Sunteți pe pagina 1din 10

Revoluţia franceză

Revoluţia franceză (1789-1799), eveniment major al epocii moderne care a dus la


răsturnarea Vechiului Regim şi la instaurarea unei noi ordini politice şi sociale în Franţa.
În timpul desfăşurării revoluţiei, Franţa a experimentat toate sistemele de guvernare
trecând succesiv de la monarhia absolută, bazată pe principiul de drept divin,la monarhia
constitutionala, după model britanic, în care domină principiul ”regele domneşte,dar nu
guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în teorie, libertatea şi egalitatea
tuturor cetăţenilor.Revoluţia franceză este evenimentul care a marcat totodată în istoria
Franţei, trecerea la epoca modernă. Perioada revoluţionară începe în 1789, cu reunirea
Adunării Stărilor Generale şi căderea Bastiliei, şi se termină în 1799, cu lovitura de stat
din 18 Brumar a lui Napoleon Bonaparte.Ideile liberale şi naţionale propăvăduite de
Revoluţia franceză s-au răspândit în toată Europa, având ca efect intensificarea luptei
naţiunilor asuprite împotriva dominaţiei străine. Revoluţia franceză completează şirul
marilor revoluţii ale epocii moderne, fiind precedată de Revoluţia engleză şi Revoluţia
americană. Totodată, ea a rămas cel mai popular model de insurecţie până la Revoluţia
Rusă din 1917.

Originile Revoluţiei

Vechiul Regim / l’Ancien Régime (in franceza) este o expresie folosită pentru a desemna
sistemul francez de guvernare, legile şi instituţiile care au precedat revoluţia de la 1789.
Acesta se sprijinea pe cele trei ordine (stări):

-starea I – clerul;
-starea a II-a – nobilimea;
-starea III-a burghezia, ţărănimea şi păturile orăşeneşti sărace.

Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta 96% din populaţia
franceză.Monarhia franceză era o monarhie absolută nu una despotică, adică nu
acţiona în manieră arbitrară şi ilegală. Regele era împiedicat de legile şi cutumele
regatului său şi existau multe organisme independente, cum era Adunarea
Clerului, care aveau drepturi şi privilegii în care regele nu putea interveni, întrucât
erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor săi, deşi nu
era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale şi stările locale limitau,de
asemenea,puterea regală.Regele era reprezentat în teritoriu de intendenţi de poliţie,
justiţie şi finanţe în cele 34 de circumscripţii ale Franţei. Ei supervizau perceperea
impozitelor, legea şi ordinea şi răspundeau de lucrările publice, comunicaţii, comerţ şi
industrie.Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-şi
acoperi cheltuielile, aşa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creşteau
foarte mult,recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriaşe. În consecinţă, plata dobânzilor la
datorii a devenit în secolul al XVIII-lea o componentă tot mai mare din bugetul
statului.Cheltuielile curţii de la Versailles au atins cote îngrijorătoare.De pildă, regina
Maria Antoaneta,fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei şi soţia regelui Ludovic al
XVI-lea, a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc, primind
porecla din partea cumnatului ei, contele de Provence, Madame Déficit. Aproape toată
lumea o detesta pentru frivolitatea şi aroganţa sa.

Iluminismul
Iluminismul a reprezentat o mişcare ideologică şi culturală, care s-a manifestat
pe parcursul secolului XVIII, al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul tuturor
lucrurilor şi să,,lumineze” naţiunea prin educaţie şi cultură.Iluminiştii erau mai mult
scriitori decât filosofi, ca Voltaire, Montesquieu şi Rousseau.Voltaire era de orientare
iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă. Scrierile sale sunt îndreptate
împotriva inechităţilor sociale, superstiţiilor, intoleranţei religioase. A criticat Vechiul
Regim şi Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a gândirii şi egalitatea tuturor
oamenilor în faţa legii. Considera că relele societăţii pot fi îndreptate prin alianţa între
monarhi şi filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat.Montesquieu era de
orientare iluministă moderată.În 1721 a publicat ,,Scrisorile persane” în care prezintă
călătoria a doi persani prin Europa şi care critica realităţile continentului nostru şi
anume: intoleranţa religioasă, instituţiile culturale şi de stat,inclusiv monarhia absolută.
În cartea ,,Spiritul legilor ” teoretizează principiul separării puterilor în stat. Considera
monarhia constituţională forma de guvernare cea mai eficientă,deoarece puterea
executivă, legislativă şi judecătorească erau independente una faţă de cealaltă.Jean-
Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, ,,Discurs asupra
inegalităţii de avere” şi ,,Contractul social”, exprimă aspiraţiile micii burghezii din care
făcea parte. Considera sursa inegalităţii şi a relelor în societate ca fiind proprietatea
privată, de aceea ea trebuia limitată. De asemenea, milita pentru participarea tuturor
cetăţenilor la viaţa politică, statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea
poporului.Denis Diderot şi d’Alembert au publicat ,,Enciclopedia” în 35 de volume.
"Enciclopedia"conţine ideile revoluţionare ale iluminismului: lupta pentru progres,
libertate şi toleranţă,egalitatea între oameni şi între popoare. Forma ideologică a
iluminismului, prin critică la adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile
răsturnări cauzate de Revoluţia franceză.

Societatea franceză
În secolul XVIII, societatea franceză era împărţită în ordine sau stări. Clerul forma prima
stare, nobilimea, starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populaţiei, formată
din burghezie, ţărani şi muncitori urbani.
Prima stare

Existau circa 130.000 de clerici, din care 60.000 erau membri ai ordinelor monahale.
Cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Se obişnuia ca cei mai tineri fii ai marilor
nobili să urmeze cariera bisericească, pentru a se putea îmbogăţi. Mulţi episcopi
deţineau mai multe episcopate şi nu erau văzuţi niciodată slujind în vreuna dintre ele.
Acest lucru a provocat mari scandaluri şi biserica a fost percepută de populaţie ca o
instituţie coruptă.Biserica Catolică era cel mai mare proprietar funciar în Franţa.Clerul
beneficia de pe urma perceperii dijmei şi era scutit de plata impozitelor. Preoţii ocupau o
importantă poziţie în stat,se ocupau de săraci, spitale şi şcoli şi ţineau registrele de
stare civilă, notând în registrele parohiale naşterile, căsătoriile şi decesele.

Starea a doua

Starea a doua era cea mai puternică. Numărul nobililor varia între 110.000 până la
350.000 – adică 0,5% până la 1,5% din populaţie.Cei mai puternici erau cei 4.000 de
nobili de curte, categorie limitată la cei a căror ascendenţă nobiliară data de dinainte de
1400 şi care îşi permiteau costul vieţii de la Versailles.Următoarea ca importanţă
practică era nobilimea de robă, nobili care lucrau în administraţie şi justiţie, în special
magistraţii din parlamente.Restul nobilimii, care constituiau majoritatea clasei nobiliare,
trăia la ţară. Principala sursă de venit a nobilimii era pământul.Toate funcţiile înalte erau
ocupate de nobilime. De asemenea, se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecaţi
de tribunale speciale, scutiţi de serviciul militar, de munca la întreţinerea drumurilor,
aveau drepturi exclusive la vânătoare şi pescuit, drept de monopol asupra morilor,
cuptoarelor de pâine şi teascurilor, beneficiau şi de scutiri de impozite.În general
nobilimea era ostilă schimbării şi se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele care
îi distingeau de oamenii de rând. Totuşi nobilimea nu era o castă închisă ci o elită
deschisă, acceptând deseori alianţa cu burghezia, dacă acest lucru ducea la
întărirea puterii sale economice. De altfel, puteai deveni nobil fie prin favoarea acordată
direct de rege, fie cumpărând anumite slujbe. Deşi nobilii îşi puteau pierde titlul de
nobleţe dacă desfăşurau activităţi economice specifice oamenilor de rând, cum
erau comerţul sau munca manuală, unii dintre ei s-au implicat în metalurgie, minerit sau
sistemul bancar.

Starea a treia

În fruntea stării a treia se afla burghezia care reprezenta un grup social eterogen
care nu aveau titluri nobiliare şi nu erau nici ţărani, nici muncitori urbani. Cei mai bogaţi
din categoria burgheziei erau negustorii ale căror venituri din activităţile comerciale s-au
sporit în numai un secol cu 440%. Alţi burghezi erau bancheri, latifundiari, liber-
profesionişti (medici,scriitori, avocaţi), funcţionari publici. În total, existau circa 2,3
milioane de burghezi, circa 8% din totalul populaţiei.A doua componentă a stării a treia,
de departe cea mai numeroasă, era ţărănimea. Circa 85% din populaţia Franţei trăia în
mediul rural şi majoritatea o formau ţăranii. Estimările suprafeţei de teren pe care o
deţineau variază între 25 – 45% din total. Exista un mic strat (circa 600.000) de mari
fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajau alţi ţărani cu ziua şi dădeau
bani cu împrumut. Mai numeroşi erau les laboureurs, ţăranii care cultivau pentru
propriul consum şi care, în anii buni, obţineau şi un mic surplus. Aceste două
componente ale ţărănimii au dus-o relativ bine în tot secolul XVIII până în anii 1770.
Celelalte două părţi ale ţărănimii erau ţăranii dijmaşi, lipsiţi de capital şi care dădeau
jumătate de recoltă proprietarilor pământului, şi ţăranii lipsiţi de pământ care nu
deţineau decât casele şi grădinile.Ţăranul sărac nu avea nici o speranţă în a trăi mai
bine şi trăia în nesiguranţă deoarece vremea rea sau boala îl puteau aduce în rândul
vagabonzilor, care trăiau din cerşit, furt şi slujbe ocazionale. Toţi ţăranii erau obligaţi să
plătească dijma bisericii, impozite statului (la taille, lavingtieme, la capitation şi la
gabelle) şi obligaţiile feudale seniorului lor (la corvee, lechampart – părţi din recoltă -,
lods et ventes – o taxă plătită seniorului când bunurile îşi schimbau proprietarul).
Situaţia ţăranilor diferă de la o provincie la alta. De pildă, ţăranii din Midi nu plăteau
deloc dări, în schimb cei din Bretania şi Burgundia aveau dările cele mai mari. Povara
cea mai grea pentru ţărani erau arenzile. Acestea s-au crescut accentuat în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a creşterii populaţiei de la 22,4
milioane în 1705 la 27,9 milioane în 1790.Ce-a de-a treia componentă a stării a treia o
formau muncitorii urbani. Majoritatea muncitorilor de la oraş trăiau în locuinţe
aglomerate şi insalubre. Ei erau necalificaţi şi săraci.Meşteşugarii erau organizaţi în
bresle. Orele de muncă erau multe – 16 ore pe zi, 6 zile pesăptămână. Nivelul de trai
al salariaţilor scăzuse lent deoarece preţurile urcaseră în medie cu 65% în timp ce
salariile numai cu 22%. Nu prea exista producţie pe scară mare: numărul mediu de
oameni într-un atelier din Paris în 1789 era de 16. Maiştrii şi lucrătorii munceau şi trăiau
împreună şi erau afectaţi de creşterea preţului pâinii deoarece ea constituia 40% din
hrana zilnică.

Cauzele Revoluţiei
Statul şi populaţia trecea printr-o gravă criză economică şi financiară. Criza financiară a
fost determinată şi de faptul că, în intervalul 1740 şi 1783 Franţa a fost implicată în trei
războaie:mai întâi războiul pentru succesiunea austriacă (1740-1748), apoi în războiul
de 7 ani (1756-1763) şi, în sfârşit,războiul american pentru independenţă (1778-1783).
Tentativele de reformă ale sistemului financiar francez au eşuat. Nu doar statul era în
pragul falimentului ci şi populaţia. Anii premergători izbucnirii revoluţiei, sunt anii cu
producţii slabe ceea ce duseseră pe mulţi la ruină. În consecinţă, din cauza datoriilor
mari, statul menţinea un nivel ridicat de impozite şi taxe. În 1788, mai mult de 80%
din dările strânse au fost absorbite de plata datoriilor statului. Nobilimea şi clerul fiind
exceptate de plata impozitelor, numeroase cereri au denunţat mărimea si injusteţea
acestor impozite.

Desfăşurarea Revoluţiei (1789-1799)

Revoluţia moderată (1789-1793)


Convocarea Adunării Stărilor Generale

În faţa cererilor nobilimii şi a provinciilor, regele Ludovic XVI convoacă Adunarea


Stărilor Generale pentru mai 1789, lucru ce nu se mai întâmplase din 1614. Perspectiva
acestei Adunării a reaprins conflictul de interese dintre nobilime şi a treia stare
( burghezia). Primele două stări nu reprezentau la un loc decât 2% din populaţie, iar
burghezia deţinea o parte tot mai importantă din bogăţia ţării. După modelul din 1614,
fiecare stare ar fi trebuit să fie reprezentată de un număr egal de deputaţi. A treia
stare a cerut dublă reprezentare,obţinând un număr mai mare de reprezentanţi decât
celelalte două.

Adunarea Stărilor Generale

La 5 mai 1789, în mijlocul a numeroase festivităţi,respectând strict eticheta de la


1614,Adunarea Stărilor Generale se deschidea în palatul regal de la Versailles. Regele
a dorit să impună votul colectiv,astfel încât majoritatea avută de a treia stare să devină
inutilă, votul acestei stări ar fi cântărit exact la fel ca şi cel al fiecăreia dintre celelalte
două stări. În loc de discutarea impozitelor, principala preocupare a Adunarii a
fost organizarea legislaturii, în discuţii separate. La 17 iunie, în urma eşecului
tentativelor de reconciliere între stări,reprezentanţii celei de-a treia stări s-au declarat ca
fiind Adunare Naţională fără ordine, ci a poporului. Celalte două ordine au fost invitate
să adere,dar noua adunare şi-a exprimat clar intenţia de a se ocupa de naţiune, cu sau
fără ele.

Inceputul Adunării Constituante

Noua adunare s-a ocupat imediat de finanţe şi de nevoile poporului. Deşi, cu scopul de
a anula hotărârile adunării, regele a încercat să împiedice reunirea acesteia, Adunarea
şi-a mutat deliberările în sala de tenis, unde deputaţii, la 20 iunie, au depus jurământul
de a nu se despărţi până când nu vor oferi Franţei o constituţie. Două zile mai târziu,
împiedicată fiindu-le intrarea în sala de tenis, Adunarea s-a reunit la biserica Saint-
Louis, unde o parte a clerului I s-a alăturat. La 23 iunie, regele a ordonat dispersarea
Adunării Stărilor Generale. Majoritatea nobilimii şi clerului s-a supus ordinului, deputaţii
celei de-a treia stări au rămas fideli jurământului de a realiza o constituţie. Regele a
înconjurat cu trupe Parisul şi Versailles, dar Adunarea primea numeroase mesaje de
sprijin din partea populaţiei din Paris. La 9 iulie,reconstituindu-se ca Adunare
Constituantă naţională, aceasta cerea regelui respectuos, dar ferm, retragerea trupelor,
inclusiv celor străine. Regele a refuzat cererea şi a oferit Adunării posibilitatea de a se
deplasa în afara Parisului, pentru a o priva astfel de sprijinul parizienilor.La 11 iulie,
regele, acţionând sub influenţa nobililor conservatori, şi-a schimbat miniştrii.Ştirea a fost
anunţată în Paris la 12 iulie, fiind interpretată ca o lovitură de stat a conservatorilor şi a
reprezentat începutul unei periode insurecţionale în Paris. În acest timp,Adunarea se
afla într-o sesiune continuă pentru a nu-şi pierde din nou spaţiul de reuniune.
Căderea Bastiliei

Ziua naţionala a Franţei,14 iulie, comemorează căderea, in 1789, a închisorii Bastilia. Cu


toate ca în închisoare nu se găseau decât 7 prizonieri, Bastilia a devenit simbolul a tot
ceea ce fusese detestabil în vechiul regim. În dimineaţa de 15 iulie, regele a realizat
înfrângerea în faţa insurecţiei cetăţenilor parizieni şi a dat ordin de retragere a
trupelor fidele lui şi a revenit asupra schimbărilor guvernamentale făcute în urmă cu
câteva zile. În Paris, a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită "comună"
şi s-a înfiinţat o armată populară, "Garda Naţională". Revoluţia s-a răspândit în
ţară după modelul parizian, populaţia organizându-se în municipalităţi cu scop de auto-
guvernare şi au înfiinţat corpuri ale Gărzii Naţionale,ignorând autoritatea regală. La 27
iulie, într-un gest de aparentă reconciliere, regele a acceptat o cocardă tricoloră, intrând
în Primăria Parisului. În ciuda acestui gest simbolic, nobilii au început să părăsească
ţara, începând să pregătească un război civil şi agitând o coaliţie europeană împotriva
Franţei.

Abolirea Vechiului Regim

La 4 august, Adunarea Naţională a abolit feudalismul, ştergând privilegiile nobililor şi


clerului, anulând ordinele, precum si drepturile speciale ale oraşelor şi provinciilor.
Din noua societate era exclus priveligiul, forma veche de libertăţi, astfel că
egalitatea juridică devenea regula şi cadrul pentru noua libertate. Adunarea a înlocuit
provinciile istorice cu 83 de departamente, administrate uniform şi aproximativ egale
între ele, în teritoriu şi populaţie.Are loc clarificarea acţiunilor din cadrul adunării. Aripa
dreaptă reprezenta opoziţia faţă de revoluţie. "Monarhiştii democraţii" şi-ar fi dorit
instalarea unui regim asemănător celui britanic. "Partidul naţional" reprezenta, în
principal, burghezia. Pentru un timp, a existat un consens între centrul şi stânga
politică.La 26 august, Adunarea a publicat Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului,în care idealurile revoluţionare sunt rezumate în formularea "Libertate,
Egalitate, Fraternitate". În ceea ce priveşte forma de organizare, partidele populare au
impus un model legislativ unicameral. Regele păstra un drept de blocare prin veto.
Între timp, o mulţime de parizieni, în principal femei, mărşăluind spre Versailles, la 5
octombrie, a reuşit să îl aduca pe rege înapoi în Paris, separându-l de eforturile
regaliştilor de a bloca noua ordine.

Constituţia civilă a clerului

Pentru a rezolva criza financiară, cât şi datorită ideologiei anti-creştine


a revoluţionarilor francezi, la sfârşitul anului 1789 şi începutul lui 1790 au fost emise o
serie de legi, prin care au fost confiscate averile Bisericii Catolice. Constituţia civilă a
clerului a fost adoptată la 12 iulie 1790 şi ratificată de rege în acelaşi an, la 26
decembrie. Ea prevedea transformarea membrilor clerului în funcţionari şi interzicea
ordinele monastice. Victorie a forţelor celor mai ostile Bisericii, legea va transforma în
adversari ai revoluţiei acei preoţi care contribuiseră la succesul ei. Textul legii prevedea,
printre altele, ca alegerea în funcţiile clericale să se facă de către toţi cetăţenii,
indiferent de apartenenţa lor religioasă. Mai mult, la 27 noiembrie ,Adunarea decretează
că toţi preoţii sunt obligaţi să depună jurământ de fidelitate faţă de naţiune, lege şi rege,
sub ameninţarea cu destituirea. Aproximativ 45% dintre preoţi-refractarii- au refuzat să
presteze jurământul, pe care îl considerau drept o schismă faţă deRoma.

Monarhia constituţională

Veritabila ruptură între popor şi familia regală s-a produs în timpul tentativei de a fugi în
străinătate. Membrii familiei regale au fost opriţi la Varennes, în 21 iunie 1791. Deja
discreditat de vizibila sa ostilitate faţă de Revoluţie, Ludovic XVI-lea este readus la
Paris, în 25 iunie, şi este suspendat.În septembrie, în faţa dezordinilor în creştere şi a
ostilităţii vechilor monarhii europene,majoritatea moderată din Adunarea Constituantă
decide să-l reinstaleze pe Ludovic XVI pe tron, în speranţa de a frâna radicalismul
Revoluţiei şi de a împiedica o intervenţie străină.Regele a acceptat sa contrasemneze
noua constituţie, care transforma Franţa într-o monarhie constituţională. El era nevoit să
partajeze puterea cu Adunarea Legislativă (ce succeda Adunarea Constituantă),
păstrându-şi dreptul de veto şi cel de alegere a miniştrilor. În Adunarea legislativă, s-au
constituit facţiunile:
-monarhişti;
-republicani liberali (girondini);
-republicani radicali (iacobini).

Căderea monarhiei şi Comuna din Paris

Uniţi provizoriu de convingerile lor republicane, girondinii şi iacobinii au votat împreună


mai multe texte importante, cum ar fi obligaţia emigranţilor de a se întoarce până la
sfârşitul anului 1791 şi condamnarea la închisoare sau deportare pentru clerul refractar.
Veto-ul emis de Ludovic XVI-lea împotriva acestor legi a suscitat o criză ce a acordat
girondinilor accesul la putere, în martie 1792.Din motive diferite, regele, monarhiştii şi
girondinii îşi doreau război cu puterile ostile.Regele considera că înfrângerea ar putea
să-i consolideze puterea. Girondinii doreau să canalizeze elanul revoluţionar înspre
exteriorul Franţei. Războaiele revoluţionare încep odată cu declaraţia de război din 20
aprilie 1792, adresată Austriei, de partea căreia se va alătura şi Prusia, după
câteva săptămâni.Creată în Paris în iulie 1789 şi instalată la Primăria oraşului după
căderea Bastiliei, Comuna a devenit insurecţională în 10 august 1792, pe fondul
înfrângerilor suferite pe front şi a ameninţărilor primite din partea străinilor, ce au
determinat creşterea fervoarei naţionale şi a nemulţumirilor faţă de familia regală. O
manifestaţie a luat cu asalt Palatul Tuileries şi regale a fost arestat, sub suspiciunea de
trădare.La începutul lui septembrie 1792, panicat în faţa înaintării armatelor inamice
şi de rumorile de complot contra-revoluţionar, poporul înarmat a masacrat mai mult de o
mie de regalişti, preoţi refractari şi deţinuţi de drept comun în închisorile din Paris şi din
alte oraşe din provincie.Masacrul, permis de unii lideri iacobini, marchează prima derivă
a Revoluţiei.Iacobinii, sub conducerea avocatului Georges Danton, dominau Comuna şi
şi-au mărit influenţa în Adunarea Legislativă. Aceasta decide convocarea alegerilor cu
sufragiu universal masculin, destinat să reunească o nouă convenţie constituţională.
Revoluţia radicală (1793-1794)

Între 31 mai şi 2 iunie, o insurecţie pariziană condusă de Jacques Hébert, somează


Convenţia să aresteze 27 de deputaţi şi 2 miniştri girondini. Populaţia cerea o restribuire
a bogăţiei şi continuarea acţiunilor anti-creştine. La 10 iunie, iacobinii preiau
controlul asupra Comitetului de Salvare Publică din care vor face principalul instrument
al dictaturii revoluţionare.Asasinarea lui Marat de către o girondină, duce la creşterea
influenţei iacobinilor. La 24 iunie,Convenţia promulgă o noua Constituţie, cu o nouă
versiune, a "Declaraţiei drepturilor omului", ce punea accent mai mare pe egalitate si
merit. După ce,la 10 iulie Danton părăseşte Comitetul Salvarii Publice, pe 27 iulie, îşi
face intrarea Maximilien de Robespierre, devenit rapid cel mai influent membru, luând
măsuri radicale pentru salvarea Revoluţiei şi distrugerea inamicilor săi interni şi
externi.Situaţia militară a Republicii fiind critică, contra-revoluţionarii controlând
Vendeea şi Bretania, mai multe oraşe importante -Bordeaux,Marsilia,Lyon- fiind sub
autoritatea girondinilor şi armate străine invadând teritoriul francez atât în est, cât
şi vest, la 23 august, printr-un nou ordin de conscripţie, se ordonă mobilizarea generală
a bărbaţilor apţi pentru serviciul militar, astfel că sunt constituite, echipate şi expediate
pe front 14 armate, totalizând 750.000 oameni.Legea asupra suspecţilor, votată la 17
septembrie, permite instalarea regimului de teroare.La 16 octombrie, în lipsă de alte
probe, ca pedeapsă pentru un aşa-zis incest cu fiul ei in vârstă de doar 9 ani Ludovic al
XVII-lea, închis impreună cu restul familiei, smuls din grija mamei şi incredinţat spre
creştere unui temnicer, regina Maria Antoaneta este executată.Ulterior, pe 31
octombrie, un număr de 31 de lideri girondini au aceeaşi soartă.Represiunea se abate
asupra tuturor, regalişti, preoţi, girondini, oricărui suspect de activităţi sau simpatii
contra-revoluţionare. Tribunalele revoluţionare funcţionează intr-o manieră expeditivă,
trimiţând mii de persoane la ghilotină în Paris şi in alte oraşe franceze. În afară de
condamnările la moarte, numeroase persoane mor în închisorile suprapopulate ori
sunt sumar executate, astfel că se estimează la aproape 40.000 numărul de victime ale
regimului de teroare.Între septembrie si octombrie, mormintele tuturor regilor Franţei din
abaţia Saint-Denis sunt profanate, catedrala este vandalizată, iar rămăşiţele pământeşti
ale regilor sunt aruncate în gropi commune.În octombrie începe să fie folosit calendarul
republican.Impulsionat de Robespierre,Comitetul încearcă reformarea Franţei, inducând
un amestec de umanitarism fanatic, idealism social şi patriotism, într-o Republică a
Virtuţii.Două zile după ce Robespierre ia poziţie împotriva des-creştinării, la 23
noiembrie, Comuna din Paris, la instigarea şefilor radicali,decide închiderea tuturor
bisericilor şi încurajarea activă a cultului Raţiunii religia revoluţionară. Scene incredibile
au loc in bisericile franceze. O prostituata dezbrăcată, in chip de "Zeiţă a Raţiunii", este
adusă de revoluţionari si întinsă pe altarul catedralei Notre Dame din Paris. Preoţi sunt
linşaţi in public de către revoluţionarii atei. Mişcarea de des-creştinare activă se întinde
rapid în întreaga ţară.Datorită mobilizarii generale, soarta războiului se întoarce în
favoarea Franţei. Până la sfârşitul lui 1793,invadatorii sunt respinşi de pe teritoriul
francez. În interior,Comitetul reuşeşte să înfrângă insurecţiile regaliste şi
girondine.Disputelor filosofice asupra noii religii, Robespierre le pune capăt în primăvara
lui 1794, după executarea lui Hébert şi a partizanilor săi anti-creştini, apoi a lui Danton şi
a indulgenţilor ,care ceruseră sfârşitul Terorii. Ostil des-creştinării şi cultului Raţiunii, prin
decretul de la 7 mai, el recomandă Convenţiei admiterea existenţei lui Dumnezeu, iar in
ziua următoare are loc sărbătoarea "Fiinţei Supreme". Deşi ameninţările la adresa
securităţii Republicii fuseseră îndepărtate, Robespierre cere ca virtutea sa fie instituită
prin teroare.La 10 iunie se institutie marea teroare printr-o lege ce scotea Tribunalele
revoluţionare de sub incidenţa Convenţiei, limita posibilitatea acuzaţilor de a se apăra,
iar orice critică la adresa guvernului devenea criminală. În următoarea lună, marea
teroare produce peste 1.000 de victime.

Convenţia thermidoriană (1794-1795)

După o nouă serie de succese militare, regimul cvasi-paranoiac menţinut de


Robespierre, îşi pierde justificarea. O parte dintre cei implicaţi în regimul de Teroare se
aliază cu moderaţii din plenul Convenţiei şi la 27 iulie 1794, Robespierre şi colaboratorii
săi apropiaţi sunt supuşi unui decret de arestare şi eşuează în tentativa lor de insurecţie
la Comuna din Paris. Arestaţi în cursul nopţii, sunt executaţi în seara următoare, iar în
zilele următoare mai mult de o sută de partizani de-ai săi urmându-i soarta. Sfârşitul
Republicii Virtuţii, visate de Robespierre, îl antrenează şi pe cel al radicalizării mişcării
revoluţionare,reprezentând un moment de cotitură în desfăşurarea Revoluţiei.Până la
sfârşitul lui 1794,Convenţia este dominată de deputaţii de centru care au răsturnat
regimul de teroare, apoi anuland o serie de decrete şi suprimând tribunalele
revoluţionare.Suprimarea bugetului acordat cultelor a pregătit separarea Bisericii de
Stat, confirmată la 21 februarie 1795.După revenirea în Convenţie a
girondinilor proscrişi, reacţiunea violentă faţăde protestele din primăvara anului 1795
determină eliminarea ultimilor iacobini radicali.În vara aceluiaşi an, Franţa se mai afla în
război doar cu Anglia,Sardinia şi Austria, pacea revenind la frontiere,după stoparea unei
armate de emigranţi debarcată în Bretania.

Directoratul (1795-1799)

Convenţia adoptă o nouă Constituţie, aprobată la 22 august 1795, prin care se conferă
puterea executivă unui Directorat compus din cinci membri, care trebuie să numească
miniştrii.Puterea legislativă va fi împărţită între două camere,Consiliul Bătrânilor , cu 250
membri şi Consiliul celor 500. Începând din mai 1797,în fiecare an, un membru al
Directoratului şi o treime din adunări sunt înnoite.Convenţia a numit primii Directori şi
două treimi din corpul legislativ din cadrul membrilor săi. Reacţia insurecţională a
regaliştilor parizieni, din 5 octombrie 1795 este înfrântă rapid de trupele
generalului Napoleon Bonaparte, încă puţin cunoscut. Convenţia se dizolvă la 26
octombrie şi un nou guvern este instalat.Directoratul a stabilizat bulversaţiile aniilor
precedenţi. Unul din mijloace l-a constituit continuarea războiului, canalizând energia
eliberată de Revoluţie. Succesele Revoluţiei inspiră războaie de cucerire si de export al
idealurilor revoluţionare în întreg restul Europei. Câteva luni de la intrarea sa în
funcţiune, Directoratul oferă lui Bonaparte comanda unei campanii militare în Italia, între
martie 1796 şi octombrie 1797, care a permis tânărului general să căştige
popularitate.Luptele de facţiuni au dus la instablitatea regimului. Revenirea stângii
iacobine se manifestă printr-un complot (conjuraţia egalilor ) condus de Babeuf , care
preconiza distribuţia egală a pământurilor şi veniturilor. Conjuraţia eşuează în
mai 1796.În timp ce în Franţa principiile revoluţionare erau în retragere, ele se
răspândeau în Europa prin intermediul războaielor napoleniene. Înfrângerile militare
din vara anului 1799,dificultăţile economice şi agitaţia socială au determinat lovitura de
stat a generalului Bonaparte, din 9 noiembrie prin care Directoratul a fost înlăturat.
Noua Constituţie instaura Consulatul, organism în care Bonaparte a avut putere
dictatorială. Deviză republicană devine "Libertate, Egalitate,Proprietate", iar la 15
decembrie 1799, prim-consulul Napoleon Bonaparte, prezentând francezilor noua
Constituţie, proclamă:Cetăţeni, Revoluţia s-a aşezat la principiile pe care am
început-o: ea s-a încheiat!