoţita de anumite acte cum ar fi:

- Ultimul bilanţ al debitorului;

- O listă completă a bunurilor din averea debitorului;
- O listă a creditorilor;
- Contul de profit şi pierderi.

Începerea procedurii insolvenţei are loc la iniţiativa creditorului sau a creditorilor.

Cererea poate fi făcută de orice creditor care are o creanţă împotriva patrimoniului debitorului,
o creanţă care este certă, lichidă şi exigibilă, şi a depăşit cele 30 de zile prevăzute de lege.

Valoarea cuantumului creanţei trebuie să fie mai mare de 10.000 lei pentru orice
creditor, iar în situaţia în care cererea este introdusă de salariaţi, valoarea cuantumului creanţei
trebuie să fie de peste 6 salarii medii.

Dacă sunt introduse mai multe cereri, tribunalul va dispune conexarea acestora.

Deschiderea procedurii insolvenţei: după ce cererea a fost introdusă, preşedintele

tribunaluli desemnează judecătorul sindic cu misiunea de a soluţiona cererea respectivă. Din
moment ce a fost desemnat, judecătorul sindic verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii insolvenţei.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile şi începe procedura insolvenţei, judecătorul silvic

numeşte administratorul judiciar sau lichidatorul. Odată ce procedura insolvenţei a fost
deschisă prin hotărârea judecătorului sindic, trebuie luate primele măsuri pentru realizarea
procedurii insolvenţei.

a. Notificarea procedurii insolvenţei: administratorul judiciar va trimite o notificare

către toţi creditorii, către debitor şi către Oficiul Registrului Comerţului.
Notificarea se fa publica într-un ziar de largă circulaţie precum şi în buletinul
procedurilor de insolvenţă. Această notificare trebuie să cuprindă termenul limită de depunere
a contestaţiilor, termenul limită de înregistrare a depunerilor creanţelor debitorului, termenul
de verificare a creanţelor, termenul de definitivare a tabelului creanţelor, locul, data şi ora
primei şedinţe a adunării creditorilor.
 b. Declararea creanţelor creditorilor: toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare
datei deschiderii procedurii, vor depune o cerere de admitere a creanţelor.
Cererea de admitere a creanţelor se înregistrează în registrul special care se
păstrează la grefa tribunalului.
Creanţele înscrise în tabelul preliminar pot fi contestate de debitor sau de orice altă
persoană. Contestaţiile vor fi soluţionate de către judecătorul sindic printr-o singură sentinţă.

c. Întocmirea şi prezentarea unor rapoarte de către administratorul judiciar:

administratorul judiciar trebuie să întocmească două rapoarte: primul trebuie
întocmit în maxim 30 de zile de la numirea acestuia pe funcţie şi în care să
propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de
observaţie.
Al doilea raport trebuie întocmit în maxim 60 de zile de la numirea administratorului şi
trebuie să cuprindă cauzele şi împrejurările care au adus debitorului în situaţia de insolvenţă,
precum şi persoanele cărora li se poate imputa această situaţie. În al doilea raport trebuie să
prevadă dacă există posibilitatea reorganizării activităţii debitorului sau intrarea în faliment a
acestuia.

De asemenea, aici trebuie menţionat că, dacă se intră pe procedura reorganizării

judiciare, administratorul judiciar trebuie să menţioneze dacă este dator cu planul de
reorganizare propus de debitor. Trebuie să menţioneze dacă a contribuit şi el la realizarea
planului de reorganizare sau dacă nu este de acord cu planul propus de debitor, trebuie să
menţioneze dacă întocmeşte el personal planul de reorganizare sau planul este întocmit de
creditori.

Reorganizarea judiciară: această procedură presupune:

- Întocmirea sau elaborarea planului de reorganizare;

- Aprobarea planului de reorganizare;

- Împlementarea şi respectarea aplicării planului.

 Întocmirea sau elaborarea planului: debitorul care a fost supus procedurii insolvenţei
în ultimii 5 ani, sau a fost condamnat pentru una dintre infracţiunile economice, nu
mai are dreptul să întocmească un plan de reorganizare. Planul de reorganizare
trebuie depus în maxim 30 de zile de când s-a hotărâr procedura reorganizării
judiciare.

Obiectul planului: poate prevedea: fie restructurarea şi continuarea activităţii

debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea debitorului, fie o combinaţie între aceste
variante.
 Durata planului de reorganizare: executarea planului nu va putea depăşi trei ani de
zile de la data confirmării acestuia. Dacă judecătorul sindic constată că nu se poate obţine din
activitatea debitorului suma de bani necesară pentru achitarea datoriilor, acesta va dispune
începerea procedurii insolvenţei.

 Aprobarea planului: după elaborarea planului urmează următoarele formalităţi:

i. Admiterea planului de către judecătorul sindic;

ii. Publicitatea planului de reorganizare: se face prin publicarea în buletinul

procedurilor de insolvenţă;

iii. Validarea planurilor de reorganizare de către adunarea general a creditorilor.

iv. Confirmarea planului de către judecătorul sindic;

 Implementarea şi respectarea planului: dacă acesta a fost confirmat de judecător,

acesta trebuie pus în aplicare, adică debitorul îşi continuă activitatea sub conducerea
administratorului special şi sub supravegherea administratorului judiciar.

24 Procedura falimentului
Legea defineşte procedura falimentului ca fiind procedura de insolvenţă
concursuală, colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării
averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din
registrul în care este înmatriculat.
Falimentul se aplică într-unul din următoarele cazuri:
-debitorul şi-a declarat prin cererea introductivă intenţia de a intra în procedura
simplificată;
-debitorul nu şi-a declarat prin cererea introductivă intenţia de reorganizare sau, la
cererea creditorului de deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în insolvenţă, iar
contestaţia a fost respinsă de judecătorul-sindic;
-nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite (administratorul judiciar,
unul sau mai mulţi creditori) nu a propus un plan de reorganizare, în condiţiile
prevăzute de art. 94 din lege, sau nici unul din planurile propuse nu a fost acceptat
şi confirmat;
-debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de
reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
 -obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile
prevăzute în planul de reorganizare confirmat sau desfăşurarea activităţii
debitorului în decursul reorganizării aduce pierderi averii sale;
-a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz,
intrarea debitorului în faliment potrivit art. 54 alin. 5 sau art. 60 alin. 3 din lege.
Prin hotărârea judecătorului-sindic de intrare în procedura falimentului (sentinţă/
încheiere) se va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare, precum şi:
-ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
-în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, precum şi
stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia, în conformitate cu criteriile
aprobate prin hotărârea Guvernului;
-în cazul procedurii simplificate, confirmarea, în calitate de lichidator a
administratorului judiciar, desemnat conform art. 19 alin. 2 sau art. 34 din lege;
-în cazul procedurii generale, termenul maxim de predare a gestiunii averii de la
debitor/administratorul judiciar către lichidator, împreună cu lista actelor şi
operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii prevăzute de art. 46 alin. 2 din
lege;
-în cazul procedurii generale, întocmirea de către administratorul judiciar şi
predarea către lichidator, în termen de 10 zile de la intrarea în faliment, a unei liste
care să cuprindă numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data
intrării în faliment, cu prezentarea celor născute după data deschiderii procedurii;
-notificarea întrării în procedura falimentului;
-termenele pentru declararea creanţelor născute după data deschiderii procedurii,
precum şi termenele de declarare a creanţelor născute în perioada de observaţie.
În cazul intrării în faliment în procedura generală, lichidatorul va trimite o
notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor/administratorul
judiciar prevăzută de art. 107 alin. 2 lit. e din lege, iar în cazul intrării în faliment
prin procedura simplificată, lichidatorul va notifica pe creditorii notificaţi potrivit
art. 61 din lege. O notificare va fi adresată şi debitorului, oficiului registrului
comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole unde debitorul este
înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii (art. 108-109 din lege).
Creanţele născute după data deschiderii procedurii insolvenţei vor fi supuse
înregistrării şi verificării, în condiţiile Legii nr. 85/2006. Pe baza verificărilor
efectuate, lichidatorul va întocmi tabelul suplimentar al creanţelor, aceste creanţe
putând fi contestate de către debitor, creditori sau orice alte persoane interesate. În
urma soluţionării contestaţiilor, în termenul comunicat prin notificare, va fi
întocmit tabelul definitiv consolidat al creanţelor.
Pentru a se putea proceda la lichidarea bunurilor din averea debitorului se impune
luarea unor măsuri referitoare la stabilirea averii debitorului, prin întocmirea listei
bunurilor din averea debitorului, inventarierea, sigilarea şi conservarea bunurilor
din averea debitorului.
Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de către lichidator sub
controlul judecătorului-sindic. Bunurile din averea debitorului vor putea fi vândute
în bloc sau individual, prin licitaţie publică sau prin negociere directă, conform
hotărârii adunării generale a creditorilor. Pentru realizarea lichidării, bunurile vor fi
evaluate de către un evaluator, persoană fizică sau persoană juridică. Sumele de
bani obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului sunt destinate a fi
distribuite creditorilor. Până la distribuire, sumele de bani sunt depuse la o bancă în
contul averii debitorului.

25 Inchiderea procedurii insolventei/falimentului

Cazurile de închidere a procedurii insolvenţei:
-nedepunerea niciunei cereri de admitere a creanţelor;
-inexistenţa unor bunuri în averea debitorului.
Procedura reorganizării judiciare poate fi închisă de judecătorulsindic, prin
sentinţă, dacă au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată asumate prin planul de
reorganizare confirmat (art.132 din lege).
Procedura falimentului va fi închisă în cazul în care judecătorul-sindic a aprobat
raportul final, când toate fondurile rezultate din lichidarea averii debitorului au fost
distribuite, iar fondurile nereclamate au fost consemnate la bancă (art. 132 alin. 2
din lege). Procedura falimentului va fi închisă dacă creanţele creditorilor au fost
complet acoperite (art.133). Prin sentinţa de închidere a procedurii, judecătorul-
sindic va dispune şi radierea debitorului din registrul în care a fost înmatriculat.
Sentinţa va fi notificată de către judecătorul-sindic direcţiei teritoriale a finanţelor
publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor
agricole unde debitorul este înregistrat, pentru efectuarea menţiunii (art. 135 din
lege).
Consecinţele închiderii procedurii:
-descărcarea judecătorului-sindic de îndatoririle şi responsabilităţile sale;
-descărcarea debitorului persoană fizică de obligaţiile anterioare intrării în
procedura falimentului; debitorul nu va fi descărcat de datorii în cazul în care este
vinovat de bancrută frauduloasă sau de efectuarea de plăţi ori transferuri
frauduloase.
26 Titularii dreptului de administrare a debitorului in functie de
formele/etapele procedurii insolventei/falimentului.
Adunarea creditorilor. Este formată din toţi creditorii cunoscuţi ai debitorului şi
este convocată de către administratorul judiciar sau de către lichidator, precum şi
de către comitetul creditorilor ori de către creditorii reprezentând 30% din valoarea
totală a creanţelor împotriva debitorului.
Atribuţii:
-alege comitetul creditorilor;
-analizează situaţia debitorului;
-analizează şi aprobă rapoartele comitetului creditorilor;
-discută măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator;
-dezbate şi votează, în condiţiile legii, planul de reorganizare.
Şedinţele adunării sunt prezidate de către administratorul judiciar sau de către
lichidator. Hotărârile se iau în prezenţa titularilor de creanţe reprezentând cel puţin
30% din valoarea totală a creanţelor împotriva averii debitorului şi un număr de
membri ai comitetului creditorilor care reprezintă majoritatea simplă a acestora, cu
votul titularilor unei majorităţi valorice a creanţelor prezente. Hotărârile sale pot fi
desfiinţate de către judecătorul sindic pentru nelegalitate.
Comitetul creditorilor. Este desemnat de către judecătorul sindic prin încheiere
sau este ales de către adunarea creditorilor, potrivit art. 16 din lege şi are
următoarele atribuţii:
-analizează situaţia debitorului şi face recomandări adunării creditorilor cu privire
la continuarea activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;
-negociază cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte să fie
desemnat de către creditori în dosar, condiţiile numirii şi recomandă adunării
creditorilor aceste numiri;
-ia la cunoştinţă despre rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de
lichidator, le analizează şi, dacă este cazul, face contestaţii asupra lor;
-întocmeşte rapoarte, pe care le prezintă adunării creditorilor, privind măsurile
luate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi propune,
motivat, şi alte măsuri;
-solicită ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
-introduce acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, făcute
de debitor în dauna creditorilor atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de
către administratorul judiciar sau de către lichidator.
Comitetul creditorilor se întruneşte lunar sau ori de câte ori este necesar, la cererea
administratorului judiciar sau a lichidatorului ori a cel puţin 2 dintre membrii săi.
Comitetul creditorilor ia decizii cu majoritatea simplă din totalul de membri, în
prezenţa administratorului judiciar sau a lichidatorului, după caz.
Administratorul special este persoana fizică sau juridică desemnată de către
adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului persoană juridică
împuternicită să reprezinte interesele societăţii şi ale acţionarilor/asociaţilor şi să
participe la procedura insolvenţei pe seama debitorului. În situaţiile în care i se
permite debitorului să-şi administreze activitatea, administratorul special are rolul
de a efectua în numele şi pe seama debitorului actele de administrare, iar după
ridicarea dreptului de administrare, administratorul special reprezintă interesele
acţionarilor/asociaţilor.
Atribuţiile administratorului special:
-exprimă intenţia debitorului de a propune un plan;
-participă, ca reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor în anularea actelor
juridice încheiate de debitor în dauna creditorilor;
-formulează contestaţii în cadrul procedurii insolvenţei;
-propune un plan de reorganizare;
-administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului
judiciar, după confirmarea unui paln de reorganizare de către judecătorul-sindic;
-după intrarea în faliment a debitorului, participă la inventar, primeşte bilanţul final
de închidere a procedurii etc.;
-primeşte notificarea închiderii procedurii.

27 Anularea transferurilor patrimoniale ale debitorului

Actele juridice privind constituirea sau transmiterea unor drepturi patrimoniale: pot
fi anulate de către judecătorul-sindic dacă fac parte din cele enumerate de art. 80
alin. 1 din lege, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului. Acţiunea
se va introduce în termen de un an de la data expirării termenului pentru întocmirea
raportului administratorului judiciar, dar nu mai târziu de 18 luni de la data
deschiderii procedurii. Anularea actului juridic are ca efect restituirea bunului de
către terţ sau a contravalorii acestuia la data dobândirii.
28 Actiunea in raspundere patrimoniala a persoanelor care au contribuit
la insolventa debitorului
Potrivit art. 138 din lege, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului,
judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană
juridică ajuns în stare de insolvenţă să fie suportată de către membrii organelor de
conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de oricare persoană
care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului (administratori, directori, cenzori,
auditori financiari, alte persoane).
Răspunderea poate fi contractuală sau delictuală, în funcţie de natura obligaţiei
încălcate. Acţiunea în răspundere va fi intentată de către administratorul judiciar
sau de către lichidator. În mod excepţional, cererea poate fi făcută de către
comitetul creditorilor, cu autorizarea judecătorului-sindic. Dreptul la acţiune în
răspundere se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau
trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă.
Răspunderea va fi angajată dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
-existenţa prejudiciului 8dovedită prin deschiderea procedurii insolvenţei);
-faptele care angajează răspunderea: folosirea bunurilor sau creditelor persoanei
juridice în folosul propriu sau în cel al altei persoane; efectuarea de acte de comerţ
în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; continuarea, în interes
personal, a unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la insolvenţă;
ţinerea unei contabilităţi fictive, sustragerea unor documente contabile sau
nerespectarea prevederilor legale referitoare la ţinerea contabilităţii; deturnarea sau
ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice sau mărirea fictivă a pasivului;
folosirea de mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în
scopul întârzierii încetării plăţilor; în luna precedentă încetării plăţilor, efectuarea
de plăţi cu preferinţă către un creditor, în dauna celorlalţi creditori;
-legătura cauzală dintre fapta ilicită şi prejudiciu;
-culpa.
Administratorul judiciar/lichidatorul sau comitetul creditorilor poate solicita
judecătorului-sindic, odată cu cererea de angajare a răspunderii, instituirea unor
măsuri asiguratorii asupra bunurilor din averea persoanei care răspunde. Fixarea
unei cauţiuni de 10% din valoarea pretenţiilor este obligatorie.
Judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului ajuns în stare de
insolvenţă să fie suportată de către membrii organelor de conducere a debitorului
persoană juridică.