Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

Facultatea de Istorie şi Filosofie

LUCRARE DE SEMINAR
- Istoria culturii româneşti în sec. al XX-lea -
Tema 9 – Revoluţia culturală, rezistenţa prin cultură. Alimentaţia în
regimul comunist

Păşcuţă Alexandra-Dora
Specializarea Istorie, an III
Regimul comunist a fost instaurat în România în conjunctura geopolitică apărută la
sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, sub presiunea directă a armatelor sovietice de
ocupaţie. A urmat o perioadă de tranziţie în care comuniştii şi-au asigurat preluarea tuturor
frâielor puterii, etapă care se încheie o dată cu abdicarea forţată a regelui Mihai la 30 decembrie
1947 şi adoptarea noii Constituţii comuniste în aprilie 1948. Se instalează astfel aşa numitul
regim al „democraţiei populare” care a consacrat anularea pluralismului politic prin
subordonarea întregii puteri de stat Partidului Comunist Român (care prin absorţia Partidului
Social-Democrat ia titularura de Partidul Muncitoresc Român) şi transformarea societăţii în
spiritul ideologiei socialiste (încep procesele de naţionalizare a întreprinderilor economice şi
colectivizare a agriculturii).
La nivel cultural, după cum bine se ştie, toate regimurile din ţările central şi est-
europene, în momentul în care au preluat complet puterea, au distrus elita politică şi
intelectuală, procedând cu violenţă la reprimarea şi exterminarea fizică în lagăre şi închisori a
unui număr mare de intelectuali aparţinând vechii clase politice. De asemenea, cultura naţională
a fost total transformată şi supusă dogmelor ideologice ale socialismului, promovându-se o
noua cultură, cea a proletariatului (proletcultism), procesul de transfigurare a culturii româneşti
în spiritul ideologiei marxist-leniniste, fiind cunoscut în instoriografia de specialitate sub
denumirea de „revoluţie culturală”.
În România, noua lege a învăţământului adoptată în 1948 a modificat radical structura
şi conţinutul educaţiei de stat. Marxism-leninismul a devenit ideologia oficială a statului şi prin
urmare, toate disciplinele trebuiau adaptate la noua „concepţie revoluţionară” despre lume.1 (un
exemplu ilustrativ în acest sens este Manualul de Istorie a lui Mihai Roler apărut în 1947, care
a schimbat fundamental sensul evenimentelor istoriei naţionale prin subordonarea acestora unui
fir roşu al luptei de clasă).
În acelaşi an, 1948, se instaurează şi instituţionalizează cenzura ideologică, care a avut
efecte asupra tuturor domeniilor de creaţie artistică şi activitate culturală. Au fost stabilite liste
cu publicaţii şi opere care trebuiau interzise, lucrări care nu trebuiau să fie publicate sau care
necesitau scoaterea din circuitul ştiinţific public. Astfel, bibliotecile publice au fost epurate,
fiind invadate de lucrări traduse din limba rusă, editurile şi ziarele fiind trecute sub un control
ideologic total exercitat de cenzori, filmele ruseşti au acaparat cinematografele iar operele lui
Marx, Engels, Lenin şi Stalin au fost difuzate şi popularizate în masă.

1
Grigore Georgiu, Istoria Culturii Române Moderne, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 441
În acelaşi scop de impunere a unei „noi culturi” se demarează atacuri agresive împotriva
sciitorilor care reprezentau vârfurile literaturii române, precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga,
George Călinescu, un reper al noii orientări culturale fiind reprezentat de articolul lui Sorin
Toma, publicat în ziarul „Scânteia”, în 1948, îndreptat împotriva lui Arghezi, cu titlul „Poezia
putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”.
Elita intelectuală este exterminată fizic prin condamnari nejustificate la închisoare sau
trimiterea la muncă forţată pe şantierul Canalului Dunărea-Marea Neagră. Mulţi scriitori care
au reuşit să scape de condamnări au fost marginalizaţi, fiind scoşi din universităţi, urmăriţi de
securitate, având uneori chiar domiciliu forţat şi interdicţia de a publica (precum Lucian Blaga).
Intuind represiunea ce avea să urmeze o dată cu preluarea puterii de către comunişti, o
serie de sciitori, gânditori şi intelectuali au reuşit să emigreze în Occident după Al Doilea
Război Mondial, continuând să scrie şi să creeze în exil, ca exponenţi ai unei continuităţi a
spiritului românesc. Printre aceştia îi amintim pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu,
Ştefan Baciu şi Vintilă Horea.2
O persecuţie şi mai puternică decât cea îndreptată împotriva oamenilor de cultură a fost
instrumentată contra bisericilor şi instituţiilor religioase, mulţi prelaţi fiind închişi, şcolile
organizate de biserici au fost desfiinţate, acţiunile şi toate activităţile care depăşeau lăcaşurile
de cult au fost interzise. Biserica greco-catolică având centrul spiritual şi religios în afara ţării,
la Roma, a fost desfiinţată în urma legii cultelor din 1948, toţi reprezentanţii care nu au dorit să
treacă la ortodoxism fiind trimişi în lagăre. A început, de asemenea, propagarea unei culturi
ateist-ştiinţifice care avea sarcina de a „emancipa” oamenii de credinţa religioasă, de superstiţii
şi practici tradiţionale.
Sub raport cultural, anii '50 au fost caractertizaţi de un dogramatism socialist
proeminent. Gândirea socială şi filozofică este acaparată de ideologia marxistă, în creaţie
artistică se impune canonul „realismului socialist”, prin care se înţelegea redarea cât mai directă
şi netransfigurată a realităţii, aşa cum era ea în viziunea partidului, într-un limbaj pe înţelesul
maselor, întreaga creaţie culturală fiind aservită propagandei oficiale. Spre exemplu într-un
articol cu rol programatic publicat în revista „Viaţa Româneasca” este definit curentul realist
socialist şi se trasează noul rol pe care literatura va trebui să-l aibă conform concepţiei
partidului: „tema majoră care trebuie să stimuleze cu precădere eforturile creatoare rămâne tema
vieţii contemporane. Literatura trebuie să participe la uriaşul proces de transformare a
oamenilor. Nu se poate despărţi viziunea artistică originală de sarcinile educativ-politice în

2
Grigore Georgiu, op. cit, p. 442
munca literară. Îndeplinind cu talent comanda epocii, sciitorul va realiza implicit şi aspiraţia
spre opere durabile. Energia maselor urcând treptele civilizaţiei şi culturii – iată tema nouă a
realismului socialist”.3
Această perioadă de dogmatism socialist a anilor '50 este numită şi proletcultistă,
pornind de la teza lui Lenin conform căruia odată cu instaurarea comunismului, noua cultură
proletară trebuia să elimine cultura burgheză, consacrând monopolul gândirii marxiste. Astfel
că, întrebarea fundamentală care se considera că trebuia a fi adresata unei opere artistice era,
daca ea servea sau dăuna forţelor revoluţionare şi socialismului.4 Sub această deviză cei mai
semnificativi scriitori români sunt eliminaţi din programele de învăţămând, curentele şi şcolile
de gândire occidentale sunt considerate reacţionare, tributare unei creaţii burgheze retrograde,
iar interpretarea operelor care se păstrarează se făcea exclusiv prin prisma „luptei de clasă”.
În literatura din această perioadă s-a constatat că apropierea autorilor de socialism le-a
creat o optică specială, revoluţionară şi moderată asupra lumii, aşa încât orientarea lor tematică
proba adeziunea la cauza clasei muncitoare. Mai ales universul imaginativ al poeţilor din
aceasta perioadă constituia o dovadă de însuşire autentică şi profundă a concepţiei marxiste,
fiind un imaginar poetic familiar omului contemporan, omului care trăia în condiţiile construirii
unei noi societăţi. Ca şi reprezentanţi ai poeţilor care s-au înscris în acest curent proletcultist îi
putem aminti pe Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Marieş Banuş.5
Ca o recompensă pentru servirea liniei culturale trasate de partid, acei sciitori care
slujeau cu devoţiune principiile realismului socialist erau anual premiaţi sau făceau parte din
înalte foruri de decizie comunistă. De pildă, în 1957, nouă scriitori „devotaţi cauzei
socialismului” candidează pe listele de alegeri pentru parlamentul comunist – Marea Adunare
Naţională, printre aceştia s-au numărat Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi (care după o scurtă
opoziţie se raliază directivelor de partid în construcţia operelor sale), George Calinescu, Mihail
Ralea.6
Perioada cuprinsă între 1964-1971 a fost caracterizată de o deschidere culturală şi
politică, în contextul unei relative liberalizări a regimului. Este o perioadă în care sunt
revalorificate simbolurile naţionale ale culturii, se reiau contactele cu lumea occidentala, creaţia
literară şi artistică obţine o relativă autonomie faţă de directivele politicii oficiale. Sunt
reabilitaţi scriitorii şi gânditorii care fuseseră interzişi şi se afirmă o pleiadă de creatori valoroşi

3
Ana Selejan, Literatura în totalitarism (1957-1958). Ofensiva virulentă a dogamtismului (ideologic), Ed.
Cartea Romanescă 2013, p. 20
4
Ibidem, p. 13
5
Ibidem, p. 15
6
Ibidem, p. 23
ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Eugen Barbu, Ana Blandiana.7 Noua
orientare culturală aduce un impuls benefic şi ştiinţei istorice, rectificându-se abordările şi
exagerările preluate din istoriografia sovietică, permiţându-se în mediile universitare accesul
revistelor şi cărţilor de specialitate din Occident.
După 1971 regimul comunist manifestă o tendinţă tot mai accentuată de reideologizare
a mediului cultural şi înăsprire a cenzurii şi o impunere forţată a cultului personalităţii lui
Nicolae Ceauşescu. Cu puţin timp înainte, liderul comunist român vizitase China şi Coreea de
Nord. Istoricii consideră că această vizită i-a stârnit admiraţia pentru revoluţia culturală şi
pentru spectacolele grandioase, dedicate cultului personalităţii. Adularea regizată a lui Mao şi
a lui Kim Ir Sen, meticulos coregrafiată, i-a aprins imaginaţia lui Ceauşescu, cerând acelaşi
lucru la întoarcerea în România.8
După întoarcerea în ţară, Ceauşescu schimbă radical direcţia de evoluţie a culturii
române. La o şedinţă a Comitetului Executiv al CC al PCR, din 6 iulie 1971 aceasta face 17
propuneri pentru „îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a
membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. Programul ceauşist, „tezele din iulie”, aşa
cum au fost ele denumite popular, au fost ridicate la statutul unei „mini-revoluţii culturale”. Ele
constituiau o reîntoarcere la metoda realismului socialist şi la o reafirmare a unei baze
ideologice pentru literatură şi creaţie artistică. Aplicarea acestor propuneri trebuia
supravegheată îndeaproape de către partid. Propunerile se refereau la „creşterea continuă a
rolului conducător al partidului în toate domeniile activităţii politico-educative”, cereau
sublinierea „marilor realizări ale poporului român – constructor al socialismului”, îmbunătăţirea
„formelor de învăţământ politico-ideologic al membrilor şi cadrelor de partid”, un „control mai
riguros pentru a evita publicarea operelor literare care nu sunt la nivelul cerinţelor activităţii
politico-ideologice a partidului, a cărţilor care promovează idei şi concepţii dăunătoare
intereselor construcţiei socialiste”. În repertoriul teatrelor şi operelor trebuia să se pună accentul
„pe promovarea producţiilor naţionale cu un caracter militant revoluţionar”.9
În acest context însă, mediile culturale având poziţii relativ autonome şi consolidate în
perioada anterioara de liberalizare, încurajează unele acte de dizidenţă individuală. Se dezvoltă
acum ceea ce s-a numit în literatura de specialitate „rezistenţa prin cultură”. Literatura începe
să dezvăluie aberaţiile regimului comunist într-un limbaj simbolic, aluziv, pentru a putea trece
de cenzură. În mediile intelectuale şi sociale se dezvoltă un limbaj codificat prin care oamenii

7
Grigore Georgiu, op. cit, p. 445
8
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Ed. Fundaţiei Academia Civică, 2012, p. 183
9
Dennis Deletant, op. cit, p. 184
îşi exprimă adversitatea faţă de regim, se manifestă astfel o conduită duplicitară, ca o strategie
de supravieţuire şi opoziţie simbolică. Deşi cei care nu scriau pe placul propagandei oficiale
aveau dificultăţi mari în a-şi vedea lucrările tipărite, aceştia găsesc căi de a nu face
compromisuri şi a păstra valoarea etică şi estetică a operelor lor, fără a se opune direct ideologiei
oficiale. Ei se retrag astfel din viaţa publică în mediul strict cultural, construind discret opere
de valoare. Această formă de a „rezista prin cultură” s-a concretizat prin continuarea
programelor estetice în mod subtil, generaţiile de scriitori critici şi teoreticieni grupându-se în
spaţiul unor cenacluri şi cercuri literare. Aşa a fost cazul „Cercului de la Sibiu” (Radu Stanca,
Doinaş, Negoiţescu) sau „Şcoala de la Târgovişte” (Costache Olăreanu, Mircea Horia
Simionescu). Alţii se grupează în jurul unor reviste contribuind la sincronizarea culturii române
cu ideile şi tendinţele stilistice ale epocii. 10
Uniunea Scriitorilor a devenit o baricadă opoziţionistă, unde până şi organizaţia de
partid critica puterea. Revistele din capitală şi din provincie, mai ales „România literară”, în
jurul căreia s-au grupat o serie de scriitori valoroşi, cu rubrici săptămânale, practicau un
noncoformism afişat, pe care ziarele şi revistele tutelate de Securitate, precum „Săptămâna” şi
„Luceafărul” îl caracterizau ca fiind trădare sau „vânzare de ţară”.
În 1980, ca urmare a reclamaţiei făcute la Ceauşescu de un grup de 22 de criitori care
taxau Uniunea Scriitorilor drept anticomunistă, cenzura revistelor s-a accentuat, iar Comitetul
de partid al scriitorilor a fost desfiinţat.
Un caz emblematic a ceea ce s-a numit „rezistenţă prin cultură” este considerat cel al
intelectualului Nicolae Steinhardt care s-a retras în chilia sa de călugăr de la Mănăstirea Rohia
unde a scris celebra lucrare publicată postum „Jurnalul fericirii”, volum reprezentativ pentru
experienţele existenţiale şi morale pe care le-au parcurs intelectualii români în încercarea de a
supravieţui fără a fi „pătaţi” de ideologia comunistă. Alţii aleg calea exilului ca formă de protest
şi ca soluţie ultimă pentru a-şi salva cariera profesională, spre deosebire de cei care au preferat
să iniţieze mişcări de opoziţie directă faţă de regim, precum Paula Goma sau Doina Cornea care
au denunţat public încălcarea drepturilor omului şi a libertăţii de exprimare.
În vara lui 1983, „tezele de la Mangalia”, lansate de Nicolae Ceauşescu în faţa unei
adunări de activişti de partid, desăvârşeau mini-revoluţia culturală începută cu 12 ani înainte.
Totuşi scriitorii nu renunţă la obligaţia morală de a spune adevărul despre regim, devenind un
fel de simboluri complice, înţelegându-se complice între ei ce gândeau şi ce doreau să transmită
chiar dacă o făceau discret şi aluziv. Aceştia se înverşunau cu încăpăţânare în a nu face

10
Dennis Deletant, op. cit, p. 185
compromisul de a participa la volumele de omagii dăruite de partid soţilor Ceauşescu. Această
opoziţie mascată pe care şi-o asumau prin cărţi şi rubrici i-a făcut să fie reprezentanţi ai
rezistenţei prin cultură, riscând să fie interzişi în momentul în care stilul lor parabolic, cu
subînţelesuri, era decriptat de delatorii oficiali.11
Un caz de acest fel a fost cel al poetei Ana Blandiana, când în 1985, patru poezii din
revista „Amfiteatru” au fost decodate, operele sale fiind interzise. Cu toate acestea poeziile au
continuat să circule, oral sau în copii, devenind un fel de samizdat, un limbaj codat al celor care
aveau opinii critice la adresa regimului. În august 1988 Ana Blandiana a fost reclamată că ar fi
caricaturizat figura lui Ceauşescu în poezia despre „motanul Arpagic”. Volumul de poezii în
care apărea a fost repede scos din biblioteci, poeta a fost interzisă definitiv, fiind oprită până şi
tipărirea cărţilor în care era pomenit numele ei. Interdicţia literară a fost însoţită de urmărirea
şi izolarea totală, fiindu-i oprite telefonul şi corespondenţa până în decembrie 1989.
Cu toatea acestea, munca de reconstituire a culturii naţionale se continuă şi în anii '80,
la limita cenzurii regimului, când apar lucrări monumentale ca „Istoria literaturii române de la
origini până în prezent”, „Getica” Vasile Pârvan şi scrierile integrale ale lui Eminescu.
Prin urmare, Ceauşescu prin celebrele „Teze din iulie” consacră impunerea unei
restalinizări în cultura română, o reîntoarcere la linia ideologică a prolecultismului, în spiritul
aşa numitei „minirevoluţii culturale” care a semnificat obligativitatea de a crea produse
culturale puse în slujba slăvirii partidului şi limitate la un rol pur propagandistic. În contextul
aceste linii ideologizate trasate de partid se remarcă însă unii scriitori de valoare care încearcă
să evite cenzura regimului într-o manieră discretă şi să continue să promoveze o cultură
naţională, dar racordată la valorile stilistice europene, devenind astfel reprezentanţi a ceea ce
istoriografia a numit „rezistenţa prin cultură”.
În ceea ce priveşte alimentaţia în timpul regimului comunist se consideră că şi aceasta
a fost folosită ca un instrument ideologic al partidului pus în slujba îndoctrinării populaţiei prin
crearea unui construct utopic, idealist al unei bunăstări generale a poporului, care de fapt
contrasta cu realitatea apăsătoare a lipsurilor alimentare frecvente, completate de penuria
alimentară a anilor '80. Ideologia comunistă valoriza sărăcia materială, fiind idealizată imaginea
individului municitor, care prin trudă şi sacrificiu obţine cele necesare traiului, criticând acid
opulenţa şi obiceiurile alimentare exuberante, considerate aspecte ale stilului de viaţa burghezo-
moşieresc. Se promova astfel crearea „omului nou”, care trebuia să se remarce prin virtutea
muncii asidue, să aibă un stil de viaţă moderat, fară risipa specifică capitalismului, practicând

11
Dennis Deletant, op. cit, p. 186
cumpătarea şi chiar abstinenţa în comportamentul său alimentar. În acest sens se normează un
consum extrem de redus de carne, consumul de carne de păsări precum curci şi gâşte fiind chiar
interzis.12
De asemenea multe din restaurantele din oraşe sunt închise, în locul lor fiind deschise
cantine muncitoreşti, fapt ce semnificarea dorinţa regimului de a omogeniza societatea prin
eliminarea oricăror tendinţe spre lux şi promovarea precarităţii alimentare. Se produce asttfel o
ideologizare a alimentaţiei prin eliminarea diferenţelor cantitative şi calitative, uniformizarea
gusturilor şi obiceiurilor alimentare ale categoriilor sociale.
Chiar şi restaurantele care au rămas deschise au fost nevoite să accepte restricţii drastice,
consumul fiind raţionalizat (mai ales cel de carne) iar meniurile au devenit fixe. O decizie a
Ministerului Economiei Naţionale din 1947 preciza până şi cantitatea maximă pe care putea să
o aiba un fel de mâncare şi stabilea exact intervalele orare în care restaurantele pot servi
clienţii.13 Propaganda oficială justifica măsurile referitoare la restricţiile alimentare ca soluţie
pentru stoparea risipei şi speculei, susţinând că controlul producţiei şi distribuţia alimentelor
sunt dorite de către clasa muncitoare. Ura împotriva duşmanului de clasă este promovată şi sub
raportul obiceiurilor alimentare, articole din Scânteia ironizând mâncărurile de lux pe care şi le
permiteau reprezentanţii clasei burgheze şi care acum au fost interzise din restaurante, fiind
destinate exlusiv exportului. Este încurajată delaţiunea, revolta proletară trebuind să se
concretizeze prin pârârea către autorităţi a celor care făceau speculă cu alimentele de consum.
În închisorile comuniste situaţia era şi mai dramatică, înfometarea fiind un instrument
de umilire a deţinuţilor politici, o cale spre reeducare şi impunerea forţată a adeziunii la valorile
comuniste.14
În concluzie, se constată că în ciuda propagandei comuniste care promitea bunăstarea
colectivă şi fericirea populară, populaţia a fost supusă unor restricţii alimentare drastice,
cartelizarea alimentelor de primă necesitate pentru traiul zilnic făcând din alergatul după hrană
şi statul la coadă un simbol nefast al epocii comuniste. Valorizarea sărăciei şi promovarea
sacrificiului clasei muncitoare au făcut din acceptarea lipsurilor materiale o virtute de
supravieţuire, situaţie ce ascundea de fapt colapsul economic al sistemului, care prin
centralizarea şi planificarea sa iraţională, şi-a demonstrat pe deplin ineficacitatea.

12
Nicoară Mihai Teodor, „Ne-am săturat de icre negre. Alimentaţia – Instrument ideologic al comunismului
românesc”, în Caiete de Antropologie Istorică, nr. 1-2 (8-9), ianuarie-decembrie 2006, p. 310
13
Monitorul Oficial, vineri, 17 februare 1947, p. 396-398
14
Nicoară Mihai Teodor, „Ne-am săturat de icre negre...”, p. 315
Bibliografie

1. Deletant Dennis, România sub regimul comunist, Ed. Fundaţiei Academia Civică, 2012
2. Georgiu Grigore, Istoria Culturii Române Moderne, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti,
2002
3. Selejan Ana, Literatura în totalitarism (1957-1958). Ofensiva virulentă a
dogamtismului (ideologic), Ed. Cartea Romanescă 2013
4. Teodor Nicoară Mihai, „Ne-am săturat de icre negre. Alimentaţia – Instrument ideologic
al comunismului românesc”, în Caiete de Antropologie Istorică, nr. 1-2 (8-9), ianuarie-
decembrie 2006, pp.209-317