INCIDENŢA ŞI PREVALENŢA CANCERULUI DE COL

UTERIN
STUPAR ANAMRIA, AN II,B

Epidemiologia cancerelor Epidemilogia cancerelor studiază distribuţia cancerelor în

populaţie şi modificările acestora în timp, privind la caracteristicile diferitelor grupe de
populaţie, nu numai a celor persoanae care prezintă boală ci şi a celor sănătoase şi caută să
identifice care sunt difererenţele între aceste grupe.

Epidemiologia prezintă mai multe aspecte:

1. Demonstrarea variaţiilor incidenţei geografice şi temporale;

2. Corelarea incidenţei în diferite comunităţi, cu prevalenţa agenţilor de mediu şi sociali;

3. Compararea grupurilor de persoane cu şi fără cancer;

4. Intervenţia privind înlăturarea (prevenirea primară) agenţilor suspecţi şi observarea

rezultatelor;

5. Observaţii cantitative care testează aplicabilitatea la om a modelelor şi mecanismelor

prin care este produsă boala.

Schematic, epidemilogia este divizată în trei categorii în funcţie de scopul său prinicipal:
descriptivă (studiul distribuţiei cancerelor în populaţie), analitică (studiul relaţiilor cauzale a unor
factori de mediu asupra cancerelor) şi experimentală sau de evaluare (studiul relaţiilor cauzale,
verifică prin experimente pe animale ipotezele identificate, prin studii teraputice, epidemioogie
clinică, acţiuni de sănătate publică).

Indicatori de morbiditate (de boală)

A. Incidenţa este cea mai bună măsură a frecvenţei cancerului reprezintă numărul cazurilor noi
(incidenţa) ce survin într-o populaţie, exprimată ca număr de cazuri la 100.000 de persoane
anual. Incidenţa reprezintă– numărul de cazuri noi ce apar într-o populaţie cu risc de boală într-o
anumită perioadă de timp (de obicei 1 an), şi este exprimată uzual la 100.000 locuitori. La copii,
cancerele fiind foarte rare, incidenţa se exprimă ca număr de cazuri la 1.000.000 locuitori.
Incidenţa măsoară probabilitatea dezvoltării bolii şi compară ratele dezvoltării bolii între
populaţii. Ratele de incidenţă pot fi calculate în funcţie de: sex, vârstă specifică, profesie,
distribuţie geografică şi temporală sau rasă. Număr de cazuri noi de cancer într-o populaţie
Populaţia totală în acel moment Nivelul de incidenţă poate fi total (nivel brut) sau apreciat în
subgrupele unei populaţi (nivele specifice), exemplu pe clase de vârstă sau pe categorii socio-
profesionale. „Nivel brut de incidenţă” reprezintă numărul real de cazuri observat în fiecare an în
populaţie. Cel mai frecvent se utilizează nivelele standardizate prin raportarea la o populaţie de
referinţă (populaţie standard), ce permit cele mai bune comparaţii de la o ţară la alta.
Standardizarea se face ţinând cont de structura pe grupe de vârstă a populaţiei. Această metodă
permite compararea cu mai multă precizie a incidenţei cancerelor între ţări în care speranţa de
viaţă poate varia cu 20-30 de ani faţă de cea a populaţiei de referinţă. Frecvent, incidenţa este
calculată împărţind numărul de cazuri care survin într-un an la numărul de persoane din
populaţie calculată la mijlocul anului. Incidenţa măsoară riscul de cancer, indicator foarte
sensibil în practica diagnostică şi/sau depistare. Cele mai importante neoplazii umane în termenii
incidenţei, prevalenţei şi mortalităţii sunt: cancerul bronho-pulmonar, mamar, colo-rectal,
cancerele genitale feminine (col, corp uterin şi ovar) şi de prostată.

B. Prevalenţa

Prevalenţa reprezintă estimarea numărului total de persoane (cazuri noi şi preexistente)

cu cancere care sunt în viaţă la un moment dat (prevalenţa punctiformă) sau după o perioadă
definită de timp (prevalenţa periodică). În mod curent, prevalenţa reflectă răspândirea unei boli
într-o populaţie şi este utilizată pentru a planifica distribuţia seviciilor de sănătate. Cancerele cu
mortalitate redusă prezintă o prevalenţă crescută. De asemenea, cancerele în care mijloacele
terapeutice actuale permit o prelungire importantă a supravieţuirii prezintă o prevalenţă crescută
coresunzător unor costuri de îngrijire crescute. Prevalenţa poate fi exprimată ca număr de cazuri
la 100.000 de indivizi. Prevalenţa creşte odată cu incidenţa (numărul de cazuri) ce survin într-o
comunitate şi cu durata bolii, descreşte cu mortalitatea şi cu ratele de vindecare. În mod simplist,
prevalenţa poate fi obţinută înmulţind incidenţa cu durata medie a bolii. Numărul de persoane cu
cancer într-un anumit moment

Populaţia totală în acel moment Indici de mortalitate Mortalitatea Informaţiile cu privire

la mortalitate sunt obţinute în general având ca sursă certificatele de deces completate de medici.
Datele de mortalitate sunt mai exahaustive ca cele furnizate ca datele de incidenţă. Nivelul de
mortalitate este definit obişnuit pe o perioadă de un an. Acesta este un criteriu important pentru
terapeut, iar stabilirea ratei de mortalitate prin cancer depinde de exactitatea cu care sunt
înregistrate decesele. Ratele de mortalitate sunt exprimate ca număr de decese la 100.000 de
locuitori pe an. Incidenţa este un parametru mai fidel decât mortalitatea privind evoluţia
numărului de cazuri în funcţie de timp, într-un anumit teritoriu sau ţară urmărite. Număr decese
prin cancer într-un anumit moment

Populaţia totală în acel moment Compararea nivelelor de mortalitate sau morbiditate:

nivelele standardizate. Odată cu scăderea mortalităţii prin bolile infecţioase (ex. tuberculoza) în
ţările Europei de Vest, bolile cardiovasculare şi cancerul reprezintă principalele cauze de deces.
Creşterea constantă a numărului de decese prin cancere în numeroase ţări este dependentă de o
serie de factori demografici (creşterea populaţiei vârstnice), diagnostici (existenţa facilităţilor
diagnostice) şi terapeutici (procedurile de tratament a cancerului înainte de deces). Nivelele de
mortalitate sunt foarte convingătoare pentru cancerele de prognostic nefavorabil cât şi pentru
evaluarea impactului real al strategiilor de prevenţie şi depistare. Se disting rate de mortalitate
brută şi specifică: - nivelele brute de mortalitate anuală sunt raportate pentru un anumit an,
decesele prin cancer raportate la numărul mediu al populaţiei din anul considerat. - nivelele de
mortalitate specifică permit studiul variaţiilor de mortalitate în funcţie de caracteisticile
populaţiei sau pentru o localizare dată (de exemplu, nivelele de mortalitate pentru cancerul
pulmonar la bărbaţii cu vârste între 45-60 de ani); datele de mortalitate sunt prezentate pe grupe
de vârstă de 5 ani. Pentru a compara incidenţa sau mortalitatea în diferite populaţii nu se pot
utilize nivlele brute deoarece, acestea nu ţin cont de diferenţele de structură de vârstă a
populaţiei. Pentru a elimina acest efect legat de vârstă se utilizează “ nivelele standardaizate”.
Există două metode de standardizare: metoda directă sau metoda populaţiei-tip (calculul
nivelelor comparative) şi medode indirectă ( calculul raportului între numărul observat şi
numărul aşteptat în populaţia studiată). În metoda de standardizare directă, nivelele pot fi ajustate
la o populaţie-tip ( ex. populaţia România) sau “ standardul Europei” sau standardul mondial). Se
utilizează deci nivele care s-ar putea observa în populaţia de studio dacă aceasta ar prezenta
structura de vârstă a populaţiei standard utilizate. Mortalitatea măsoară uneori riscul de cancer şi
supravieţuirea după diagnostic În localizările rapid letale, incidenţa şi mortalitatea determină
indicaţii similare. Sunt utilizaţi şi alţi indicatori precum mortalitatea şi costurile pe care aceasta o
preziintă pentru societate precum mortalitatea prematură ca decesele survenite înaintea vârstei de
65 de ani) ce reprezintă un indicator pertinent pentru evaluarea acţiunilor de prevenţie şi a anilor
de viaţă potenţiali-pierduţi (AVPP) care reprezintă numărul de ani pierduţi de un pacient care a
decedat înaintea vârstei de 65 de ani. În ţările dezvoltate, mortalitatea prin toate cancerele este
mai crescută la sexul masculin decât la cel feminin. Ratele de mortalitate mai crescute la sexul
masculin sunt datorate diferenţelor în localizarea anatomică a cancerelor la cele două sexe. La
bărbaţi există o incidenţă mai crescută a cancerelor cu vindecabilitate scăzută (plămân, prostată,
esofag, stomac) în timp ce la femei cancerele cele mai frecvente au un prognostic mai bun (sân,
uter).. Indicii de morbiditate şi mortalitate pot fi apreciaţi în funcţie de structura populaţiei luate
în studiu: categoriile de vârstă, repartiţia pe sexe, profesia, distribuţia geografică şi temporală

Cancerul de col uterin în Europa şi în lume Cu toate că programele de screening au redus

substanţial incidenţa şi mortalitatea în ţările vestice, iar vaccinarea antiHPV continuă ofensiva
împotriva acestei patologii, cancerul de col uterin rămâne o importantă problemă de sănătate
publică, în special în ţările mediu şi subdezvoltate. Pentru anul 2012, în Europa, s-au estimat
58.300 cazuri noi de cancer de col uterin, cu o rată de incidenţă standardizată pe vârstă (RSI) de
13,4 (la 100.000 femei) şi 24.400 de decese, cu o rată standardizată de mortalitate (RSM) de 4,9.
În ţările Uniunii Europene se estimează pentru 2012, 33.400 de cazuri noi, cu o RSI de 11,3 şi
13.000 de decese, cu o RSM de 3,7.
 Incidenţa cea mai mare, din 27 de ţări ale Uniunii Europene, este estimată în România
(34,9 cazuri) iar cea mai scăzută în Elveţia (4,2).1 La nivel mondial, cancerul de col uterin este a
3-a cauză de malignitate la femeie şi a 7-a la ambele sexe. Cele mai scăzute rate ale incidenţei
sunt în Asia Vestică iar cele mai mari în Africa de Est, cu o variaţie de aproximativ 7 ori.2
Această variaţie este atribuită diferenţelor geografice în prevalenţa populaţională a infecţiilor cu
Virusul Papilloma uman (HPV) sau altor cofactori, cum sunt utilizarea contraceptivelor orale,
fumatul, imunosupresivele, prezenţa altor boli cu transmitere sexuală şi alimentaţia
necorespunzătoare.

Cancerul de col ocupă locul cinci în topul bolilor ce cauzează mortalitate. În 2008 a
determinat 275.000 de decese la nivel mondial.3 Peste 1,55 milioane de femei cu această
patologie, supravieţuiau la peste 5 ani după diagnosticarea lor.2 Vaccinarea antiHPV Principala
cauză etiologică este infecţia persistentă a tractului genital cu Virusul Papilloma uman, frecvent
achiziţionată la puţin timp după debutul activităţii sexuale. Majoritatea acestor infecţii sunt
autolimitante. Însă infecţiile persistente cu HPV pot determina modificări morfopatologice la
nivelul colului, care să evolueze spre malignitate. Tulpinile din subtipurile 16 şi 18 sunt
responsabile pentru aproximativ 70% dintre cazurile de displazii cervicale de grad înalt (CIN2 şi
CIN3), cazurile de adenocarcinom de col uterin şi displaziile vulvare de grad înalt, la femeile
tinere.

Subtipurile cu risc mare sunt, de asemenea, asociate şi cu alte cancere anogenitale

saularingiene/orofaringiene, atât la femei cât şi la bărbaţi. Subtipurile 6 şi 11 sunt responsabile de
aproximativ 90% dintre cazurile de veruci genitale.4 La restul de 30% din persoanele afectate de
cancerul de col uterin există alte cauze (printre acestea - fumatul şi dieta incorectă). Din aceste
motive, vaccinarea împotriva HPV nu oferă protecţie completă împotriva cancerului de col
uterin, dar contribuie major la reducerea incidenţei bolii la generaţiile următoare. În Europa sunt
licenţiate două vaccinuri antiHPV profilactice: unul tetravalent Gardasil® (Sanofi Pasteur MSD)
/ Silgard® (Merck Sharp & Dohme) şi unul bivalent Cervarix® (GlaxoSmithKline Biologicals).
Ambele sunt vaccinuri subunitare, cu reactogenitate redusă şi eficienţă mare asupra subtipurilor
HPV 16, 18. Produsele tetravalente protejează şi faţă de subtipurile 6 şi 11.

În faza a III-a a trialurilor, ambele vaccinuri au prevenit peste 90% din leziunile
precanceroase asociate cu subtipurile 16 şi 18, în rândul femeilor neexpuse anterior
HPV.5Programele de screening Citologia cervicală este recomandată de directivele europene
pentru screeningul cancerului de col uterin. Programele de screening prin citologie
convenţională, cu acoperire mare, ce includ supraveghere şi tratament, au dovedit o reducere a
incidenţei cancerului invaziv cu 80%.5 Citologia cervicală pe bază de lichid (unde specimenul
este introdus într-o soluţie conservantă, centrifugată sau trecută printr-un filtru la presiune
negativă, pentru colectarea celulelor) are o eficienţă sporită, costuri mai avantajoase şi permite
inclusiv determinarea ADN-ului HPV.
 O altă metodă, colposcopia, permite detectarea zonelor suspecte, cu efectuarea biopsiei.
Testele moleculare HPV sunt foarte sensibile, dar nu disting între infecţiile pasagere şi cele
persistente, ceea ce înseamnă o specificitate mai scăzută. În prezent, cele mai utilizate metode de
testare HPV se bazează pe detectarea ADN-ului HPV, prin reacţia de polimerizare în lanţ (PCR)
sau teste de hibridizare a acizilor nucleici, cu amplificarea semnalului. Sunt folosite ca metode de
diferenţiere a citologiei echivoce şi de urmărire a leziunilor tratate. Un test HPV negativ
presupune diminuarea pe termen lung a riscurilor, are valoare mare de predicţie şi permite
mărirea intervalelor de screening.

De aceea se preconizează inversarea algoritmului actual - testare Papanicolau,

colposcopie, investigare HPV, prin efectuarea iniţială a celui mai sensibil test (ADNHPV) şi apoi
a celui mai specific (citologia cervicală).6 Screening-ul organizat este mai eficient decât cel
oportunist, prin stabilirea unor mecanisme de control al calităţii, monitorizare standardizată a
activităţii şi a impactului. Vaccinarea împotriva HPV nu exclude necesitatea de screening,
deoarece chiar şi femeile vaccinate împotriva tipurilor 16 şi 18, rămân cu riscuri pentru alte
subtipuri. Răspândirea vaccinării va reduce aspectele citologice anormale consecutive infecţiei
cu HPV, dar poate crea un fals sentiment de securitate, manifestat printr-o aderenţă redusă a
femeilor vaccinate la programele de screening.

De aceea, trebuie să fie informate şi motivate să participe la programele de depistare

precoce. Acolo unde nu există, organizarea acestor programe este prioritară.