Intrarea României în primul război mondial, la 4/17 august 1916, după semnarea, la

București, a Tratatului de Alianță cu Puterile Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia)
a avut semnificații politice și naționale. Convenția politică semnată din partea României de
către I. I. C. Brătianu din partea României și de către șefii misiunilor diplomatice ale Antantei
la București, prevedea că puterile semnatare garantau integritatea teritorială a României și îi
recunoșteau drepturile asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria. Interesul
primar al României prin intrarea în război a fost întregirea neamului și făurirea statului
național unitar român, consfințite după război prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

1. Organizarea Serviciului Religios al Armatei Române

În şedinţa din 16 mai 1915, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales ca protoiereu
sau protopop al preoţilor de armată pe preotul iconom Constantin Nazarie (1865 – 1926),
profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii
din Bucureşti, învestindu-l cu răspunderea de a organiza Serviciul Religios al Armatei
Române în cel mai scurt timp posibil.

În cadrul aceleiași ședințe, mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei şi Sucevei (1909-1934)

a făcut o propunere privitoare la organizarea preoţilor de armată, care, aprobată cu
unanimitate de voturi, a devenit decizie sinodală. Episcopilor şi mitropoliților ţării li se cerea
să dea Armatei, după cererea Ministerului de Război, preoţii trebuincioşi în timp de pace şi în
timp de război. Au fost întocmite și aprobate de Sfântul Sinod și unele “Instrucţiuni asupra
atribuţiunilor preoţilor la armată”, aprobate ulterior și de Ministerul de Război.

Preotul profesor Constantin Nazarie, care primise responsabilitatea organizării Serviciului

Religios al Armatei Române, a întocmit și zece cuvântări menite a da preoţilor un model
despre felul cum trebuie să vorbească soldaților în diferite ocazii şi situaţii de război. Cele
zece teme erau: Ce înseamnă a fi soldat?; Drapelul; De ce trebuie să ascultăm superiorii?;
La ce foloseşte omului şi ostaşului ajutorul lui Dumnezeu?; Trezvia şi militarul; Vorbire la
declararea de război; Vorbire înainte de a începe lupta; Vorbire la câştigarea de victorie;
Vorbire la încurajare în caz de pierdere de luptă; Vorbire la înmormântarea unui ostaş în
vreme de război. Aceste cuvântări au fost aprobate de Sfântul Sinod.

Un ultim aspect esenţial privea întrunirile preoţilor mobilizabili la nivelul eparhiilor în baza
propunerii preotului profesor Constantin Nazarie şi a hotărârii Sfântului Sinod nr. 2216 din 2
iunie 1916.

În cei doi ani de război (1916-1918), o parte a clerului român ortodox din Regatul României
a însoțit trupele române pe câmpurile de luptă, o parte a rămas alături de credincioșii din
teritoriile ocupate de trupele germane și bulgare, iar mulţi monahi și multe monahii din
mănăstiri s-au angajat ca voluntari în serviciile sanitare ale Armatei.

2. Activitatea de pe front a preoților români ortodocși

În baza ordinelor Marelui Stat Major, au fost mobilizaţi pe front 204 preoţi. La sfârşitul
războiului s-au înregistrat, ca pierderi de război, un număr de 30 preoţi, din care: 5 morţi, 6
răniţi, 19 dispăruţi (prizonieri, etc.).
Protopopul Constantin Nazarie a funcţionat în tot acest timp ca şef al Serviciului Religios al
Armatei în gradul de colonel asimilat, iar preotul Vasile Pocitan (din 1929, arhiereul
Veniamin Pocitan), în gradul de maior asimilat.

Activitatea de pe front a preoților români ortodocși a fost exemplară și de un eroism

copleșitor, fiind unanim apreciați de comandanții armatei române. Aceștia au dat dovadă de
înalt patriotism și dragoste de țară, au preluat uneori comanda batalioanelor de soldați în
contextul rănirii sau morții comandanților militari, au ținut cuvântări înălțătoare și
încurajatoare în fața soldaților români, au ajutat pe medici în postul de prim ajutor dând
îngrijiri sanitare răniților și muribunzilor, au împărtășit pe soldații răniți și au îngropat pe
soldații uciși în război, au suportat rigorile pribegiei în munți, au căzut prizonieri, au stat în
captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în Germania, Ungaria și Bulgaria, etc.

În rândul numeroșilor preoți militari de mare vrednicie din timpul războiului se numără și
protosinghelul Justin Șerbănescu de la mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, confesor al
Regimentului 21 Infanterie, care, pentru faptele sale eroice a fost decorat, în anul 1918, cu cel
mai înalt ordin militar românesc „Mihai Viteazul”, clasa a III-a.

Aprecierile la adresa prezenței și rolului clerului Bisericii Ortodoxe Române în timpului

primului război mondial sunt numeroase și convingătoare.

Potrivit Protopopului Constantin Nazarie, Şeful Serviciului Religios al Armatei Române din
timpul războiului:

„Preoţii, în vremi aşa grele, au dat dovezi de o abnegaţie, de un curaj, de un spirit de jertfă şi
de o activitate aşa de înţeleaptă, spornică şi folositoare, încât şi-au atras admiraţia şi
respectul tuturor militarilor, asigurându-şi locul de cinste în rândurile lor şi devenind
element absolut indispensabil, cum şi este“ (25 decembrie 1918).

La 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost Şef al
Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul
Religios al Armatei Române, a spus între altele:

„Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi,
a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam.“

La 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, ministrul de Război, generalul Ioan Răşcanu,
în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar a afirmat următoarele:

„Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de

domniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti a putut să înfrunte cele mai grele timpuri şi să
treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolşevismului care a prins în focul său şi a mistuit
formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească în mare parte îşi are obârşia în
sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile şi care l-a ajutat şi
salvat în timpurile de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului
nostru, căci preoţimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus
de orice laudă şi ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment postul lor sfânt şi de
onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre.“
În cea dintâi Scrisoare pastorală către preoţ ii militari din subordine, aflaţ i pe tot cuprinsul
ţ ării, datată 20 noiembrie 1937, Partenie Ciopron, episcopul Armatei Române sublinia:

„Ca fost ostaş , î mi dau seama ce influenţ ă are cuvântul preotului, mai ales î n î mprejurări
grele. Ş i astăzi, după douăzeci de ani, am î naintea ochilor figura preotului militar de pe front,
la care mă uitam ca la un trimis al lui Dumnezeu ş i î mi amintesc cu emoţ ie de cuvintele ce ni
le spunea î nainte de î nceperea luptelor, oţ elindu-ne sufletele: Viaţ a unui om – spunea el –
oricât de lungă ar fi, nu reprezintă aproape nimic faţ ă cu veş nicia; deci, a-ţ i î ncheia viaţ a
mai târziu sau mai devreme, n-are importanţ ă, î nsă foarte important este felul cum ţ i-ai
î ncheiat viaţ a ş i ce moş tenire ai lăsat urmaş ilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit
pe care sfârş itul vieţ ii l-a găsit făcându-ş i datoria“.

În teritoriile ocupate vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), aproximativ 20 de preoți și-au

pierdut viața, fie împușcați de soldați din armata germană, fie morți în urma bătăilor îndurate,
fie în lagărele din Germania și Bulgaria.

3. Rolul monahilor și al monahiilor în timpul Primului Război Mondial

Monahii și monahiile din mănăstirile românești au avut un rol esențial în timpul războiului.
Chiar î naintea î nceperii conflagrației militare au avut loc pregătiri în rândul cinului monahal
pentru serviciile Societăț ii, „Crucea Roș ie”, monahii primind ș i anumite instrucțiuni cu
privire la modul de acț iune pe câmpul de luptă.

În multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate ș i spitale, pentru cei î n suferinț ă, un rol
considerabil avându-l mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, care a stăruit pentru
pregătirea sanitară a peste 200 de călugări ș i călugăriț e care au lucrat cu abnegaț ie la
î ngrijirea bolnavilor ș i a răniț ilor. Șeful Misiunii călugărilor infirmieri a fost arhimandritul
Teoctist Stupcanu. Mai mulț i călugări ș i călugăriț e s-au î mbolnăvit ș i au murit la datorie.

În mănăstirile Bistriț a, Râș ca ș i Slatina au fost organizate spitale ș i orfelinate care au fost
î ntreț inute cu alimente, î mbrăcăminte, î ncălț ăminte, aș ternuturi; la aceste spitale călugării au
lucrat ca infirmieri sau î ngrijitori. În afara graniț elor, la Odesa, funcț iona ca preot-confesor,
pentru soldații români, arhimandritul Valerie Moglan, ajuns mai târziu vicar la Arhiepiscopia
Iaș ilor.

4. Preoții români din Transilvania în timpul războiului

După intrarea României î n război la 14/27 august 1916, autorităț ile ungare au pornit o
puternică acț iune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter național din Transilvania.
Atenț ia lor s-a î ndreptat î n special asupra intelectualilor români, î ntre care se numărau ș i
preoț ii parohi ș i î nvăț ătorii ș colilor confesionale ale Bisericii. Aproape 150 de preoț i români
ortodocși ș i greco-catolici au fost aruncaț i î n î nchisorile din Cluj, Târgu Mureș , Odorhei,
Oradea, Timiș oara, etc. Unii dintre ei au fost condamnaț i la moarte sau la ani grei de
î nchisoare pentru trădare de patrie sau pentru spionaj î n favoarea României.

Alț i peste 200 preoț i ș i aproximativ 15 preotese, unele având ș i copii mici, au fost deportaț i î n
județ ul Șopron, regiunea cea mai î ndepărtată din Ungaria de vest, trăind î n cea mai neagră
mizerie, având domiciliu forț at, fie î n oraș ul Șopron, fie î n satele județ ului. Aproape 20 de
preoț i au murit la câteva luni după eliberarea din î nchisoare sau din deportare.
Peste o sută de preoț i, î n special din județ ele Braș ov, Făgăraș ș i Sibiu, au fost nevoiț i să-ș i
părăsească parohiile ș i să se retragă î n Regatul României, o dată cu trupele care intraseră î n
Transilvania î n august 1916. Unii dintre ei, au fost î ncadraț i preoț i î n diferite parohii î n
Moldova, alț ii au fost nevoiț i să pribegească prin Ucraina, de unde s-au reî ntors la sfârș itul
anului 1918. Mulț i preoț i au slujit î n calitate de confesori militari, aducând cuvânt de
mângâiere ș i î nvăț ătură soldaț ilor români din armata austro-ungară. Unii dintre ei au avut un
rol î nsemnat î n organizarea unităț ilor de voluntari români din Italia, Austria ș i Rusia.

Prin activitatea patriotică pe care au desfășurat-o în anii 1916-1918, preoții români și-au
adus o contribuție însemnată la făurirea statului național român unitar, mulți dintre ei
suferind până la jertfa vieții în momentele grele ale războiului.

Pr. Prof. Dr. Mihail Săsăujan

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” – Bucureşti

Bibliografie generală:

Constantin Nazarie, Activitatea preoților de armată î n campania din anii 1916-1919,

Tipografia Cărţ ilor Bisericeş ti, Bucureş ti, 1921.

Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureş ti, 1994.

Pr. prof. univ. dr. Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885 -2000.
Biserică. Națiune. Cultură, vol. III, Tom. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureş ti, 2006.

Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Andrei Nicolescu, Preoţ i î n lupta pentru făurirea
României Mari, 1916 – 1919, Ed. Europa Nova, Bucureş ti, 2000, (257 documente).

Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan (coorodonatori), Istoria României. Compendiu, Institutul

Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004.