CURS Biogeografie Manea Final 17 Sept 2017 PDF

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ

„CREDIS”
GABRIELA MANEA
Noțiuni fundamentale de biogeografie

generală și conservaționistă
BUCUREȘTI
2017
Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com Page 2
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA
DISTANȚĂ „CREDIS”
Gabriela Manea
Noțiuni fundamentale de biogeografie
BUCUREȘTI
2017
Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com Page 3

Lucrarea cuprinde 4 module de studiu, fiecare cuprinzând mai multe capitole sau
unităţi de învăţare. Fiecare modul de studiu se încheie cu: surse de documentare
complementare, utile studenților; teme de autoevaluare și teme de lucru, menite
să măsoare nivelul de însuşire şi înţelegere a materiei. Pe marginea textului, sunt
marcate prin simboluri, diferite activităţi:
Notează !
Reține!/Atenție !
Dicționar
Citește mai mult !
Răspunde la întrebările de verificare !
Recomandări bibliografice
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI. FACULTATEA DE GEOGRAFIE. Biogeografie. Noțiuni fundamentale de biogeografie
Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 5

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI. FACULTATEA DE GEOGRAFIE. Biogeografie. Noțiuni
fundamentale de biogeografie generală și conservaționistă
CUPRINS
MODULUL I – NOȚIUNI FUNDAMENTALE DE TAXONOMIE, 9

ECOLOGIE SI COROLOGIE
Unitatea de învățare 1.
Concepții privind conținutul biogeografiei 9
1.1. Biosfera – obiect de studiu al biogeografiei; relația biogeografiei

cu celelalte ramuri ale geografiei fizice 12
1.2. Limitele biosferei
Unitatea de învățare 2. 16
Noțiuni de taxonomie și ecologie utilizate în biogeografie
2.1. Privire generală asupra scării taxonomice vegetale 18

2.2. Privire generala asupra scării taxonomice animale 19
2.3. Organizarea generală a biosferei 22
Dinamica formelor de viață în timp geologic 25
Factorii de mediu și raporturile lor cu organismele vii 37
4.1. Factorii abiotici cu rol determinant în răspândirea geografică a

organismelor vii
4.1.1. lumina
4.1.2. temperatura
4.1.3. factorii hidrici
4.1.4. factorii edafici 38
4.1.5. factorii geomorfologici
4.1.6. factorii abiotici cu acțiune mecanică asupra organismelor vii
4.1.7. Plantele – indicatori ai calității mediului de viață
4.1.8. Spectrul biologic – rezultat al adaptarii la mediu a speciilor
floristice.Categorii de bioforme
4.2. Factorii biotici și influența lor asupra organismelor; relații 67
intraspecifice și interspecifice
4.3. Factorul antropic și raporturile sale cu organismele vii 72
Arealul biogeografic 77
5.1. Centrul biogenetic și formarea arealelor biogeografice

5.2. Diseminarea organismelor și rolul sau în formarea arealelor 77

biogeografice
5.3. Caracteristici ale arealelor biogeografice
MODULUL II - BIOMURILE CONTINENTALE ALE TERREI 90
Unitatea de învățare 1 91
Formații vegetale închise
1.1. Pădurile ecuatoriale sau tropicale umede 92
1.2. Pădurile tropicale cu ritm sezonier 98

1.3. Pădurile și tufărișurile mediteraneene 100
1.4. Pădurile nemorale ale emisferei nordice (padurile temperate 105
cu frunze cazatoare)
1.5. Pădurile boreale 111
1.6. Pădurile litorale pacifice nord-americane 116

Formații vegetale deschise
2.1. Tundra arctică 117

2.2. Stepa 121
2.3. Preria 124
2.4. Pampasul 127
2.5. Savanele și formațiile vegetale de tip savană 128
2.6. Domeniile aride 132
MODULUL III - RISCUL EXTINCȚIEI SPECIILOR – ARGUMENT ÎN

FAVOAREA PROTECȚIEI ȘI CONSERVĂRII LUMII VII 137
Extincția speciilor 138

Servicii ecosistemice ale biodiversității planetare
Ariile protejate 142
Strategii destinate protecției și conservării învelișului biotic
3.1. Ariile protejate de interes național

3.2. Rezervațiile biosferei – rezultat al programelor și convențiilor
internaționale dedicate conservării biodiversității

3.3. Creșterea în captivitate și reintroducerea speciilor sălbatice în

mediile lor naturale
3.4. Băncile de gene
MODULUL IV - ETAPE ȘI METODE DE CERCETARE ÎN 151

BIOGEOGRAFIE
Metode și tehnici clasice utilizate frecvent în elaborarea studiilor cu 151
caracter biogeografic. Tehnici de aplicare și interpretare a rezultatelor
2.1. determinarea și reprezentarea grafică a spectrului

fitogeografic al unui teritoriu sau al unei formații vegetale
2.2. aprecieri asupra modelului arhitectural al formațiilor vegetale,
cu ajutorul fișelor biogeografice și piramidelor de vegetatie
2.3. determinarea duratei sezonului de vegetație cu ajutorul
histofenogramei

MODULUL I. Noțiuni fundamentale de

taxonomie, ecologie și
corologie
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1. Concepții

privind conținutul biogeografiei; Noțiuni de
taxonomie și ecologie utilizate în biogeografie
OBIECTIVE
1. Însușirea noțiunilor fundamentale din domeniul

biogeografiei generale
2. Înțelegerea relațiilor biogeografiei cu celelalte ramuri
ale geografiei
3. Înțelegerea principiilor care stau la baza clasificării
taxonomice a speciilor și a organizării generale a
biosferei
Prin obiectul său de studiu, biogeografia poate fi considerată

un domeniu de cercetare interdisciplinar, întrucât folosește
noțiuni și utilizează metode de investigare a învelișului
vegetal și a lumii animale, din perspectivă biologică și
geografică, deopotrivă.
Scopul general al biogeografiei este de a înțelege dinamica
spațială a vieții pe planeta Pământ, modul în care speciile și
comunitățile de organisme vii variază spațial și temporal și
care sunt cauzele acestor variații.
Biogeografia ca știință a apărut la granița dintre secolele
XVIII – XIX. (Briggs și Humphries, 2004). Forbes (1843, p.
152), citat de Briggs & Humphries, 2004, a susținut că
distribuția formelor de viață a fost influențată de "climă,
structură minerală și altitudine". Precumpănirea factorilor de
mediu actuali, ca principali determinanți ai distribuției vieții,

continuă să fie susținută de un număr mare de studii mai
recente (ex. : Currie & Paquin 1987; Wright și colab.1993;
Hawkins și colab. 2003a).
După Buffon (1766), răspândirea geografică a organismelor
în succesiunea lor istorică e legată de “schimbarea feţei
pământului”.
Darwin (1809-1882) pune bazele biogeografiei ca nouă
ştiinţă, infirmând caracterul etern şi imuabil al speciilor.
Din lucrările lui Sukaciov (1926), Clements (1916), Bobrinski
(1935), Naumov (1961), rezultă că, până în jurul anilor ‘50 nu
s-au tratat problemele generale ale biogeografiei, ci aspecte
ale acesteia (geografia plantelor, geografia animalelor)
Emm. de Martonne (1927) considera că obiectul de studiu al
biogeografiei, cu cele două ramuri ale sale: fitogeografia si
zoogeografia, îl reprezinta studiul repartiţiei vieţuitoarelor pe
suprafaţa Globului terestru şi analiza cauzelor acestei
repartiții.
Stuart (1954) arată că biogeografia analizează legăturile
reciproce dintre vegetaţie, animale şi mediu şi pune un
accent deosebit pe condiţiile mediului înconjurator.
În 1967, Lemee considera biogeografia ca “o ştiinţă a
repartiţiei vieţuitoarelor, cu cauzele si modificările sale, ce
aparţine atât de geografie cât şi de biologie”.
În opinia lui Quammen (1996), biogeografia răspunde la
întrebările : Ce specii și unde? De ce? și, mai mult, De ce nu
?
Biogeografia constituie o subdiviziune a geografiei, al cărei
obiect de studiu îl reprezintă distribuția și dinamica în timp
geologic și istoric a speciilor și ecosistemelor (Cox et al.
2016).
Biogeografia este ştiinţa care studiaza biosfera (bios=viata,
sphaira=sfera), cel mai nou înveliş planetar

Ca ştiinţă geografică, biogeografia tinde să identifice

raporturile care există intre populaţiile vegetale și animale
cu celelalte fenomene și procese care au loc în învelisul
geografic (atmosferic, acvatic si terestru) Manea, 2011.
Biogeografia abordeaza o problematică vastă, din care se
pot desprinde urmatoarele direcţii mari de cercetare în
domeniul lumii vegetale și animale: biogeografia istorică,
biogeografia ecologică, corologia, biogeografia cenotică
(biocenologia), biogeografia regională, biogeografia
conservaționistă și, mai nou, biogeografia urbană.
Biogeografia istorică analizează dinamica lumii vii în timp

geologic și în timp istoric.
Biogeografia ecologica studiază relaţiile ce se stabilesc între
organismele vii şi mediul de viata al acestora, raporturile de
interacţiune şi de influenţă reciprocă existente între organisme
şi mediu.
Corologia sau arealografia studiaza răspândirea diferitilor
taxoni (specii, genuri, familii de organisme etc.), arealul pe care
acestia îl ocupă, dinamica si tipologia arealelor biogeografice.
Biogeografia cenotica (biocenologia) si biogeografia

regionala studiaza comunitățile vegetale şi animale
(biocenozele), privite sub diferite aspecte: organizare,
componenţă taxonomică, dinamică şi repartiţie geografică pe
suprafaţa Globului ; pe baza studiilor comparative asupra
răspândirii teritoriale a elementelor floristice și faunistice,
biogeografia regională delimitează regiuni, subregiuni, provincii
biogeografice).
Biogeografia regională - realizeaza regionarea biogeografică
terestră (delimitează regiuni, subregiuni, provincii
biogeografice).
Biogeografia conservaționista este o ramură modernă a
biogeografiei, al carei obiect de studiu îl reprezintă:
argumentarea necesității protecției și conservării lumii vii (a
diverstității intraspecifice, interspecifice și a ecosistemelor
naturale); furnizarea de soluții privind planificarea acțiunilor de
protecție, conservare și utilizare publică a elementelor floristice
și faunistice
Biogeografia urbană este cea mai nouă ramură a
biogeografiei, al cărei obiect de studiu îl reprezintă comunitățile
vegetale și animale spontane, subspontane și introduse
antropic în așezările urbane, în timp istoric, privite din
perspectiva dinamicii în timp istoric și, mai recent, din
perspectiva serviciilor ecosistemice de suport, reglare, culturale
și chiar de producție, pe care acestea le oferă. (Manea, 2016 –
note de curs)

Biosfera – obiect de studiu al biogeografiei; relația

biogeografiei cu biologia și cu ramurile geografiei fizice
Biogeografia este ştiinţa care studiază biosfera (bios=viata,

sphaira=sfera), cel mai nou înveliş planetar.
Termenul de biosferă în biologie, cu sensul de “domeniu al
vieţii”, a fost introdus de J.B. Lamarck (1744 – 1829). În
1875, Suess (1831 – 1914) a introdus şi încadrat biosfera în
geologie. Noţiunea de biosferă a fost dezvoltată ulterior de
Vernadski (1926). Acesta o defineşte ca învelișul geografic
populat cu organisme vii, situat în straturile inferioare ale
atmosferei şi în cele superioare ale hidrosferei si litosferei.
În literatura noastră, prima sinteză asupra biosferei ca înveliş
terestru a fost realizată de geograful Simion Mehedinţi, în
1931. Conform lui Calinescu si colab., 1972, biosfera este
definită ca învelişul de la suprafaţa globului terestru, format
la zona de îmbinare, de interferenţă a învelişurilor
anorganice şi care este populat cu organisme vii.
În 1993, Mohan, definește biosfera ca totalitatea
organismelor vii care populează pământul.
În lucrarea “Ecologie si protecția mediului” (Mohan și
Ardeleanu,1994) biosfera este definită în lumina teoriei
generale a sistemelor, lansată de Ludwig von Bertalanffy
(1932) - teorie generală a organizarii: biosfera reprezintă
nivelul superior al organizarii sistemice a lumii pe planeta
noastră, incluzând urmatoarele nivele de rang inferior:
biocenoza, populaţia, individul.
În sens larg, geochimic, biosfera este un sistem planetar
heterogen, care cuprinde întreaga lume vie şi biotopurile
sale, precum şi acele părţi ale crustei terestre care nu sunt
populate de organisme, dar sunt influenţate chimic de
materia vie.
Ca geosferă, biosfera este un înveliș de tranziţie, de graniţă,
deoarece viaţa învăluie şi străbate scoarța sedimentară a
litosferei, oceanul planetar şi partea inferioară a atmosferei –
troposfera și parțial, stratosfera (până la nivelul ecranului
protector de ozon).
Ca şi corp geografic, fizic, biosfera este supusă legilor fizice
ale formării, evoluţiei şi descompunerii substanţei pe
Pământ; se caracterizează prin parametri fizici (cantitatea de
caldură, temperatura, presiunea) şi compoziţie chimica (47%
din substratul geochimic al vieţii revine carbonului organic) –.
Stugren, 1994.
Obiectul de studiu al biogeografiei îi conferă acesteia rolul de
disciplină de interferenţă, învelişul pe care aceasta îl studiază
aflându-se la întrepătrunderea celorlalte geosfere.
Învelişul vegetal şi lumea animală sunt studiate de pe poziţii
geografice, dar și din perspectivă interdisciplinară, întrucât
pentru analiza și interpretarea fenomenelor prezente în

biosferă, se folosesc adesea metode și tehnici din domeniile

conexe sau complementare biogeografiei : taxonomie sau
sistematică, biologie, ecologie, climatologie, geomorfologie,
pedologie, geografia mediului și chiar geografia populației, în
contextul în care societatea umană actuală este un important
factor de presiune asupra ecosistemelor naturale ale Terrei.
Acest lucru evidenţiază faptul că biogeografia, în ansamblul
ei, este o ştiinţă limitrofă, de contact între biologie şi
geografie.
Biologia, cu cele doua ramuri ale sale – botanica si zoologia
– se afla în relații de colaborare cu biogeografia, prin datele
taxonomice referitoare la relațiile de descendență și înrudire
între specii, oferite de sistematica plantelor și a animalelor.
Geomorfologia, care studiază relieful scoarţei terestre, se
află în raporturi de strânsă cauzalitate cu biogeografia,
întrucât plantele şi animalele îşi stabilesc biotopul şi ariile de
răspandire şi în funcţie de influenţa reliefului. În acelaşi timp,
geomorfologia foloseşte informaţiile biogeografice pentru a
demonstra modul în care organismele vii modifică scoarţa
terestră.
Prin elementele sale: temperatură, presiune, umiditate,
mişcări ale maselor de aer, lumină, clima joacă cel mai
important rol în viaţa organismelor, învelişul vegetal şi lumea
animală fiind influenţate în dispunerea lor altitudinală şi
latitudinală de factorii climatici.
Hidrologia se ocupă cu studiul apelor de suprafaţă şi
subterane, iar cu biogeografia se află în relaţii de
interdependenţă şi influenţă reciprocă. Apa constituie pentru
organisme sursă vitală în alimentaţie. Pentru plante, apa are
un rol deosebit de important în procesul de asimilaţie
clorofiliană, contribuind la dezvoltarea şi răspândirea
acestora.
Raporturile între sol – obiectul de studiu al pedologiei – şi
organismele vii sunt de asemenea multiple. Solul este
suportul şi rezervorul de hrană al invelişului biotic. În acelaşi
timp, organismele vegetale şi animale, prin acţiunea lor
fizică, chimică şi microbiologică, contribuie la buna
desfăşurare a proceselor pedogenetice. De asemenea,
solurile influenţează repartiţia vegetaţiei, punându-se în
evidenţă legaturile care există între caracteristicile sale fizice
şi chimice şi distribuţia speciilor sau grupărilor vegetale.
În concluzie, putem spune că înțelegerea învelișului biotic
terestru nu este posibilă fără cunoaşterea legităţilor științelor
Pământului.

1.1. Limitele biosferei
Materia vie este distribuită neuniform pe suprafața terestră.

Regiuni întinse ale continentelor sunt sărace în organisme vii
(ghețurile perene, deșerturile, largul mărilor și oceanelor
etc.). Centrele de concentrare a formelor de viata, corespund
unor teritorii cu condiții de habitat deosebit de favorabile, atât
sub aspectul factorilor abiotici ai mediului, cât și din punct de
vedere al abundenței resurselor de hrană (șelful continental,
estuarele, deltele, recifurile coraligene, pădurile tropicale
umede).
Frontiera superioară a biosferei este condiționata de
intensitatea critică a iradierii solare, letală pentru
organismele vii. Ea corespunde altitudinii de aproximativ 25-
30km, la nivelul ecranului protector de ozon (în stratosferă).
În atmosferă, viața se desfășoară mai intens la limita
inferioară a acesteia (partea inferioară a troposferei).
Densitatea cea mai mare a organismelor vii se plasează
până la înălțimea de 50-70 m.
Din cadrul regnului vegetal, unii arbori depășesc 110 m
înăltime (eucalipții australieni, arborele mamut (Sequoia
gigantea) și arborele roșu (S. sempervirens) din pădurile
litorale pacifice nord-americane). Numărul organismelor
scade treptat spre 1000 m altitudine, unde ajunge foarte
redus. Partea cea mai mare a aeroplanctonului vegetal,
desfășurat între 100 si 5000 de metri, este alcatuită din spori
de ciuperci și polen. Insecte de mici dimensiuni și păianjeni
ajung până la 4000 m altitudine, iar sporii și bacteriile, până
la 22000m.Unele coleoptere ajung în Anzi la 4900 m
altitudine ;pe Everest, furnicile attide au fost identificate până
la 6710 m altitudine (Stugren, 1994). Frontiera inferioară a
biosferei în litosfera ajunge pana la cea mai profundă zonă
a scoarței sedimentare terestre. Este o limita teoretică,
deoarece din cauza absenței fisurilor deschise și a hranei,
este rar atinsă; în principiu, pătrunderea comunitaților de
microorganisme în adâncurile litosferei, este funcție de
prezența capilarelor acvifere.
Dintre speciile care ating recorduri din punct de vedere al
penetrării litosferei, pot fi citate:
- Saxaulul (Haloxylon aphillum), plantă xerofilă asiatică, cu
rădăcini ce ating 10-20 m adâncime ;
- Râmele – ajung pana la 7 -8 m ;
- Cîrtița – 5 -6 m ;
- Bacteriile anaerobe ating adâncimi de 2500-3000 m ;
acestea populează pelicula de apă care acoperă
suprafața zăcămintelor de petrol (Manea, 2011)
Din punct de vedere geochimic și biochimic, limitele
determinate ale biosferei se extind în crusta terestră, mult
mai departe decât se extind organismele vii.

În hidrosferă, viața este mult mai dezvoltată decât în

celelalte învelișuri (mediul acvatic ocupă 71% din suprafața
terestră).
Fig. 1- saxaulul (Haloxylon sp.)

Sursa: https://de.wikipedia.org/wiki/Saxaul, accesat 27.06.2017
Limita maximă până la care pot ajunge formele de viață în

hidrosferă corespunde celor mai mari adâncimi oceanice
(11034 m). O distribuție limitată în apa oceanică o au
plantele fotosintetizante, dependente de lumină. Acestea se
întâlnesc în orizonturile eufotic și disfotic, până la 400 m
adâncime.
Dupa concepția lui Vernadski (1978), biosfera se extinde în
spațiu până acolo unde se găsesc substanțe biogene,
materiale rezultate prin activitatea biochimică a
organismelor. Substanțe biogene s-au descoperit și în
orizonturi freatice adânci, unde chiar și bacteriile sunt
absente.
Frontierele biogeochimice ale biosferei sunt însă imprecise,
deoarece sunt foarte dinamice. Datorită mișcarilor tectonice
verticale, substanțele biogene se scufundă la adâncimi foarte
mari, care nu pot fi exact determinate.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. Notiuni de

taxonomie si ecologie utilizate in biogeografie
OBIECTIVE
1. Înțelegerea organizării ierarhice a lumii vii, din

perspectivă biologică
2. Explicarea regulilor ecologice, în relația abiotic –
biotic in cadrul biosferei;
3. Definirea noțiunilor ecologice, utilizate în domeniul
biogeografiei: biocenoze, nișă ecologică, habitat, biotop,
ecosistem
Ramurã a biologiei, taxonomia cuprinde legile clasificãrii

organismelor vii într-un sistem, menit sã reflecte originea lor
şi gradul de înrudire dintre acestea. Taxonomia cuprinde
douã ramuri distincte şi anume: taxonomia vegetală şi
taxonomia animală. Unitatea taxonomicã fundamentalã cu
care se lucreazã în taxonomie este specia.
Totalitatea speciilor de plante alcãtuieşte regnul vegetal, iar

totalitatea speciilor de animale, regnul animal.
Ierarhizarea unitãţilor taxonomice (sistematice) vegetale şi
animale se realizeazã conform unei scãri, alcãtuitã din 6
trepte cu valoare sistematicã crescãtoare: specie, gen,
familie, ordin, clasă, încrengătură.
- Specia reprezintã unitatea sistematicã cu

valoarea cea mai micã; ea reuneşte indivizi cu
aceeaşi morfologie, ereditate şi aceleaşi
caracteristici fiziologice, care duc acelaşi mod
de viaţã, ocupã o arie geograficã determinatã şi
sunt interfecunzi, ca şi descendenţii lor
(Exemple de specii: Poa pratensis (firuţa), Stipa
pennata (colilia), Rosa canina (măceşul),
Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă),
Rhododendron kotschyi (smârdar sau bujor de

munte), Quercus robur (stejarul pedunculat),

Castanea sativa
- (castanul comestibil); Tridacna gigas (scoica
gigantică), Cardium edule (scoica comestibilă),
Octopus vulgaris (caracatiţa), Apteryx australis
(pasărea kiwi), Canis latrans (coiotul sau lupul
preriilor), Panthera tigris (tigrul), Alces alces
(elanul) etc.;
- Genul, unitate taxonomică superioară speciei,
include una sau mai multe specii înrudite, cu
numãr mare de caractere comune (Exemple :
Poa, Stipa, Rosa, Colchicum, Rhododendron,
Quercus, Castanea; Tridacna, Cardium,
Octopus, Apteryx, Canis, Felix, Alces);
- Familia este unitatea taxonomicã ce include
unul sau mai multe genuri înrudite (Exemple :
Poaceae, Rosaceae, Liliaceae, Ericaceae,
Fagaceae etc. ; Tridacnidae, Cardiidae,
Octopodidae, Apterygidae, Canidae, Felidae,
Cervidae);
- Ordinul include mai multe familii, cu grad de
înrudire mai îndepãrtat şi cu puţine caractere
comune. (Exemple : Poales, Rosales, Liliales,
Ericales, Fagales ; Eulamellibranchiata,
Octopoda, Apterygiformes, Fissipeda,
Artiodactyla) ;
- Clasa reprezintã unitatea taxonomicã care
grupează mai multe ordine, în situaţii rare unul
singur (Exemple : Monocotiledoneae,
Dicotyledoneae ; Lamellibranchia, Cephalopoda,
Aves, Mammalia).
- Încrengãtura defineşte taxonul cu valoarea
sistematicã cea mai mare, reunind clase care,
de regulă, prezintă un singur caracter comun.
(Exemple : Spermatophyta ; Mollusca,
Vertebrata).

Taxonomia (vegetală și animală) = ramură

a biologiei, al cărei obiect de studiu îl
reprezintă clasificarea ierarhică a
organismelor vii într-un sistem, menit să
reflecte originea organismelor și gradul de
înrudire dintre acestea .
În scopul determinãrilor floristice se folosesc

determinatoare sau “flore“, care pot fi
întocmite pe ţãri (Flora României, de ex.),
pe regiuni mai mici (Flora Transilvaniei,
Flora Munţilor Bucegi etc.), mai mari (Flora
Europei) sau pe categorii de plante (Flora
dendrologicã, Graminaceele României etc.).
Activitatea de separare şi recunoaştere a indivizilor unei specii

de cei aparţinând altor specii se numeşte determinare
(identificarea organismelor dupã caracterele proprii). Popovici și
colab., 2008; Bogoescu și colab., 2008.
2.1. Elemente de taxonomie vegetală
În dezvoltarea regnului vegetal se disting trei etape principale de

evoluţie: Plante talofite, pteridofite (arhegoniate),
spermatofite (cormofite).
Talofitele includ organisme vegetale unicelulare

sau pluricelulare, al cãror corp este un tal, cu
organe nediferenţiate: alge, ciuperci, licheni.
Pteridofitele cuprind organisme de tranziţie între
cele talofite şi cele cormofite; se caracterizeazã
printr-un început de diferenţiere a organelor, prin
apariţia seminţelor, aşa cum se remarcã la
speciile de ferigi.
Cormofitele includ plante superioare cu flori şi
seminţe, care au corpul un corm, format din
organe diferenţiate (rãdãcinã, tulpinã, frunze).

Scara taxonomicã vegetalã include urmãtoarele încrengãturi:
1. VIROPHYTA (virusuri)
2. BACTERIOPHYTA (bacterii – talofite unicelulare
procariote)
3. CYANOPHYTA (cianofite, alge albastre – talofite
unicelulare procariote)
4. GLAUCOPHYTA (glaucofite unicelulare; trãiesc în
celulele incolore ale unor alge verzi sau albastre)
5. EUGLENOPHYTA (euglenofite, flagelate verzi – talofite
eucariote)
6. PYROPHYTA (pirofite, flagelate cafenii – talofite
eucariote)
7. CHRISOPHYTA (crizofite, plante unicelulare galben -
brune sau brune – talofite eucariote)
8. CHLOROPHYTA (alge verzi – talofite eucariote)
9. PHAEOPHYTA (feofite, alge brune – talofite eucariote)
10. RHODOPHYTA (rodofite, alge roşii – talofite eucariote)
11. MYCOPHYTA (micofite, ciuperci – talofite eucariote)
12. MYXOPHYTA (mixomicete - organisme microscopice,
fãrã clorofilã, saprofite – talofite eucariote)
13. LICHENOPHYTA (licheni – talofite eucariote)
14. BRYOPHYTA (muşchi)
15. PTERIDOPHYTA (ferigi – forme de tranzitie intre talofite
si cormofite)
16. GYMNOSPERMAE (plante cu sãmânţã neprotejatã de
fruct)
17. ANGIOSPERMAE (plante cu sãmânţã protejatã de fruct)
2.2. Elemente de taxonomie animală
Regnul animal cuprinde douã subregnuri:

I. subregnul protozoare, cu o singurã încrengãturã (filum)
reprezentativã:
1. Încrengãtura PROTOZOA: include organisme simple,
unicelulare, cu valenţã ecologicã mare, eucariote, cu
reproducere asexuatã sau sexuatã; pot fi flagelate, ciliate, cu
pseudopode, sporozoare exclusiv parazite. Exemple:
parameciul, ameoba (Ameoba proteus), giardia (Giardia
intestinalis), etc.
II. subregnul metazoare (animale pluricelulare care derivã

dintr-o celulã ou), cu urmãtoarele încrengãturi:
1. PORIPHERA (SPONGIARIA) - include spongieri,
organisme marine, foarte rar dulcicole, cu dimensiuni de la
câţiva mm pânã la 1,5 m.
2. CNIDARIA - organisme exclusiv acvatice, fixate (polipi sau
corali) şi libere (meduze)

3. CTENARIA (ctenos  pieptene) - animale solitare, libere,

pelagice sau bentonice, târâtoare sau fixate pe fundul apei;
organele de locomoţie sunt reprezentate de cili.
4. PLATHELMINTHES - animale cu corp moale,
nesegmentat, de formã foliacee, lanceolatã sau de panglicã;
aici se încadreazã viermii plaţi (Fasciola hepatica, Tenia
solium etc.)
5. NEMERTINI (nemerţieni) - animale libere, cu corp fragil,
viu colorat; majoritatea este formatã din organisme marine;
lungimea poate varia de la 10 la 200 cm.
6. NEMATHELMINTHES - animale cu corp lung,
nesegmentat, filiform (nema  fir) sau cilindric (Ascaris
lumbricoides, Trichinella spiralis, Enterobius vermicularis,
filariile, etc.)
7. MOLLUSCA - animale marine, dulcicole, terestre
(lamelibranhiate, gasteropode, cefalopode)
8. ECHIURIDA - animale marine, cu corp cilindric sau
piriform, viu colorat, cu trompã care uneori depãşeşte
lungimea corpului.
9. ANNELIDA - animale cu corpul împãrţit în segmente sau
metamere, separate în interiorul corpului prin pereţi
transversali sau disepimente (ex. râma - Lumbricus terestris);
8700 de specii, majoritatea trãind în mãri, altele în ape dulci,
o parte terestre; lungimea variazã de la 0,2 mm la 3 m; au
culori variate: alburii, brune întunecate, verzi, roşii
srãlucitoare; includ polichete, mizostamide parazitare,
oligochete.
10. TARDIGRADA - include peste 350 de specii
microscopice, sub 1 mm lungime; trãiesc în pãmânt umed, în
muşchi, rar în ape dulci sau sãrate; se mişcã încet, cu patru
perechi de picioare scurte, conice, tubulare, nearticulate,
terminate cu gheare.
11. ARTHROPODA - cuprinde mare diversitate de forme; au
valenţã ecologicã mare, trãind pe uscat, în ape marine şi
dulci, în gheţari, în mediul subteran sau parazitare; au corp
segmentat, învelit într-o cuticulã chitinizatã (exoschelet); la
artropodele inferioare
(miriapode), segmentele corpului sunt nediferenţiate
(homonome); la cele superioare (crustacee, arahnide,
insecte), se grupeazã în trei regiuni distincte: cap, torace,
abdomen.
Cuprinde trei subâncrengãturi: TRILOBITOMORPHA:
artropode marine fosile paleozoice dispãrute ;
CHELICERATA: scorpioni, pãianjeni ; MANDIBULATA:
crustacee, antenate lucifuge, antenate rãpitoare lucifuge,
insecte aptere (fãrã aripi) sau pterigote (cu aripi)
12. LOPHOPHORATA (TENTACULATA) - animale fãrã cap,
fixate sau sedentare; trãiesc aproape exclusiv în mediul
marin.

13. ECHINODERMATA - animale exclusiv marine (5300 de

specii); majoritatea se deplaseazã pe fundul apei, altele sunt
fixate, puţine sunt adaptate la viaţa pelagicã; unele
echinoderme au gura armatã cu 5 dinţi, alcãtuind un organ
de sfãrâmat.
14. STOMOCHORDATA - animale marine
15. POGONOPHORA - animale vermiforme, marine
16. CHATOGNATHA - animale marine, cu corp în formã de
sãgeatã, transparent, prevãzut cu înotãtoare laterale şi
caudale.
Toate încrengãturile enumerate pânã în prezent aparţin
organismelor nevertebrate; ordinea lor reflectã
complexitatea organizãrii interioare şi dinamica lor în timp
geologic.
Vertebratele sunt organisme animale cu schelet axial intern

(endoschelet), cu corp primar metamerizat (împãrţit în
segmente succesive care formeazã capul, trunchiul, coada),
cu reproducere sexuatã.
Principalele încrengãturi de animale vertebrate, sunt:
1. UROCHORDATA (TUNICATA) - cordate marine, solitare
sau coloniale, fixate sau libere, cu corp în formã de sac sau
butoiaş, acoperit cu o teacã numitã tunicã; unele se reproduc
asexuat (prin înmugurire).
2. ACRANIA (CEPHALOCHORDATA) - cordate marine
primitive, libere, de dimensiuni reduse; corpul este în formã
de suveicã; craniul lipseşte (ex. amfioxul - Branchiostoma
lanceolatum, rãspândit în regiunea de ţãrm a mãrilor
europene; lungimea variazã între 5 - 6 cm.
3. VERTEBRATA (CRANIATA) - animale mult mai
perfecţionate din punct de vedere al organizaţiei şi
caracterului de interrelaţie cu condiţiile de viaţã. Ca rezultat
al modului de viaţã, apar organe de simţ din ce în ce mai
perfecţionate; pentru deplasarea activã sunt folosite
membrele, organe de locomoţie; ca urmare a hrãnirii active,
şi-au dezvoltat un aparat bucal complex, reprezentat prin
maxilare; apare coloana vertebralã, alcãtuitã din vertebre
cartilaginoase sau osoase dispuse în şir; la vertebratele
inferioare, coarda dorsalã persistã toatã viaţa, la cele
superioare dispãrând complet la adulţi, unde este înlocuita
cu vertebre; dupã lipsa sau prezenţa fãlcilor, include 2
subîncrengãturi: AGNATHA (organisme cu maxilare fãrã fãlci
-gnathos  falcã); GNATHOSTOMATA (vertebrate cu
maxilare cu fãlci).
Agnatele actuale sunt reprezentate printr-o singurã clasã:
Cyclostomata (ciclos  rotund, stoma  gurã). Aceastã clasã
include animale serpentiniforme, adaptate la viaţa parazitarã;
dintre speciile marine, cea mai mare este Petromyzon
marinus, cu o lungime de 1 m şi o greutate de 3 kg; în

România, în râurile de munte, trei specii aparţinând genului

Eudontomyzon sunt carnivore (se fixeazã pe peşti, sugându-
le conţinutul).
Subîncrengãtura Gnathostomata include cordate cu gurã cu
fãlci şi dinţi osoşi, care au membre perechi; la formele
acvatice, membrele perechi s-au transformat în înotãtoare;
endoscheletul este cartilaginos (rechini) sau osos.
Subîncrengãtura Gnathostomata include douã supraclase:
Pisces şi Tetrapoda
Clasele supraclasei Tetrapoda sunt: Amphibia, Reptilia,
Aves, Mammalia. (Bogoescu și colab, 2008.)
2.3. Organizarea generală a biosferei: individ, populatie,

biocenoza, biom, biosfera
În anul 1932, în lucrarea “Biologie teoretică”, savantul Ludwig

von Bertalanffy formula teoria generală a sistemelor, ca teorie
generală a organizării. Conform acesteia, un sistem reprezintă
un ansamblu de elemente de naturi diferite, identice sau
distincte, unite prin conexiuni, interacțiuni, astfel încât realizează
un întreg.
În virtutea acestei teorii, lumea vie formează sisteme
biologice deschise, informaționale, care, datorită organizării
au capacitatea de autoconservare, autoreproducere,
autoreglare, autodezvoltare (Botnariuc, 1979). Aplicată
domeniului științelor biologice, teoria sistemelor implică un
aspect deosebit de important în studiul vieții ți anume acela
al nivelelor de organizare.
În general, ierarhia nivelelor de organizare a materiei vii

trebuie privită în legătură cu evoluţia treptelor fundamentale
ale dezvoltării biologice
1. Ierarhia individuală cuprinde totalitatea sistemelor din
interiorul unui organism: celule, ţesuturi, organe, organism.
2. Ierarhia sistemelor supraindividuale cuprinde: populaţia,
biocenoza, biomul, biosfera.
Într-un teritoriu, indivizii unei specii nu sunt răspândiţi
uniform, ci sunt grupaţi în locuri cu grad ridicat de
favorabilitate, formând populaţii ale speciei respective.
Populaţia oricarei specii este grupată laolaltă cu alte populaţii
ale altor specii, formând biocenoze (nivelul biocenotic) .
Biocenoza este o grupare de organisme vii, vegetale şi
animale, cu număr variabil de specii şi indivizi, aflaţi într-o
dependenţă reciprocă şi care prezintă adaptări faţă de un
complex particular de factori de mediu. Structura
biocenozelor reprezintă rezultatul relaţiilor dintre factorii
abiotici şi organismele vii, pe de o parte, precum şi al
relaţiilor intra şi interspecifice. Biocenoza cuprinde:

fitocenoza (comunitatea speciilor vegetale), zoocenoza

(comunitatea speciilor animale), microcenoza sau
microbocenoza (comunitatea microorganismelor).
Biotopul reprezintă locul de habitat al unei biocenoze. El
este definit de ansamblul factorilor abiotici care constituie
suportul existenţei şi dezvoltării organismelor vii ; cuprinde
elemente ale litosferei, hidrosferei, atmosferei şi energiei
solar.
Ecosistemul reprezintã ansamblul format din comunitatea
plantelor şi animalelor (biocenoza), biotopul acesteia (locul
de habitat, definit de ansamblul factorilor abiotici) şi relaţiile
existente între ele; în lucrãri mai vechi, apare sub denumirea
de biogeocenozã. Termenul de ecosistem a fost introdus în
literaturã de ecologul britanic Arthur Tansley, în 1935.
Conceptul de ecosistem depinde în mare parte de scara de
perceptie aleasã; mai exact, el este adaptabil la orice scarã
de analizã: o baltã, o pãdure sunt ecosisteme, însã se poate
vorbi în acelaşi timp, de ecosistemul oceanic sau de
ecosistemul unui recif izolat.
Privit ca un sumum al tuturor organismelor si al substantelor
dintr-un anumit teritoriu, ecosistemul oferã un bun exemplu
pentru ceea ce reprezintã un sistem deschis. Ca orice
sistem, el prezintã o serie de intrãri si iesiri majore, care
“conduc“ practic întreaga sa dinamicã internã. Spre exemplu,
într-un ecosistem forestier, input-urile includ energia solarã,
apa din precipitatii, praful din atmosfera, mineralele din sol
(derivate din alterarea si descompunerea rocilor) si apa din
sol; output-urile includ lemnul care este extras si utilizat,
animalele de pãdure care migreazã în afara limitelor
ecosistemului considerat, pierderile de apã (drenaj în
interiorul solului, evapotranspiratie) si pierderea de caldura,
energie (prin respiratia si miscarea animalelor).
Lanturile trofice în cadrul ecosistemelor

Într-un ecosistem existã specii vegetale care, datoritã
fotosintezei, sunt capabile sã fabrice materie organicã,
plecând de la carbonul atmosferic. Aceste plante reprezintã
producãtorii primari. Organismele animale sunt incluse în
categoria consumatorilor; astfel, animalele ierbivore sunt
consumatori primari; animalele carnivore sunt consumatori
secundari (de ordinul I, cele care se hrãnesc cu ierbivore, de
ordinul II, cele care le consumã pe cele de ordinul I). Aceastã
succesiune: plante, ierbivore, carnivore de ordinul I,
carnivore de ordinul II, constituie un lanț trofic cu patru verigi,
fiecare verigã formând ceea ce numim nivel trofic.
Numeroși oameni de știință considerã ecosistemele ca fiind
unitãți de bazã ale ecologiei, datoritã complexitãții și
interdependenței acestora, înaltei organizãri sistemice

precum și faptului cã ele reprezintã cãrãmizile aflate la baza

constructiei numitã biosferã.
Nivelul superior celui biocenotic este biomul - sistem
ecologic complex, un fel de biocenoză la scară continentală.
El grupează biocenozele similare ca înfăţişare, ce corespund
unor condiţii fizico-geografice asemanatoare, determinate de
zonele latitudinale ale planetei (exemplu: tundra, pădurile
boreale, pădurile temperate cu frunze căzătoare; etc.).
Noțiunea de biom se aplică și pentru mediile de viață
acvatice (biomul oceanic și marin, biomul lotic, al apelor
continentale curgatoare, biomul lacustru, biomul palustru –
totalitatea ecosistemelor de balta de pe suprafata terestră,
biomul mlaștinilor, biomul deltaic).
Biomurile terestre se recunosc mai ales datorită plantelor,
corespunzând zonărilor fito-geografice.
TEME DE VERIFICARE
1. Aranjaţi în ordinea mărimii

taxonomice următorii
taxoni: Fagales, Ouercus
robur, Spermatophyta,
Fagaceae, Quercus,
Dicotyledoneae; Liliaceae, Lilium martagon,
Angiospermae, Liliales, Monocotyledoneae, Lilium
2. Aranjaţi în ordinea complexităţii morfo-fiziologice

a organismelor componente, următoarele
încrengături:
a) Pteridophyta, Bacteriophyta, Bryophyta,

Spermatophyta, Mycophyta, Phycophyta, Cyanophyta
b) Arthropoda, Protozoa, Mollusca, Plathelminthes,
Annelida, Craniata, Acrania
3. Dati exemple de nișe ecologice în ecosistemele

formațiunilor vegetale închise și deschise din
România.
4. Imaginați scenariul unei succesiuni ecologice, pe
un eșantion de pãdure mediteraneeanã afectatã de
incendiu.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3.
Dinamica formelor de viaţã pe parcursul erelor
geologice
OBIECTIVE
1. Explicarea contextului apariției vieții și dinamicii

organismelor vegetale și animale, în timp geologic și în
timp istoric;
2. Prezentarea celor mai importante evenimente care au
caracterizat dinamica organismelor vii, pe parcursul
erelor și perioadelor geologice
3.1. Concepții privind apariţia şi evoluţia vieţii pe Terra
Originea organismelor vii a preocupat lumea oamenilor de

ştiinţã încã din perioada anticã. Soluţiile oferite s-au
diferenţiat de-a lungul timpului, potrivit nivelului dezvoltãrii
cultural-ştiinţifice din fiecare epoca istorica. În jurul acestui
subiect a existat şi continuã sã existe un conflict de opinii
între cele douã tabere filozofice opuse - idealismul şi
materialismul. Acest conflict s-a accentuat la începutul
secolului XX, când ştiinţele naturii, deşi repurtaserã mari
succese în numeroase domenii, nu erau încã în mãsurã sã
rãspundã plauzibil, ştiinţific, la problema originii vieţii, pãrând
a fi intrat într-un impas total în aceastã direcţie. Situaţia
creatã era consecinţa faptului cã , pânã în a doua jumãtate a
secolului al XIX-lea, încercãrile de elucidare a problemei
apariţiei vieţii, se bazau aproape exclusiv pe ideea
autogenezei spontane (a generaţiei spontane). Conform
acesteia, vieţuitoarele se pot naşte din semenii lor, dar şi
spontan, din materia anorganicã, ca forme perfect organizate
(viermii, larvele, unele insecte, etc. pot apãrea spontan din
putrezirea mâlului, a gunoaielor, din lemn uscat, din pãr,

sudoare sau carne). Teoria , acceptatã atât de materialişti

cât şi de idealişti, genera disensiuni în privinţa cauzelor şi
forţelor care dirijeazã acest proces (idealiştii considerã
apariţia de la bun început a fiinţelor vii inclusiv a omului, în
forma actualã, datoritã actului creator al divinitãţii sau
influenţei creatoare a spiritului, a unei forţe vitale, a
entelehiei etc; pentru materialişti viaţa este materialã prin
însãşi natura ei, originea vieţii reclamând observarea în
naturã sau reproducerea în laborator a fenomenului genezei
spontane a unui organism dat, care va fi apoi studiat prin
toate metodele de care dispune ştiinţa). Printre cei care au
emis şi acceptat diferite variante ale autogenezei spontane,
se numără: Aristotel, figurã ilustrã a filozofiei antice; Toma
dAquino (1225 - 1274), reprezentant al scolasticii evului
mediu; W. Harvey (1578 - 1657), descoperitorul circulaţiei
sanguine; Francis Bacon, întemeietorul materialismului
englez, în sec. al XVII-lea; Descartes, mare filozof al
secolului al XVII-lea. Deşi încã din secolul al XVII-lea,
medicul italian Francesco Redi aduce unele
contraargumente acestei teorii, totuşi ea se menţine încã pe
parcursul secolelor XVIII şi XIX, dar cu aplicare la nivelul
microorganismelor (Buffon, Hegel, Scelling, Oken) –
Dorobanțu, 1980.
Cel care dã lovitura de graţie teoriei generaţiei spontane,
demonstrând experimental imposibilitatea apariţiei spontane
a fiinţelor vii din materia nevie este Louis Pasteur (1864),
premiat de Academia de Ştiinţe a Franţei. Prin urmare, în
prezent, teoria generaţiei spontane prezintã numai valoare
istoricã.
Alte teorii asupra vieţii susţin originea extraterestrã a
acesteia: panspermia, conform cãreia germenii vieţii au
ajuns în mod întâmplãtor (panspermia nedirijatã) sau
deliberat, prin intervenţia unor fiinţe cosmice inteligente
(panspermia dirijatã) pe suprafaţa terestrã. Teoria, susţinutã
de unele cercuri şi în prezent, porneşte de la premisa cã,
sistemul nostru solar nefiind unic, nimic nu ne împiedicã sã
presupunem existenţa vieţii şi în alte sisteme solare.
În secolul al XIX-lea, naturalistul Charles Darwin (1809 -
1882) lanseazã teoria potrivit cãreia, fiinţele superioare au
putut sã-şi facã apariţia în mediul terestru, numai în urma
unei dezvoltãri îndelungate, a unei evoluţii de la inferior la
superior. Abia în epoca noastrã, datoritã acumulãrii şi
generalizãrii unui important material faptic în ştiinţele naturii,
s-a putut schiţa tabloul schematic al dezvoltãrii evolutive a
materiei, s-au putut contura etapele probabile ale
desfãşurãrii prograsivea acestei evoluţii. Astfel, savantul rus
Oparin, 1924 arãta cã, problema devine solvabilã ştiinţific în
mãsura în care evidenţiem unele trãsãturi esenţiale şi
elementare ale fenomenului vieţii, care

s-au putut contura în timp, devenind atributele primelor

vieţuitoare. Teoria sa, bazatã pe principiul evoluţionist,
leagã apariţia vieţii de dezvoltarea generalã a materiei,
ajunsã la un anumit stadiu de organizare şi complexitate. În
sprijinul acestei teorii, vin numeroase date din domeniile
biochimiei, geochimiei, astrofizicii, astrochimiei, etc.
Atât cercetãrile asupra evoluţiei carbonului (elementul
principal care intrã în alcãtuirea organismelor vii) şi
compuşilor sãi în cosmos, cât şi reconstituirea acestui
proces pe Pãmânt şi cercetãrile experimentale conduc la
aceeaşi concluzie: principalele grupe de substanţe organice
cu structurã simplã sau mai complicatã, pe care astãzi le
gãsim obligatoriu în structura vieţuitoarelor, au putut apãrea
pe cale abiogenã ca rezultat firesc al evoluţiei materiei în
Univers. Dupã Oparin, apa a fost mediul obligatoriu, de
neânlocuit, unde a avut loc formarea celor mai complicate
combinaţii organice, care au devenit apoi cãrãmizile corpului
organismelor vii.
Argumentele care susţin aceastã ipotezã sunt numeroase.
Dintre acestea putem cita:
 atmosfera primitivã anoxicã, bogatã în compuşi ai azotului,
CH4, H2S, etc.,gaze toxice care nu întreţin viaţa;
 absenţa ecranului protector de ozon împotriva radiaţiilor
ultraviolete, nocive pentru fiinţele vii, la nivelul stratosferei;
 cantitatea mare de diferiţi derivaţi oxigenaţi, azotaţi şi sulfaţi
ai hidrocarburilor, ajunşi aici din litosferã şi mai ales din
atmosferã. Transformarea ulterioarã a acestora s-a produs
parţial sub acţiunea razelor ultraviolete şi, îndeosebi, pe cale
cataliticã. Catalizatorii au putut fi atât diferite sãruri dizolvate,
cât şi unele precipitate, insolubile în apã, pe suprafaţa cãrora
erau absorbite substanţe organice. Compuşii apãruţi astfel
erau din ce în ce mai complicaţi şi interacţionau mai activ.
Pentru a demonstra procesul prin care din combinaţii ale
substanţelor anorganice au putut rezulta unele dintre primele
cãrãmizi ale vieţii, chimistul american Stanley Miller,1953, a
realizat urmãtorul experiment: într-un balon de sticlã de 5 l a
închis un amestec de gaze şi vapori de apã, considerat a
corespunde parametrilor atmosferei secundare (hidrogen -
13%, metan -26%, amoniac -26% şi vapori de apã -35%, la
temperaturi de 60oC). Acest amestec a fost supus timp de o
sãptãmânã descãrcãrilor electrice generatoare de radiaţii
ultraviolete. Analizând lichidul format pe fundul balonului, cât
şi gazele acumulate în interiorul sãu, Miller a identificat, în
afara substanţelor iniţiale, numeroşi compuşi - acidul
cianhidric, acidul formic, aldehida formicã, glucide, grãsimi,
acid acetic, numeroşi aminoacizi (glicocolul, alanina, glicina,
sarcosina, -alanina, -aminobutiric, glutamic, asparagic),
precum şi CO, CO2 şi N2. Acidul cianhidric reprezintã un

produs intermediar, esenţial în sistemele prebiologice de

substanţe organice.
Timpul scurs de la trecerea materiei minerale la starea nouã,
de materie vie, se apeciazã la peste 1,5 miliarde de ani.
ERA PRECAMBRIANÃ
Aceastã erã, cu cele douã perioade ale sale, Arhaic şi
Proterozoic, a durat aprox. 4 miliarde de ani (7/8 din istoria
Pãmântului); poate fi supranumitã era apariţiei vieţii.
 se formeazã scoarţa solidã şi apar primele continente;
 au loc manifestãri vulcanice care degajã în atmosferã CO2,
CH4, H2O, H2S, NH3, elemente chimice care caracterizau
atmosfera iniţialã anoxicã;
 creşterea presiunii atmosferice, datoratã gazelor şi vaporilor
degajaţi în atmosferã, conduce la condensarea vaporilor şi
apariţia hidrosferei;
 reacţiile chimice produse între gazele componente ale
atmosferei, sub influenţa descãrcãrilor electrice şi a radiaţiilor
ultraviolete, conduc la apariţia compuşilor organici ai
carbonului (monomeri, polimeri): aminoacizi, acizi graşi,
proteine şi mai ales acizi nucleici, cu rol important în
biogenezã;
 din combinarea acizilor nucleici cu proteinele rezultã
protobionţii (picãturi coloidale, capabile sã creascã şi sã se
reproducã prin autodiviziune;
 primele microorganisme procariote (fãrã nucleu individualizat
în cadrul celulei), reprezentate prin cianobacterii generatoare
de stromatolite, marcheazã începutul fazei de evoluţie
biologicã propriu-zisã;
 apar organismele eucariote (cu nucleu individualizat, separat
de citoplasmã), care se diferenţiazã în cele douã regnuri:
vegetal (diferite specii de alge) şi animal (protozoare şi
metazoare);
 cu 1,7 - 1,8 miliarde de ani în urmã, atmosfera terestrã,
formatã aproape exclusiv din NH3 şi CO2, începe sã se
îmbibe cu oxigen, ca urmare a activitãţii de fotosintezã
desfãşuratã timp îndelungat de producãtorii primari (plante
autotrofe) din mediul acvatic;
 temperatura suprafeţei terestre scade pânã la 6oC; raza
Pãmântului creşte de la 5000 km, la 6000 km, nucleele
continentale mãrindu-se prin adãugarea de materie adusã de
vulcani;
 pânã la sfârşitul proterozoicului, aşa cum demonstreazã cel
mai mare depozit de fosile precambriene (fauna de
ediacrarieni), descoperit la Ediacra, în Australia, apãruserã
reprezentanţi ai tuturor încrengãturilor de nevertebrate
cunoscute în prezent: spongieri, corali tabulaţi, meduze,
viermi, artropode etc.
 pânã la sfârşitul precambrianului, viaţa se dezvoltã exclusiv
în mediul acvatic
 ERA PALEOZOICÃ
 Dureazã aprox. 325 mil de ani (570 - 245 mil. de ani) şi
poate fi supranumitã era primelor plante şi animale de uscat.
Începutul şi sfârşitul acestei ere, este marcat de apariţia şi
dispariţia trilobiţilor (artropode primitive) în apele oceanice.
 Fig. 2 Trilobiți; viata in marile precambriene (Sursa:

http://www.geonord.org/fossil/sw3.html;http://www.timetoast.com/timeline
s/paleozoic-time-of-new-life, accesat 28.06.2017
Paleozoicul timpuriu (570 - 395 mil. de ani) cuprinde

perioadele: cambrian (Cambria – numele latin al Ţãrii
Galilor); ordovician şi silurian (ordovicii şi silurii – popoare
antice, care populau teritoriile de vârstã ordovicianã şi
silurianã).
Paleozoicul târziu (395 - 245. mil. de ani) include
perioadele devonian (Devon – localitate în SV Angliei),
carbonifer şi permian (Perm – oraş din Munţii Urali).
Fig. 3 Poziția continentelor pe parcursul erei paleozoice, la intervale de

milioane de ani
Sursa: http://palaeos.com/paleozoic/paleozoic.htm, accesat 22.06.2017
Caracteristici ale mediului

 în cambrian, clima se încãlzeşte, devenind apropiatã de cea
de tip subtropical;
 flora este reprezentatã de alge marine;
 fauna era alcãtuitã din nevertebrate marine; începe sã se
dezvolte fauna de trilobiţi (artropode); se dezvoltã
archeocyathidele (metazoare care au generat depozite
calcaroase), brachiopodele inarticulate;
 în ordovician se menţine climatul de tip subtropical;
 începe orogeneza caledonicã;
 viaţa se dezvoltã în continuare în mediul marin
 primele vertebrate, agnathe (lipsite de maxilare cu fãlci) şi
gnathostomate (cu maxilare cu fãlci), peşti placodermi apar
în ordovician;
 în domeniul acvatic, în ordovician şi silurian se dezvoltã
graptoliţii, antozoarele (tetracorali şi corali tabulaţi, care
genereazã calcare recifale), moluştele (monoplacofore,

cefalopode nautiloidee), brachiopodele articulate,

echinodermele fixate de substrat printr-un peduncul calcaros
sau prin plãci bazale;
 în silurian, ca urmare a îmbibãrii atmosferei cu oxigen, se
contureazã ecranul protector de ozon, care creeazã premise
pentru diversificarea domeniilor de viaţã ale Terrei
(extinderea formelor de viaţã din mediul acvatic pe uscat);
 pe uscat, în apropierea ţãrmurilor, pe terenuri mlãştinoase,
apar plante primitive (psilofite), iar dintre animale,
reprezentanţi ai artropodelor (miriapode);
 la sfârşitul silurianului, în biotopurile lagunare, trãiau
gigantostracei (stramosi ai scorpionilor actuali) ;
 în devonian se diferenţiazã trei zone de climã: caldã, aridã
tropicalã în nord şi rece în sud;
 flora terestrã este formatã la începutul devonianului,
exclusiv din reprezentanţi primitivi ai criptogamelor
vasculare, grupaţi în clasa Psilopsida; în decursul acestei
perioade, criptogamele vasculare se diversificã, apãrând
clase noi: Lycopsida, Sphaenopsida, Filicopsida;
 lumea vertebratelor se diversificã; apar peşti ostracodermi,
placodermi, crosopterigieni, dipnoi;
 la sfârşitul devonianului, apar primii reprezentanţi ai
amfibienilor - batracienii stegocefali (genul Ichthyostega) ;
 în carbonifer, în condiţiile unui climat tropical-umed, flora
continentalã cunoaşte o dezvoltare impresionantã, fiind
dominatã de ferigi arborescente uriaşe (30 - 40m înãlţime),
din genurile Calamites, Sigillaria, Lepidodendron; apar
primele gimnosperme;
 în faunã se semnaleazã apariţia insectelor, dezvoltarea
amfibienilor şi apariţia reptilelor;
 sub raport tectonic, începe orogeneza hercinicã;
 prin fosilizarea vegetaţiei, se formeazã cele mai importante
depozite de cãrbuni din istoria pãmântului ;
 în permian, clima se rãceşte şi se aridizeazã;
 ferigile arborescente înregistreazã un declin;
 se dezvoltã gimnospermele;
 atât în devonian, cât şi în carbonifer şi permian, flora
marinã este formatã din alge verzi şi roşii, cu tal calcaros,
care contribuie la formarea calcarelor recifale; dintre
animalele marine care au lãsat fosile caracteristice, pot fi
citate: foraminiferele Fusulinide, cefalopodele ammonoidee,
brachiopodele articulate (Spirifer, Productus), cordatele
primitive (urme).
ERA MEZOZOICÃ
dureazã cca. 150 milioane de ani, fiind încadratã între douã
momente de extincţii majore care au afectat lumea animalã:
la sfârşitul permianului, când au dispãrut principalele grupe
de animale paleozoice (tetracorali, trilobiţi, ordine şi familii

ale brachiopodelor şi briozoarelor, echinoderme primitive, ca

blastoideele şi palechinoideele, graptoliţi etc.; la sfârşitul
cretacicului, când au dispãrut amoniţii, belemniţii, bivalvele
fixate din mediile recifale (rudiştii), reptilele marine de talie
mare (plesiosaurii, ichtyosaurii) şi reptilele uriaşe terestre
(dinosaurienii şi pterosaurienii).
 cu excepţia cretacicului, mezozoicul este o erã de relativa
linişte tectonicã ;
 în triasic se estompeazã zonele climatice de la sfârşitul
paleozoicului; climatul triasicului este relativ uniform,
semideşertic în nord şi mai umed în sud ;
 sub raport tedctonic, perioada triasicã este marcatã de
uşoare mişcãri de cutare, cunoscute sub numele de
orogeneza kimmericã veche şi kimmericã nouã ;
 în mediul marin se dezvoltã algele verzi calcaroase din
familia Dasycladaceelor, care singure sau împreunã cu
hexacoralii conduc la formarea calcarelor recifale ;
 pe uscat, flora este de tip mezofitic, alcãtuitã predominant
din plante gimnosperme, multe cu aspect de palmieri, care
au înlocuit pãdurile de criptogame vasculare caracteristice
florei paleofitice ;
 în domeniul faunei continentale începe dezvoltarea reptilelor;
amfibienii stegocefali se menţin pânã cãtre sfârşitul
perioadei, când îşi fac apariţia şi primii reprezentanţi ai
mamiferelor monotreme, în forme primitive, aplacentare, de
tipul echidnei şi ornitorincului ;
 în jurasic, climatul devine cald şi umed, de tip tropical,
favorizând dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante, în cadrul
cãreia, dominante rãmân gimnospermele: Coniferale,
Bennettitale, Gingkoale, Cycadole, Araucariacee etc. ;
 reptilele, reprezentate prin ţestoase, rhyncocephali (cu
maxilare în formã de cioc), crocodilieni, dinosaurieni şi
pterosaurieni (reptile zburãtoare) ating apogeul dezvoltãrii,
fiind adaptate atât la mediul acvatic, cât şi la cel continental
şi la cel aerian ;
 La sfârşitul jurasicului şi începutul cretacicului apar
primele nuclee ale lanţului alpino-carpato-himalayan, care
adaugã un nou val de uscat în continuarea celui hercinic;
începe deplasarea maselor continentale, individualizându-se
liniile de expansiune în zonele oceanice, ceea ce determinã
ample transformãri ale mediului terestru, cu implicaţii în
dinamica florei şi faunei ;
 în domeniul floristic, gimnospermele intrã în regres, locul
acestora fiind luat treptat de angiosperme, plante cu flori şi
seminţe închise în fruct, care inaugureazã era vegetaţiei
neofitice, ce se continuã şi în prezent ;
 în fauna marinã, animalele nevertebrate care au lãsat fosile
caracteristice au fost: dintre protozoare, ciliatele (cretacic
inferior), foraminiferele planctonice, iar dintre metazoare,

amoniţii şi belemniţii (care intrã în regres spre sfârşitul erei
mezozoice), specii de bivalve, ostracode, echinide exociclice
etc.;
 peştii osoşi se îmbogãţesc cu specii de Anguile şi Cyprinide,
se dezvoltã formele mici de batracieni anuri ;
 mamiferele placentare şi pãsãrile se vor dezvolta începând
din cretacicul superior, în paralel cu declinul reptilelor.
Fig 4. Viața în Jurasic

Sursa: http://news.softpedia.com/news/Mezozoic-Time-of-the-
Reptiles-80843.shtml#sgal_0, accesat 24.06.2017
ERA NEOZOICÃ
Cunoscutã şi sub denumirea de erã cainozoicã, a durat
aprox. 75 mil de ani, începutul sãu fiind marcat de dispariţia
amoniţilor şi a reptilelor uriaşe.

 din punct de vedere tectonic, continuã deriva continentelor;
 la inceputul paleogenului, se mai pãstra legãtura dintre
America de Nord şi Eurasia peste Groenlanda şi
Scandinavia; Oceanul Atlantic nu era schiţat în emisfera
nordicã; persista de asemenea legãtura dintre Asia şi
Alaska, peste strâmtoarea Behring; se tinde la stabilirea unui
istm consolidat între America de Nord şi America de Sud;
continuã orogeneza alpinã;
 climatul este de tip subtropical; din scutul Gondwana, numai
blocul antarctic rãmâne supus climatului rece;
 în flora terestrã dominã angiospermele; în aceastã perioadã,
elementele floristice de climã caldã sunt prezente în toate
continentele; la sfârşitul paleogenului, rãcirea climei
determinã reducerea numãrului de plante de tip tropical;
 asociaţiile vegetale de climã temperatã sunt edificate de
esenţe ca: salcie, plop, ulm, alun, fag, mesteacãn, stejar,
magnolie, în nordul Eurasiai şi în America de Nord; asociaţia
vegetalã subtropicalã din Europa Centralã şi coastele

nordice ale Mãrii Tethys, cuprindea specii de laur, smochin,

viţã, chiparos de baltã şi arbore mamut;
 fauna terestrã este dominatã de pãsãri şi mamifere; dintre
pãsãri, reţin atenţia tipurile de alergãtoare asemãnãtoare
struţilor (aprox. 2 m sau chiar 3m înãlţime); mamiferele sunt
reprezentate aproape exclusiv prin marsupiale şi placentare,
în paleogen apãrând reprezentanţi primitivi ai tuturor
ordinelor actuale: Insectivore, Rozãtoare, Carnivore,
Paricopitate (girafe, cãmile, bizoni, capre, antilope),
Imparicopitate (cai, tapiri, rinoceri), Proboscidieni (elefanţi),
Primate (maimuţe, hominide);
 în neogen se dezvoltã asociaţii vegetale de climã temperatã
şi rece, care vor avea largã rãspândire în decursul epocilor
glaciare din Cuaternar;
 fauna de mamifere era deja asemãnãtoare celei actuale; în
cadrul ordinului Primate, în miocen apar dryopitecii, din care,
la începutul pliocenului, se vor desprinde australopitecii aflaţi
la originea oamenilor fosili;
 continentele ajung în linii mari la configuraţia actualã; între
Asia şi America de Nord, legãtura peste strâmtoarea Behring
se menţine pânã la sfârşitul perioadei, ceea ce a permis
faunei din Asia sã migreze spre America de Nord; la
sfârşitul neogenului, cele douã Americi se vor uni definitiv
prin intermediul istmului Tehuantepec, iar legãtura dintre
Asia şi Alaska se va întrerupe;
 clima începe sã se aridizeze, iar cãtre sfârşitul perioadei
neogene devine din ce în ce mai rece.
CUATERNARUL
Dureazã aprox. 1.5 mil. de ani şi se remarcã prin instalarea
celei mai importante glaciaţiuni din istoria pãmântului şi prin
apariţia omului.

 se încheie ultimele ecouri ale orogenezei alpine ;
 pentru menţinerea echilibrului izostatic, se produc ridicãri ale
catenelor muntoase (cu peste 1000 m în Carpaţii
Meridionali) ;
 alternanţa epocilor reci (glaciare) cu cele relativ calde
(interglaciare)este bine reflectatã în rãspândirea mamiferelor:
în timpul epocilor interglaciare, elementele faunistice de
climă caldă înaintau spre nordul continentelor, iar în timpul
perioadelor glaciare, elementele faunistice boreale coborau
la latitudini sudice;
 asociaţia faunisticã de climã caldã a cuaternarului cuprindea
specii de: elefantide, rinocerotide, hopopotami, gazele, feline
(tigrii cu “dinţi-pumnal“) ;

 asociaţia faunisticã de climã rece era reprezentatã prin specii

ca: mamuţi, rinoceri lânoşi, reni, marmote, iepuri şi vulpi
polare ;
 bovidele, apãrute în Asia şi India, au migrat pânã în Europa;
unele, precum bizonul (Bos priscus) sau zimbrul (Bos
primigenius) au dispãrut din ecosistemele naturale în timpuri
istorice, în prezent, câteva familii fiind conservate în
rezervaţii ;
 carnivorele neogene s-au menţinut şi în cuaternar,
îmbogãţindu-se cu specii de climã rece ca: ursul de peşterã
(Ursus spelaeus) şi hiena de peşterã (Crocuta spelaea),
dispãrute la sfârşitul pleistocenului ;
 deoarece în depozitele cuaternare se aflã numeroase resturi
ale corpului omenesc şi urme ale activitãţii lui, aceastã era
mai poartã denumirea de antropogen ;
Fig. 5 Dinamca vieții în timp geologic

Sursa :
http://www.jeron.je/anglia/learn/sec/science/prehist/sml_timeline.jpg,
accesat 27.06.2017

TEME DE AUTOEVALUARE ȘI VERIFICARE
1. Explicaţi de ce primele forme de viaţă au populat

exclusiv mediul acvatic ?
2. În ce constă importanţa practică a fosilelor şi care
sunt condiţiile favorizante ale procesului de
fosilizare ?
3. În ce constă importanța ecologică a calcarelor recifale
construite de corali şi alge fosile ?
4. Explicaţi şi exemplificaţi, în ce măsură omul şi
activităţile sale au influenţat dinamica lumii vii, în timp
istoric.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4. Factorii de mediu

și raporturile lor
cu organismele vii
OBIECTIVE
1. Clasificarea categoriilor de factori care influențează
dinamica spațială și diversitatea lumii vii;
2. Analiza relației abiotic – biotic, biotic - biotic și biotic -
antropic, pe baza unor exemple din natură, accesibile
studenților în plan mental
3. Conștientizarea importanței și vulnerabilitații relațiilor
abiotic-biotic- antropic, fundamentale pentru menținerea
echilibrului ecologic al Terrei
Factorii de mediu care influențează comportamentul și

reacțiile organismelor vegetale și animale pot fi grupați în trei
categorii:
1. Factori abiotici (fizici, anorganici) – factorii energetici
(lumina, temperatura) , factorii hidrici (umiditatea aerului
si umiditatea solului), factorii edafici (conținutul în
substanțe minerale al solului, reacția ionică sau pH-ul,
structura si textura solului), factorii geomorfologici
(altitudinea reliefului, expunerea versantilor, declivitatea,
gradul de adapost etc.); factorii cu actiune mecanica
asupra organismelor vii (vântul, zăpada, focul)
2. Factori biotici – relatiile intraspecifice și interspecifice care
se stabilesc între organisme în procesele de reproducere,
răspândire, protecție și nutriție;
3. Factorul antropic - (acțiunile) voluntare și involuntare ale
societații omenești cu impact asupra învelișului biotic al
Terrei

4.1. Factorii abiotici cu rol determinant în

răspândirea geografică a organismelor vii;
4.1.1. Lumina și influența sa asupra organismelor vii
Intensitatea luminii variaza in funcție de mai mulți factori, cei

mai importanți fiind: latitudinea, altitudinea, momentul zilei și
expunerea versanților. Cantitatea de lumină care ajunge la
suprafața terestră este influențată în mare măsură de
nebulozitate, umiditatea si poluarea atmosferică.
Pentru marea majoritate a speciilor vegetale si animale,
lumina reprezintă un factor ecologic fundamental, cu impact
direct asupra morfologiei, fiziologiei și comportamentului
acestora.
Procese fiziologice influențate de lumină
a) Asimilația clorofiliană - toate speciile vegetale, cu mici

excepții (bacterii, ciuperci sau plante cormofite parazite,
fără clorofilă) au nevoie de lumină pentru realizarea
procesului de fotosinteză;
b) Evapotranspirația – asigură circulația substanțelor
minerale de la radacină catre frunze, unde are loc
elaborarea hranei. Evapotranspirația crește direct
proporțional cu intensitatea luminii.
Caracteristici morfologice influențate de lumină
a) Creșterea și forma plantelor: plantele crescute în

semiîntuneric sau umbrire intensa au tulpini lungi, subțiri,
frunze slab dezvoltate, de culoare alb-galbuie; forma
coronamentului este dictată de nevoia de lumină a
plantelor; astfel, speciile care preferă biotopurile intens
luminate vor avea coronamentul dezvoltat pe orizontală,
in timp ce speciile care preferă lumina difuză îsi vor
dezvolta coronamentul pe verticală;
b) Modelul arhitectural al formațiilor vegetale (stratificarea
pe verticală a vegetației) reprezintă rezultatul adaptarii
diferențiate la lumină a speciilor; în formațiile vegetale
închise (păduri), straturile inferioare ( arbustiv,
subarbustiv, ierbaceu și muscinal) cuprind specii cu
exigențe din ce în ce mai reduse față de lumină; în
pădurile umbroase de conifere, straturile inferioare sunt
cvasiinexistente, ca și în pădurile tropicale umede virgine,
în care straturile ierbaceu și subarbustiv sunt practic
inexistente.
Stratificarea vegetației, datorată intensității din ce în ce
mai reduse a luminii odata cu creșterea adâncimii apei,
este întâlnită și în cazul vegetației acvatice.

Categorii de plante diferențiate după durata iluminării
a) De zi lungă (hemeroperiodice) – carcateristice

mediilor temperate, subpolare și arctice (Ex.: secara,
ovazul, orzul, grâul de primăvară);
b) De zi scurtă (nictiperiodice) – specifice mediilor
subtropicale și tropicale (Ex.: tutunul, trestia de zahăr,
soia, bumbacul, orezul);
c) Plante indiferente față de lumină (liliacul, cireșul)
Influența luminii asupra lumii animale
La nivelul regnului animal, lumina influențează: coloritul,

ritmul activității, bioritmurile zilnice (circadiene) și sezoniere
care duc la diapauza insectelor, reproducerea pasarilor și
mamiferelor, napârlirea și acumularea grăsimilor, migrațiile
unor păsări și mamifere, hibernarea unor mamifere.
Existența speciilor animale în condiții foarte diferite de
iluminare este posibilă datorită adaptărilor particulare ale
acestora, respectiv:
1. Colorația de dezagregare – în desenele și tonurile
penajului și ouălor la multe păsări (lișițe, prepelițe, dropie,
pupăză), la reptile (în special la șerpii din mediile
tropicale – vipera de Gabon, Bitis gabonica), la unele
mamifere (puii de lup, râs, cerb, mistreț);
2. Homocromia permanentă (capacitatea organismelor de
a prelua culoarea mediului de viață) – apare în mediile
bine definite cromatic (polare, deșertice, coronamentul
pădurilor semperviriscente, mediile acvatice cu
transparență ridicată a apei); în zona temperată, poate
apărea homocromia sezonieră, legată de succesiunea
anotimpurilor;
3. Fitomimarea (capacitatea organismelor animale de a
imita aspectul unor elemente ale speciilor vegetale) – de
exmplu, fluturele Kallima din Regiunea indo-malayeză
imită aspectul unei frunze uscate; lacusta migratoare are
de asemenea aspect de frunză. Acestă caracteristică
influențată de lumină este foarte importantă pentru
organismele respective, în contextul relațiilor bilaterale
(victimă-dușman) de protecție a speciilor;
4. Culoarea de avertizare – sfidează dușmanul printr-un
colorit vizibil, strident, scopul fiind de asemenea, cel de
apărare; este întâlnită la specii de reptile - Salamandra
maculosa, la specii de feline etc. (Manea, 2011)

Temperatura și influența sa asupra organismelor vii
Limite de toleranță ale organismelor față de factorul termic
Majoritatea organismelor suportă temperaturi ce variază între

0 – 500C, însă optimul din punct de vedere termic se
situează între 16 – 28 0C. Foarte puține specii suportă
temperaturi mult mai coborâte sau mult mai ridicate decât
valorile menționate anterior (unele bacterii, alge si puține
specii cu organizare superioară)
Exemple de recorduri de adaptare la temperaturi extreme:
- unele specii de alge roșii (rhodoficee) suportă temperaturi
de -300C, dar mor la peste +40C;
- unii acarieni suportă oscilații termice între -6 și -650C;
- specii de pești și amfibieni care rezistă la temperaturi sub
00C;
- dintre vertebrate, pinguinul imperial (Aptenodites forsteri)
și renii (Rangifer tarandus, R. carribou) sunt adaptați la
temperaturi ce coboară sub -600C;
- în Oceanul Pacific, în preajma unor izvoare termale
submarine din largul costelor Mexicului, au fost
identificate organisme inferioare care suportă temperaturi
de + 400 - +5000C;
- în deșertul american Death Valley (Valea Morții, care
aparține deșertului Mojave), plantele și animalele suportă
temperaturi de +560C la umbră;
- pe nisipurile Saharei, insectele suportă temperaturi de
+500C
În realitate, fiecare specie are propriile limite de toleranță față
de factorul termic.
În funcție de toleranța față de variațiile de temperatură,
organismele vii se împart în două categorii:
a) euriterme, care suportă variații de temperatură; prin
urmare, acestea ocupă îndeosebi mediile caracterizate
prin succesiunea anotimpurilor (temperate,
mediteraneene) sau au areale cosmopolite, de
dimensiuni mari, fiind întâlnite la latitudini și altitudini
diferite. De exemplu, șoarecele comun (Mus musculus) și
broasca râioasă (Bufo bufo) au areale de răspândire care
se extind de la 650 latitudine nordică și până în nordul
Africii.
b) Stenoterme, adaptate la temperaturi constante ale
mediului de viață. În acest caz, temperatura intervine ca
un factor restrictiv în extinderea arealului de răspândire al
speciilor respective. În această categorie se încadrează
speciile din mediile tropicale umede și tropicale cu ritm

sezonier (6 luni cu precipitații și 6 luni secetoase).

Manea, 2011
Adaptări la temperatură ale plantelor
a) adaptari morfologice la temperaturi scăzute:

- dispunerea ramurilor la suprafața solului, rezultând forme
pitice (Betula nana, Salix repens, Salix retusa);
- creșterea sub formă de perniță semisferică sau covor, cu
scopul menținerii unui microclimat mai cald (Dianthus
gelidus, Silene acaulis, specii de mușchi);
- formarea tulpinilor și a ramurilor în sol, la suprafață apărând
numai frunzele și florile (Salix polaris);
- trecerea anotimpului nefavorabil din punct de vedere
termic, sub diferite forme de rezistență: semințe, bulbi,
rizomi, etc.
b) adaptări morfologice la temperaturi ridicate:
- formarea unei pături de perișori la baza tulpinii, pentru
protejarea plantei de razele calorice reflectate de sol;
- dispunerea verticală a frunzelor, paralel cu razele soarelui;
- dezvoltarea la nivelul epidermei frunzelor a unei cuticule
lucioase de ceară (frunze coriacee), menită să reflecte razele
solare;
c) adaptări fiziologice la temperaturi scăzute:
- acumularea în celule a zaharurilor și sărurilor;
- transformarea în timpul iernii a amidonului în glucide
simple;
- secretarea unor pigmenți diferiți în funcție de anotimp,
astfel încât iarna, culorile mai inchise sa absoarbă mai bine
căldura;
- pierderea aparatului foliar în sezonul rece
d) adaptări fiziologice la temperaturi ridicate
- dezvoltarea suberului, ca țesut izolator de protecție
Adaptări la temperatură ale animalelor
În funcție de toleranța față de variațiile de temperatură, ca și

plantele, organismele animale se împart în două categorii:
euriterme (suportă oscilațiile termice) și stenoterme,
adaptate la temperaturi constante. Cele din a doua categorie
se subîmpart în: megaterme – adaptate la temperaturi
constant ridicate (maimuțe, corali, termite etc.) și psichrofile
(urs polar, focă, morsă etc).

Din punct de vedere al mecanismelor de reglare termică,

organismele animale se împart în două categorii:
poikiloterme (cu sânge rece) și homeoterme (cu sânge cald).
a) Reglarea temperaturii la poikiloterme
- Animalele poikiloterme nu posedă mecanisme de
autoreglare termică, temperatura lor variind odată cu
temperatura mediului ambiant; în condiții extreme,
poikilotermele întră intr-o stare de anabioză (amorțire)
care, in funcție de anotimp, poartă numele de estivație
sau hibernare.
b) Reglarea temperaturii la homeoterme
- Homeotermele, animale superioare ca organizare,
cuprind specii din clasele Aves și Mammalia;
- posedă mecanisme de termoreglare care produc fie
supraîncălzirea, fie suprarăcirea: la frig, la nivelul ficatului
și musculaturii au loc reacții metabolice cu eliberare de
căldură; la temperaturi ridicate, au loc pierderi de căldură
la nivelul pielii și plămânilor, prin transpirație termică.
c) Adaptări comportamentale
- Căutarea microhabitatelor cu temperaturi mai favorabile,
materializate prin: migrații de pe versanții nordici pe cei
sudici, migrații pe verticală (spre exemplu, în timpul iernii,
capra neagră coboară din etajul alpin în pădurile de
conifere), construirea de galerii, tuneluri, vizuini în zăpadă
sau gheață (ierunca,nevăstuica, rozătoarele) sau în nisip
(animalele din deșerturi);
- Existența în colonii aglomerate (pinguini, ciori, vrăbii etc.),
pe timpul nopții;
Fig. 6 Aglomerarea pinguinilor cu scopul conservarii caldurii si protejarii

puilor in mijloc
(Sursa : Encyclopedie « Larousse de la Nature », 1993)
- Hipotermia adaptativă, respectiv starea de latență

cauzată de frig (hibernare) sau de căldură (estivare); rolul
acesteia constă în conservarea energiei existente, pentru
o periodă de timp (iarna sau vara), în condițiile reducerii

consumului de oxigen la valori de până la 5% din normal,

scăderii frecvenței respiratorii și a ritmului cardiac.
Hibernarea este întâlnită la specii de monotreme,
marsupiale, unele rozătoare și insectivore, urs, bursuc,
raton; estivarea apare la specii de rozătoare, în verile
toride (de ex., la popândăul Citellus undulatus).
EURITERME ( fr. eurythérme)=

organisme care suportă variații
mari de temperatură ale mediului
de viață
STENOTERME (fr.
stenothérme)= organisme
adaptate mediilor cu temperatură
relativ constantă
HIPOTERMIE (fr. hypothermie)

= Scădere sub limita normală a
temperaturii corpului
HIBERNARE = stare de
amorțeală, de viață latentă
(asemănătoare cu somnul), în
care petrec unele animale iarna,
când metabolismul este încetinit și
temperatura corpului scăzută;
hibernație. Hibernare artificială =
hibernoterapie
ESTIVARE = stare de amorțeală

(somnolență) a unor specii de
faună, indusă de temperaturile
deosebit de ridicate din timpul
verii.

Rolul temperaturii ca factor limitativ în răspândirea

organismelor
- Dinamica spațială a temperaturilor medii anuale în raport cu

latitudinea și altitudinea influențează în mod direct repartiția
teritorială a zonelor și etajelor de vegetație;
- Există specii pentru care limitele extreme de temperatură
sunt mult mai importante decât valorile medii (de exemplu,
temperatura de 100C este mortală pentru larvele și adulții
speciei de țânțar Aedes aegypti, faza de ou fiind rezistentă.
Izoterma de 100C se constituie într-o barieră climatică pentru
arealul de răspândire al acestei specii.)
4.1.2.Factorii hidrici și influența lor asupra organismelor

vii
Apa este o resursă minerală indispensabilă vieții, fiind

prezentă în toate funcțiile și procesele biologice; ea deține o
pondere considerabilă în structura organismelor vegetale si
animale (tomatele, castraveții, pepenii etc. conțin cca. 90%
apa), reprezintă sursă de hrană și constituie un excelent
mediu de viață pentru un mare număr de specii animale și
vegetale. Prin organele cu care sunt dotate, organismele au
posibilitatea să obțină apa din sol sau direct din atmosferă.
Apa are un rol deosebit de important în procesul de
asimilație clorofiliană, asigurând circulația substanțelor
nutritive de la rădăcină către frunze.
Rolul apei pentru organismele vegetale. Adaptări

morfologice și fiziologice
Pentru a-și îndeplini funcțiile vitale, cea mai mare parte a

plantelor terestre își obține umiditatea din sol, fie din
franjurile capilare sau porii capilari, fie din structurile freatice.
Dupa Duchaufour, 1970 citat de Lupascu, 2001, in functie de
origine si localizare in cadrul profilului de sol, apa existenta in
invelisul edafic imbraca mai multe forme:
- apa higroscopica, absorbita din umiditatea atmosferica,
inaccesibila plantelor;
- apa capilara neabsorbita, care umple capilarele cele
mai fine;
- apa capilara absorbita, retinuta in solul zvantat, care
umple porii mijlocii si se deplaseaza prin difuzie capilara;
reprezinta sursa principala de aprovizionare pentru
plante;
- apa gravitationala, care umple dupa ploaie toti porii si se
scurge gravitational, cu atat mai repede, cu cat porii sunt
mai mari.

Nivelul piezometric, situat la adâncimi diferite pe Glob,

influențează morfologia sistemului radicular al plantelor, în
scopul accesibilizării resurselor de apă necesare proceselor
fiziologice.
Weaver și Clements, 1938 și Walter, 1964, 1968, au grupat

sistemele radiculare ale plantelor în patru mari categorii:
sistemul pivotant, sistemul ramificat, sistemul cu extensiune
laterală și sistemul radiar intensiv sau fasciculat.
a) Sistemul pivotant (cu extensiune verticală) este specific
mediilor cu deficit de umiditate, unde nivelul piezometric
se află la mari adâncimi. În acste condiții, rădăcina are
aspect de țăruș , putând ajunge la câțiva metri adâncime.
Recorduri din acest punct de vedere înregistrează: spinul
cămilei din deșertul Sahara (Alhagi pseudoalhagi), a cărui
rădăcină poate atinge 20 m adâncime; saxaulul
(Haloxylon sp.)din deșerturile Asiei Centrale și Andira
humilis din formațiunile de savană braziliene; salcâmul
(Robinia pseudoaccacia), larg răspândit în Câmpia
Română, care ajunge până la 5 – 7 m adâncime; lucerna
Medicago falcata, întâlnită în regiuni semiaride.
b) Sistemul ramificat, specific plantelor care ocupă areale
suprapuse regiunilor cu umiditate variabilă; este întâlnit la
specii precum: frasinul Fraxinus excelsior, ale cărui
rădăcini ajung la adâncimi moderate; pirul Agropyron
cristatum, din stepele temperate, a cărui rădăcină ajunge
la peste 1 m adâncime; Kuhnia glutinosa, specie de
prerie, a cărei rădăcină poate atinge 5 m adâncime.
c) Sistemul cu extensiune laterală, întâlnit la numeroase
specii din climatul arid. În acest caz, rădăcinile se
dezvoltă pe orizontală, în imediata apropiere a suprafeței
solului. Prin acest tip de rădăcini, pe parcursul ploii,
plantele absorb o mare cantitate de apă din zona de
aerare, creându-și rezerve pentru perioadele de secetă.
Este întâlnit frecvent la speciile de cactacee.
d) Sistemul fasciculat (rădăcină firoasă) este specific
diferitelor specii de rogozuri; rădăcina acestor plante
poate să ajungă până la adâncimea de 1m sau 1,5 m .
Înafara speciilor care-și obțin apa din sol, există plante care
dispun de sisteme prin care absorb apa direct din atmosferă
(spre exemplu, hidatofitele, plante de deșert; prin intermediul
hidatodelor, în timpul zilei acestea exudează mici cantitați de
sare, care, datorita higroscopicitații, absorb in timpul nopții
apă din vaporii atmosferici. Din această categorie, pot fi
menționate speciile Reaumuria hirtella și Frankenia
pulverulenta din Sahara egipteană).

Fig.7 Principalele tipuri de sisteme radiculare

Weaver, J. E., "Investigations on The Root Habits of Plants" (1925).
Agronomy & Horticulture -- Faculty Publications. Paper 436.
http://digitalcommons.unl.edu/agronomyfacpub/436, accesat 27.06.2017
Evapotranspirația -proces fiziologic dependent de umiditate
Prin procesul de evapotranspirație se creează un circuit

permanent al apei între sol și plantă: prin intermediul
sistemului radicular, plantele absorb apa din sol, iar prin
intermediul aparatului foliar, sub influența directă a luminii și
temperaturii, aceasta este eliminată în atmosferă.
Cantitatea de apă eliminată zilnic de o plantă prin
evapotranspirație poate fi impresionantă: un mesteacăn
(Betula verrucosa) pierde la începutul verii 70-80 l de apă/zi;
un tei (Tilia platyphylos) elimină 200 l apă/zi, iar un stejar,
cca. 500 l apă/zi (Pișota, 1987).
Bilanțul hidric al plantelor (dat de diferenta intre cantitatea de
apă absorbită din sol și cea pierdută prin evapotranspirație)
variază de la o regiune la alta, în funcție de cantitatea de
precipitații atmosferice. Astfel, în regiunile cu pluviozitate
ridicată (pădurile tropicale umede), plantele absorb cantități
ridicate de apă, motiv pentru care, stomatele frunzelor sunt
numeroase și larg deschise, pentru a elimina o cantitate cât
mai mare de apă. La polul opus se situează regiunile cu
deficit de precipitații – deșerturile – unde rezervele de apă
din sol fiind limitate, plantele sunt nevoite sa o absoarbă în
cantități infime și să reducă la maximum evapotranspirația; în
aceste condiții, apar adaptări morfologice ale frunzelor,
precum: stomate puține, frunze ericoidale (răsucite) – colilia
Stipa capillata, Festuca sulcata etc. sau coriacee (acoperite
cu un strat fin de ceară) – citrice, laur, maslin, ficus, iar în
cazul aridității excesive, transformate în țepi.

Rolul apei pentru organismele animale
Ca și plantele, animalele au nevoie de apă pentru

îndeplinirea funcțiilor vitale. Acestea își procură apa
necesară atât din sursele prezente în mediul lor de viață
(izvoare, râuri, lacuri, bălți, mlaștini, mări, oceane etc.) cât și
din plantele cu care se hrănesc.
După cum se cunoaște, resursele de apă au o distribuție
neuniformă pe suprafața terestră, motiv pentru care speciile
faunistice trebuie să-și dezvolte mecanisme mai mult sau
mai puțin sofisticate de procurare și stocare a acesteia
pentru o anumită perioadă de timp.
Cele mai inedite forme de adaptare la mediile caracterizate
prin deficit de umiditate se întâlnesc la speciile de animale
din deșerturile aride și hiperaride (animale xerobionte):
antilopa mendas (Addax nasomaculatus) din nordul Saharei
consumă cantități infime de apă, preluată în special din
plante; broaștele balon Cheiroleptes platycephalus din
regiunile semideșertice ale Australiei se umplu cu apă în
timpul ploilor care cad rar, transformându-se în adevărate
rezervoare, pe care băștinașii le înțeapă pentru a bea
apă(!!); cămila cu două cocoașe din deșertul Gobi și
dromaderul din Sahara au capacitatea de a stoca apa în
cocoașe pentru mai multe zile; numeroase specii de reptile
din regiunile aride au pielea foarte groasă (Varanus
deserticolus, Eryx jaculatus) sau acoperită cu spini, pentru a
evita pierderea apei prin transpirație; șopârla endemică din
Australia Moloch horridus, are corpul acoperit cu spini pentru
reducerea cantității de apă pierdută prin transpirație și
posedă capacitatea de a absorbi umezeala direct prin piele;
unele animale xerobionte s-au adaptat condițiilor de secetă
prin desfășurarea activităților în timpul nopții (broasca
râioasă cenușie Bufo cineraea, popândăii etc.); în situații
extreme, când lipsa apei se menține timp foarte îndelungat,
există specii faunistice care intră în stare de anabioză
(reducerea funcțiilor vitale până la limita supraviețuirii). Acest
fenomen se întâlnește în cazul unor specii de melci din
Sahara algeriană (Helix lactea, H. desertorum), precum și în
cazul mai multor specii de animale nevertebrate
(tardigradele, de ex.).
Tardigradele sunt animale

nevertebrate de dimensiuni foarte mici
(1,5-0,1 mm lungime). Larvele
proaspăt eclozate au dimensiuni de
până la 0,05 mm.

O categorie de animale legate nemijlocit de mediul acvatic

este reprezentată de fauna acvatică; aceasta include
numeroase specii de animale nevertebrate, dar și specii de
vertebrate din clasele Pisces, Amphibia, Reptilia și
Mammalia. Fauna acvatică include specii adaptate exclusiv
mediului acvatic și, în consecință, orice modificări de
anvergură aduse caracteristicilor fizico-chimice ale apei ar
putea fi fatale acestora.
Animalele higrobionte includ specii ale căror habitate sunt
localizate în vecinătatea surselor de apă: râuri, fluvii, lacuri,
mlaștini, bălți etc. Acestea își desfășoară activitatea atât în
mediul acvatic (mai ales în scopul procurării resurselor de
hrană), cât și pe malul apelor curgătoare, în lunci, pe malul
lacurilor, pe grinduri sau plaje (spre exemplu: crocodilii,
nutria, bizamul, castorul, hipopotamul, salamandra, tritonii,
cormoranii, pelicanii, egretele etc.). Animalele care preferă
mediul umed al peșterilor poartă numele de troglobionte
(diferite specii de gasteropode, insecte, viermi etc.).
Factorii edafici și influența lor asupra organismelor vii
Factorii edafici care influențează existența și dezvoltarea

organismelor vii sunt reprezentați de totalitatea
caracteristicilor fizico-chimice ale solurilor.
Solul alcătuiește stratul superficial al scoarței terestre,
rezultat în timp din interacțiunea complexă între: rocă, relief,
clima, resturi vegetale și animale. Principalele procese care
contribuie la formarea solurilor sunt: dezagregarea, alterarea
rocilor și procesele de descompunere a resturilor vegetale și
animale. Pe suprafața terestră, solurile se diferențiază în
funcție de compoziția minerală și organică, ph, structură și
textură; proprietățile fizico-chimice ale solurilor influențează
distribuția organismelor vegetale și animale.
Influența solurilor asupra organismelor vegetale și

animale
Majoritatea plantelor, cu mici excepții, folosește solul ca

suport și sursă de substanțe nutritive. Relația plantă – sol se
realizează prin intermediul sistemelor radiculare ale
plantelor, diferențiate în funcție de adâncimea pânzei freatice
și de proprietățile fizice ale învelișului edafic (grosimea
profilului de sol, permeabilitate, compactitate, grad de
evoluție etc.). Dintre orizonturile profilului de sol, cel mai
important pentru organismele vii este orizontul biologic activ
(o.b.a), respectiv stratul superficial al solului în care se
dezvoltă sistemul radicular al plantelor. Prin compoziția
mineralogică, pH, textura și structura diferențiate, tipurile

genetice de soluri influențează considerabil structura și

distribuția spațială a fitocenozelor și zoocenozelor.
Pentru animale, solul îndeplinește rol de suport, adesea
adăpost și depozit de hrană (o multitudine de specii de
nevertebrate (viermi, larve, insecte etc.) și vertebrate (în
special rozătoare, dar și unele păsări și insectivore) își
găsește în sol hrană și adăpost.
Categorii de plante independente de sol
Există situații în care, anumite specii de plante nu sunt fixate

de sol, obținându-și prin alte mijloace apa și sărurile minerale
de care au nevoie pentru dezvoltare. În funcție de modul în
care își procură hrana, aceste plante se împart în trei
categorii: parazite, saprofite și epifite.
a) Plantele parazite nu realizează asimilație clorofiliană, ele
extrăgând substanțele nutritive din corpul speciilor
vegetale sau animale pe care le parazitează (Ex: torțelul
care parazitează lucerna; mana viței de vie; vâscul –
plantă semiparazită, cu clorofilă, care obține o parte din
resursele de hrană prin fotosinteză, iar cealaltă parte din
speciile de arbori pe care crește; specii de ciuperci
microscopice, parazite pe diferite animale cărora le
provoacă boli de piele numite micoze etc.);
b) Plantele saprofite se hrănesc pe seama resturilor
organice aflate în descompunere (putregaiuri, frunze
aflate în descompunere, resturi animale etc.). Numeroase
specii de saprofite aparțin încrengăturilor Bacteriophyta și
Mycophyta.
c) Plantele epifite folosesc drept suport corpul altor specii
vegetale, fără a le prejudicia; astfel, în pădurile tropicale
umede, orhideele își fixează rădăcinile în materia
organică rezultată din amestecul resturilor vegetale cu
praful din atmosferă, acumulată la furcitura ramurilor.
Factorii geomorfologici și influența lor asupra

organismelor vii
Caracteristicile morfologice și morfometrice ale reliefului își

pun amprenta asupra dinamicii și diversității grupărilor
vegetale, densității și chiar vigurozității indivizilor în cadrul
grupărilor vegetale. Astfel:
- etajarea altitudinală a reliefului, prin modificarea valorilor
parametrilor climatici și a tipurilor genetice de soluri,
determină prezența unor formații vegetale diferențiate pe
trepte altitudinale diferite;
- declivitatea accentuată a versanților (peste 500) împiedică
dezvoltarea in situ a orizonturilor de sol (produsele de

dezagregare și alterare alunecă spre baza pantei) și prin

urmare, vegetația nu se poate instala; în acelasi timp,
materialele care se rostogolesc pe pante sub forma
trenelor de grohotiș sau a râurilor de pietre afectează
limita superioară a pădurilor, în sensul retragerii acesteia
la altitudini mai coborâte decât cele impuse de condițiile
climatice (limită geomorfologică – Geanana, 2004. Limita
superioara a padurii in Muntii Retezat. Bucharest,
Romania: Editura Universitatii din Bucuresti. );
- limita superioară a etajelor de vegetație este influențată la
rândul său de expunerea versanților, fiind situată la
altitudine mai ridicată pe cei cu expunere sudică și la
altitudine mai coborâtă pe cei expuși spre nord;
- depresiunile bine închise favorizează indirect inversiunile
de vegetație, prin generarea fenomenului de inversiune
termică;
- prin amploare și intensitate, procesele geomorfologice
actuale pot genera discontinuități în cadrul învelișului
vegetal și pot afecta integritatea și vigurozitatea indivizilor
vegetali (de exemplu, alunecările de teren afectează
procesul de creștere al arborilor, producând contorsionări
de proporții ale trunchiurilor);
Ca și vegetația, lumea animală prezintă o etajare pe trepte
altitudinale; speciile faunistice dispun de adaptări care să le
permită existența pe diferite forme de relief (spre exemplu,
capra neagră are o alură zveltă și copite mici, pentru a se
putea deplasa cu ușurință pe brânele înguste ale masivelor
montane înalte și prăpăstioase). Pentru foarte multe specii
de nevertebrate și vertebrate, formele de relief pot
reprezenta loc de refugiu și adăpost. În acest sens, amintim
rolul peșterilor, avenelor, diaclazelor, marmitelor de eroziune,
luncilor râurilor și al culoarelor de vale, depresiunilor
protejate împotriva vânturilor puternice etc.
Factorii abiotici cu acțiune mecanică asupra

organismelor vii
Vântul
Prin viteză și frecvență, vântul poate exercita o acțiune
mecanică însemnată asupra învelișului vegetal. Astfel,
extinderea în altitudine a formațiilor forestiere este limitată
adesea de vânturile puternice, al căror impact asupra
straturilor arboricol și arborescent este materializat prin
desfolieri, ruperea ramurilor de pe partea expusă către vânt
(arbori steag) și dezrădăcinări. Formele extreme de
manifestare a vânturilor, de tipul vârtejurilor, tornadelor,
uraganelor au efecte dezastruoase asupra pădurilor, care
pot fi distruse pe zeci, sute sau chiar mii de kilometri pătrați
și, implicit, asupra speciilor faunistice care le populează.

Zăpada
În funcție de conjunctură, zăpada poate avea un impact
pozitiv sau negativ asupra vegetației. În ținuturile polare și
subpolare, stratul de zăpadă contribuie la menținerea unui
microclimat mai cald la suprafața solului, oferind condiții
termice optime pentru conservarea organelor germinative ale
plantelor și pentru reducerea riscului de îngheț al acestora.
Pentru animalele polare, zăpada constituie loc de adăpost,
numeroase specii săpându-și vizuini sau galerii în interiorul
acesteia. Pe de altă parte, avalanșele de zăpadă pot exercita
o acțiune mecanică devastatoare asupra învelișului biotic,
inclusiv asupra comunităților umane aflate în aria de
manifestare a acestora.
Focul
Sursa incendiilor poate fi naturală sau antropică. În general,
focul se poate declanșa spontan în mediile afectate de
secetă prelungită, în care vegetația deshidratată intens se
poate aprinde la cea mai mică scânteie sau pot fi cauzate de
fulgere. De cele mai multe ori insă, responsabil de
producerea incendiilor este omul, care le declanșează
involuntar sau în mod deliberat. Focurile au cauzat adesea
importante pagube, atât în cadrul formațiilor vegetale
deschise cât și în cele forestiere. Totuși, ecosistemele
afectate s-au adaptat noilor condiții, distrugerea completă a
vegetației exisente creând premisele unei succesiuni
secundare menite să regenereze zona arsă. În anumite
situații, în special în cadrul pădurilor naturale, pe termen
mediu și lung, incendiile pot avea ca efect creșterea
biodiversității, prin crearea unui spectru mai larg de habitate
de-a lungul succesiunilor vegetale, pornind de la stadiul de
pământ gol și până la vegetația de climax.
Fig. 8 Padure incendiată


4.1.3.Plantele - indicatori ai calitãţii mediului de viaţã
Legãtura dintre plante şi condiţiile de viaţã se reflectã în

arealul de rãspândire a diferitelor specii şi în modul de
grupare a speciilor pe anumite teritorii. Adesea, pentru a
aprecia condiţiile climatice şi edafice caracteristice unui
habitat, se folosesc plantele indicatoare, care pot oferi
informaţii mai riguroase şi cu costuri mai reduse, comparativ
cu analizele chimice şi mãsurãtorile meteorologice.
Bazele teoriei speciilor indicatoare au fost puse încã din
prima jumãtate a secolului XX, în S.U.A., unde studiul
vegetaţiei s-a dezvoltat mai ales în legãturã cu problema
refacerii ecosistemelor forestiere şi folosirii raţionale a
teritoriului.
Pentru precizarea valorii indicatoare a diferitelor specii, s-au
elaborat numeroase scãri, de cãtre: Ramenski, Pogrebneak,
Zolyomy, Ellenberg, Karpati etc.
Spre exemplu, la asociaţiile de pajişte, Ellenberg (citat de
Anghel și colab., 1979) foloseşte scãri cu 6 - 7 trepte, pentru
urmãtorii factori:
a) Umezeala staţiunii (U)
b) Reacţia solului (R)
c) Conţinutul în azot (N)
d) Temperatura (T)
e) Cerinţele faţã de luminã (L)
Dupã Ellenberg, Iris pseudacorus (stânjenelul) este indiferent
faţã de aciditatea solului (RO), bun indicator pentru excesul
de umiditate (U5), cu cerinţe moderate faţã de luminã (L3), cu
cerinţe moderate faţã de temperaturã (T 3) şi cu cerinţe
moderate faţã de conţinutul în azot (N3). Datele sunt valabile
pentru condiţia în care specia creşte în asociaţii, aflându-se
în concurenţã cu alte specii; valorile diferă atunci când
specia creşte izolatã
Concluzii asupra valorii indicatoare a plantelor
a) fiecare plantã reprezintã un produs al condiţiilor de

creştere, deci un indicator al mediului
b) de-a lungul timpului, în procesele de dezvoltare,

vegetaţia naturalã s-a sortat permanent în funcţie de
climat şi tipurile genetice de soluri, astfel încât, numai
speciile cel mai bine adaptate apar astãzi din
abundenţã
c) speciile dominante sunt cei mai importanţi indicatori,

întrucât primesc influenţa deplinã a staţiunii în care se
dezvoltă;

d) comunitãţile de plante sunt indicatori mai preţioşi

decât plantele individuale;
e) cei mai importanţi indicatori naturali pentru

posibilitãţile agricole ale unei regiuni trebuie cãutaţi în
flora spontanã;
f) covorul natural de plante, dacã este interpretat corect,

oferă informaţii asupra capacitãţii productive a
terenurilor, mai bine decât observaţiile meteorologice
sau analizele chimice ale solului ;
g) în America, de la cele dintâi aşezãri, agricultorii s-au

obişnuit sã judece calitatea terenului, dupã arborii de
pãdure care creşteau pe acesta;
h) pãdurile constituie un criteriu sigur pentru evaluarea
productivitãţii potenţiale a terenului, aceasta mai ales
acolo unde creşterea arborilor este corelatã cu
dezvoltarea arbuştilor şi a stratului ierbaceu;
i) cauza principalã a diferenţierilor din cadrul vegetaţiei
pajiştilor este umiditatea solului şi lungimea intervalului
P de timp în care umiditatea solului este utilizabilã;
l j) în aceleaşi condiţii de climã, vegetaţia spontanã poate
a varia foarte mult şi pot apãrea comunitãţi diferite de
n plante, pe zone mici, în funcţie de tipul de sol;
P k) valoarea indicatoare a plantelor nu poate fi
l generalizatã pe mari regiuni geografice, având caracter
a limitat, local. Legat de aceasta, trebuie sã se ia în
n considerare nu numai prezenţa, ci şi vitalitatea unei
t specii, precum şi situaţia staţiunii analizate faţã de
e limitele arealului speciei.
l) existã diferenţe între specii în ceea ce priveşte
i
n valoarea indicatoare a diferiţilor factori. Unele specii pot fi
S bune indicatoare de umiditate a solului şi fãrã importanţã
p pentru indicarea reacţiei ionice, structurii etc.;
e m) sunt necesare studii meticuloase în legãturã cu
c
mediul diferitelor comunitãţi, înainte de a se clarifica
i
i importanţa lor indicatoare
indicatoare ale pajiștilor cu floră diversificată din
Auvergne.
Sursa:http://haut-allier.n2000.fr/sites/haut-
allier.n2000.fr/files/documents/page/guide_he07_ma
ec_auvergne_2015.pdf

CATEGORII DE PLANTE INDICATOARE DE MEDIU
1. Plante indicatoare de luminã:
a) plante fotofile, eurifote sau heliofile ; indică medii cu

intensitate ridicată a luminii
 răspândire
- cu precădere în formaţii vegetale deschise : stepă,
savană, pampas, prerie, deşert, tundră, etaj alpin ;
- pot fi întâlnite şi în formaţii vegetale închise, spre
exemplu : plantele vernale de pe parterul pădurilor cu
frunze căzătoare, speciile din stratul arboricol superior al
pădurilor ecuatoriale etc.
 adaptări fiziologice şi morfologice:
- asimilaţia clorofilianã se desfãşoarã în condiţii optime,
hidraţii de carbon sunt mai numeroşi ;
- cantitatea de ligninã este mai mare;
- ţesuturi lemnoase bine dezvoltate, prezenţa unui strat
protector de perişori (cazul florii de colţ - Leontopodium
alpinum), frunze coriacee (acoperite cu un strat protector
de cearã), cum sunt cele de afin (Vaccinium Myrtillus)
sau merişor (Vaccinium vitis idaea), pufoase (stejarul
pufos - Quercus pubescens) sau pieloase (arborii din
pãdurile tropicale), flori mari, viu colorate etc.
 exemple: iarba câmpului (Agrostis alba), colilia (Stipa
capillata), pãiuşul (Festuca pratensis), laricele (Larix
decidua), frasinul (Fraxinus excelsior), pinul (Pinus
silvestris),salcâmul (Robinia pseudoacacia), specii de
Quercus etc .
b) plante heliosciofile, care suportã o oarecare umbrire,
reprezentând forme intermediare între cele fotofile şi cele
umbrofile (Fagus silvatica, Carpinus betulus etc).
c) plante ombrofile, sciofile sau fotofobe, adaptate la umbrire

intensă
 răspândire : sunt caracteristice în special formaţiunilor
vegetale închise: taiga, pãduri boreale (de conifere)
montane, stratele vegetale inferioare ale pãdurilor de
foioase umbroase (ferigi Dryopteris filix - mas,
lãcrãmioare Convallaria majalis, mãcrişul iepurelui Oxalis
acetosella, coada cocoşului Polygonatum officinale,
nãprasnic, specii de muşchi etc.), stratele inferioare ale
pãdurilor tropicale, la intrarea peşterilor etc.
 adaptări fiziologice şi morfologice
- asimilaţia clorofilianã este lentã ;
- ţesuturile sunt slab lignificate, urmare a împuţinãrii hidraţilor
de carbon (efect al reducerii fotosintezei şi diminuãrii
evapotranspiraţiei) ;

- frunzele devin mai fragile şi de un verde mai puţin intens,

pe mãsurã ce gradul de umbrire creşte.
 exemple : pochivnicul (Asarum europaeum), rodul
pământului (Arum maculatum) etc.
Fig. 9 Rodul pamantului (Arum maculatum)

(Sursa : https://ast.wikipedia.org/wiki/Arum_maculatum)
2. Plante indicatoare ale unui anumit regim termic:
a) plante megaterme, adaptate la o temperaturã medie

anualã de peste 20oC
 răspândire : sunt specifice formaţiilor vegetale din
climatul ecuatorial şi subecuatorial
– semperviriscenţa sau sezonul de vegetaţie permanent;
– coexistenţa fenofazelor, chiar pe acelaşi arbore;
– aspectul exuberant al frunzelor, florilor sau fructelor la
arborii din pãdurile ecuatoriale;
– dimensiunile mari ale ierburilor de savanã (2 - 3 m în
savana africanã);
– dezvoltarea suberului ca ţesut izolator de protecţie etc.
 exemple : palmierii, curmalul, bananierul, arborele de
cafea, de cauciuc, de cacao, baobabul, eucaliptul,
gramineele specifice savanelor – genurile Imperata,
Pennisetum, Alpha etc.
b) plante mezoterme, cu adaptãri la temperaturi medii anuale

care variazã între 150 şi 200C

 răspândire : formaţii vegetale din climatul de tip

subtropical sau mediteraneean
 adaptări
- temperaturile medii anuale ridicate şi absenţa lunilor cu
temperaturi negative se reflectã în activitatea biologicã a
plantelor, numeroase specii caracterizându-se prin
semperviriscenţã sau semisemperviriscenţã.
 exemple : mãslin, leandru, castan, smochin, chiparos,
roşcov, stejar veşnic verde, stejar de plutã, stejar de
kermes etc.;
c) plante microterme – includ grupa celor care rezistã la

temperaturi medii anuale cuprinse între 00 şi 150C.
 răspândire : apar cu frecvenţă ridicată în limitele
climatului temperat şi subpolar
- se caracterizeazã printr-o activitate biologicã marcatã de
o perioadã de repaus în cadrul sezonului de vegetaţie (în
medie, aceasta se situeazã între lunile noiembrie -
martie), pe parcursul cãreia se acumuleazã umezeala în
orizontul biologic activ al solului;
- principala formã de adaptare a speciilor microterme la
potenţialul termic nefavorabil al iernii o reprezintã
pierderea aparatului foliar, deci încetarea procesului de
asimilaţie clorofilianã.
 exemple : molidul, bradul, fagul, scoruşul de munte etc.
d) plante hechistoterme adaptate la temperaturi medii anuale

scãzute,  0oC.
 răspândire: în ţinuturile polare şi în etajul alpin
– acumularea în celule a zaharurilor şi a sãrurilor;
– transformarea în timpul iernii a amidonului în glucide
simple;
– secretarea unor pigmenţi diferiţi pentru iarnã şivarã, astfel
încât iarna, culorile mai închise sã absoarbã mai bine
cãldura;
– pierderea frunzelor în sezonul rece.
– nanismul, respectiv reducerea dimensiunilor organelor
componente, în scopul diminuării pierderii de energie
(Betula nana, Salix repens, Salix retusa etc.);
– creşterea sub formã de perniţe hemisferice, pentru
menţinerea unui microclimat mai cald (Dianthus gelidus,
Silene acaulis, dferite specii de briofite);
– formarea tulpinilor şi a ramurilor în sol, la suprafaţã
apãrând numai frunzele şi florile (Salix polaris);
– trecerea anotimpului nefavorabil sub diferite forme de
rezistenţã (seminţe, bulbi, rizomi etc.)

 exemple: murul arctic Rubus chamemorus, afinul

Vaccinium myrtillus, merişorul Vaccinium vitis idaea,
garofiţa de munte Dianthus spiculifolius, guşa
porumbelului alpin Silene acaulis, lichenul renului
Cladonia rangiferina, mesteacănul pitic Betula nana,
salcia pitică Salix retusa etc.
3. Plantele indicatoare de umiditate includ:
a) plante hidrofile sau amfibii – legate nemijlocit de mediul

acvatic
 răspândire: formează vegetaţia lacurilor, bălţilor,
mlaştinilor, râurilor şi fluviilor, apelor marine şi oceanice
 adaptări fiziologice şi morfologice:
- rãdãcini puternice, al cãror rol principal este de susţinere
a plantei,
- rãdãcini subaeriene (pneumatofori), importante pentru
respiraţie
- tulpini lungi, flexibile, frunze submerse, plutitoare şi
emerse;
- de obicei, frunzele plutitoare au suprafaţã foliarã mare,
stomate larg deschise, au colorit verde intens şi sunt
glabre (lucioase, fãrã perişori).
- majoritatea speciilor hidrofile îşi disemineazã seminţele
pasiv, prin hidrocorie (de ex., castanele de baltã - Trapa
natans)
 exemple
- plante submerse (subacvatice) : brãdişul, broscariţa
(Potamogeton lucens), ciuma bãlţii (Elodea canadensis);
- plutitoare : nufãrul alb (Nymphaea alba), nufãrul galben
(Nuphar luteum), dreţele (Nymphaea lotus termalis),
marele nufãr de Amazon (Victoria amazonica);
- parţial emerse - trestia de baltã (Phragmites communis),
papura (Typha angustifolia), sãgeata apei (Sagitaria
sagittifolia), piciorul cocoşului de baltã (Ranunculus
vulgaris)

Fig. 10 Vegetatie hidrofila si higrofila

Flora apelor curgatoare lente : 1-Rogoz (Carex sp. ; 2 – salcie (Salix
sp.) ;
3-iris (Iris sp.) ; 4;5-trestie (Phragmites sp.) ; 6- nu-ma-uita (Myosotis
sp.) ; 7-rabdarea apei ; 9-lintita; 10-rachitanul ; 11-sp. nedeterm. ; 12-
broscarita (Potamogeton sp.) ; 13- sageata apei (Sagittaria sp.) ; 14-
otratelul de balta ;
Flora apelor repezi :15- piciorul cocosului (Ranunculus fluviatilis) ;
16-broscarita – (Potamogeton sp.) ; 17- ciuma baltilor (Elodea
canadensis) ;
18- muschiul Fontinalis sp., 19 – nufarul galben (Nuphar luteum) ;
20 – sp.nedeterm.; 21 – salicarul; 22 – rubanierul. Nu exista plante
plutitoare (flotante).
b) Plante higrofile - indicã prezenţa solurilor cu exces de

umiditate
 răspândire : în lunci, malul lacurilor, terenurile
mlãştinoase de la baza teraselor şi a versanţilor, crovuri
etc., arealele mlãştinoase de tip “muskeg“ din taiga,
precum şi în pãdurile ecuatoriale umede
 adaptări fiziologice şi morfologice :
Principalele forme de adaptare a plantelor higrofile la
condiţiile unui sol şi aer saturate în apã constau în:
– rãdãcini puţin ramificate, lipsite de perişori absorbanţi
– frunze, tulpini şi rãdãcini strãbãtute de un sistem de spaţii
intracelulare şi de lacune de aer, care uşureazã aeraţia
rãdãcinii;
– absenţa reglării transpiraţiei la higrofitele din pãdurile
tropicale umede, stomatele acestora fiind deschise
permanent; intensitatea transpiraţiei este egalã cu
evaporarea.
 exemple :
- acestã categorie include atât plante ierboase cât şi plante
lemnoase ; dintre speciile ierboase pot fi citate: izma
broaştei, ardeiul broaştei, rãchitanul, diferite specii de
rogoz (genul Carex), pipirigul (Juncus inflexus), begoniile
(Begonia grandifolia), orezul etc.

- arborii higrofili cuprind specii ca: salcia albã (Salix alba),

plopul alb (Populus alba), aninul sau arinul alb (Alnus
incana) şi negru (Alnus glutinosa), prezente în vegetaţia
higrofilã a ţãrii noastre; dintre speciile exotice pot fi citate:
chiparosul de baltã (Taxodium distichum), care apare ca
arbore aclimatizat la noi în ţarã, pe marginea lacurilor de
agrement din parcuri, palmierul cãlãtorilor din Madagascar
(Ravenala madagascariensis), bananierul (Musa
paradisea).
Fig. 11 Ravenala madagascariensis (arborele călătorilor)

Musa paradisea
Sursa : https://ro.pinterest.com/pin/486248090990986620/;
http://www.spicesmedicinalherbs.com/musa-paradisiaca.htm
c) Plante mezofile - reprezentate de acel grup de plante care,

prin economia apei şi regimul umiditãţii, ocupã o poziţie
intermediarã între plantele higrofile şi cele xerofile; unele dintre
ele sunt mai apropiate de higrofite, altele de xerofite sau
psihrofite, iar altele sunt mezofite tipice.
 răspândire : mai ales prin fâneţe, pajişti şi pãduri de
rãşinoase şi foioase; mezofite tipice apar în regiunile
agricole nordice
- sunt adaptate la condiţii ecologice de umiditate, regim
termic şi nutriţie mineralã intermediarã ;
- frunzele mezofitelor sunt în general mari, subţiri, flexibile
şi glabre, cu ţesuturile conducãtor, mecanic, palisadic şi
epidermic potrivit dezvoltate;
- stomatele se sflã adesea pe faţa inferioarã a frunzei;

- deseori, la mezofitele arborescente, cu frunziş abundent,
se pot diferenţia frunze de umbrã, mai higromorfe şi
frunze expuse luminii, cu adaptãri xeromorfe.
 exemple :
- această categorie include :
 plante perene: timoftica de pajişti (Phleum
pratense) şi trifoiul roşu (Trifolium arvense) ;
 plante efemeroide (terofite): iarba câmpului
(Agrostis alba), golomãţul (Dactylis glomerata),
târsa (Deschampsia caespitosa), pãiuşul (Festuca
pratense, F. rubra) ;
 plante ruderale de pe câmpuri etc.;
d) Plante xerofile - adaptate mediilor cu deficit de umiditate

 răspândire :deşerturi, semideşerturi, stepe semiaride;
plante cu caracter xeromorf pot apărea în cadrul unor
asociaţii vegetale intrazonale legate de prezenţa dunelor
de nisip, plajelor, solurilor halomorfe etc.
 tipuri de xerofilism faţă de care plantele au primit diferite
adaptări
- xerofilism climatic, determinat de lipsa precipitaţiilor
- xerofilism edafic, determinat de incapacitatea solurilor de
a reţine apa, fie datorită permeabilităţii ridicate, fie
datorită unui drenaj lateral intens (în condiţii de pantă
accentuată a reliefului)
- xerofilism fiziologic, datorat incapacităţii plantelor de a
absorbi apa în cantitate suficientă, datoritã proprietăţilor
fizico-chimice ale acesteia (prea rece, prea acidã sau
prea sãratã)
- diversitatea formelor de adaptare a plantelor xerofile la
deficitul de umiditate a permis individualizarea
urmãtoarelor subcategorii:
 plante xerofile suculente, ale cãror tulpini
funcţioneazã ca adevãrate rezervoare de apã;
suculentele pãstreazã foarte bine apa, o consumã
cu economie, astfel încât, în perioadele
îndelungate de secetã excesivã din deşerturi,
asigură necesarul de umiditate pentru animale;
suculentele tipice aparţin familiilor Cactaceae
(specifice deşerturilor americane), Amarilidaceae,
Liliaceae, Aiozaceae, unele Euphorbiaceae;
cactuşii şi celelalte suculente (agave, opunţii, aloe
etc.) au tulpini groase, de forme diferite (sferice,
cilindrice, turtite), în formã de şirag de mãrgele, în
formã de coloanã netedã sau cu muchii, acoperite
cu o epidermã groasã, cutinizatã, sub care se
gãsesc câteva straturi de celule sclerenchimatice;

ramurile, atunci când existã, au aceeaşi formã ca

tulpina; frunzele sunt transformate în ţepi;
stomatele sunt amplasate în mici adâncituri ale
tulpinilor; fasciculele conducãtoare şi ţesuturile
mecanice sunt dezvoltate foarte slab; întreaga
tulpinã este umplutã cu un ţesut purtãtor de apã,
format din celule mai mari sau mai mici; presiunea
osmoticã a sucului celular este micã, ceea ce face
ca rãdãcinile cactuşilor (cu extensiune lateralã, în
orizontul superior al solului) sã poatã absorbi
numai apa atmosfericã dulce, înainte ca aceasta
sã se infiltreze în sol; cele mai multe suculente
sunt plante de talie mare (cactusul candelabru,
Cereus giganteus, din Mexic, creşte pânã la 10 -
15 m înãlţime, florile ating pânã la 22 cm în
diametru, greutatea vie ajunge pânã la 40 - 50 kg,
iar apa, în proporţie de 95%).
Fig12 Cactusi candelabru

Sursa: https://jurnalspiritual.eu/ce-plante-traiesc-in-desert/, accesat
7.07.2017
 plante euxerofile (xerofite propriu-zise) - sunt

specifice regiunilor de stepã şi pustiu; dupã
aspectul general sunt total opuse suculentelor;
sunt plante de talie micã, uscãţive, aspre; în
momentele de secetã maximã, ele pot pierde
peste 25% din apa pe care o conţin; dacã sunt
rupte, tulpinile şi ramurile înfrunzite ale sclerofitelor
nu se ofilesc timp îndelungat; rãdãcinile perene ale

sclerofitelor de deşert sunt bine protejate împotriva

uscãrii, printr-o scoarţã groasã, suberizatã; masa
totalã a rãdãcinii la sclerofite depãşeşte substanţial
masa organelor supraterane; din aceastã
categorie fac parte: diferite specii de pelin
(Artemisia glauca, A. campestris), lumânãrica
(Verbascum thapeus), unele specii de colilie (Stipa
pennata, S. capillata) etc.
 plante hemixerofile sau freatofile - adaptate atât la
xerofilismul climatic, cât mai ales la cel edafic,
aceste plante îşi dezvoltã rãdãcini foarte lungi, de
tip pivotant, pentrru a obţine necesarul de apã
direct din pânza freaticã; la plantele freatofile,
lungimea rãdãcinilor depãşeşte adesea cu mult
lungimea pãrţilor subaeriene ale plantei; aşa este
cazul spinului cãmilei (Alhagi pseudualhagi) din
deşertul Sahara, a cãrui rãdãcinã poate atinge 15 -
20 m lungime; pentru ţara noastrã, dintre speciile
hemixerofile, putem cita exemplul salcâmului
(Robinia pseudoacacia), specie arborescentã
adaptatã la soluri nisipoase.
 plante hidatofile - cresc în regiuni cu secetã
excesivã (deşerturi hiperaride), dar pot apãrea şi
în regiunile umede; sunt plante pentru care nu
solul furnizeazã necesarul de apã, ci aerul
atmosferic; hidatofitele de deşert prezintã hidatode
(asemãnãtoare unor ghinduri), dispozitive capabile
sã exudeze mici cantitãţi de sare în timpul zilei; în
timpul nopţii, când vaporii de apã din atmosferã
condenseazã, sarea atrage prin higroscopie
umezeala necesarã pentru nutriţia plantei; cele
mai tipice hidatofile apar în deşerturile sãrate ale
Egiptului: Reaumuria hirtella, Cressa cretica,
Frankenia pulverulenta; în deşerturile pero-
chiliene, apar singurele plante angiosperme de
ceaţã propriu-zise: specii din genul Tillandsia (fam.
Bromeliaceae), capabile sã absoarbã direct micile
picãturi de condensare din ceaţã, cu ajutorul unor
solzi speciali de pe frunze;
 plante psichrofile - sunt specifice latitudinilor
nordice (boreale şi subpolare) şi etajului montan
înalt unde, deşi solul are suficientã umiditate, din
cauza temperaturilor coborâte, el poate fi
considerat uscat; un caz particular al psichrofitelor
îl reprezintã plantele criofile, adaptate solurilor
uscate de la latitudini nordice şi altitudini mari;
numeroase psichrofite prezintã o organizare
xeromorfã tipicã: la conifere, xeromorfoza frunzelor
corespunde condiţiilor ecologice aspre din acest

mediu, ea contribuind la micşorarea cantitãţii de

apã pierdutã prin frunze, în perioada în care
accesul apei este redus; frunzele mici, cu cuticulã
groasã, cu epidermã cu pereţi groşi, cu
inflorescenţe ceroase, contribuie la reducerea
evapotranspiraţiei; cele mai variate psichrofite
corespund tundrei arctice şi etajului alpin; plantele
din aceste medii trebuie sã fie adapptate nu numai
la seceta fiziologicã, ci şi la temperaturile scãzute;
psichrofitele xeromorfe caracteristice tundrei sunt
reprezentate de specii de arbuşti semperviriscenţi,
cu numeroase frunze tari, semi-ericoidale în
lungime: Loiseleuria procumbens, Phyllodoce
taxifolia, Cassiope tetragena, C. hypnoides; dintre
psichrofitele întâlnite în etajul alpin din ţara
noastrã, putem cita: ţepoşica (Nardus stricta),
plantã fãrã valoare economicã, evitatã de ovine şi
a cãrei proliferare duce la degradarea pajiştilor,
pãiuşul alpin (Festuca supina, F. ovina) etc.
4. Plante indicatoare de pH al solului:
a) plante acidofile sau oxifile, adaptate solurilor cu pH acid

(5,8 - 6,5)
 răspândire: cu precãdere pe soluri din categoria
podzolurilor, în regiunile de tundrã sau în etajul alpin
montan, precum şi în biotopul mlaştinilor de turbă
oligotrofă.
- adaptări caracteristice xerofilismului fiziologic : reducerea
suprafeţei foliare, dezvoltarea cuticulei, prezenţa pe
frunze s unui strat protector de perişori sau frunze
coriacee, în scopul diminuării pierderilor de apă.
- la unele plante de pe tinoave (micotrofe), este specifică
simbioza cu ciupercile de micoriză, în scopul procurării
substanţelor nutritive (foarte deficitare).
 exemple : târsa Deschampsia flexuosa, Vaccinium
myrtillus, Vaccinium vitis idaea, Silene acaulis, Dryas
octopetala, roua cerului Drosera rotundifolia, plantã
carnivorã.
b) plante bazifile care preferã soluri alcaline cu pH > 7,2 ,

bogate în carbonaţi;
 răspândire : sunt specifice zonelor de stepã şi silvostepã
 exemple: dintre speciile lemnoase de la noi din ţarã,
putem cita ca exemplu stejarul pufos (Quercus

pubescens), iar dintre cele ierboase, lucerna (Medicago

falcata, M. sativa) etc.
c) plante neutrofile - sunt adaptate solurilor cu pH cuprins

între 6,8 - 7,2.
 exemple : ochiul şarpelui (Echium rubrum), obsiga
(Bromus ramosus) etc.
5. Plante indicatoare de sãruri minerale conţinute în sol:
a) plante halofile - preferã solurile sãrãturoase, halomorfe;

 răspândire : cele mai numeroase specii halofile apar în
regiunile de stepã şi semideşerturi
- rãdãcinile acestora pot absorbi apã cu concentraţie
ridicatã de NaCl (5%);
- halofitele prezintã adaptãri la xerofilismul fiziologic,
respectiv reducerea gradului de absorbţie a apei şi a
procesului de evapotranspiraţie;
- în general, tulpinile plantelor halofile sunt groase şi
suculente;
 exemple :
- în deşerturile peruano-chiliene (Deşertul Costero) pe
solurile halomorfe, apar specii halofile, ca: Salicornia
ambiqua, Batis maritima, Paspalum vaginatum);
- în stepele semiaride, cum este cazul Bãrãganului
românesc, pe plaje etc. apar adesea brânca (Salicornia
herbacea), sãrăriţa sau ghirinul (Sueda maritima),
chiurlanul (Salsola pestifer) etc.
b) plante nitratofile, întâlnite pe soluri bogate în nitraţi;

 răspândire : frecvente în apropierea stânelor, drumurilor,
gropilor de gunoi, aşezãrilor umane, complexelor de
creştere a animalelor
 adaptări : în general, sunt reprezentate de plante ruderale
(buruieni), cu caracter exuberant
 exemple : boz (Sambucus ebulus), mãcrişul calului
(Rumex conglomeratus), spanac porcesc (Chenopodium
esculentum), urzică (Urtica dioica) etc.
c) plante calcifile
 răspândire : pe soluri bogate în CACO3 sau pe stânci
calcaroase
 exemple : floarea de colţ (Leontopodium alpinum),
garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus), salcia piticã
(Salix retusa) etc.

d) plante care indicã o concentraţie ridicatã a altor substanţe

minerale în sol:
 plante zincofile (Viola calaminaria, Minuartia verna, Armeria
elongata etc.)
 plante magnezifile (Sedum serpentini, Asplenium
adulterinum)
 plante indicatoare de beriliu (mesteacănul Betula platyphylla,
în SUA)
 plante silicifile (Juniperus sabinae) etc.
6. Plante indicatoare de structurã şi texturã ale solurilor
a) plante psamofile - sunt adaptate solurilor nisipoase

 răspândire : în domeniul stepelor, deşerturilor nisipoase,
plajelor
- au caracter xeromorf, ca urmare a xerofilismului edafic;
- prezintã adaptãri şi faţã de mobilitatea substratului (în
general sunt plante camefite, au rãdãcini lungi, de tip
pivotant, adesea fiind freatofile);
 exemple : garofiţa de nisip (Dianthus arenarius), varza de
mare (Crambe maritima), volbura de nisip (Convolvulus
persicum), troscotul de nisip sau viţelarul etc.
b) plante casmofile - formeazã în general flora stâncãriilor,
dominatã de licheni şi briofite (aşa-numita florã saxicolã), dar şi
de unele cormofite; acestea îşi introduc rãdãcinile prin fisurile
rocilor, accelerând procesul de dezagregare.
c) plante litofile - se dezvoltã pe soluri neevoluate, alcãtuite
din pietrişuri, bolovãnişuri, grohotişuri; sunt reprezentate în
special prin specii talofite de alge şi licheni.

CONCLUZII ASUPRA VALORII INDICATOARE

A PLANTELOR
a) fiecare plantã reprezintã un produs al condiţiilor de creştere,
deci un indicator al mediului
b) de-a lungul timpului, în procesele de dezvoltare, vegetaţia

naturalã s-a sortat permanent în funcţie de climat şi tipurile
genetice de soluri, astfel încât, numai speciile cel mai bine
adaptate apar astãzi din abundenţã
c) speciile dominante sunt cei mai importanţi indicatori, întrucât
primesc influenţa deplinã a staţiunii în care se dezvoltă;
d) comunitãţile de plante sunt indicatori mai preţioşi decât plantele
individuale;
e) cei mai importanţi indicatori naturali pentru posibilitãţile agricole
ale unei regiuni trebuie cãutaţi în flora spontanã;
f) covorul natural de plante, dacã este interpretat corect, oferă
informaţii asupra capacitãţii productive a terenurilor, mai bine
decât observaţiile meteorologice sau analizele chimice ale
solului ;
g) în America, de la cele dintâi aşezãri, agricultorii s-au obişnuit sã
judece calitatea terenului, dupã arborii de pãdure care creşteau pe
acesta;
h) pãdurile constituie un criteriu sigur pentru evaluarea
productivitãţii potenţiale a terenului, aceasta mai ales acolo unde
creşterea arborilor este corelatã cu dezvoltarea arbuştilor şi a
stratului ierbaceu;
i) cauza principalã a diferenţierilor din cadrul vegetaţiei pajiştilor
este umiditatea solului şi lungimea intervalului de timp în care
umiditatea solului este utilizabilã;
j) în aceleaşi condiţii de climã, vegetaţia spontanã poate varia
foarte mult şi pot apãrea comunitãţi diferite de plante, pe zone
mici, în funcţie de tipul de sol;
k) valoarea indicatoare a plantelor nu poate fi generalizatã pe mari
regiuni geografice, având caracter limitat, local. Legat de aceasta,
trebuie sã se ia în considerare nu numai prezenţa, ci şi vitalitatea
unei specii, precum şi situaţia staţiunii analizate faţã de limitele
arealului speciei.
l) existã diferenţe între specii în ceea ce priveşte valoarea
indicatoare a diferiţilor factori. Unele specii pot fi bune indicatoare
de umiditate a solului şi fãrã importanţã pentru indicarea reacţiei
ionice, structurii etc.;
m) sunt necesare studii meticuloase în legãturã cu mediul
diferitelor comunitãţi, înainte de a se clarifica importanţa lor
indicatoare

TEME DE AUTOEVALUARE
ENUMERAȚI :
1. categoriile de plante şi animale indicatoare de mediu, specifice

domeniilor aride
2. categoriile de plante indicatoare de mediu, din pădurile tropicale
umede
3. localizați și caracterizați formațiunile de mangrove grupări
vegetale indicatoare de mediu din; forme de adaptare
4. Plante şi animale indicatoare de mediu specifice tundrei arctice
5. Indicaţi distribuţia teritorială a principalelor comunităţi vegetale
indicatoare de mediu, în cadrul Câmpiei Române.
OBSERVAŢII PE TEREN
1. Identificaţi principalele specii de plante şi asociaţii vegetale

indicatoare de mediu în cadrul orizontului local
2. Inventariaţi şi exemplificaţi categoriile de plante indicatoare de
mediu existente în cadrul Grădinii Botanice din Bucureşti
4.2. Factorii biotici şi influenţa lor asupra

organismelor
Factorii biotici rezidă în totalitatea relaţiilor care se stabilesc

atât între indivizii unei anumite specii (relaţii intraspecifice),
cât şi între populaţii ce aparţin unor specii diferite (relaţii
interspecifice).
4.2.1. Tipologia relatiilor intraspecifice
Relaţiile intraspecifice, rezultate şi perfecţionate în

decursul evoluţiei speciei, au caracter de necesitate, aflându-
se la baza integrităţii şi activităţii normale a entităţilor
individuale şi populaţionale ale unei specii. Din acest punct
de vedere, se disting două tipuri de relaţii intraspecifice:
1. relaţii în interesul individului (de supravieţuire): de nutriţie,
de apărare etc.;

2. relaţii în interesul populaţiei (perpetuarea speciei,

apărarea descendenţilor, căutarea habitatelor optime
pentru existenţa speciei etc.)
Trebuie menţionat faptul că nu întotdeauna relaţiile în
interesul individului sunt şi în interesul populaţiei. Din
această perspectivă, se disting:
- relaţii de într-ajutorare („diviziunea muncii” in furnicare,
cuiburi de albine, aglomerare in carduri, turme, colonii
etc. pentru conservarea caldurii sau pentru aparare );
- relaţii de concurenţă – competiţia intraspecifică (Muică,
2009). La plante, competiţie pasivă pentru apă, lumină;
la animale, competiţie directă – interacţiune directă între
indivizi, bazată pe intoleranţă individuală, uneori pe
canibalism (peşti care consumă propriul puiet, insecte
adulte ce-şi mănâncă propriile ouă sau larve etc.;
competiţie indirectă: se manifestă prin comportamentul
ierarhizării, indivizii mai puţin înzestraţi fiind excluşi) -
4.2.2. Tipologia relatiilor interspecifice
Relaţiile interspecifice reprezintă trăsătura fundamentală a

oricărei biocenoze, care determină o anumită organizare a
sistemului, orientează acţiunea selecţiei, determină ritmurile
acesteia. Relaţiile îmbracă o varietate de forme; unele pot fi
relativ rigide, permanente şi obligatorii, altele pot fi flexibile,
schimbându-se în cursul vieţii unui individ, căpătând sensuri
şi semnificaţii diferite. Anumite legături pot fi esenţiale pentru
menţinerea biocenozei ca întreg, altele pot avea rol
secundar, efemer şi neesenţial.
Relaţiile interspecifice se stabilesc atât între reprezentanţi ai
aceluiaşi regn, cât şi între specii din regnuri diferite.
După apartenenţa la regn a speciilor, se disting:

1. relaţii fitogene (simbioză: lianele, orhideele, bacteriile
fixatoare de azot, iedera; parazitism; anumite specii de
licheni, vâscul, torţelul, mana viţei de vie, tăciunele
porumbului etc.);
2. relaţii zoogene (mutualism: bivolul şi coţofana, crocodilul
şi pasărea dentist, rechinul remorcă; parazitism: insectele
parazite, viermii paraziţi şi gazdele acestora;
comensalism:
3. relaţii biogene (mutualism: relaţii de polenizare;
parazitism: relaţii între furnicile tăietoare de frunze şi
arborii afectaţi, relaţii între ierbivore, frugivore, granivore,
nectarivore şi plantele consumate etc., plantele carnivore
etc.)
După funcţiile care stau la baza lor (care le generează),

relaţiile interspecifice se pot clasifica în:

1. relaţii legate de reproducere

2. relaţii legate de diseminarea indivizilor
3. relaţii legate de protecţia speciilor
4. relaţii legate de nutriţie sau trofice (comensalism –
interacţiune pozitivă şi obligatorie pentru comensal,
indiferentă pentru populaţia gazdă, prădătorism şi
parazitism, competiţia - interacţiune negativă pentru
ambele specii )
1. Relaţii interspecifice legate de reproducere
Acestea se pot stabili atat intre reprezentanţi ai aceluiasi

regn, cat si intre indivizi din regnuri diferite.
Exemple:
a) competiţia între unele specii faunistice pentru locuri de
cuibarit/habitat (relaţii zoogene) - Duyck, 2005;
b) unele forme de mutualism: relaţiile dintre plantele zoofile si
animalele polenizatoare (plante entomofile, polenizate de
insecte, ale căror flori au nuanţe în special de albastru, violet şi
galben, mai bine percepute de insecte; plante ornitofile,
polenizate de păsări, cu flori de culoare roşie; plante
mirmecofile, polenizate de furnici; plante malacofile, polenizate
de melci; plante cheiropterofile, polenizate de lilieci);
c) unele forme de parazitism: nutriţia femelelor de ţanţari cu
sângele unor vertebrate, pt ca ouăle acestora să se poată
matura; parazitismul de cuib al speciilor de cuc (relaţii zoogene);
numeroase insecte îşi depun pontele pe anumite specii de
plante sau animale, cu care se vor hrani in faza de larvare;
d) deseori, reproducerea unei specii faunistice este legata de
prezenţa în biocenoză a anumitor specii floristice (relaţii
biogene): lisiţa şi corcodelul îşi fac cuiburi în desişurile de stuf
sau papură, pe apă; dacă asemenea desişuri lipsesc, păsările
nu se stabilesc; dacă dezvoltarea vegetaţiei întârzie, întârzie şi
perioada de reproducere în locul dat. Unii peşti din delta şi lunca
Dunării (crapul) îşi depun icrele pe vegetaţia acvatică sau
terestră proaspăt inundată, cu ape puţin adânci (ouăle sunt
ferite de împotmolire, apa este bine oxigenată, puietul eclozat
gaseşte hrană abundentă) – Stugren, 1994.
2. Relaţii interspecifice legate de raspândirea speciilor
În viaţa speciei, răspândirea descendenţilor este legată de

reproducere şi este la fel de importantă ca şi aceasta. Şi în
acest caz, relaţiile care duc la răspândire pot îmbrăca diferite
forme. Aici se pot încadra unele relaţii de protocooperare. De
ex: actiniile purtate de crabi se pot hrăni mai bine şi se pot
răspândi mai bine; unele cazuri de comensalism, când o
specie serveşte drept suport şi în acelaşi timp, drept mijloc

de răspândire (bivolul şi coţofana, crocodilul şi pasărea

dentist); unele cazuri de parazitism (viermii intestinali ai
vertebratelor, insectele parazite) – relaţii zoogene;
transportul întâmplător al unor seminţe, părţi de plante,
fructe, ouă de animale sau chiar mici animale agăţate de
corpul păsărilor sau mamiferelor (relaţii biogene şi zoogene).
În multe cazuri, răspândirea duce la competiţia între specii,
pentru eficienţa cât mai mare a mijloacelor de supravieţuire,
ceea ce contribuie la diversificarea lor.
3. Relaţii interspecifice legate de protecţia speciilor
Aceste relaţii cuprind multiple aspecte care se incadrează

parţial în parazitism, prădătorism, comensalism. În această
categorie sunt incluse relaţii bilaterale (victimă - duşman) şi
relaţii multilaterale (de exemplu, asocierea speciilor
vulnerabile cu cele puternice).
Apărarea împotriva diferiţilor duşmani generează o mare
diversitate de adaptări, atât ale victimei cât şi ale duşmanilor
ei, reprezentând unul din factorii de bază ai selecţiei
naturale. Apărarea indivizilor în contextul relaţiilor bilaterale
poate îmbrăca două forme: a) apărare individuală;
b) apărare colectivă.
Apărarea individuală include mijloace de apărare pasivă şi
mijloace de apărare activă.
Mijloace de apărare pasivă:

- învelişurile tari, protectoare (carapacea broaştelor
ţestoase, cochiliile melcilor şi ale moluştelor bivalve);
- ţepii sau spinii plantelor (la Euphorbiaceae, Aloe, Opunţii,
Cactaceae, Leguminoase – acacii, salcâm, gledicie) sau
ai unor specii faunistice: arici de mare, omizi păroase,
porc spinos, arici, echidnă).
- apărarea prin substanţe chimice, fie toxice, fie gust sau
miros respingător: latexul amar, uneori toxic al
euforbiaceelor (laptele cucului, de ex.); pelinul, nucul,
urzicile cu peri urticanţi; furnicile care elimină acid formic;
actiniile (celenterate marine) care elimină actinogestină,
lichid toxic şi urticant; dihorul şi sconcsul, care elimină
lichid cu miros respingător.
- simularea morţii (la unele insecte, gasteropode);
- homocromia
Mijloace de apărare activă

- fuga, viteza de zbor, de inot;
- autonomia (părăsirea cozii la şopârle – guşter, de
exemplu);
- îngroparea rapidă în nisip;
- mandibulele, dinţii, coarnele, copitele, ghearele

Apărarea colectivă este concretizată prin agregare =

aglomerarea locală de indivizi cu rol important în nutriţie şi în
apărare (cârduri de peşti, stoluri de păsări, turmele
ierbivorelor etc.)
Exemple de relaţii de protecţie multilaterale:

- desişurile de plante ierboase, arbuştii, arborii, care oferă
adăposturi şi ascunzişuri excelente pentru animale (vezi
biotopul arboricol al pădurilor tropicale);
- unele plante comestibile rezistă păşunatului intensiv,
dacă se află în asociaţie cu plante ţepoase, indezirabile;
- cele peste 1000 de specii de animale mirmecofile, care
trăiesc în interiorul furnicarelor;
- în interiorul spongierilor, în camera branhială a racilor se
adăpostesc numeroase animale (viermi, larve, crustacee
din plancton);
- unele păsări îşi construiesc cuiburile în apropierea
viesparelor;
- numeroase specii de animale învaţă semnificaţia
semnalelor de alarmă emise de alte specii.
4. Relaţiile trofice
Reprezintă cea mai importantă legătură între populaţiile unei
biocenoze. Forma acestor relaţii este variată: comensalism,
competiţie pentru hrană, parazitism, pradatorism (Muică,
2009).
Conţinutul legăturilor trofice, indiferent de natura lor, este
acelaşi: fiecare populaţie devine o verigă în transferul şi
transformarea substanţelor şi energiei în biocenoză şi
ecosistem.
TIPOLOGIA RELAȚIILOR INTERSPECIFICE
După a) Fitogene
apartenenţa la b) Zoogene
regn a c) Biogene
speciilor
După funcţiile a) Relaţii legate de reproducere
care stau la b) Relaţii legate de diseminarea
baza lor (care indivizilor
le generează), c) Relaţii legate de protecţia
relaţiile speciilor
interspecifice se d) Relaţii legate de nutriţie sau
pot clasifica în: relații trofice
Niciun mijloc de apărare, oricât ar fi de performant, nu este

infailibil, perfect, nu are valoare absolută. Relaţiile
interspecifice nu se limitează numai la unul dintre aspectele

menţionate, ci se împletesc complex între ele şi cu relaţiile

trofice.
Factorul antropic și raporturile sale cu organismele vii
Comunitatea umană primitivă se integra perfect în cadrul

biosferei, fără a consuma resurse și a genera deșeuri în cantități
mai importante decât o specie oarecare; activitățile de
subzistență presupuneau preluarea din natură a resurselor de
hrană, prin cules, pescuit și vânătoare, fără alterarea capitalului
natural al ecosistemelor. Acțiunea distructivă a societății
omenești a început odată cu apariția uneltelor și a focului și în
special, a civilizațiilor agricole, responsabile de marile defrișări
realizate în timp istoric. Degradarea ecosistemelor naturale s-a
accelerat pe parcursul perioadelor antică, medievală și la
începutul perioadei moderne, ca urmare a creșterii rapide a
populației planetei. Începând din secolul al XVIII-lea, revoluția
tehnico-științifică a marcat o nouă etapă în evoluția societății
omenești; creșterea în progresie geometrică a populației
Globului, concomitent cu dezvoltarea fără precedent a
mijloacelor de producție, au condus la dizlocarea din mediul
natural a unor imense suprafețe de teren, în scopul extinderii
suprafețelor cultivate agricol, exploatării materiilor prime
necesare dezvoltării industriei, extinderii rețelelor de așezări
umane și căi de comunicații, dezvoltării activităților de turism și
agrement etc. Presiunii umane crescânde asupra învelișului
vegetal primar i se opun tendințele de autoregenerare și de
ocupare de către vegetația originară, a suprafețelor care nu și-
au pierdut definitiv calitățile potențialului ecologic. De exemplu,
sub plantațiile de plopi, amplasate adesea pe soluri aluviale
fertile, se observă frecvent grupări vegetale arbustive, care se
reinstalează spontan pe parcursul câtorva ani. Dezvoltarea pe
scară largă a industriei ierbicidelor și cercetările destinate
împiedicării speciilor vegetale sălbatice să invadeze culturile
agricole atesta permanență și amploarea puterii colonizatoare a
vegetației spontane. În prezent, în conflictul dintre rezistentă
opusă de componentele învelișului biotic și presiunile din ce în
ce mai intense ale societății omenești, balanța pare să se încline
întotdeauna în sensul distrugerii vegetației și lumii animale.
Impactul antopic asupra învelișului biotic se manifestă
multilateral : prin activitățile sale, conștient sau inconștient, omul
își pune amprenta asupra răspândirii organismelor vii pe
suprafața terestră, asupra dinamicii în timp și spațiu a arealelor
biogeografice, ajungându-se uneori până la extincții locale,
regionale, continentale sau planetare ale anumitor specii. .

Impactul societății omenești asupra răspândirii

organismelor
Plantele care însoțesc omul și activitățile sale, localizându-

se în apropierea așezărilor umane, poartă numele de
sinantrope (syn=impreuna, anthropos= om) sau antropofile.
În funcție de epocă în care au fost răspândite, acestea se
împart în două categorii :arheofite și neofite.
Arheofitele au ocupat biotopurile din proximitatea așezărilor
umane, încă din timpul comunei primitive. În această
categorie pot fi incluse specii precum : neghină, traistă
ciobanului, macul, brusturele, albăstriță, cunoscute în țara
noastră încă din epocă pietrei (Pop, 1977). Neofitele sunt
plante răspândite recent, respectiv în ultimele două secole
(pentru unele, se poate stabili chiar anul în care au fost
semnalate pentru prima data într-o regiune). Dintre acestea,
pot fi citate : ciuma bălților (Elodea canadensis), plantă
originară din America de Nord și semnalată în Anglia în anul
1836; bătrânișul (Erigeron canadensis), apărut în Europa în
sec. al XVIII-lea ; brahiactis (Brachyactis ciliata), cunoscută
în America de Nord și în Asia, a fost semnalată pentru prima
data în România, în anul 1967, în arealul municiului Iași
( Pop, 1977).
Din categoria plantelor antropofile fac parte atât buruienile
care populează culturile de câmp, numite și segetale
(segetes = semănătură, ogor), cât și cele care cresc în
grădini, pe marginea drumurilor, în curțile caselor, printre
ruine etc., numite ruderale (rudera = ruine, moloz). Făcând
parte din categoria plantelor nitratofile, antropofilele preferă
așezările umane, datorită condițiilor optime de dezvoltare, pe
care acesta le creează involuntar, prin desțeleniri,
depozitarea necontrolată a deșeurilor și a dejecțiilor animale
sau prin utilizarea îngrășămintelor azotoase. Ca și plantele,
animalele pot fi răspândite de om dintr-o regiune în altă, atât
voluntar (aclimatizarea unor specii în medii noi, diferite din
punct de vedere istorico-natural de cele originare :
introducerea iepurelui comun Oryctolagus cuniculus în
Australia, aclimatizarea câinelui enot în Deltă Dunării,
introducerea crapului chinezesc în ecosistemele acvatice din
Europa etc. ), cât și involuntar, prin intermediul mijloacelor de
transport (șoarecii, gândacii de bucătărie, ploșnițele etc.,
specii care în prezent sunt cosmopolite).
În timp istoric, cele mai importante căi de introducere a unor
specii noi, au fost :
a) Colonizarea europeană (de exemplu, europenii au
introdus în teritoriile noi descoperite din America, Australia,
Nouă Zeelandă, Africa), numeroase specii de păsări și
mamifere, pentru a-și asigură resursele de vânat cu care
erau familiarizați ;

b) Horticultura și agricultura (numeroase specii floristice au

fost transferate dintr-un continent într-altul, ca plante
ornamentale sau culturi agricole. Exemple : freziile,
mușcatele, asparagusul, gladiolele, originare din
Subregiunea Capului din Africa de Sud ; porumbul, fasolea,
pătlăgelele roșii, originare din America etc.) ;
a) Transportul, în general și cel maritim, în special, a permis
extinderea arealului unor specii de alge, moluște, crustacee
și chiar mamifere de mici dimensiuni (de ex. șobolanul negru
Rattus rattus a fost adus din Asia de Sud-Vest, de navele
care transportau grâne, fiind responsabil de epidemia de
ciumă din secolele XIII – XIV). (Manea, 2011)
b) Construcțiile hidrotehnice (baraje), care generează
distrugerea, fragmentarea și restrângerea arealelor speciilor
acvatice (Speciile care apăr în afară arealului natural, în
medii mai puțin favorabile dezvoltării lor, ca urmare a
intervenției antropice, poartă denumirea de specii exotice. În
timp, unele dintre acestea se adaptează atât de bine noilor
condiții, încât cuceresc areale noi, îndepărtând speciile
native prin competiția interspecifica. În literatura de
specialitate, acestea sunt denumite specii invadatoare, cu
impact negativ asupra biodiversității teritoriilor în care au fost
introduse (speciile exotice invadatoare reprezintă o
amenințare pentru 49% din speciile periclitate ale SUA, în
special pentru păsări și plante – Wilcove et.al, 1998, citat de
Primack și colab., 2002 ; Primack R, Pătroescu M,
Rozylowicz L, Iojă CI , 2008
Cauze antropice ale extinctiei (dispariției) speciilor
O specie poate fi considerată extinctă, atunci când niciun
reprezentant al speciei respective nu mai poate fi întâlnit în
vreun loc, pe suprafața terestră. Dacă indivizii speciei au
rămas în viată numai în captivitate sau în locuri controlate de
către oameni, ea este considerată extincta în sălbăticie
(Primack și colab., 2002) – dropia, zimbrul, bizonul etc. O
specie este definită că extincta local, atunci când nu mai
apare în sălbăticie într-un areal pe care-l ocupă în trecut.
Unii cercetători definesc extincte ecologic speciile pe cale
reprezentate de un număr redus de indivizi, al căror rol în
cadrul biocenozei a devenit nesemnificativ (diminuarea
importanței tigrului că prădător, datorită efectivului redus al
acestei specii) – (Primack si colab., 2002).
În perioada contemporană, la nivel planetar, biodiversitatea
floristică și faunistică evoluează invers proporțional cu
evoluția numerică a populației Terrei. Această realitate
alarmantă este relevată de faptul că, prin diferite procese
tehnologice, peste 40% din producția biologică primară a
ecosistemelor terestre este utilizată și transformată de către
oameni, în deșeuri.

Responsabile de dispariția, după anul 1600, a cca. 85 de

specii de mamifere (2,1% din total) și 113 specii de păsări
(1,3%) – Smith s.a., 1993 ; Heywood,1995,citați de Primack
și colab., 2002, sunt activitățile umane legate de :
distrugerea, fragmentarea și degradarea habitatelor,
poluarea fizică, chimică și biologică, supraexploatarea,
invazia speciilor exotice, răspândirea bolilor.
Reducerea suprafețelor forestiere este fenomenul cel mai
vizibil din perspectivă distrugerii, fragmentării și degradării
habitatelor naturale. În Europa, ponderea suprafețelor
acoperite cu păduri s-a redus considerabil, îndeosebi în
secolul al XIX-lea, că urmare a exploziei demografice și a
necesarului crescut de material lemnos, care a marcat
revoluția industrială. În acest context, cea mai mare parte a
suprafețelor ocupate cu păduri mediteraneene, în special a
celor edificate de stejarul veșnic verde, a fost înlocuită de
vegetația secundară a tufărișurilor mediteraneene.
Intervenția din ce în ce mai agresivă a societății omenești la
nivelul biosferei este responsabilă în mare măsură de
dezastrele ecologice cu care se confruntă în prezent mediul
terestru : schimbări climatice globale (aridizare extensiva,
manifestări violențe ale fenomenelor meteorologice de risc
etc.), accelerarea proceselor geomorfologice actuale
eroziunea fizică și chimică a solurilor, epuizarea iminentă a
resurselor de hrană și materii prime etc. Pe termen mediu și
lung, aceste crize ale mediilor naturale pot avea repercusiuni
dramatice asupra existenței și dezvoltării societății omenești.
Fig. 13 Alunecare de teren in Alpi, datorată

defrișărilor
Sursa: Encyclopedie Larousse de la Nature, 1993

Fig.13.1. Culoar de avalanșă generat de tăierea pădurilor pe versant

Sursa: Encyclopedie Larousse de la Nature, 1993
BIODIVERSITATE = totalitatea
formelor de viaţă vegetale şi
animale şi ecosistemele din care
acestea fac parte, interacţionând
unele cu altele şi cu
componenetele abiotice ale
mediulu

Arealul biogeografic
OBIECTIVE
1. Înțelegerea modului de formare a arealului
biogeografic;
2. Înțelegerea conceptului de centru biogenetic și a
rolului său în formarea arealului biogeografic;
3. Cunoașterea mijloacelor de diseminare (dispersie) a
organismelor vii și rolului important pe care acestea îl au
în extinderea arealelor biogeografice;
4. Însușirea criteriilor de clasificare și a tipurilor de
areale biogeografice terestre
5.1. Centrul biogenetic si formarea arealelor

biogeografice
Ținând seama de cauzele care le condiționează, de tipul

materialului genetic și de ritmul cu care se desfășoară procesul
de apariție, în natură se distinge ca tip principal de formare a
speciilor procesul de speciație sau speciogeneză (nașterea
dintr-o specie preexistentă a unei alte specii, prin dobândirea
unor caractere noi). Acest proces se realizează prin segregare
(izolare) spațială, fiind legat de răspândirea și adaptarea
populațiilor la condiții pedoclimatice și biotice particulare unui
anumit mediu. Adaptarea populațiilor la condițiile specifice unui
mediu dat și izolarea lor față de celelalte grupuri de populații duc
la formarea treptată a unor specii incipiente. Fenomenul se
poate observa foarte bine îndeosebi pe insule, pe masive
muntoase izolate, conuri vulcanice, în peșteri etc.
O specie oarecare ia naștere într-un anumit punct de pe
suprafața terestră, numit centru biogenetic al speciei
respective (locul în care apărut primul reprezentant al speciei).
Din centrul biogenetic, indivizii speciei tind sa se răspândească

în teritoriu atât cât le permite valența ecologică (capacitatea de

adaptare la schimbarea condițiilor de mediu) și apariția unor
bariere naturale sau antropice, pe care reprezentanții speciei nu
o pot depăși.
Arealul biogeografic definește suprafața sau teritoriul ocupat la
un moment dat de indivizii unei specii. Altfel spus, arealul
biogeografic sau aria de repartiție, răspândire a unei specii
constă în totalitatea locurilor (mai mult sau mai puțin apropiate
între ele), in care se întâlnesc indivizii acelei specii. În mod
teoretic, centrul biogenetic al speciei ar trebui sa corespundă cu
centrul arealului biogeografic, deoarece tendința indivizilor este
de a se răspândi radiar spre periferie. În realitate, deseori
centrul biogenetic ocupă o poziție excentrică (uneori fiind situat
în imediata vecinătate a unei periferii a arealului), deoarece
indivizii speciei au întâlnit la mică distanță față de acesta un
obstacol pe care nu l-au putut depăși. Deoarece fiecărei specii îi
corespunde un centru biogenetic, nu există două specii diferite
ale căror areale să-și suprapună limitele; fiecărei specii îi
corespunde un areal propriu de răspândire. Densitatea
indivizilor în cadrul unui areal nu este uniformă, înregistrând cele
mai mari valori în locurile cu maximă favorabilitate,
corespunzătoare nevoilor vitale ale indivizilor. Fără îndoială,
centrul biogenetic înregistrează condiții de maximă favorabilitate
pentru existența indivizilor speciei. În prezent însă, la nivel
mondial, activitățile antropice intense și cu largă răspândire
spațială au facut ca indivizii a numeroase specii sa dispara din
centrele biogenetice, astfel încât, identificarea acestora este in
prezent dificil de realizat.
1. Centru loc în care a apărut

biogenetic pentru prima dată o
specie, pe suprafața
terestră
2. Areal suprafața sau
biogeografic teritoriul ocupat de
indivizii unei specii,
la un moment dat
5.2. Diseminarea organismelor și rolul său în formarea

arealelor biogeografice
Un rol foarte important în formarea arealelor biogeografice

revine mijloacelor de diseminare sau de răspândire a
indivizilor unei specii.
Diseminarea indivizilor unei specii poate fi:

1. activă, realizată prin propriile mijloace ale organismelor;

2. pasivă, realizată prin intermediul unor agenți abiotici sau

biotici ai mediului
5.2.1. Diseminarea activă – autocoria
Este caracteristică îndeosebi regnului animal, deoarece

organismele animale posedă mijloace de locomoție mai mult
sau mai puțin performante. Cele mai avantajate sunt speciile
caracterizate prin viteză mare de zbor, alergare sau inot.
Recorduri în acest sens înregistrează: porumbeii sălbatici,
care zboară cu 27 km/h; rândunelele – 125 km/h; lăstunul
mare – 180 km/h (păsări cu areal de răspândire extins din
Europa până în Polinezia) – Pișota, 1987.
În cazul plantelor, autocoria presupune adaptări și dispozitive
mecanice prin care acestea își împrăștie semințele, fenomen
întâlnit la specii, precum: slăbănogul (impatiens nolitangere),
plesnitoarea (Ecbalium elaterium), unele euforbiacee
tropicale etc.
5.2.2. Mijloace de diseminare pasivă – anemocoria,

hidrocoria, zoocoria și diseminarea realizată de om
Diseminarea pasivă folosește ca intermediari agenți din

mediul abiotic și biotic, precum: vântul, apa, diferite specii de
animale, omul.
Diseminarea realizată cu ajutorul vântului – anemocoria

Vântul transportă la mari distanțe sporii ciupercilor și ai
ferigilor, semințele unor fanerogame (poroinicul Orchis fusca,
șopârlița albă Parnasia palustris), pedistanțe de mii de km.
De asemenea, sunt transportate prin aer fructe și semințe
prevăzute cu accesorii pentru zbor (puf – păpădia, plopul,
scumpia, curpenul etc., aripioare – tei, parașute, umbreluțe,
etc.). Uneori, plante întregi uscate, pline cu semințe, pot fi
rostogolite la mari distanțe cu ajutorul vântului (roza
Ierichonului Anastatica hierochuntica, din Egipt și Israel;
chiurlanul Salsola kali din Bărăgan). Vântul poate transporta
și unele microorganisme animale, la mii de km distanță:
păiajeni, insecte, iar în timpul tornadelor si uraganelor, chiar
pești și batracieni.
Diseminarea realizată cu autorul apei – hidrocoria
Plantele care folosesc apa pentru diseminarea semințelor

prezintă dispozitive pentru plutire și împotriva putrezirii.
Exemple de adaptări:
-semințe protejate de un strat de ceară albă (la nufăr);
- coajă lemnoasă, dură, înveliș uleios (nuca de cocos,
stânjeneii de baltă, castanele de baltă);

- fructe care se deschid numai pe timp de ploaie (iarba de

șoaldină Sedum acre);
- viviparitatea (capacitatea semințelor de a germina în
interiorul fructului) – la speciile din genul Rhizophora, in
cadrul formațiilor de mangrove;
Apa poate contribui la diseminarea unor specii de animale
precum: pinguinii transportați pe sloiuri plutitoare până în
insulele Kerguellen și Galapagos (la 500 km est față
decoasta vestică aAmericii deSud), ouă de reptile , insecte
sau păsări, transportate la viituri pe bucățile de sol inierbat
rupt din malurile râurilor etc.
Diseminarea realizată prin intermediul animalelor- zoocoria

Pentru a putea fi diseminate cu ajutorul animalelor, plantele
trebuie să prezinte adaptări specifice, precum: prezența unor
dispozitive de prindere a semințelor în blana animalelor:
cleștișori (turița mare, achena de vâzdoagă, scaieții), puf
(vinarița), substațe adezive (vâscul); capacitatea semințelor
de a rezista la acțiunea sucului gastric din tubul digestiv al
păsărilor frugivore și granivore. Speciile faunistice care sunt
transportate de către animale sunt în general parazite.
Amintim aici: puricii, căpușele, păduchii, ploșnițele, viermii
intestinali. De asemenea, în contextul relației de mutualism,
unele specii asigură diseminarea altora: peștii transportați de
rechinul remorcă, coțofaenele purtate de bivoli etc.
Diseminarea realizată de către om – homocoria

De-a lungul timpului, omul a contribuit la diseminarea
speciilor vegetale și animale, în contextul unor acțiuni
voluntare sau involuntare. Astfel, în mod conștient, pot fi
menționate următoarele acțiuni de diseminare:
- Introducerea unor plante de cultură (porumb, cartof,
pătlăgea roșie, floarea soarelui) din America în Europa
sau a unor plantedecorative (frezii, mușcate, asparagus)
din Africa de Sud în Europa;
- Colonizarea insectelor polenizatoare și a iepurelui de
câmp în Australia;
- Colonizarea câinelui enot în Delta Dunării
Pe de altă parte, o serie de plante și animale parazite au fost
diseminate involuntar de către oameni, dintr-un continent în
altul: (gândacul de Colorado, unele plante ruderale care
însoțesc culturile de câmp etc. )
ANEMOCORIA Diseminarea realizată
cu ajutorul vântului
HIDROCORIA Diseminarea realizată
cu ajutorul apei
ZOOCORIA Diseminarea realizată
cu ajutorul animalelor
HOMOCORIA Diseminarea realizată
de către om

Caracteristici ale arealelor biogeografice
Arealul biogeografic reprezintã suprafaţa sau teritoriul

ocupat de reprezentanţii unui anumit rang taxonomic: specie,
gen, familie etc.;
Din punct de vedere biogeografic, se poate vorbi de
asemenea de arealul unor formaţii vegetale: arealul pãdurilor
boreale, arealul pajiştilor alpine, arealul pădurilor tropicale
umede etc.
Principalele caracteristici ale arealelor biogeografice sunt:
centrul biogenetic, mãrimea, forma, vechimea, densitatea
indivizilor în cadrul arealului.
Centrul biogenetic reprezintă locul de pe suprafaţa terestră
în care ia naştere o specie sau punctul iniţial al unui areal
biogeografic, din care reprezentanţii unei specii se
răspândesc, prin intermediul diferitelor mijloace de
diseminare.
Mărimea arealelor biogeografice este funcţie de mai mulţi
factori, dintre care, cei mai reprezentativi sunt:
1. valenţa ecologică a speciilor, respectiv capacitatea de
adaptare a acestora la variabilitatea factorilor de mediu;
de obicei, speciile euribionte sau euritope au areale de
răspândire mai extinse decât cele stenotope sau
stenobionte; Exemple de specii euribionte: iarba cerului
Molinia coerulea, păpădia Taraxacum officinalis, papura
Typha latifolia, trestia de baltă Phragmites communis etc;
Exemple de specii stenobionte: Dianthus callizonus,
Welwitschia mirabilis, Syringa josikaea, speciile de corali
sau madrepori etc.
2. mijloacele de diseminare; în cadrul regnului vegetal,
speciile cu diseminare pasivă (prin intermediul agenţilor
de mediu ) sunt favorizate sub aspectul extinderii mai
rapide a arealului de răspândire, comparativ cu cele care
prezintă mijloace de diseminare activă;
3. capacitatea de înmulţire; speciile cu prolificitate ridicată
(de ex. sporofitele, capabile să producă milioane de
spori/individ, termitele, muştele, insectele, în general,
rozătoarele etc.) prezintă bune premise pentru extinderea
rapidă a arealului de răspândire;
4. vechimea sau vârsta geologică a speciilor; în prezent,
speciile relicte (paleozoice, mezozoice etc.) ocupă de
obicei areale reduse ca dimensiune, comparative cu
arealele corespunzătoare speciilor recente, postglaciare;
5. intervenţia antropică; prin activităţile sale, omul poate
contribui involuntar sau voluntar la extinderea arealului
unor specii (este cazul celor mai multe specii ruderale)

6. rangul sistematic; de obicei, rangurilor sistematice

superioare (genuri, familii, ordine) le corespund areale
biogeografice de dimensiuni mari;
După mărime, arealele biogeografice se diferenţiază în:
-areale cosmopolite1: speciile cosmopolite sunt răspândite pe
suprafețe cu dimensiuni care pot corespunde unei întregi mase
continentale, mai multor continente, unuia sau mai multor
bazine oceanice; sunt specifice mai ales rangurilor taxonomice
superioare; dintre specii, pot fi menţionate: păpădia (Taraxacum
officinale), pătlagina (Plantago major), cucul (Cuculus canorus),
şoimul călător (Falco peregrinus),balena albastră (Balenoptera
musculus).
a) areale endemice2: au dimensiuni adesea reduse la câţiva

kilometri pătraţi sau chiar metri pătraţi (cazul speciei
Melumbium caspicum-lotusul caspic- din Delta Volgăi sau
al speciei Linaria menorcensis, gura leului, întâlnită în
insula Menorca din Baleare, pe o suprafaţă de numai
câţiva m²); dimensiunile reduse ale arealelor endemice
sunt datorate în cea mai mare măsură vârstei geologice a
speciilor:
- foarte vechi (denumite specii
paleoendemice, paleoendemite,
endemite relicte sau endemite
conservative) cu origini în Paleozoic,
Mezozoic sau Neozoic, când aceste specii
erau larg răspândite, menţinându-se până
în prezent prin procesul de conservare,
doar în acele habitate al căror mediu a
rămas relativ neschimbat (ferigile
arborescente Trisopteris elegans din I-lele
Juan Fernandez, situate în apropierea
tarmului chilian al Oceanului Pacific –
gimnospermul „tumboa” Welwitschia
mirabilis din deşertul Namib, arborele
pagodelor Ginkgo biloba, din China,
arborele mamut Sequoia gigantaea şi
arborele roşu Sequoia sempervirens din
pădurile litorale pacifice nord-americane,
nufărul termal Nymphaea lotus thermalis
de pe lacul Peţea (Oradea); echidna şi
ornitorincul (ordinul Monotrema) şopârla
tuatara (Sphenodon punctatum), şopârla
Moloch (Moloch horridus)- din regiunea
australiană, lemurienii şi tenrecii din
Madagascar, peştele Latimeria chalumnae
din Oceanul Indian, peştii dipnoi
Neoceratodus forsteri din America de
Sud, melcul de apă Melanopsis parreyssi

din lacul Peţea etc.); acest tip de areale

sunt prezente, în special, în cadrul regiunii
biogeografice australiene, dată fiind
evoluţia paleogeografică a acesteia, din
jurasic şi până în prezent;
- recente (apărute în cuaternar), care nu au
avut timpul material pentru a-şi extinde
arealul de răspândire (specii
neoendemice sau endemice
progresive); la apariţia lor a contribuit
izolarea geografică, pe de o parte şi
adaptarea la anumite condiţii stricte de
mediu, pe de altă parte (garofita Pietrei
Craiului, Dianthus callizonus, oitele
Anemone transsilvanica etc.).
1
cosmopolit = are o largă
răspândire geografică; comun mai
multor țări sau tuturor țărilor;
universal (DEX online); din punct de
vedere biogeografic: cu o largă
răspândire geografică; ubicvist;
fr. cosmopolite, rus. kosmopolit);
2
endemic = Care trăiește în mod
constant numai în anumite regiuni
de pe Pământ. (fr. endémique) -
(DEX online)
Fig. 14. Arborele mamut (Sequoia gigantaea)

Sursa: http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/18513/cei-mai-
spectaculosi-copaci-din-lume.html, accesat 3.07.2017

Fig. 15. Welwitschia mirabilis

Sursa: https://www.seedsforafrica.co.za/products/welwitschia-mirabilis-rare-
namibian-succulent-grows-over-2000-years-old; accesat 23.06.2017
Fig. 16. Welwitschia mirabilis,

http://www.bihrmann.com/caudiciforms/difo/wel-mir-bi2.jpg

Fig. 17 Garofita Pietrei Craiului Dianthus callizonus

Sursa: https://surprising-romania.blogspot.ro/2009_10_01_archive.html;
http://www.alpinegardensociety.net/diaries/Wisley/+May+/273/, accesat
20.06.2017
Fig. 18 Ferigi arborescente (Trisopteris elegans)-

Sursa: http://www.hostina1.ro/da.jp, accesat 19.06.2017
Fig. 19 Ornitorincul (Ornithorhynchus anatinus); Echidna cu cioc scurt

( Tachyglossus aculeatus)
Sursa: http://animale-
salbatice.weebly.com/ornitorinc.html;http://community.lovenature.com/wp-
content/uploads/sites/4/2016/07/echidna-16.jpg,accesat la 25 iunie 2017

5.4. Problema formării şi evoluţiei plantelor endemice din

România
În general, teritoriile cu cea mai mare favorabilitate pentru

apariţia plantelor endemice sunt:
-masivele montane înalte şi izolate (Rodna, Retezat, Cozia etc.);
-regiunile geografice de contact, în care are loc interferenţa unor
influenţe climatice complexe care acţionează sinergic asupra
formei plantelor, ducând la apariţia unor caractere noi, de
adaptare (de ex. Dobrogea, Banatul) – Opriş, 1963.În biotopurile
mai omogene (lacustru, termal, turbării, sărături, păduri de stejar
etc.) procesul de speciaţie este insesizabil şi nu se pot semnala
endemite nete ; în schimb, acestea apar în număr mare pe
stâncăriile din domeniul alpin şi din cel subalpin, în pajiştile
alpine şi subalpine, în făgete. După Beldie, 1967, în Carpaţii
Româneşti îşi au habitatul 74 de specii şi subspecii endemice,
cărora li se adaugă 23 de specii şi subspecii răspândite în
întreaga catenă carpatică.
Principalele regiuni endemo-producătoare și endemo-
conservatoare din România
1. Regiunea bănăţeană Rubus banaticus, Tulipa
orientalis, Dianthus kladovanus,
Pinus nigra var. banatica,
Minuartia cataractarum etc.
2. Masivul Retezat Trifolium retezaticum, Centaurea
retezatensis, Hieracium
pojorâtense etc.
3. Masivul Cozia Rosa coziae, Rosa argeşana,
Silene dinarica
4. Munţii Piatra Craiului Dianthus callizonus
5. Munţii Bucegi Saxifraga demissa
6. Masivul Măcin Centaurea jankae
7. Silvostepa Moldovei de Phlomis moldavica
nord-est
8. Stepa dobrogeană Euphorbia dobrogensis, Melilotus
arenarius, Linum borzeanum
9. Masivele Giumalău şi Aconitum romanicum
Rarău
10. Munţii Rodnei Heracleum carpaticum,
Polyschemone nivalis
11. Câmpia Transilvaniei Anemone transsilvanica, Salvia
transsilvanica
12. Munţii Apuseni Syringa josikaea
13. Pârâul şi lacul Peţea Nymphaea lotus thermalis
14. Făgetele carpatine Hepatica transsilvanica,
Ranunculus carpaticus
(Sursa: Opriş, 1963)

Sub aspectul endemicităţii, ţara noastră este una dintre cele mai
bogate din Europa în specii endemice, fapt care se explică prin :
-condiţii pedoclimatice foarte variate ;
-prezenţa unei catene muntoase cu relief şi substrat geologic
foarte variate;
-poziţia ţării la o adevărată răscruce fitogeografică;
În afara speciilor şi subspeciilor endemice, pe teritoriul României
există numeroşi hibrizi endemici care aparţin genurilor
Centaurea, Achillea, Hieracium, Rosa, Quercus
Forma arealelor este datorată:

1. evoluţiei paleogeografice a suprafeţei terestre;
2. prezenţei unor bariere de natură fizico-
geografică, biologică sau antropică, pe care indivizii unei
specii nu le pot depăşi
După formă, se pot diferenţia:
a) areale disjunctive, cu caracter fragmentar
sau insular; acestea au rezultat în timp geologic sau în
timp istoric, dintr-un areal iniţial continuu, datorită unor
cauze ca: dinamica maselor continentale şi oceanice,
apariţia unor bariere de natură climatică, orografică,
hidrologică etc. sau a diferitelor tipuri de amenajări ale
mediilor naturale, responsabile de despăduriri în masă,
desţeleniri, decopertări, desecări, poluări etc.; exemple:
speciile disjuncte Tapirus terrestris (Amazonia) si
Tapirus indicus (Asia de sud-est);
Fig.20 Arealul speciei disjunctiv al speciei Pinus halepensis

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Pinus_halepensis, accesat la 26.06.2017
a) areale circumterestre, cu aspect de bandă ce înconjoară

globul terestru, între anumite grade de latitudine; poziţia
geografică şi forma acestora reprezintă rezultatul
adaptării speciilor la un anumit potenţial termic; în cadrul
lor pot fi individualizate: areale circumpolar boreale

(corespund speciilor localizate in tundra, in jurul Cercului

Polar de Nord – ex. ursul polar Thalassarctos maritimus),
circumtemperat boreale, pantropicale sau circumtropicale
(desfasurate sub forma de banda in limitele climatului
intertropical – Cocos nuccifera), circumtemperat australe
(fagul austral)
Fig.21 Arealul circumterestru al ursului polar (Thalassarctos

maritimus)
Sursa: http://www.wikiwand.com/fr/Ours_blanc, accesat la 25.06.2017
Fig.22 Nothofagus cunninghamii

Sursa: http://anpsa.org.au/n-cun.html, accesat la 24.06, 2017

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE
1. Călinescu R., Bunescu Al., Nardin Pătroescu M., 1973.

Biogeografie. Editura didactică și Pedagogică, București
2. Hawkins și colab. 2003 - energy, water, and broad-scale
geographic patterns of species richness, volume 84, issue 12,
december 2003 , doi: 10.1890/03-8006; pages 3105–3117
3. Manea, 2011. Elemente de biogeografie. Editura Universitară,
București
4. Muică C., Buza M., Sencovici M., 2009. Biogeografie –
compendiu, Ed. Universitară, București
5. Pișota I., 2002. Biogeografie. Editura Universitară, București
6. Stugren B., 1994. Ecologie teoretică. Ed. Sarmis, Cluj –
Napoc
5. Lucia Popovici, Constanţa Moruzi, Ion Toma.2008. Atlas
botanic. Editura: Didactica si Pedagogica.
6. Constantin Bogoescu, Alexandru Dabija, Emil Saniel, 2008.
Atlas zoologic general. Editura: Didactica si Pedagogică
7. Weaver, J. E., "Investigations on The Root Habits of Plants"
(1925). Agronomy & Horticulture -- Faculty Publications. Paper
436.
http://digitalcommons.unl.edu/agronomyfacpub/436

Unitatea de învățare 1. Biomuri

continentale închise și deschise
OBIECTIVE
1. Înțelegerea conceptelor de biom închis-biom deschis,

a sinonimelor acestuia și a tipologiei biomurilor
planetare ;
2. Cunoașterea caracteristicilor fundamentale ale
potențialului ecologic (caracteristicile abiotice ale
mediului) și ale exploatării biologice (lumea vegetală și
animală) specifice fiecărui biom planetar ;
3. Înțelegerea relațiilor biotic – abiotic – antropic, din
cadrul biomurilor continentale
Studiul raspândirii fiinţelor vii pe suprafaţa terestrã şi analiza

cauzalitãţii acestei rãspândiri sunt net mai avansate în
domeniul vegetal decât în cel animal; de asemenea, mediul
terestru uscat este mai bine cunoscut decât cel marin. În
cele ce urmeazã, vom prezenta sintetic caracteristicile
marilor formaţii vegetale sau biomuri continentale, suprapuse
unor zone cu condiţii pedo-climatice diferite.

Biomurile – considerații teoretice
Ca ştiinţã de graniţã între biologie şi geografie, biogeografia

urmãreşte sã stabileascã raporturile care existã între
distribuţia geograficã a organismelor vii, factorii abiotici ai
mediului şi, din ce în ce mai pregnant, ansamblul activitãţilor
umane.
Studiul arealelor de rãspândire a unitãţilor sistematice
(specii, genuri, familii) precum şi modificãrile înregistrate de
acestea de-a lungul timpului fac obiectul de studiu al
chorologiei, ramurã a biogeografiei. În acelaşi timp,
biogeografia studiazã comunitãţile de organisme, alcãtuite
din grupe taxonomice diferite. În acest context, atenţia se
îndreaptã asupra biomurilor, ca biocenoze la scarã
planetarã, a cãror fizionomie este de fapt, cea a principalelor
formaţii vegetale: stepã, savanã, pãdure, tundrã etc.
Noţiunea de formaţie vegetalã a fost introdusã prima oarã
în literatura de specialitate, de cãtre germanul
Grisebach,1838; acesta o defineşte ca “o grupare de plante
care prezintã un caracter fizionomic bine definit, cum ar fi o
prerie, o pãdure etc.“ Strâns legate de condiţiile climatice şi
geografice, formaţiile vegetale caracterizeazã marile medii
geografice ale Terrei şi reprezintã primele elemente ale
analizei ecologice a acestora. Fãrã a cita în particular
denumirile plantelor, este posibil sã obţinem o fişã de
personalitate a unui ansamblu vegetal, utilizând criterii
precum talia (înaltã sau scundã), modelul arhitectural
(monostratificarea sau pluristratificarea), densitatea
(deschisã sau închisã), întinderea spaţialã, aspectul (uniform
sau mozaicat), cantitatea de materie vie pe unitatea de
suprafaţã (biomasa), regenerarea materiei vegetale
(productivitatea), ritmul de dezvoltare (cu frunze persistente
sau caduce).
Pentru a permite o descriere mai riguroasã a marilor
biomuri, denumirilor uzuale ale acestora: pãduri, lande,
prerii li s-au adãugat calificative fie geografice (boreal,
ecuatorial, tropical etc.), fie ecologice (oceanice, higrofile,
xerofile, halofile etc.), fie biologice (semperviriscente,
caducifoliate, sclerofile etc.), fie taxonomice (stepa cu Alfa,
garriga cu Thymus sp.(cimbru), pãdurile de Quercus
sp.(stejar) etc.
De asemenea, în funcție de modelul arhitectural al formațiilor
vegetale (caracterizat de prezența sau absența straturilor
arboricol și arborescent), respectiv de gradul de acoperire cu
vegetație arboricola a suprafeței topografice, la nivel planetar
se disting două mari categorii de biomuri :

închise (corespunzătoare pădurilor, cu strat arboricol,

arborescent și arbustiv, care nu lasă lumina să pătrundă în
cantitate mare la suprafața solului) ; deschise (tundră, stepa,
tufărisurile mediteraneene, savanele și formațiunile vegetale de
tip savana, cu ierburi și arbuști, domeniile aride).
Fig. 23 Biomurile terestre

Sursa : http://www.unibuc.ro/prof/tirla_m_l/img/Terrestrial_Biomes_2002.png,
accesat 28.06.2017
1.1. Pãdurile ecuatoriale sau tropicale umede
În zona intertropicalã se desfãşoarã unul dintre cele mai mari

ansambluri forestiere ale lumii, care poartã denumiri diferite,
în funcţie de atributele asupra cãrora cade accentul; astfel,
existã un grup de termeni care insistã asupra originalitãţii
localizãrii sale, evocând apartenenţa acestui ecosistem
forestier la zona caldã si umedã: pãdure ecuatorialã, pãdure
tropicalã sau pãdure intertropicalã; deoarece acest vast
domeniu corespunde în mare mãsurã climatului cu
pluviozitate ridicatã (peste 1500 mm/an), numeroşi autori
insistã asupra acestui aspect ecologic major, utilizând
noţiunile de pãduri pluviale, pãduri ombrofile sau higrofile,
“rain forest“ sau “regenwald“; în alte situaţii, se accentueazã
aspectul fizionomic: pãduri dense, pãduri veşnic verzi sau
sempervirente, “evergreen“ sau “immergrun“.
Localizare geograficã
 domeniul pãdurii dense ecuatoriale este scindat în trei mari

mase continentale: America de Sud, Africa şi Indonezia, NE
Australiei.

 în Amazonia, poartã denumirea de “selvas“ sau “bosanes“ şi

formeazã ansamblul cel mai vast, suprapus în parte pe
bazinul Amazonului; pãdurea amazonianã este întreruptã în
nord de platoul Guyanelor, spre vest extinzându-se pânã pe
culmile andine (vestul Anzilor Columbieni şi Ecuadorieni);
limitele sale sunt mult mai complexe spre sud şi est, unde
coboarã pânã în regiunea Buenos Aires, dispãrând în nord-
estul Braziliei.
 în America Centralã, faţada continentalã a Mãrii Caraibelor,
cât şi versanţii “în vânt“ ai Antilelor sunt acoperite de
pãdurea densã tropicalã.
 în Africa, mai puţin întinsã, pãdurea tropicalã umedã
cuprinde douã masive distincte: o bandã occidentalã îngustã
în Sierra Leone, Liberia, Cote d Ivoire şi Ghana, în lungul
Golfului Guineei şi un important masiv forestier centrat pe
bazinului Congo-ului (Nigeria, Camerun, Gabon şi regiunea
marilor lacuri est africane); elemente izolate apar şi pe
flancul oriental al insulei Madagascar.
 în Asia de Sud-Est, domeniul pãdurii ecuatoriale este cel mai
fragmentat şi decalat cãtre nord, sub efectul musonului;
principalele masive forestiere se gãsesc în M-ţii Gaţii de
Vest, în India, în sud-estul Sri - Lankãi, pe versanţii
himalayeni, pe coastele occidentalã şi orientalã ale
peninsulei Indochina, în arhipelagul malayez, în Borneo, I-
lele Celebe, Noua Guinee şi de asemenea în Filipine, pânã
pe coasta de nord-est a Australiei (Ozenda, 1964 ; Călinescu
și colab. ; 1972, Lupașcu, 2004 ; Encyclopedie Larousse de
la Nature, 1993)
Condiţii ecologice
 temperaturi medii anuale ridicate, constant peste 20 0 C ;
 insolaţie intensã, evapotranspitraţie ridicatã; cele mai
afectate sunt frunzele din stratele superioare ale pãdurii,
expuse direct razelor solare, care se încãlzesc cu pânã la 10
0
C mai mult decât aerul din jur.
 precipitaţii medii anuale ce depãşesc 1500 - 1700 mm;
precizãm faptul cã, nu întotodeauna limita arealului pãdurii
tropicale umede se leagã absolut de cea a pluviozitãţii
maxime; în limitarea arealului a intervenit în timp istoric
activitatea antropicã, aşa cum este cazul câmpiei maritime a
Guineei.
 microclimat mai uniform în interiorul pãdurii, cu variaţii
termice aproape inexistente, aer saturat permanent în vapori
de apã, intensitate redusã a luminii.
 solurile, cu excepţia andosolurilor şi a celor aluvionare, au în
general vârste foarte mari, uneori terţiare; cele mai
rãspândite sunt cele lateritice, bogate în oxizi de fier, acide
(pH – 4,5 - 5,5) şi foarte sãrace în substanţe nutritive
(descompunerea rapidã şi mineralizarea litierei face ca

substanţele nutritive puse în libertate sã fie reabsorbite

imediat de rãdãcini, neexistând posibilitatea acumulãrii
acestora în sol).
Modelul arhitectural al pãdurii tropicale umede este edificat

de:
 stratul ierbaceu - cel mai slab dezvoltat, indicator în
aprecierea gradului de artificializare a pãdurii;
 stratul arbustiv - este edificat de specii ombrofile;
 stratul arborescent inferior - cuprinde specii ombrofile de
arbori cu creştere lentã şi cu înãlţimi de 8 - 10 m;
 stratul arborescent mediu - edificat de arbori cu înãlţimi între
10 şi 30 m, reduşi ca numãr, cu coronament fusiform, în
competiţia pentru luminã;
 stratu arborescent superior - cuprinde arbori de peste 40 - 50
m înãlţime, cu trunchiuri al cãror diametru poate depãşi
adesea 2 m; aceşti arbori prezintã adaptãri la solurile
mlãştinoase (rãdãcini cu rol de contraforturi, rãdãcini aeriene
etc.)
Diversitatea floristicã
 în mod obişnuit, ecosistemul pãdurilor pluviale adãposteşte
circa 40 de specii de arbori/ha, însã numãrul acestora poate
ajunge chiar la 100 ; în Amazonia, îşi gãsesc locul de habitat
peste 2500 de specii de arbori de talie mare (în Franţa, de
exemplu, numãrul acestora nu depãşeşte 50).
 cele mai rãspândite familii, ai cãror reprezentanţi vegeteazã
în pãdurile dense tropicale sunt:
a) familia PALMAE - cca. 1500 de specii, unele cu importanţã
economicã deosebitã: palmierul de vin (Mauritia vinifera),
palmierul de fibre textile (Astrocaryon vulgare) - în Amazonia,
palmierul de ulei (Elaeis guinensis) - în Africa, palmierul de
zahãr (Arenga saccharifera) - în Asia, palmierul de cocos
(Cocos nucifera) - pantropical;
b) familia EUPHORBIACEAE - 4500 de specii: arborele de
cauciuc (Hevea brasiliensis) din Amazonia;

Fig.24 Recoltare latex din arborele de cauciuc

Sursa: http://animalesyplantasdeperu.blogspot.ro/2014/05/arbol-del-caucho-
hevea-brasiliensis.html, accesat 20.06.2017
c) familia MORACEAE - include specii din genul Ficus: Ficus

elastica (Asia tropicalã), smochinul indian (Ficus bengalensis);
d) familia MYRTACEAE - cuprinde circa 3000 de specii, cele
mai numeroase în continentul asiatic: arborele de cuişoare
(Caryophyllus aromaticus);
e) familia MELIACEE - cuprinde specii de arbori cu lemn
preţios, ca de exemplu “mahonul indian“ sau “lemnul de
Singapore“ (Cuveracaea serrata);
f) familia LEGUMINOASE - include specii de liane (rotangul -
Calamus extensus, în Asia, cu o lungime de peste 200 m, scara
maimuţelor - Bauhinia, în Amazonia), arbuşti şi unii arbori cu
lemn foarte preţios (Compasia excelsa şi Mora excelsa, în Asia);
g) familia RUBIACEAE - este reprezentatã de numeroase specii
ale genului Coffea (din cele 35 de specii, 20 sunt vest-africane):
Coffea liberica, Coffea arabica etc. ;
h) familia STERCULIACEAE - este reprezentatã în America de
Sud prin arborele de cacao (Theobroma cacao), iar în Africa, de
arboraşul de cola (Cola nitida, C. acuminata);
i) familia RUTACEAE - include cca. 900 de specii, majoritatea
din genul Citrus;
j) familia LAURACEAE - este edificatã de aproximativ 1000 de
specii, cele mai multe întâlnite în Asia: arborele de camphor
(Cinnamonum camphora), arborele de scorţişoarã Cinnamonum
Zeylanicum) etc. (Pișota, 2002);
Forme particulare ale lumii vegetale
lianele - folosesc arborii ca suport pentru lãstarul lor, care creşte
repede în înãlţime; pot atinge 200 m lungime şi 15 -20 cm în
diametru; lianele tropicale deţin 90% din speciile existente în
ecosistemele terestre;
 epifitele - au cea mai largã dezvoltare în America de Sud; îşi

deplaseazã însuşi locul de germinare pe ramurile superioare
ale arborilor; principalii reprezentanţi ai epifitelor sunt
bromeliaceele şi orhideele;
 plantele parazite şi saprofite, determinate de intensitatea
foarte redusã a luminii pe parterul pãdurii; dintre plantele
parazite, lipsite de clorofilã, pot fi citate: Rafflesia arnoldi din
Malayezia (a cãrei floare de culoare roşie, fixatã la partea
inferioarã a trunchiurilor arborilor, poate atinge 1m în
diametru , Tonningia din Africa şi Hydnora în Asia de Sud-
Est;
 plantele semiparazite au clorofilã şi participã în parte la
prepararea substanţelor nutritive; în aceastã categorie intrã
mai ales specii din familia Loranthaceae.
EPIFITE = plante care trăiesc fixate pe alte

plante, fără a fi parazite, aceasta servindu-le
numai ca sprijin. – Din fr. épiphyte.
SAPROFITE = plantă care se hrănește cu
materie vegetală aflată în descompunere -
Din fr. saprophyte.
Lumea animalã
 Este variatã, organismele prezentând adaptãri morfologice şi
fiziologice; în funcţie de biotopul pe care îl ocupã, acestea
pot fi arboricole şi tericole;
 animalele arboricole prezintã urmãtoarele adaptãri:
– coadã prehensilã (maimuţele Americii de Sud: atelul - Ateles
paniscus, urlãtoarea - Alouatta seniculus, furnicarul arboricol
Tamandua tetradactyla etc.);
– gheare dezvoltate foarte mult – leneşii cu doua si trei degete
(Choloepus didactylus, Bradypus tridactylus) din America de
Sud ;
– degete opozabile (papagali din genul Ara : ara cu pieptul
galben, Ara verde, Ara kanga din Amazonia, brotãcelul
Chiromantis din Africa Occidentalã, maimuţe etc.);
– picioare sau degete prevãzute cu discuri adezive
(lemurienii din Madagascar);
– paraşute (veveriţa cu pungã, şopârla zburãtoare, câinele
zburãtor sau Kalongul, vulpea zburãtoare, makiul sau
Kaguangul zburãtor - Asia, broasca zburãtoare - Noua
Guinee, veveriţa zburãtoare cu coadã cu solzi - Africa etc.);
 animalele tericole au o diversitate mai redusã şi prezintã
adaptãri la condiţiile ecologice specifice (luminozitate slabã,
vegetaţie luxuriantã):
– talie micã (antilope mici - Okapia în Africa, rinoceri de talie
micã etc.);
– crepusculare sau lucifuge (insecte, unele rozãtoare, reptile
etc.);

– higrobionte (specii care trãiesc în apele marilor fluvii:

caimanul, în Amazon).
Faciesuri
În funcţie de gradul de inundabilitate, pãdurile dense
tropicale prezintã faciesuri distincte; astfel, în cea mai tipicã
dintre pãdurile ecuatoriale, selvas-ul amazonian, se
întâlnesc:
 varzeas sau pãduri permanent inundate, care în general
însoţesc cursurile de apã; largã de pânã la 200 km în lungul
Amazonului, dincolo de confluenţa cu Madeira, aceastã
pãdure reprezintã doar 2% din suprafaţa totalã a Amazoniei;
cu o diversitate floristicã foarte mare, varzea se dezvoltã pe
aluviunile râurilor (rios) albe (blancos) sau negre (negros); în
acest mediu asfixiant, se dezvoltã foarte bine arborele de
cauciuc (Hevea brasiliensis), palmierii (Pandanus sp.) şi
lianele; frecvent apar arbori cu rãdãcini aeriene, supranumite
“gambe de câine“, aşa cum este cazul arborelui kapok sau
“arborelui de brânzã“ (Ceiba pentandra); kapokierii sunt
arbori de talie mare, al cãror trunchi este susţinut la bazã de
puternice contraforturi şi al cãror lemn alb şi moale
(asemanator brânzei) este folosit la confecţionarea
butoaielor; în Cote d’Ivoire, acest facies este cunoscut sub
numele de poto-poto;
 igapo (pãdure temporar inundatã), ce corespunde zonelor
mlãştinoase, în care sedimentarea organicã este
preponderentã; în Guyana, unul dintre cele mai
spectaculoase faciesuri ale pãdurii inundabile este numitã
“pinotier“, dupã numele palmierilor pinot (Euterpe oleracea),
care formeazã populaţii aproape pure, de arborete cu înãlţimi
de 20 - 25 m;
 ete sau terra firme (pãdurea neinundabilã);
 ceja reprezintã faciesul pãdurii tropicale umede de altitudine,
desfãşuratã în sectorul andin ecuatorial (venezuelan,
columbian şi ecuadorian); în Anzii venezueleni, apare sub
forma unei benzi înguste, desfãşuratã între aprox. 3100 –
3250 şi 3600 m altitudine; vegetaţia este dominatã de stratul
arbustiv, edificat de specii adaptate la temperaturi cuprinse
între 50 şi 70 C, a cãror înãlţime se reduce, pe mãsurã ce
creşte altitudinea; principalele specii arbustive aparţin
genurilor Ilex, Berberis şi Polylepis (specia andinã pionier
cea mai comunã); speciile vegetale cu creştere lentã sunt
expuse cu regularitate îngheţului, destul de slab, precum şi
unui deficit hidric ocazional, întrucât se situeazã deasupra
plafonului noros şi primesc precipitaţii mai reduse cantitativ
(800 - 900 mm); factorul inhibitor decisiv în dezvoltarea
vegetaţiei pare a fi frecvenţa ninsorilor ;
 pãdurea galerie reprezintã de fapt o prelungire a pãdurilor
tropicale umede, în lungul unor râuri ce traverseazã savana;

apare mai bine dezvoltatã în zona de izvoare a unor fluvii

africane; se aseamãnã unor lunci largi, cu aceleaşi specii ca
şi pãdurea tropicalã umedã propriu-zisã, mai slab dezvoltate
şi mai sãrãcãcioase, datoritã temperaturilor mai ridicate şi
uscãciunii mai mari; în Guyana, în lungul fluviilor, în special
în sectoarele malurilor convexe de acumulare aluvionarã ale
meandrelor, pãdurea prezintã o sucesiune de medii
contrastante, de la pãdurea densã de tip terra-firme,
specificã interfluviilor, la pãdurile ripariene; contrastul apare
între arborii înalţi şi vegetaţia mai scundã, cu aspect de hãţiş,
invadatã de resturi vegetale moarte şi de liane; aceste
ecosisteme, calificate uneori ca pãduri galerii, poartã
denumirea localã de “pri-pri“; în pãdurile galerii, lipsesc
animalele crepusculare specifice parterului pãdurii dense
ecuatoriale.
(Sursa : Călinescu și colab., 1969 ; Muică, 2009 ; Manea,
2011)
1.2. Pãdurile tropicale cu ritm sezonier
Localizare geograficã
 pe marginea pãdurilor ecuatoriale, în funcţie de continent, se
dezvoltã numeroase tipuri de pãduri, denumite generic
“uscate“, atunci când se vrea subliniat rolul ecologic al apei;
adesea sunt denumite pãduri luminoase, întrucât stratul
vegetal arboricol este discontinuu; se utilizeazã de
asemenea denumirea de pãduri mixte, pornindu-se de la
considerentul cã ele cuprind un amestec de specii cu frunze
persistente şi specii cu frunze caduce, care apar de obicei în
stratul arbustiv; sunt pãduri spectaculoase, arborii care le
edificã având adesea forme stranii, contorsionate;
 sunt prezente în America de Sud, Africa, Asia de Sud-Est şi
în câteva insule din arhipelagul Sondelor;
Condiţii ecologice
 se dezvoltã în condiţiile unui climat tropical cu douã sezoane,
unul ploios şi altul uscat-secetos.
Faciesuri
1. pãdurile musonice: întâlnite în Asia de Sud-Est şi în
anumite insule din arhipelagul Sondelor; se dezvoltã în
condiţiile unor precipitaţii abundente (1500 mm/an), care cad
în intervalul aprilie - septembrie; compoziţia floristicã impune
diferenţierea a trei subfaciesuri ale pãdurii musonice:
– pãdurile mixte - stratul arborilor cuprinde specii cu lemn
preţios: lemnul trandafiriu de India (Dalbergia latifolia),
santalul est-indian (Pterocarpus santalinus, P. indica),
santalul alb (Santalum album), abanosul (Diospyros
melanoxylon) etc.; în stratul arborescent apar bambuşi,

palmieri pitici sempervirescenţi şi arbustul Gardenia sp.,

folosit ca plantã ornamentalã în climatul temperat;
– pãdurile de teck - apar în Gaţii de Vest, partea centralã a
Indiei şi în peninsula Indochina; stratul arborilor este dominat
de teck (Tectona grandis), supranumit şi arborele de fier,
datoritã lemnului foarte tare; acesta îşi pierde frunzele mari
în sezonul secetos;
– pãdurile de sal - sunt specifice Indochinei şi Malayeziei;
monospecificitatea acestora este datã de sal (Shorea
robusta), arbore cu înãlţimi de pânã la 35 m şi circumferinţã
ce poate atinge 2m; exigenţa diferitã faţã de factorul
umiditate (comparativ cu teck-ul, sal-ul este mai higrofil),
face ca pãdurile de sal sã se dezvolte mai aproape de ţãrm,
fiind expuse primele musonului umed de varã.
2. pãdurile tropicale xerofile: apar în regiuni cu secetã

prelungitã (4 - 8 luni/an) şi precipitaţii mai reduse (500 - 700
mm/an); diferenţierile existente de la un continent la altul
permit individualizarea a douã subfaciesuri: pãduri savane şi
tufãrişuri ghimpoase xerofile.
– pãdurile-savane sau savanele-parcuri - adevãrate
ecotoane de tranziţie de la pãdurile umede la savane, în
condiţiile unui climat cu 3-4 luni de secetã/an şi precipitaţii
cuprinse între 1000-1500 mm/an, sunt edificate de arbori de
talie micã, noduroşi, diseminaţi printre ierburi; aceastã
discontinuitate a stratului arborescent favorizeazã
dezvoltarea stratului ierbaceu inferior, edificat de specii de
graminee; în anotimpul secetos, bine reprezentate sunt
geofitele, care dispun de rezervoare de apã şi substanţe
nutritive; lumea animalã a pãdurilor-savane cuprinde atât
animale specifice atât pãdurilor tropicale umede cât şi
savanelor.
– tufãrişurile ghimpoase xerofile poartã denumiri diferite: în
Africa - brusã, în Etiopia - kola, iar în America de Sud -
caatinga; în Africa, speciile lemnoase sunt reprezentate de
arbuşti xerofili din genurile Acacia, Euphorbia, Parkinsonia şi
Prosopis; caatinga sud-americanã se dezvoltã în condiţii de
uscãciune mai severe (6-8 luni de secetã/an, precipitaţii
cuprinse între 400-900 mm/an); este întâlnitã în special în
Brazilia şi Venezuela; sub denumirea de “caatinga“ (pãdure
albã) sunt incluse pãdurile xerofile scunde, savanele cu
arbuşti, tufãrişurile şi pajiştile cu mãrãcinişuri, care fac
trecerea între pãdurile tropicale umede şi savanele cu arbuşti
xerofili; sunt întâlnite în special în Brazilia şi Venezuela;
modelul arhitectural al caatingãi cuprinde: un strat arboricol,
cu arbori din familia Bombaceelor, capabili sã reţinã apa
pentru sezonul secetos (arborele butoi Cavanillesia arborea,
de ex.) ; Leguminoaselor, cu genurile Mimosa, Acacia,
Caesalpinia; Palmelor (palmierul de cearã Copernicia

cerifera) ; Cactaceaelor (Cereus catingicola, Opunţia,

Melocactus etc.); un strat arbustiv, edificat de arbuşti ţepoşi
din genurile Anona, Coccoloba, Capparis); un strat inferior,
care alãturi de cactuşi, include bromeliacee, euforbiacee şi
ierburi dure, utilizate pentru pãşunatul bovinelor şi caprelor;
lumea animalã din caatinga este asemãnãtoare celei din
formaţiunile de tip savanã.
2 . Vegetația mediteraneeană
Regiunea subtropicală mediteraneeană ocupă o suprafață

relativ restrânsă, situându-se între 30 și 450 latitudine
nordică, respectiv pe țărmurile nordice și sudice ale Mării
Mediterane, Peninsula Italică, țărmurile vestice și sudice ale
Anatoliei, Peninsula Balcanică.
Condiții ecologice
- se dezvoltă în condiţiile unui climat cu ierni în general
reci, umede şi veri calde, secetoase ; intervalul prelungit
cu deficit de umiditate din sezonul estival pune în
dificultate plantele şi animalele mediteraneene;
- temperaturile medii anuale variază între 15 – 200C;
temperatura medie a lunii ianuarie, pozitivă, este cuprinsă
între 5 – 120C, iar cea a lunii iulie, variază între 22 –
280C;
- Cantitatea cea mai mare de precipitații cade iarna,
valorile medii anuale fiind cuprinse între 500 – 700 mm;
- Solurile pe care se dezvoltă vegetația mediteraneeană
sunt de tip terra rosa, bogate în argile, dezvoltate pe
calcare și solurile brune de pădure mediteraneene.
Adaptări ale speciilor vegetale

Calificativele utilizate pentru pădurile mediteraneene,
respectiv sclerofile (în care arborii sunt distanțați,
majoritatea acestora aparținând stratului arborescent cu
înălțimi sub 7m), durisilvae (cu țesuturi mecanice dure și
frunze tari) sau xerofile, pun în evidenţă caracteristicile
majore ale speciilor vegetale: frunze mici, coriacee, adaptate
unor condiţii ecologice marcate de secetă, mai mult sau mai
puţin severă, pe timpul verii.
Xerofilismul accentuat determină adaptări ale morfologiei și
fiziologiei plantelor, ca de exemplu:
- țesut mecanic dezvoltat;
- poziția oblică a frunzelor față de soare, astfel încât
suprafața de reflexie a razelor solare să fie mai mare și în
același timp, perioada de iradiere să fie mai scurtă;
- reducerea dimensiunilor aparatului foliar și apariția țepilor,
pentru a diminua evapotranspirația;

- prezența frunzelor pieloase, glabre (lipsite de perisori),

acoperite cu un strat protector de ceară (măslin, citrice,
laur etc.);
- preluarea de către tulpină a funcțiilor frunzelor.
Faciesuri
În cadrul vegetației mediteraneene pot fi identificate două
faciesuri distincte: pădurile mediteraneene – formație
vegetală primară, al cărei areal este în pezent foarte
fragmentat și tufărișurile mediteraneene – formații vegetale
secundare, rezultate prin degradarea pădurilor
mediteraneene (distrugerea stratului arboricol, prin activități
antropice); în fapt, acestea sunt edificate de straturile
arbustiv, subarbustiv și ierbaceu specifice pădurilor
mediteraneene.
2.1. Pădurile mediteraneene
Compoziția floristică
Sunt alcătuite din specii semperviriscente de foioase și
conifere, până la altitudini de 1400 m, și arbori cu frunze
căzătoare, dominante fiind speciile de quercinee.
a. Arborii semperviriscenți tipici ai acestor păduri sunt:

- stejarul veșnic verde sau stejarul de stâncă (Quercus
ilex), al cărui areal se desfășoară în jurul Mării
Mediterane, ajungând până în sudul Franței și Asia Mică;
preferințe ecologice: indiferent față de factorul edafic și
exigent față de lumină (heliofil);
- Stejarul de plută (Quercus suber), care urcă mai puțin în

altitudine; preferințe ecologice: terenuri silicioase și
umede, fiind mai higrofil;
- Cvercineele Quercus mirbeckii, în partea de NE a
Marocului si Quercus calliprinos, în Israel;
- Conifere din genurile Pinus, Abies și Cedrus
Preferințe ecologice ale speciilor de conifere

- Pinul de Alep - are un areal asemănător cu cel al
stejarului verde, fiind exigent față de factorul termic;
poate constitui păduri secundare, atunci când succede
pădurii de stejar verde, distrusă de foc; are un areal
extins din Spania, până în Grecia şi din Maroc, până în
Libia (Provincia Cyrenaica).
- Pinul maritim ( Pinus pinaster), mai acidofil decât pinul de
Alep şi, prin repartiţie, mai occidental decât acesta,
formează păduri mai luminoase, cu trunchiuri zvelte -
ocupă țărmurile occidentale ale Mării Mediterane, fiind

sensibil la frig; este calcifug, dar se adaptează bine

terenurilor nisipoase;
- Pinul laricio apare în Munții Corsicii și în provincia
Calabria din Italia, iar bradul Abies pinsapo apare în
masivele muntoase din Sicilia, Grecia și Turcia;
- Cedrul de liban (Cedrus libanotica) și cedrul de Atlas, cu
largă răspândire în terțiar, au astăzi un areal discontinuu
relict, fiind întâlnite în Liban și sudul Turciei, și respectiv
în Munții Atlas.
- In spaţiul montan, pinul negru, cedrul şi bradul, arbori de
talie înaltă, includ un mare număr de specii şi subspecii
Sursa : Călinescu și colab., 1972, Muică și colab., 2006
Modelul arhitectural al pădurilor semperviriscente
Stratul arborilor are densitate redusă, în cadrul său apărând

diseminate specii arbustive și subarbustive, ca: fisticul
(Pistacia terebenthus, Pistacia lentiscus), laurul (Laurus
nobilis), cimbrul (Thymus sp.), stejarul de kermes (Quercus
coccifera), cu cele mai coriacee şi mai spinoase frunze;
Rosmarinul (Rosmarinus officinalis), arțarul de Montepellier,
iarba neagră (Calluna vulgaris), ienupărul (Juniperus
oxycedrus). Pe solurile silicioase, pădurea de stejar verde
prezintă un strat format din specii de ericacee (Erica
scoparia, Erica arborea, Lavandula stoechas).
În cadrul stratului arborescent apar specii de conifere
mediteraneene, ca: pinul de Alep (Pinus halpensis), pinul
maritim (Pinus maritima), iar pe versanții mai însoriți și pe
suprafețele cvasiorizontale, apar specii heliofile de pin:
Pinus pinea, Pinus pinaster, Pinus laricio.
b) Arborii cu frunze căzătoare sunt întâlniți mai ales în zonele

de tranziție spre climatul temperat (ecoton de tranziție spre
pădurile temperate cu frunze căzătoare); aceștia sunt
adesea asociați stejarilor cu frunze semperviriscente, mai
ales stejarului verde; în general, preferă versanții mai umezi.
Speciile de quercinee caducifoliate apar atât pe ţărmul nordic
al Mării Mediterane (Quercus cerris, Quercus pubescens),
cât şi pe ţărmul sudic (Q. mirbeckii, în Maghreb) ; printre
stejărete apar diseminate şi alte specii termofile, ca de
exemplu : mojdreanul (Fraxinus ornus), cărpiniţa (Carpinus
orientalis). Acești arbori aparțin speciilor caracteristice zonei
temperate propriu-zise (Quercus pubescens) sau, cel mai
adesea, speciilor proprii regiunilor submediteraneene:
Quercus lusitanica, întânit pe țărmul de vest al Marocului și
în vestul Franței; stejarul macedonian din Balcani și din țările
est-mediteraneene; acestora li se adaugă mojdreanul (în
Peninsula Balcanică), castanul, platanul etc.

Producția de biomasă vegetală a pădurilor mediteraneene este

remarcabilă, de ordinul a 250-350 t/ha, iar productivitatea, între
7- 10 t/ha/an (Encyclopedie Larousse de la Nature – La planete
de la vie, 1993).
2.2. Tufărișurile mediteraneene - formații vegetale

mediteraneene secundare
Într-un context climatic marcat de puternice contraste ( secetă

vara, ploi violente, vânturi puternice, îngheţ iarna, fenomene
uneori fatale pentru speciile vegetale), defrişările, incendiile,
păşunatul turmelor de capre şi ovine au exercitat presiuni
importante asupra ecosistemele forestiere, deosebit de fragile;
în timp istoric, acestea au fost înlocuite pe mari suprafeţe de
formaţii vegetale secundare sau degradate, denumite generic
tufișuri sau tufărișuri mediteraneene. În funcție de localizarea
geografică și compoziția floristică, acestea poartă denumiri
diferite de la o regiune la alta: maquis, garrigue (garriga),
frigana, tomillares.
Maquis-ul (denumire corsicană) este răspândit în Corsica și pe
țărmul nordic al Mediteranei, unde urcă până la 400 m altitudine;
a rezultat prin defrișări succesive și pășunat intensiv; se
dezvoltă pe soluri bogate în siliciu.
Compoziția floristică include: laur (Ilex aquifolium), măslin
sălbatic (Olea laperrini), mirt (Mirthus sp.) și mai rar, stejar de
plută (Quercus suber).
Garriga (fr. Garrigue) reprezintă o formație de tufărișuri
secundare scunde, situate pe roci calcaroase și marnoase,
dezvotate mai ales în sudul Franței. Specii dominante: stejarul
de kermes (Quercus coccifera), rosmarinul (Rosmarinus
officinalis); uneori, pe țărmul mării, apare palmierul pitic
(Chamerops humilis).
Frigana (denumire grecească) este răspândită în Grecia, insula
Creta, țărmul Asiei Mici, unde formează asociații de arbuști cu
țepi. Specii dominante: dafinul, leandrul, măslinul și plante
spinoase, dominate de speciile Genista acanthoclada și
Poterium spinosum.
Tomilarele (tomillares, în spaniolă) sunt asociații de arbuști cu
înălțime mijlocie, în cadrul cărora domină specii din familia
Labiatae: rosmarin, levănțică (Lavandula sp.), cimbru (Thymus
sp.).
În prezent, în regiunea mediteraneeană, arealul formațiilor
vegetale primare și secundare este puternic fragmentat de
extinderea plantelor de cultură, în special citrice și măslin
(Manea, 2011)

2.3. Formații vegetale de tip mediteraneean
Sunt formații de pădure și tufărișuri care, prin localizarea

geografică în limitele climatului subtropical, prin modelul
arhitectural și compoziția floristică, prezintă similitudini cu cele
situate în jurul Mării Mediterane. Practic, acestea pot fi întâlnite
în toate continentele.
În America de Nord, ocupă litoralul californian al regiunii San
Diego, la sud de Los Angeles, regiunea californiană Great
Valley și contraforturile Munților Sierra Nevada.
În Chile, acestea se întind de la nord la sud pe 500 km
(aliniamentul Valparaiso – Conception).
În Africa de Sud, formează un mic triunghi în Regiunea
Capului, cuprinsă între Deșertul Namib, semideșertul Karoo și
coasta orientală umedă.
În sudul Australiei, există două areale care cuprind vegetație
de tip mediteraneean: Perth și Adelaide.
Formațiile vegetale secundare, similare tufărișurilor

mediteraneene propriu-zise, sunt reprezentate de:
Chapparal – întâlnit în ținuturile uscate din vestul SUA, formată
pe locul pădurilor cu frunze persistente; este de tipul maquis-
ului; conține arbuști cu creștere lentă, ce depășesc rar 2 m
înălțime; predominante sunt speciile: stejarul verde american
(Quercus agrifolia), stejarul mic (Quercus dumosa), graminee
(Bromus mollis și Avena fatua), precum și unele ericacee (plante
xerofile cu frunze ericoidale sau răsucite);
Mattoral – este situat în partea centrală a statului Chile, între
230 și 380 latitudine sudică (cu excepția cordilierei înalte); este
edificat de stratul arbustiv, în componența căruia apar specii din
genurile Boldo, Cryptocarya, Crinodendron; acestea formează
hățișuri cu densitate variabilă a arbuștilor, presărate cu arbori
xerofili ceva mai înalți, ca de ex. Acacia cavena; tot aici, pot fi
întâlnite unele specii de cactuși (cactusul chilian Cereus
chilensis).
În Australia, vegetația crespunzătoare maquis-ului corsican
poartă denumirea de malee; este o formație arbustivă cu
înălțimi de 2 – 4 m și densitate variabilă a indivizilor vegetali;
speciile reprezentative sunt reprezentate de acacii, eucalipți și
alți arbuști xerofili. (Sursa: Pișota, 2002; Călinescu și colab.,
1972; Muică, 2009; Manea, 2011)

3 . Pădurile nemorale ale emisferei nordice (pădurile

temperate cu frunze cazatoare)
În emisfera nordică, pădurile de foioase cu frunze căzătoare

sau nemorale se desfăşoară în domeniul climatului temperat
continental, între 400 – 500 latitudine.
Condiţii ecologice
 climat răcoros, cu ierni nici prea severe nici prea lungi, cu
veri scurte şi moderate sub raport termic.
 anotimpurile de tranziţie, respectiv primăvara şi toamna,
joacă un rol capital;
 perioadele marcante de secetă sunt inexistente;
 precipitaţiile sunt abundente (cca 500 mm/an) şi
repartizate uniform pe parcursul anului;
 solurile sunt brune de pădure, mai mult sau mai puţin
levigate; în funcţie de gradul de aciditate şi de umiditate,
ele corespund unor asociaţii vegetale clar diferenţiate
Fig.25 Diagrame ombrotermice în pădurile nemorale ale emisferei

nordice (faciesul american și chino-japonez) – Sursa: Encyclopedie
Larousse de la Nature – la planete de la vie, 1993
Modelul arhitectural
 se caracterizează prin predominarea stratului
arborilor cu frunze late, cu coronament dens şi
continuu vara şi pierderea aparatului foliar, iarna
(neadaptare a frunzelor la temperaturi scăzute)
 straturile inferioare, respectiv cel arbustiv şi cel
subarbustiv, sunt mai slab dezvoltate

 condiţiile de lumină sunt determinante pentru

capacitatea competitivă a speciilor lemnoase; speciile
fotofile se pot dezvolta rapid într-un luminiş, în timp
ce speciile ombrofile sau fotofobe cresc chiar în
umbra stratului arborilor celor mai înalţi; cu timpul,
specia care suportă cel mai bine condiţiile de umbrire
devine dominantă, în cazul în care celelalte condiţii
staţionale sunt favorabile (Walter, 1974)
 primăvara, stratul ierbaceu se dezvoltă luxuriant, fiind
reprezentat în principal de geofite vernale, din
genurile Galanthus, Scilla, Ficaria, Corydalis,
Anemone etc.); acest strat, favorizat de radiaţia
solară ajunsă aproape integral la sol, încălzind stratul
de litieră sub care se dezvoltă rădăcinile plantelor,
până la 25 – 300C, se reduce masiv, după ce arborii
îşi dezvoltă aparatul foliar;
 geofitele vernale pot fi considerate o grupă de plante
capabilă să umple un vid sau o nişă ecologică
existentă în sezonul de vegetaţie al pădurilor de
foioase
Spectrul bioformelor
 este dominat de plantele fanerofite (stratul arborilor,
cel arborescent şi cel arbustiv), camefite (stratul
subarbustiv), hemicriptofite şi geofite, specifice
stratului ierbaceu şi muscinal
Adaptări ecologice ale speciilor floristice:

 forma coronamentului este funcţie de locul de
creştere: arborii izolaţi au coroana în formă de cupolă
sau de sferă, în timp ce, în cadrul masivelor
forestiere, dezvoltarea acesteia este limitată;
 în funcţie de intensitatea luminii, frunzele prezintă
caracteristici anatomo-morfologice şi fiziologice
diferite: frunzele de lumină sunt mai mici, mai groase,
cu o reţea de nervuri mai densă şi stomate mai
numeroase, comparativ cu cele de umbră;
 indicele suptrafeţei foliare (ISF) depinde de valoarea
aprovizionării cu apă şi cu substanţe minerale; el se
micşorează în cazul unei aprovizionări insuficiente cu
apă şi substanţe minerale; la pădurile pure de stejar
ISF= 5 (în anii umezi poate fi mai mare), iar în
arboretele amestecate de pe soluri reavene, ISF
poate depăşi 8, pentru toate speciile, inclusiv
arbustive
( Walter, 1974)
 singura formă de adaptare a speciilor vegetale
împotriva temperaturilor scăzute din timpul iernii o
reprezintă călirea (modificări fizico-chimice în

protoplasmă) proces fiziologic care se produce

toamna; prin călire, rezistenţa la frig a mugurilor
arborilor poate creşte de la -50 C în toamnă, până la -
250C şi chiar -350C iarnă; prin călire, arborii care
cresc la latitudini medii sunt protejaţi împotriva
vătămărilor provocate de ger; decălirea se produce
primăvara, odată cu încălzirea aerului
Faciesuri
 Europa de Vest şi Centrală, estul Americii de Nord,

estul Asiei
 diferenţierile floristice existente între cele trei mari
faciesuri ale pădurii temperate, localizate în Europa,
China, America de Nord, se datorează în mare
măsură evoluţiei lor în timp geologic; spre exemplu,
în cuaternar, migraţia florei s-a putut realiza fără
probleme majore pe faţada orientală asiatică, în timp
ce în Europa, obstacolul reprezentat de Marea
Mediterană a perturbat replierea acestora.
3.1. Pădurile nemorale europene
 În vestul şi centrul Europei, se extind la nord de zona

mediteraneeană (începând din nordul Peninsulei
Iberice şi până în sudul Scandinaviei), până la cca.
580 lat.N, sub influenţa curentului cald al Golfului;
 în partea estică a continentului, se prelungesc sub
forma unei făşii înguste, limitată la nord de pădurea
de conifere, iar în partea de sud, de vegetaţia de
stepă.
Modelul arhitectural şi compoziţia floristică
 stratul arborilor se caracterizează adesea prin

uniformitate remarcabilă, uneori chiar prin
monospecificitate (făgete, stejărete etc.); fagul are
maximă dezvoltare în regiunea atlantică, pe soluri
bine drenate, dar şi în Europa Centrală; arealul
fagului este limitat în partea de est de izoterma de
20C.
 stratul arbustiv este bine reprezentat, cuprinzând
specii ca: alunul, caprifoiul, lemnul râios (Evonymus
verrucosa), murul (Rubus idaeus) etc.
 în cadrul stratului subarborescent, prezenţa epifitelor
este discretă (curpen, iedera, caprifoi etc.);
 stratul ierbaceu este dominat de plante vernale
heliofile (pastite, anemone, viorele, brebenei etc.) şi
numeroase geofite sciofile;

Lumea animală
 caracteristice sunt marea diversitate a speciilor şi
organizarea funcţională precisă;
 lumea mamiferelor este repartizată biotopurile:
arboricol (Sciurus vulgaris, Felix silvestris) si tericol
(Capreolus capreolus, Vulpes vulpes etc.); păsările
ocupă în mod egal diferitele straturi de vegetaţie;
 ca şi flora, în timp istoric, fauna se confruntă cu
fenomenul de reducere a numărului de specii,
precum şi a efectivelor de animale (cazul zimbrului,
ursului brun, lupului etc.)
3.2. Pădurile cu frunze căzătoare nord - americane
 ocupă mari ansambluri de relief cu dispunere

meridiană, care se succed de pe ţărmul Atlanticului,
până în regiunile de câmpie ale fluviului Mississippi
(Piedmont, Blue Ridge, Great Valley, platoul
Cumberland)
 prezintă unele asemănări cu pădurile nemorale
europene, în special în ceea ce priveşte
caracteristicile sezonului de vegetaţie.
 în raport cu poziţia geografică, condiţiile ecologice şi
compoziţia floristică, de la nord la sud, se
individualizează trei faciesuri:
a) pădurea mixtă laurenţiană
b) pădurea appalachiană
c) pădurea din SE SUA
a) pădurea mixtă laurenţiană

• bordează regiunea Marilor Lacuri;
• se dezvoltă în condiţiile unui climat a cărui nuanţă
oarecum excesiv continentală, este atenuată de influenţa
Marilor Lacuri şi a Oceanului Atlantic;
 speciile floristice care o edifică se comportă ca esenţe
umbrofile, dezvoltate în straturile inferioare ale pădurii de
conifere, cu care vine în contact; ca atare, această
formaţie vegetală mai poartă denumirea de pădure de
foioase tolerantă;

Fig. Pădurile nord-americane cu frunze căzătoare

(Sursa: Braque, 1988)
1. Domeniul mezofitic; 2. Fâșia appalachiană a stejăretelor

din genul Hickory; 3.stejar Hickory; 4.păduri sudice mixte
de foioase;5. fâșia cu stejărete-pinete; 6. câmpia aluvială
Mississippi;7. păduri subtropicale veșnic verzi; 8.păduri de
arțar; 9.păduri de amestec, foioase și pinete.10. păduri
nordice, dominate de specii lemnoase de esență tare
 Pe solurile slab productive, se dezvoltă specii
acidofile, ca: mesteacănul, arţarul de zahăr,
stejarul, carpenul;
b) pădurea appalachiană
 se dezvoltă la sud de pădurea mixtă laurenţiană, în
condiţiile unui climat omogen, cu precipitaţii medii
anuale de 500 mm, repartizate uniform;
 se remarcă prin marea diversitate a spectrului floristic
şi prin aspectul luxuriant;
 omogenitatea climatului rezidă în frecvenţa răspândirii
cosmopolite la nivelul pădurii appalachiene, a
numeroase specii floristice: stejarul negru (Quercus
velutina), stejarul alb (Q. alba), copacul hickory (Carya
ovata, Carya cordiformis) etc.(specii endemice pentru
continentul nord-american);
 Invelisul vegetal este dominat de foioase caducifoliate,
precum: fagul cu frunza lată (Fagus grandifolia), care
apare diseminat printre celelalte specii, artarul Acer
negundo, nucul negru (Juglans nigra, J. cinerea),
magnolii (Magnolia acuminata); arborele lalelelor
Liriodendron tulipifera;
 cu caracter insular apar şi specii ca stejarul roşu
(Quercus rubra) şi castanul (Castanea dentata);
 modelul arhitectural seamănă cu cel al pădurii
europene, cu predominarea unui număr mai mare de
specii sciofile în stratul ierbaceu şi muscinal;epifitele,

care conferă luxurianţă pădurii, au ca reprezentant

principal viţa sălbatică (Vitis riparia)
c) pădurea din SE SUA

 reprezintă o prelungire a pădurilor appalachiene,
extinzându-se până în arealul Golfului Mexic;
 prezenţa lor este datorată unui climat cu veri calde şi
umede, ierni blânde (5 -100C), cu rare perioade de
frig;
 caracterul endemoconservator al acestei păduri este
pus în evidenţă de prezenţa unor specii întâlnite
numai aici:, Liquidambar sp., Styraciflua sp., stejarul
de Virginia Quercus borealis (semperviriscent), iar
dintre higrofile, chiparosul de baltă (Taxodium
distichum). Acestora li se adauga specii de pini de
nisip litoral (Pinus rigida. P. palustris), palmieri.
Lumea animală
 majoritatea speciilor faunistice aparţine aceloraşi
genuri ca şi speciile ce populează pădurile europene;
 speciile endemice pentru America de Nord sunt: ursul
baribal (Ursus americanus), nurca americană, cerbul
wapiti, opossumul, râsul roşu, cerbul de Virginia,
veveriţa zburătoare mică, ondatra
3.3. Pădurile cu frunze căzătoare ale Asiei Orientale

 sunt considerate cele mai exuberante şi bogate
dintre pădurile zonei temperate;
 straturile subarborescente, dominate de specii de
orhidee şi azalee, conferă luxurianţă acestor păduri,
din păcate, afectate cel mai de timpuriu de către
civilizaţiile ţărăneşti;
 cuprind două faciesuri:
a) pădurile de foioase ale Chinei Orientale
b) pădurile din regiunea deluroasă a Chinei de Sud, insula
Taiwan, sudul Coreei şi sudul Japoniei.
a) pădurile de foioase ale Chinei Orientale

 se dezvoltă în condiţiile unui climat blând, cu
temperaturi medii anuale de 140C şi precipitaţii ce
variază între 630 – 1500 mm/an
 pe solurile brune, formate pe loess, cresc specii de
foioase cu frunza lată: stejari, frasini, nuci, iar
dintre endemite, specii din genurile Celtis, Catalpa,
Diospyros, Albitzia etc.
b) pădurile din regiunea deluroasă a Chinei de Sud, insula

Taiwan, sudul Coreei şi sudul Japoniei.

 Corespund unui climat cu temperaturi pozitive pe

tot parcursul anului şi precipitaţii abundente (1000
– 1500 mm/an), cu reflectare directă în durata
mare a sezonului de vegetaţie şi marea diversitate
floristică
 Speciile temperate ca: arţarul, teiul, carpenul,
stejarul se amestecă cu specii tropicale din
genurile Magnolia, Cinnamonum şi chiar palmieri
 Endemicitatea este conferită de prezenţa unor
relicte mezozoice: Ginkgo biloba, Metasequoia
 Uneori, printre speciile de foioase apar diseminate
conifere din genurile Pinus, Taxus şi chiar specii
caracteristice emisferei sudice (din genul
Podocarpus)
Lumea animală
 cuprinde specii de mamifere şi păsări endemice
ca: ursul negru himalayan, cerbul pătat, câinele
enot, cerbul de apă, raţa mandarin, fazanul auriu
4. Pădurile boreale
 Personalitatea pădurilor boreale este pusă în evidenţă de trei

superlative:
 Alături de pădurile tropicale umede, reprezintă biomul cu
cea mai mare extindere planetară (6000 km lăţime în
Eurasia, între Marea Norvegiei şi Marea Bering şi 3500
km lăţime în America de Nord, unde poartă numele de
pădure transcontinentală); ocupă 1/3 dinsuprafaţa
împădurită a Globului.
 în cadrul formaţiilor forestiere ale Terrei, ocupă primul loc
sub raportul producţiei de masă lemnoasă;
 prezintă dispunerea perfectă în cadrul climatului boreal,
formând o vastă centură în jurul Polului Nord
Localizarea
 formează o zonă cvasicontinuă în Eurasia şi America de
Nord, între limitele sudice ale tundrei şi cele nordice ale
pădurilor nemorale sau, pe alocuri, chiar ale stepei
(aproximativ între 750 – 450 lat. N).

Fig.27 Localizarea geografică a pădurilor boreale

(Sursa: CC BY-SA 3.0,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=450112), accesat la
20.06.2017
Condiţii ecologice
 se dezvoltă în condiţiile unui climat continental excesiv, cu
geruri puternice iarna, cu zăpezi de lungă durată, cu veri
relativ calde;
 precipitaţiile, predominante sub formă de zăpadă, variază
între 400 – 700 mm/an; ploile, distribuite relativ uniform pe
parcursul anului, înregistrează un maxim în sezonul estival
 durata sezonului de vegetaţie este scurtă (3 – 5 luni/an);
 la limita sudică a pădurii boreale (la contactul cu pădurile
nemorale), intervalul cu temperaturi medii >100C este <120
de zile (anotimpul rece durează peste 6 luni);
 limita nordică a pădurii, spre Arctica, corespunde unei
perioade cu temperaturi medii zilnice>100C, de numai 30 de
zile (anotimpul rece durează 8 luni);
 durata stratului de zăpadă variază între 7-8 luni în Iakuţia şi
5-6 luni în nordul provinciei Quebec;
 solurile pe care se dezvoltă pădurile boreale sunt slab
productive: podzolice, turboase şi de mlaştină, scheletice;
caracteristic este podzolul (zola, în limba rusă), cu humus
acid de tip mor; importanţă deosebită prezintă şi solurile
hidromorfe, respectiv solurile gleice şi turbăriile acide.

Fig.28 Diagrama ombrotermica în taigaua siberiana. (Sursa:

Encyclopedie „Larousse de la Nature”, 1993
Modelul arhitectural şi diversitatea floristică

 este dominat net de stratul arborilor, care pot atinge 30 – 35
m înălţime
 fiind veşnic verde, pădurea asigură umbrirea intensă şi
continuă a terenului, astfel încât straturile inferioare de
vegetaţie sunt rare sau absente, cu excepţia unui strat
muscinal, cu caracter discontinuu
 biodiversitatea stratului arborilor este redusă, numărul
genurilor este mic, iar speciile corespunzătoare sunt puţin
numeroase; în general, pădurile de conifere nord americane
şi cele asiatice prezintă o biodiversitate mai mare
(numeroase specii din genurile Pinus, Picea, Abies),
comparativ cu cele europene (dominate de Picea abies şi
Pinus sylvestris):
 stratul arbuştilor şi subarbuştilor aparţine genurilor
Empetrum, Ledum, Vaccinium, cărora li se adaugă
seminţişul coniferelor
 stratul ierbaceu şi muscinal include prin excelenţă plante
umbrofile
 este dominat de fanerofite (stratul arborilor, arborescent şi
arbustiv), camefite (stratul subarbustiv şi arbustiv şi puţine
hemicriptofite (pe turbării).

1
Fanerofite (Phanerophyta, Ph) – plante lemnoase cu
mugurii hibernali (de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de
FANEROFITE suprafaţa solului (minimum 25–30 cm înălţime) şi protejaţi
în general de catafile. În cadrul acestui grup se disting
megafanerofitele (înălţime de peste 15 m),
mezofanerofitele (2–15 m înălţime) şi nanofitele (0,3–2 m
înălţime).
1
Camefite (Chamaephyta, Ch) – plante erbacee şi arbuşti
cu muguri de regenerare localizaţi aproape de suprafaţa
CAMEFITE solului (sub 25–30 cm înălţime) şi protejaţi peste iarnă de
stratul de zăpadă sau de litieră.
Ex.: Trifolium repens, Vaccinium sp., Vinca sp., plante-
perniţe (Minuartia sedoides, Silene acaulis)
2
Hemicriptofite (Hemicryptophyta, H) – specii erbacee
perene, cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane,
HEMICRIPTOFITE dar localizaţi foarte aproape de suprafaţa solului, astfel
încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale, de
zăpadă sau/şi
litieră.Ex.: Achillea sp., Fragaria sp., Lysimachia sp., Ranu
nculus repens, Taraxacum sp.
Surse:
1. Anghel și colab., 1979;
2. http://ebooks.unibuc.ro/biologie/asarbufinal/71.html, accesat 20.06.2017
Faciesuri
 localizarea geografică şi compoziţia floristică permit
individualizarea a două faciesuri:
1. pădurea boreală nord americană
2. pădurea boreală eurasiatică (taigaua)
1. pădurea boreală nord americană ocupă teritorii situate

în peninsulele Alaska şi Labrador, la sud de formaţiunea
de tundră, în regiunea Marilor Lacuri şi pe litoralul
atlantic;
 conservă numeroase specii din genurile:
a) Pinus (Pinus banksiana, pe solurile poroase, pe material
morenaic sau ca specie pionier, pe arsuri, Pinus strobus
şi P. resinosa în jurul Marilor Lacuri, Pinus taeda şi P.
rigida, pe litoralul estic.
b) Picea (larg răspândit, din I. Newfoundland până la
strâmtoarea Bering, este Picea glauca; pe solurile
sărace, la limita superioară a pădurii, spre Arctica, creşte
molidul negru, Picea mariana ; în Alaska, predomină
Picea sitchensis, P. nigra),
c) Abies (bradul de balsam, Abies balsamea, larg răspândit
în Canada),
d) Larix (Larix laricina, L. americana, specii cu rezistenţă
mai mare la frig, frecvente la limita cu tundra)
 turbăriile şi zonele mlăştinoase cuprind specii hidrofile şi
higrofile din genurile Potamogeton, Nuphar, Nymphaea

 la limita sudică a pădurii, diseminate printre speciile de

conifere, apar unele specii de foioase: Betula papyriphera,
Populus tremula, P. balsamifera
3. pădurea boreală eurasiatică se extinde între Peninsula
Scandinavia şi Peninsula Kamceatka, pe mai mult de 15 –
250 latitudine.
 Sub aspectul compoziţiei floristice, tipică este
pădurea umbrofilă de molid, cu grad ridicat de
monospecificitate, cunoscută sub numele de taiga,
dezvoltată pe soluri podzolice, cu un strat de humus
brut (orizontul A0, alcătuit din masă organică în care
se întrepătrund rizomii şi rădăcinile arbuştilor pitici şi
miceliile ciupercilor). –Walter, 1974.
 Modelul arhitectural al pădurii de molid (Piceetum
typicum), dominat net de stratul arborilor, include în
stratul ierbaceu şi muscinal, afin (Vaccinium
myrtillus), merişor (Vaccinium vitis-idaea), măcrişul
iepurelui (Oxalis acetosella), în zona mai sudică,
Lycopodium annotinum, Linnaea borealis, Listera
cordata etc.; pe terenurile cu apa freatică apropiată
de suprafaţă, ce favorizează formarea tinoavelor,
stratul muscinal este dominat iniţial de genul
Polytrichum şi ulterior, de genul Sphagnum.
 În staţiunile uscate, Pinus sylvestris ia locul molidului;
sub pinete, stratul ierbaceu şi muscinal este edificat
de iarba neagră (Calluna vulgaris), merişor şi licheni
din genurile Cladonia şi Cetraria.
 În staţiunile mai umede, favorabile pentru molid, care
au fost incendiate, pinul apare ca specie secundară
pionier, precedată de arbori caducifoliaţi cu creştere
rapidă, cum sunt mesteacănul şi plopul tremurător (în
nordul Suediei, stadiul cu mesteacăn durează 150 de
ani, iar stadiul cu pin, 500 de ani).- Walter, 1974.
 Biodiversitatea pădurii boreale creşte în partea
siberiană, nord-estul Chinei şi în Japonia; pe valea
Amurului, coniferele sunt reprezentate prin specii ca:
Picea koraiensis, Abies sibirica, Pinus cembra
(zâmbru), Larix sibirica, L. dahurica; în extremitatea
chino-japoneză, bradul siberian este însoţit de
conifere endemice, ca: Pinus jezoensis, Larix
leptolepis.
Adaptări ecologice ale speciilor floristice boreale

 Semperviriscenţa
 Conformaţia diferită a coronamentului: cu cât
condiţiile sunt mai extreme, cu atât coronamentul va
avea un aspect mai ascuţit, atenuîndu-se creşterea
lăstarilor laterali, în favoarea celui terminal

 La molid, rădăcini superficiale cu extensiune laterală,

rezultat al prezenţei pergelisolului, la adâncimi de 50
– 85 cm.
 Indicele suprafeţei foliare (ISF = suprafaţa totală a
frunzelor unui arboret/suprafaţa de teren ocupată )
este relativ mare, deoarece pe lăstari sunt cel puţin
două generaţii de ace (la pinetele din ecotonul de
tranziţie boreo-nemoral, indicele este de cca. 9-10, iar
la molidişurile din taiga, peste 11.- Walter, 1974.
 La molidul veşnic verde, instalarea pauzei temporare
în asimilaţia clorofiliană, după o noapte cu îngheţ şi a
repausului permanent, în perioada rece propriu-zisă
 Valenţa ecologică diferită a speciilor rezidă în
răspândirea fiecăreia în cadrul formaţiei vegetale
Lumea animală
 Pădurea boreală reprezintă loc de refugiu, în
perioada de iarnă, al unor animale de tundră: ren,
elan; la limita sudică, pătrund şi unele specii din
pădurile de foioase sau chiar din stepă
 Caracteristică este prezenţa unor genuri şi chiar
specii comune celor două faciesuri, canadian şi
eurasiatic ( Rangifer, Alces, Cervus, Ursus, Felix etc.)
 În America de Nord sunt specifice: renul caribou
(Rangifer caribou), veveriţa americană (Sciurus
hudsonus), cerbul canadian (Cervus canadensis),
zibelina americană (Martes americana); pentru
pădurea litorală pacifică este specific ursul grizzly
(Ursus nelsoni)
 Tipice pădurilor boreale eurasiatice sunt specii ca:
renii de pădure (Rangifer sibiricus, R. fennicus),
elanul siberian (Cervus elaphus sibiricus), în partea
muntoasă a taigalei, ursul brun (Ursus arctos),
hermelina (Mustela herminea), iar dintre păsări,
cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ierunca
(Tetrastes bonasia), ciocănitoarea cu trei degete
(Picoides tridactylus) etc.
5. Pădurile litorale pacifice nord-americane
Un facies particular al pădurilor de conifere din America de

Nord, care, în prezent, nu are corespondent în nici un alt
continent, îl reprezintă pădurile litorale pacifice, denumite şi
păduri de coastă sau pluviale, desfăşurate la altitudini ce
pornesc de la nivelul mării şi până la 1500 m; au o extindere
meridiană, începând din sudul Alaskăi şi până în California, pe o
lungime de 3680 km şi o lăţime care variază de la câţiva km,
până la 500 km; personalitatea acestora, în raport cu celelalte

păduri de conifere, este dată de specificitatea climatului oceanic

foarte umed (1000 – 3000 mm precipitaţii/an, distribuite
neuniform: veri relativ uscate şi răcoroase, ierni blânde şi mai
umede, cu influenţă asupra duratei mari a sezonului de
vegetaţie); din punct de vedere floristic, se caracterizează printr-
o biodiversitate redusă, compensată de un grad ridicat de
endemicitate, conferit de specii ca: Tsuga heterophylla, Thuja
plicata, Pseudotsuga taxifolia, relictele terţiare Sequoia
sempervirens şi S. Gigantea; local apare bradul (Abies grandis,
A. nobilis, A. amabilis); în cuaternar, astfel de păduri se găseau
şi pe ţărmul vestic al Europei, însă glaciaţiunea a contribuit la
distrugerea lor.
2.1. Tundra arctică
Localizare geografică
 trebuie menţionat faptul că în Europa, zona arctică nu atinge
deplină dezvoltare decât în insulele şi arhipelagurile cele mai
nordice (Spitzberg, Franz-Joseph, Novaia Zemlea etc.);
partea continentală inclusă acestei zone corespunde
nordului extrem al Norvegiei şi al Rusiei
 spre sud, tundra este limitată sensibil de latitudinea Cercului
Polar de Nord, pe care o depăşeşte numai în favoarea
Islandei, Dorsalei scandinave şi a Munţilor Kibiny, din
Peninsula Kola
 spre sud, tundra vine în contact cu silvotundra (ecoton de
tranziţie spre pădurile de conifere), iar spre nord, se
prelungeşte până la deşerturile nivo-glaciare.

Fig.29 Localizarea geografică a tundrei arctice

Sursa:
http://cougarbiology.pbworks.com/w/page/9016295/Tundra%20Group%20J,
accesat la 28.06.2017
Condiţii ecologice
 condiţiile vitale sunt foarte aspre;
 temperatura medie a lunii celei mai calde este de numai 5 0C
-100C, ceea ce aminteşte de etajul alpin al munţilor înalţi;
spre deosebire de aceştia din urmă, chiar în perioada
estivală, insolaţia şi aportul caloric sunt puţin intense, funcţie
de unghiul de incidenţă a razelor solare; prin urmare, durata
sezonului de vegetaţie se rezumă la 2 – 3 luni/an (în partea
de sud a tundrei, sezonul de vegetaţie începe în iunie şi se
încheie în septembrie)
 precipitaţiile nu depăşesc 200 – 300 mm/an; cu toate
acestea, datorită evapotranspiraţiei potenţiale foarte scăzute,
climatul este umed;
Fig.30 Numarul mediu al zilelor cu inghet permanent (rosu) si partial

(albastru) in tundra arctică
Sursa: Encyclopedie „Larousse de la Nature”, 1993
 înălţimea stratului de zăpadă este de 19 – 50 cm,
neregularităţile pozitive ale suprafeţei topografice fiind
măturate de zăpadă; astfel, abraziunea prin zăpadă şi

gheaţă, ca factor mecanic, exercită presiuni importante

asupra învelişului vegetal;
 învelişul edafic este constituit din podzoluri şi soluri
mlăştinoase, slab productive;
 datorită grosimii reduse a învelişului nival, solul, puţin
protejat iarna şi slab încălzit vara, rămâne permanent
îngheţat în profunzime (pergelisol, permafrost sau merzlota);
 în perioada de topire a zăpezii, apa se acumulează la
suprafaţa solului sau în orizonturile superioare ale acestuia,
generând fenomenul de înmlăştinire (fig.53 , stanga);
Fig.31 Peisaj de tundra vara (stanga) si iarna (dreapta)- dupa

Encyclopedie „Larousse de la Nature”, 1993
Modelul arhitectural şi compoziţia floristică

 modelul arhitectural al tundrei este edificat de cel mult trei
straturi de vegetaţie: stratul ierbaceu şi/sau muscinal, stratul
subarbustiv şi stratul arbustiv;
 neomogenitatea condiţiilor climatice şi edafice se reflectă în
caracterul mozaicat al vegetaţiei:
- versanţii sudici, repezi, pietroşi, bine încălziţi în
timpul verii, se constituie în biotopuri cu maximă
favorabilitate pentru învelişul vegetal, dominat de
plante cu flori viu colorate; aceste biotopuri
adăpostesc arbuşti pitici de mesteacăn (Betula
nana), sălcii (Salix lapponum, S. glauca), ienupăr
(Juniperus alpina);
- ridicăturile plane, cu soluri poligonale generate de
îngheţ, precum şi versanţii cu pante line, afectaţi de
solifluxiune, au un grad redus de acoperire cu
vegetaţie
- pe solurile uscate, condiţiile ecologice sunt
favorabile dezvoltării lichenilor, iar pe cele umede,
briofitelor (muşchi)
Caracterul mozaicat al vegetaţiei permite individualizarea, de la
sud spre nord, a următoarelor faciesuri (Lupaşcu, 2001):
1. tundra cu arbuşti, dezvoltată pe soluri umede şi îngheţ
puţin profund, edificată de tufărişuri de mesteceni, arini şi
sălcii pitice

2. tundra cu subarbuşti, edificată de ericacee scunde, sălcii

şi mesteceni pitici, specii din genul Empetrum (vuietoare)
3. tundra mezofilă, cu ciperacee şi graminee
4. tundra xerofilă, pe terenuri ridicate, cu substrat calcaros,
cu biodiversitate foarte redusă
5. tundra cu muşchi şi licheni, spre nord
6. tundra mezohigrofilă, în depresiunile umede din estul
Canadei (cu specii de Carex, Eriophorum, Polygonum
7. tundra tip fell-field (câmp pustiu), cu argintica (Dryas
octopetala) şi rogozuri arctice, muşchi şi licheni (în
Canada);
8. tundra tip barren, caracterizată prin uniformitate şi
monotonie (fitocenoze cu Dryas şi Saxifraga)
9. tundra pietroasă, cu licheni crustoşi, în insula Baffin.
Adaptări ecologice ale speciilor floristice

 ritm încetinit de creştere
 eşalonarea dezvoltării plantelor pe mai mulţi ani
 posibilitatea realizării fotosintezei la temperaturi mai
mici de 00C
 declanşarea rapidă a sezonului de vegetaţie, odată
cu topirea zăpezii (mobilizarea rezervelor conţinute în
organele subterane, înmugurirea precoce)
 rezistenţa la ger a aparatului foliar
 biomasa şi productivitatea sunt foarte reduse
 masa organelor subterane este predominantă
 majoritatea speciilor are rădăcini groase, cu rol de
rezervor de substanţe nutritive
 trăsături xeromorfe, datorate cu precădere
insuficienţei azotului, a cărui absorbţie este
îngreunată la temperaturi joase ale solului
Lumea animală
 tundra, cu precădere cea siberiană, reprezintă una
dintre puţinele formaţii vegetale care conservă
zoocenoze originare, neafectate de intervenţia
antropică
 în timpul sezonului hibernal, majoritatea vertebratelor
se retrage în silvotundră şi chiar la adăpostul
pădurilor boreale (vulpea polară, bufniţa de zăpadă,
renii etc.);
 dintre mamifere, renul rămâne în biotopul tundrei în
timpul iernii, numai atunci când sursele de hrană sunt
accesibile (când există suprafeţe extinse lipsite de
zăpadă)
 lemingii şi căţelul pământului petrec sezonul rece în
tundră, sub protecţia stratului de zăpadă, fără a
hiberna, hrănindu-se cu mugurii vegetativi ai
ciperaceelor.
2.2. Stepa
 Stepa, denumire de origine slavă (stepi, în limba

rusă), defineşte un peisaj edificat de ierburi din familia
gramineelor, adaptate la secetă şi situate la latitudini
temperate, cu un areal sub formă de bandă, extins pe
direcţia vest-est, între Dunărea de jos şi vestul
Siberiei
Fig.32.Localizarea stepei eurasiatice

Sursa: http://scinews.ro/limbile-indo-europene/stepa-ponto-
caspica/ , accesat la 18.06.2017
Fig.33 Intinderea potentiala a stepelor euro-siberiene-1.stepa danubiana;

2-4.stepa ruso-siberiana:2-silvostepa; 3-stepa ierboasa propriu-zisa; 4-
stepa semiarida (Sursa: Braque, 1988)
Stepa eurasiatică
 se desfăşoară sub forma unei fâşii extinsă, după unii
autori, din Câmpia Panonică, peste Câmpia
Bărăganului, până în Mongolia orientală; după alţii
(Pop, 1979), limita vestică este considerată Câmpia
Bărăganului (în lumina cercetărilor mai recente,
Câmpia Panonică este încadrată în domeniul
silvostepei; pajiştile stepizate care o edifică în prezent
au în cea mai mare parte caracter secundar, fiind
rezultate în urma defrişărilor)
Condiţii ecologice
 Ierburile de stepă se dezvoltă în condiţiile unui climat
continental excesiv
 Temperaturile medii anuale variază între 10-110C în
Bărăgan, 90C în Ucraina şi 0,50C în Siberia
 Precipitaţiile medii anuale variază între 300 – 600
mm/an.
 Solurile specifice aparţin clasei molisolurilor; repartiţia

tipurilor genetice de sol este influenţată de cantitatea
de precipitaţii; în general, predomină cernoziomurile
şi cernoziomurile cambice, în arealele cu ariditate mai
pronunţată.
Poziţia meristemului la plantele de stepă este condiţionată
de prezenţa unor perioade îndelungate cu deficit de
umiditate; prin urmare, cele mai multe specii floristice sunt
terofite; cu ponderi mai reduse, participă la edificarea
învelişului vegetal criptofitele şi hemicriptofitele.(Anghel și
colab., 1971)
Faciesuri
a) pusta maghiară (stepă secundară)
b) bărăganul românesc
c) stepele vest-siberiene
d) stepele mongolice
Diversitatea floristică
 compoziţia floristică a pajiştilor de stepă prezintă o
variaţie sezonieră, funcţie de temperatură şi umiditate
a solului; astfel, primăvara, de la sfârşitul lunii martie
şi până la începutul lunii iunie, umiditatea crescută a
solurilor şi temperaturile în creştere permit dezvoltarea
unui covor vegetal bogat, edificat de plante vernale
(specii din genurile Anemone (păştiţe), Adonis
(ruscuţe), Pulsatilla, Hyacinthus, Iris etc.; diversitatea
floristică atinge apogeul la începutul lunii iunie când,
alături de speciile cu flori viu colorate (nu-ma-uita
Myosotis sylvatica, Senecio campestris, piciorul
cocosului Ranunculus polyanthemos, jalesul Salvia
pratensis) încep să se dezvolte gramineele specifice
stepei: colilia (Stipa joannis), obsiga (Bromus riparius)
spre sfârşitul lunii iunie, florile albe de trifoi (Trifolium
repens) şi crizanteme (Chrysanthemum
leucanthemum) contrastează cu nuanţele de violet şi
roşu ale campanulelor de stepă (Campanula sibirica,
C. persicifolia), şi ale speciei ochiul şarpelui (Echium
rubrum) – H. Walter, 1974, Muică, 2009; din a doua

decadă a lunii iulie, plantele încep să se usuce,

fenomen care va culmina în luna august, când stepa
capătă un aspect tern, uscat, pe care îl va păstra până
la sfârşitul toamnei
 în pustă şi bărăgan, vegetaţia este dominată de specii
de graminee, ca: păiuşul (Festuca sulcata), negara
(Stipa capillata), obsiga (Bromus secalinus), păiuşul
dulce (Andropogon ischaemum) şi dicotiledonate:
capul şarpelui (Echium rubrum), jaleşul (Salvia
pratensis), laleaua pestriţă (Fritillaria imperialis),
bujorul de stepa etc.
Fig.34 Bujorul de stepa (Paeonia tenuifolia)

Sursa: http://adevarulfinanciar.ro/articol/unica-rezervatie-de-bujori-de-
stepa-din-europa-comoara-de-la-inaltime-a-romaniei-ce-poate-fi-vizitata-
in-aprilie-si-mai/, accesat la 18.06.2017
Fig. 35.Ruscuța de primăvară (Adonis vernalis)

Sursa: https://samsara11.wordpress.com/2011/05/02/zambete-3/ochi-de-
stepa-ruscute/, accesat la 18.06.2017
 în stepele vest siberiene se dezvoltă specii de

graminee diferite faţă de cele europene: Stipa rubens,
Artemisia vulgaris (pelinul negru), Avenastrum
desertorum (ovăzciorul) ş.a.
 în stepele mongolice, vegetaţia este mult mai
sărăcăcioasă şi cu pronunţate caractere de xerofilism

Lumea animală
 în stepele est-europeană şi vest-siberiană
mamiferele sunt reprezentate prin carnivore: lup,
vulpe, dihor de stepă (Mustela eversmanni),
nevăstuică (Mustela mustela) marmota de stepă
(Marmotta bobak) şi rozătoare: cârtiţă (Talpa
europaea), orbete (Spalax leucodon), hârciog
(Cricetus cricetus), popândău (Citellus citellus) etc.
 în stepele mongolice apar specii ca: tarbaganul
(Marmota sibirica), măgarul sălbatic sau kiangul
(Equus hemionus), antilopa saiga (Saiga tatarica) din
stepa Cazahstanului, antilopa cu guşă (Gazella
guturosa);
 lumea păsărilor cuprinde răpitoare: uliul păsărilor
(Accipiter nisus), uliul de stepă (Circus macrourus),
şoimul rândunelelor (Falco subbuteo), precum şi
unele specii al căror areal s-a redus considerabil ca
efect al impactului exercitat de activităţile antropice:
dropia mare (Otis tarda), ciocârlia de stepă
(Melanocorypha mongolica), spurcaciul (Otis tetrax)
etc.
 Dintre reptile, poate fi citata soparla de stepa
Podarcis tauricus
Fig.36 Soparla de stepa Podarcis tauricus

Sursa: http://www.tarantule-
romania.ro/forum/viewtopic.php?f=19&t=1415&view=next, accesat la
18.06.2017
2.3. Preria nord-americană
 ocupă partea centrală a S.U.A., unde se desfăşoară

pe direcţia nord-sud, aproximativ între 55 – 320lat.
nordică;

 termenul de prerie îşi are originea în latinescul

pratum şi defineşte un teritoriu ocupat de ierburi
dominate de graminee, extins în America de Nord, la
sud de paralela de 500 lat., pe platourile cuprinse
între M-ţii Appalachi, în partea de est şi M-ţii
Stâncoşi, în partea de vest
Fig.37 Preriile nord-americane

1.Preria înaltă propriu-zisă; 2. Preria joasă și mixtă; 3.Prerie nordică
dominată de genul Festuca;
4.Preria din nord-vest; 5.desert și semideșert cu Artemisia și Atriplex; 6.Arii
cu vegetație halofilă
(dupa Cnapp, 1965, citat de Braque, 1988)
Condiţii ecologice
 Condiţiile ecologice sunt influenţate de altitudinea
reliefului, care creşte treptat de la est spre vest, până
la 1500 m
 Iernile sunt aspre (00 – (-50C), iar verile excesiv de
călduroase
 Temperaturile medii lunare care cresc de la nord spre
sud şi precipitaţiile medii lunare care scad de la est
spre vest se reflectă în compoziţia floristică şi
fizionomia de ansamblu a formaţiei vegetale
Faciesuri
 Reducerea de la est spre vest a cantităţii de
precipitaţii determină individualizarea următoarelor
faciesuri:
a) preria cu ierburi înalte (tall grass-land), în est;
b) preria mixtă în centru
c) preria cu ierburi scunde (short grass-land), în vest
Diversitatea floristică

 biodiversitatea floristică a preriei înalte este ridicată;

învelişul vegetal este edificat de specii de graminee
(Andropogon scoparius, A. gerardii), cu înălţimi de
până la 1 – 2 m;
 În preria mixtă (amestecată), alături de gramineele
înalte (Andropogon scoparius, Stipa comata, Stipa
pectinata) apar şi graminee scunde, endemice pentru
prerie (iarba grama- Bouteloua gracilis, iarba
bizonilor- Buchloe dactyloides), care treptat devin
dominante; pe suprafeţele păşunate intensiv, apare
fenomenul de ruderalizare a vegetaţiei, materializat
prin dezvoltarea excesivă a speciei xerofile suculente
Opuntia polyacantha;
 În preria cu ierburi scunde, ariditatea crescută
favorizează apariţia concreţiunilor calcaroase în
profilul de sol, la o adâncime de 25 cm; acestea
afectează dezvoltarea în adâncime a sistemului
radicular al plantelor; speciile care vegetează aici
(Artemisia frigida, Aristida longiseta etc.) prezintă
adaptări la xerofilismul climatic;
Lumea animală
 Ca şi stepele eurasiatice, în timp istoric, preria s-a
confruntat cu fenomenul de reducere a biodiversităţii
faunistice, pe de o parte ca rezultat al intervenţiei
antropice asupra biotopurilor naturale, şi pe de altă
parte, ca efect al practicării necontrolate, adesea
exterminatoare a activităţilor vânătoreşti; între speciile
dispărute şi periclitate pot fi citate: bizonul (Bison
bison), care de la un efectiv de peste 1,5 mil .
exemplare în secolul al XIX-lea, a ajuns în prezent la
un număr de sub 2000 de indivizi, protejaţi în
rezervaţii naturale; curcanul sălbatic (Meleagris
gallopavo), cerbul măgăresc (Odocoileus hemionus),
antilopa americană (Antilocapra americana) etc.,
specii periclitate.
 Mamiferele reprezentative pentru prerie, multe dintre
acestea cu caracter endemic, cuprind specii de
carnivore: căţelul de prerie (Cynomis socialis), coiotul
(Canis latrans), vulpea de prerie (Vulpes velox),
dihorul (Mustela eversmanni) şi rozătoare: şobolanul
cu buzunare (Geomys bursarius), iepurele de prerie
(Lepus townsendii), popândăul (Ictidomys franlini)
etc.;
 Alături de curcanul de prerie, specie emblematică
pentru continentul nord american, lumea păsărilor
cuprinde specii ca: găinuşa de prerie (Speotypo
cunicularia), acvila de prerie etc.;

 Herpetofauna (fauna de reptile) are ca reprezentant

de temut, şarpele cu clopoţei (Crotalus confluentus)
2.4. Pampasul sud-american
 Prin fizionomie şi condiţii ecologice, pampasul argentinian şi

înaltul veld sud african aparţin aceleeaşi categorii de formaţii
vegetale, edificate de ierburi cu caracter xerofil;
 Ocupă o suprafaţă de peste 500 mii km 2, desfăşurată
între 32 şi 380lat. sudică;
 ocupă câmpia aluvială a fluviului Rio de la Plata şi
platourile patagoneze, extinzându-se până la golful
St. Jorge (litoralul Oceanului Atlantic)
Condiţii ecologice
 condiţiile climatice sunt relativ asemănătoare celor
din preria nord-americană;
 influenţa oceanică măreşte umiditatea atmosferică;
precipitaţiile ating 1000 mm/an în partea de nord-est;
în sud-vest, cantitatea acestora ajunge la limita de
uscăciune a formaţiei vegetale de pampas, respectiv
500 mm/an.
 Cantităţile de precipitaţii relativ crescute sunt
contrabalansate de temperaturile mari (la Buenos Aires,
temperatura medie anuală este de 16,10C) şi de
evapotranspiraţia potenţială, de asemenea ridicată.
 Temperaturile sunt pozitive şi în sezonul rece (8 –
120C), în ciuda vântului rece de sud-vest, denumit
local pampero.
Fig. 38 Pampas
Sursa: https://www.britannica.com/place/the-Pampas, accesat la
24.06.2017

Faciesuri şi compoziţie floristică

 Condiţiile ecologice (în special umiditatea) şi
diferenţierile floristice permit individualizarea a două
faciesuri:
a) faciesul nord-estic, mai umed, dominat de asociaţia
floristică Stipa neesiana (colilie)- Bothriochloa laguroides
(bărboasă), în componenţa căreia există circa 23 de
specii de graminee şi 46 de specii de dicotiledonate (
Walter, 1974); acolo unde pânza freatică este mai
apropiată de suprafaţă apar desişuri de Paspalum
quadrifarium; pe solurile halomorfe (pH =8 – 9), cu nivel
piezometric ridicat, desişurile de Paspalum sunt înlocuite
cu pajişti de Distichlis sp.
b) Faciesul sud-vestic, uscat, odinioară acoperit cu pajişti de
graminee sub formă de mănunchiuri, cu înălţimi de peste
1m, în care se amestecă frunzele bătrâne, uscate, cu
cele tinere; această grupare vegetală inedită, inexistentă
în emisfera nordică, poartă numele de tussock; speciile
dominante aparţin genurilor Stipa şi Poa: Stipa neesiana,
S. brachycheta, S. tenuis, S. paposa, Poa lanigera, P.
ligularis; valoarea furajeră a acestora fiind redusă, se
tinde înlocuirea lor treptată cu graminee europene.
Aspectul monoton al stratului ierbaceu este perturbat pe
alocuri de prezenţa speciei lemnoase xerofile Prosopis
caldenia.
Lumea animală cuprinde:

 păsări alergătoare: nandul sau struţul de pampas
Rhea americana
 mamifere rozătoare: viscaşa (Lagcstomus
maximus), mara (Dolichotis australis), tuco-tuco
(Ctenomys magellanicus)
 mamifere ierbivore: cerbul de pampas (Odocoileus
bezoarcticus)
 mamifere carnivore: pisica de pampas (Felis
geoffroy), nevăstuici marsupiale din genurile
Didelphys, Monodelphys, Marmosa

2.5. Savanele si formațiile vegetale de tip savana
Sunt formaţii ierboase tropicale, alcătuite majoritar din

graminee perene xerofile şi megaterme, verzi în anotimpul
ploios, cu arbori şi arbuşti xerofili diseminaţi printre acestea.

Formatia vegetala de savana tipica este întâlnită în Africa,

între 5 – 15 0C latitudine, bordând pădurea tropicală.
Prezintă un sezon ploios și unul secetos, cu rată ridicată a
evapotranspirației. Sezonul ploios este mai scurt și
intensitatea ploii scade pe măsură ce crește latitudinea.
La latitudini ridicate, acolo unde savana este mai aridă,
ierburile înalte tropicale sunt înlocuite de ierburi scunde și
tufărișuri xerofile din ce in ce mai dispersate.
Pe măsură ce latitudinea scade, iar umiditatea se
accentuează, arborii diseminați printre ierburile din savană
devin din ce in ce mai denși, facând tranziția spre pădurile
tropicale umede sau, in Asia, spre pădurile musonice.
Ierburile de savană sunt aspre și pot ajunge până la înălțimi
de 2 m. Pe alocuri, apar ierburi mai scunde, fie datorită
pășunatului, fie datorită incendierii controlate.
Oamenii de stiinta au îndelungi dezbateri asupra originii
ierburilor de savană. Întrebarea cel mai adesea formulată
este: Ierburile de savană reprezintă o vegetație naturală
primară, de climax, corespunzătoare zonei climatice tropicale
sau sunt mai mult rezultatul exploatării pădurilor tropicale și
musonice de către societatea umană, timp de mai multe
generații? Opiniile în acest sens sunt împartite, existând atât
argumente pro cât și contra, pentru fiecare dintre ipoteze.
Condiții ecologice
La nivel planetar, se poate vorbi de savane propriu-zise,
specifice continentului african şi formaţii vegetale de tip
savană, întâlnite în America de Sud, Australia şi sudul Asiei.
Climatul savanelor este de tip tropical, cu două sezoane;
temperaturile medii anuale variaza intre 18- 240 C, iar
precipitaţiile intre 900- 1000 mm/an.
Predomina solurile feruginoase si intr-o mai mică masura, se
intalnesc soluri negre tropicale.
Caracteristici biogeografice
În Africa, savana ocupă teritorii intinse, arealul său

interpunându-se pădurilor tropicale cu ritm sezonier şi
semideşerturilor; Arborii diseminaţi printre ierburile cu înălţimi
variabile (1 – 2 – 3 m) prezintă caractere de xerofilism, sunt
heliofili şi aparţin atât speciilor cu frunze persistente, cât şi
speciilor semicaduce şi caduce, contribuind la diversificarea
peisajelor savanei africane
În funcţie de abundenţa şi dominanţa unei anumite specii de
arbori, în peisajul mozaicat al savanei africane pot fi
identificate patru tipuri principale de faciesuri: savana cu
baobabi, savana cu acacii, savana cu palmieri şi savana cu
euforbiacee arborescente.
a) Savana cu baobabi – baobabul sau arborele de pâine al
maimuţelor (Adansonia digitata) apare diseminat printre

graminee cu înaltimi între 1,5 – 3,5 m, ce includ

elemente endemice, precum: iarba elefanţilor
(Pennisetum purpureum), iarba imperata (Imperata
cylindrica), cât şi specii din genurile Andropogon
(bărboasa) şi Panicum (mei);
Fig.39 Baobab (Adansonia digitata)

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Baobab, accesat la 23.06.2017
b) Savana cu acacii are un caracter mai xerofil, fiind

edificată de ierburi cu înălţimi cuprinse între 1 – 1,5 m.
Gramineele aparţin genurilor Aristida şi Panicum, iar
speciile dominante de acacii sunt: Acacia albida, Acacia
arabica şi Acacia giraffae.
Fig.40 Savana cu acacii

Sursa: https://turistul.eu/savana-si-stepele-africane/ , accesat
25.06.2017

c) Savana cu palmieri apare îndeosebi în partea de vest a

Africii, speciile de palmieri întâlniţi frecvent în acest facies
aparţinând genurilor: Hiphaene, Borassus (Borassus
aethiopium, B. flabelliformis)
d) Savana cu euphorbiacee arborescente se caracterizeaza

prin existenta reprezentantilor stratului arboricol, cu
inaltimi de 5- 8 m si a unor specii arbustive din familia
Euphorbiaceae, ce apartin genurilor Euphorbia si
Hymenocardia.
Lumea animală a biomului de savană africană
Biodiversitatea lumii animale specifice savanelor africane

este ridicată, atât în ceea ce privește numărul de specii,
cât și abundență pe specii. Clasele de animale cu
reprezentare remarcabilă în cadrul ecosistemului de
savana sunt: Mammalia (rozătoare și insectivore –
pangolinii africani Manis gigantea, porcul furnicar
Orycteropus sp.; ierbivore-antilopele canna, niala, gnu,
kudu, beisa, zebrele, girafele, bivolul african Bubalus
caffer, rinocerul cu două coarne Diceros bicornis,
rinocerul alb Ceratorhinus simum, hipopotamul
Hippopotamus amphibius; carnivore – ghepardul
Acinonyx jubatus; leul Panthera leo; câinele hienă Lycaon
pictus; pisică de tufiș Felis serval); Aves (păsări de baltă:
flamingo Phoenicopterus ruber, ibisul Ibis ibis; pelicani;
struțul Struthio camelus); Reptilia (crocodilul de Nil
Crocodylus niloticus); Insecta (lăcuste pelerine, lăcuste
călătoare migratoare,c u efect devastator asupra culturilor
agricole, termite războinice, ale căror termitiere cu
înălțimi de până la 6 m, pot fi distruse numai prin
dinamitare).
e) În cadrul formațiilor vegetale de tip savana din America
de Sud, întâlnite cu deosebire mai ales pe platourile
vestice (Matto Grosso), dar și pe teritoriul Venezuelei și
în Bolivia de est, predomina asociații de ierburi
megaterme, sub formă unui strat continuu, dominat de
graminee. Perioadă cu activitate biologică maximă a
speciilor vegetale corespunde sezonului ploios.
Formațiile de tip savana din America de Sud poartă

denumiri diferite, în funcție de poziția geografică și
modelul arhitectural. Principalele faciesuri sunt:
a) Campos, în Podisul Braziliei, diferențiat în campos
limpos (câmp luminat) și campos cerrados (câmp închis).
Campos limpos include ierburi xerofile, printre care se
află diseminate puține exemplare de arbuști scunzi;

ierburile au înălțimi de 30 – 50 cm, fiind edificate de

specii din genurile Paspalum, Panicum, Andropogon,
Aristida etc.Campos cerrados este edificat de ierburi
mezofile, cu înălțimi de 1 – 2 m, care apăr în asociație cu
numeroși arbori (5-8 m înălțime) și arbuști (specii de
mimoze, cactuși etc.);
b) Llanos, formație vegetală dezvoltată în Venezuela,
formată din graminee, dicotiledonate și arbori izolați, din
genurile (Rhopala, Byrsonima, Copernicia);
c) Palmares și pantanes, întâlnite în Bolivia de Est și
în statele interioare ale Braziliei, cu specii de graminee și
plante lemnoase, în general din familia Palmae.
Lumea animală din biomul savanelor sud-americane este

mai puțin variată comparativ cu cea a savanei africane.
Principalele grupe de animale includ: ierbivore mari – cerbul
sulițar cenușiu Mazama nemorivaga, furnicarul
Myrmecophaga, tatuul Dasypus sp, porcul pecari; carnivore:
vulpea de câmp Dusycyon vetulus, tigrul yaguarete Felis
onca, sconksul Mephilis mephilis; păsări: nandu-ul (Rhea
americana), seriema Cariama cristata, păunul Crax alector,
potârnichea Cnypturellus soni, papagalul Ara spixi; reptile:
șarpele cascabel sau cu clopoței Crotalus sp., boa
Torpidurus torquatus etc.
Biomul savanei asiatice se întâlnește în Peninsulă India

(Podisul Deccan), insula Sri Lanka și în Peninsula Indochina.
Zoocenozele care exploatează potențialul ecologic al acestei
formații vegetale includ specii de: ierbivore endemice,
precum: Antilopa cervicapra, bivolul indian Bubalus bubalia,
rinocerul cu un corn Rhinocerus unicornis; carnivore:
panteră, tigrul bengalez, hienă; reptile: pitonul Python
molurus, șarpele cu ochelari sau cobra Naja tripudians,
gavialul Gavialis gangeticus.
Formațiile de savana din Australia ocupă partea nordică și

estică a continentului. Gramineele includ specii din genurile
Heteropogon, Astrebla și Triodia, printre care apăr diseminați
arbori precum: Acacia harpophyla, Casuarina equisetifolia,
iarbă copac Xanthorrhoea. Lumea animală este edificată de
numeroase specii de marsupiale ierbivore (cangurul gigant
Macropus gigantaeus) și carnivore, păsări alergătoare (emu-
Dromiceius sp.) sau zburătoare (vulturul Uroaetus audax).
2.6. Domeniile aride
Condiții ecologice

Se caracterizează printr-un regim climatic care

condiționează celelalte componente ale mediului,
respectiv:
• Precipitații foarte reduse cantitativ și cu caracter
neregulat (la Guarara, în Sahara – 35 mm în 3 ani; la
Aden, în sudul Arabiei, în intervalul 1880 – 1928,
cantitatea de precipitații a variat între 0-218 mm/an);
• Temperaturi variabile de la un continent la altul, în

funcție de latitudine și altitudine (în Death Valley,
temperaturile diurne înregistrează în mod frcvent
+52,7-+57,60C; în Sahara, frecvent +47-+500C,
uneori chiar +72-+780C);
• vânturile violente intensifică fenomenul de
evapotranspirație (sirocco în Sahara algeriana,
khamesin în Arabia), cu impact negativ asupra
fiziologiei plantelor, reflectat în morfologia specifică a
acestora.
• în deșerturi, nu se poate vorbi de înveliș edafic în
adevăratul sens al cuvântului. Tipurile de soluri sunt
rezultatul interacțiunii factori climatici – substrat
litologic – relief. În absența unui înveliș biotic continuu,
solurile deșerturilor hiperaride sunt foarte sărace în
substanțe organice, cu orizonturi compacte, datorită
acumulării de argilă, calcar sau gips; frecvență ridicată
au solurile lutoase și halomorfe.
Fig.41 Diagrame
ombrotermice in
deserturile din
Australia, America de
Nord (Arizona) si
Africa
(Sursa: Encyclopedie
„Larousse de la
Nature, 1993)
Lumea animală

• Existența organismelor animale în domeniile aride este

strict legată de posibilitățile de procurare a apei și resurselor de
hrană; discontinuitatea învelișului vegetal se reflectă direct
asupra arealelor de răspândire caracteristice speciilor animale.
• Pentru a rezista în condițiile extreme din deșerturi,
speciile faunistice și-au dezvoltat mecanisme de adaptare
morfo-fiziologică:
- procurarea indirectă a apei din plantele suculente (în
America sau Africa de Sud);
- capacitatea de retenție a apei în țesuturi pentru perioade
îndelungate de timp (dromaderul african, cămilă cu două
cocoașe din Deșertul Gobi, broaștele balon din Australia);
- consum foarte redus de apa, această fiind obținută din
semințele uscate cu care se hrănesc;
- reglarea regimului hidric prin oxidarea grăsimilor din
organism, cu eliberare de apa metabolică;
- estivarea (în deșerturile calde) și hibernarea (în
deșerturile temperate);
- polifagia (capacitatea de a consumă resurse de hrană de
natură foarte diversă: vulpea de deșert Fenecus zerda);
- migrația;
- viață nocturnă;
 Compoziția faunistică a lumii deșerturilor include:

reptile (în Africa: șarpele de nisip (Eryx sp.), cobră
egipteană Naja Haje, broască țestoasă de deșert
Testudo sulcată; în America de Nord: șarpele cu
clopoței sau crotalul; în Asia: șopârle din genul
Eremias, geconide; în Australia: șopârla moloch sau
hatteria Moloch horridus, broaștele balon Chiroleptes
plathycephallus); păsări (în Africa: dropia gulerata Otis
undula, găinușa de pustiu Pterocles orientalis,
pitulicea de deșert Sylvia nană deșerți; în America de
Sud: struțul american sau pasărea nandu Rhea
pennata; în America de Nord: ciocănitoarea agavelor,
cucul alergător; în Australia Saxicolă moesta);
mamifere (în Africa: iepurele egiptean Lepus
aegypticus, șoarecele de nisip Jaculus jaculus,
șoarecele săritor Pedetes caffer; Gazella guturosa, G.
damă, antilopă de deșert Adax nasomaculatus,
antilopă spadă Oryx algazel, dromaderul Camelus
dromedarius; carnivore precum vulpea de deșert
Fenecus zerda, pisică de barcană Felix mărgărită,
pisică cu picioare negre Felix nigripes; în America de
Sud: șoarecele cu buzunare Ctenomys magellanicus,
câinele lui Magellan Canis magellanicus; în America
de Nord: șobolanul cangur, șoarecele cu buzunare,
coiotul Canis latrans, vulpea cu urechi lungi Vulpes
macrotis, sconksul Mephitis; în Australia: cârtița

marsupială Notoryctes typhlops, șobolanul cangur

marsupial; în Asia: șoarecele săritor mic Dipus sagitta,
hârciogul cenușiu Cricetus migratorius, popândăul
galben Cittelus fulvus, cămila cu două cocoașe
Camelus bactrianus, antilopa cu gușa Gazella
guturosa etc.)
Fig. 42 Ziua si noaptea in deserturile din Mexic
(1. Șorecarul jamaican Buteo jamaicensis; 2. Iepurele Jack Lepus capensis;

3.Yuca Yucca elata; 4. Fouquieria splendens; 5. Cucul curier Geococcyx
californianus; 6. Cactusul candelabru „saguaro” Cereus giganteus; 7. Soparla
cornuta Phrynosoma cornatum; 8. Țestoasa de desert Gopheryus
flavomarginatus; 9. Crotalul Crotalus atrox; 10. Skonksul Mephilis mephilis;
11. Arahnid; 12. Opuntia imbricata; 13. Coiotul Canis latrans; 14. Soarecele
cangur Dipodomys sp.; 15. Bufnița de Virginia Bubo virginianus (Sursa:
Encyclopedie „Larousse de la Nature”, 1993)

Fig.43 Antilopa mendes Addax nasomaculatus

Sursa: http://www.zoo.ro/antilopa-mendes
Accesat la 20.06.2017
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE
1.Bănărescu P., Boșcaiu N.1973, Biogeografie, Editura

Științifică, București
2. Braque
2. Calinescu R., Bunescu A., Nardin Patroescu M., 1973.
Biogeografie - editura Didactica și Pedagogica, București
2. Lupaşcu Angela, 2001. Biogeografie, Editura Fundaţiei
România de Mâine
3. Manea G., 2011. Elemente biogeografie. Editura Universitară,
București
4. Muică C., Buza M., Sencovici M., 2009.
Biogeografie – compendiu, Ed. Universitară, București
5.Pop I. Biogeografie ecologică, 1979, Ed. Dacia, Cluj-Napoca
6. Encyclopedie Larousse de la Nature, 1993.
7. Biomurile terestre Sursa :
http://www.unibuc.ro/prof/tirla_m_l/img/Terrestrial_Biomes_2002
.png, accesat 28.06.2017
8. Tundra
http://www.nationalgeographic.com/environment/habitats/tundra-
biome/, accesat la 5.07.2017
9. Pădurile boreale - http://borealforestfacts.com/?p=234
10. Characteristics of the Earth's Terrestrial Biomes.
Sursa: http://www.physicalgeography.net/fundamentals/9k.html

OBIECTIVE
1. Înțelegerea conceptului extincție și a dinamicii

cauzelor acestui fenomen, în timp geologic și în
timp istoric;
2. Analiza extincției naturale, în timp geologic și
culturale, în timp istoric, pe baza unor exemple
concrete, la nivel național și global;
3. Conștientizarea principalelor
serviciiecosistemice ale biodiversității planeta
4. Cunoașterea taxonomiei categoriilor de arii
protejate, de importanță globală, europeană și
națională
Extincția speciilor
Numărul de specii care populează suprafața terestră la un

moment dat – biodiversitatea planetara – reflectă raportul
dintre speciație și dispariția speciilor. Extincția reprezintă
dispariția completă a unei specii floristice sau faunistice, fără
a mai rămâne supraviețuitori care să se reproducă. Extincția
este definitivă, deoarece o specie odată dispărută,
compoziția sa genetica este pierdută și nu mai poate fi
refăcută pe cale naturală. În această situație, o resursă

valoroasă și potențialul său viitor sunt definitiv pierdute
pentru generațiile prezente și viitoare.
Extincția naturală
Existența temporală a speciilor nu este infinită; dispariția la

un moment dat este o parte foarte importantă, naturală și
inevitabilă a ciclului vieții. De-a lungul timpului geologic au
existat numeroase momente de extincții, din motive legate
de evoluția firească a unei specii (ca și indivizii, speciile
cunosc în evoluția lor în timp geologic o faza de tinerețe,
urmată de apogeul dezvoltării, iar apoi de declin),
schimbările de mediu la care anumite specii nu s-au putut
adapta sau din motive catastrofice (impact meteoritic de
mare anvergura, scindarea maselor continentale insoțită de
vulcanism, glaciațiuni etc.). Dovezi ale existenței unor specii
astăzi dispărute sunt păstrate de indicatorii fosili din rocile
sedimentare (Terborgh, 1974). Acestea atestă numeroase
momente de apariții și dispariții ale speciilor floristice și
faunistice ale Terrei. Pe termen lung, biodiversitatea
planetară a rămas relativ stabilă, întrucât dispariția unor
specii a fost în mare măsura compensată de apariția unor
specii noi.
Extincțiile în masa
Indicatorii fosili indică faptul că din când în când, în trecut,
ritmul dispariției speciilor a cunoscut momente de accelerare
semnificativă, urmate de perioade mai calme din acest punct
de vedere.
Au existat cel putin 5 astfel de dispariții în masa, în timpul
cărora mai mult de jumatate (chiar pana la 90%) din totalul
speciilor existente a disparut într-un interval de timp relativ
scurt. Un exemplu sugestiv în acest sens este cel al
dispariției în masă a reptilelor uriașe și a numeroase
nevertebrate marine, la sfârșitul erei mezozoice.
Pe termen scurt, disparițiile în masă au un impact catastrofal
asupra biodiversității. Impactul pe termen lung este însa
limitat, deoarece dispariția în masă a unor specii a fost de
obicei urmata de faze de diversificare rapida a lumii vii.
Speciile supraviețuitoare au evoluat în general rapid,
favorizate de nișele ecologice eliberate de speciile extincte.
Dispariția dinozaurilor, de exemplu, a fost imediat urmata de
o diversificare a speciilor de mamifere.

Extincția culturala a speciilor
Chiar dacă dispariția speciilor este un proces natural care s-

a desfășurat de-a lungul erelor geologice, disparițiile recente
ale unor specii au drept cauză omul și activitățile sale.
Activitățile umane care cauzează sau accelerează dispariția
speciilor în timp istoric, determinând reducerea biodiversității
terestre, sunt numeroase: supraexploatarea speciilor
(vânatul excesiv, colectionarile, braconajul), distrugerea,
fragmentarea si degradarea habitatelor, agricultura
mecanizată şi chimizată, poluarea fizică, chimică, biologică,
invazia speciilor exotice si raspandirea bolilor (Manea, 2009)
Un exemplu elocvent este oferit de limitarea arealului
ocupat de bizon (Bison bison) în preria nord-americana,
prin vânat excesiv, începând din secolul al XIX-lea.
1. Areal inițial 2.Dinamica areal 1870- 3.Areal actual (2003)

1889
Fig.44 Restrangerea si fragmentarea arealului bizonului (1.nuanța închisă –

bizon de câmpie; nuanța medie-bizon de pădure; nuanța deschisă- bizon din
holocen, Cuaternar superior; 2.Harta exterminării bizonului până în 1889; 3.
Arealul fragmentat al bizonului crescut în captivitate sau liber, la nivelul anului
2003
Sursa: Cephas - North America second level political division 2.svg Wild
mammals of North America : biology, management, and conservation.
George A Feldhamer; Bruce Carlyle Thompson; Joseph A Chapman.
Baltimore, Md. : Johns Hopkins University Press, 2003. (ISBN
9780801874161) (OCLC 51969059),
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=11952519
Vânatul excesiv este cauza principală a dispariţiei

pinguinului uriaş, Alca impennis, al cărui areal se extindea
acum câteva secole în domeniul tundrei arctice, din nordul
Canadei şi până în Scandinavia; apreciat pentru puful şi
aripile sale, incapabil să zboare, lipsit de mijloace de
apărare, a fost masacrat de pescari în secolele XVI-XVII ; de
asemenea, se pare că locuitorii Insulei St. Kilda (Ecosse)
utilizau grăsimea sa drept analgezic; ultimul cuplu de
pinguini uriaşi a fost semnalat în 1844, în largul coastelor
Islandei; această specie a dispărut deci, cu mult timp

înaintea poluării cu produse petroliere care va afecta mai
târziu păsările marine).
Supraexploatarea de către oameni amenință circa 25% din

speciile de vertebrate periclitate din SUA și aproape 50% din
speciile de mamifere aflate în pericol.(Wilcove s.a., 1998;
Wilcove, 1999). Supraexploatarea resurselor a fost rapidă
atunci când s-au dezvoltat piețe dedicate unor anumite specii
(comerțul internațional cu blănuri a determinat reducerea
numărului de exemplare ale speciilor de chinchilla Cinchilla
sp.), lamă vigonia (Vicugnia vicugnia), vidră uriașa
(Pteronura brasiliensis) și felinelor sălbatice (Primack,
Patroescu, Rozylowicz, Ioja, 2002).
Distrugerea, fragmentarea și degradarea habitatelor

atrag după șine restrângerea sau chiar extincția speciilor
care le populează (resursele de hrană sunt distruse odată cu
habitatul, situație care forțează speciile să migreze spre noi
medii, la care nu sunt adaptate. În acest context, speciile în
cauza sunt defavorizate de selecția naturală).
Agricultura mecanizată şi chimizată ( utilizarea

pesticidelor şi a fungicidelor) a provocat în unele cantoane
din Elveţia, reducerea masivă şi chiar dispariţia unui număr
în însemnat de specii de fluturi diurni (în ultimii 150 de ani,
aceste specii au dispărut în proporţie de cca. 49% din
regiunea Bernei, 28% în cantonul Thurgovie, 11% în
regiunea Seeland-Chasseral şi 7% în împrejurimile Genevei)
- Richez G. (1991) – Parcs nationaux et tourisme en Europe,
Editions L´ Harmattan, Paris .
Poluarea fizică, chimică, biologică poate afecta, de la caz

la caz, în mai mică sau mai mare măsură, speciile vegetale
şi animale, inclusiv mediile de viaţă ale acestora; astfel,
unele specii de licheni pot avea sensibilităţi diferite la emisiile
atmosferice ale surselor industriale; acidifierea lacurilor din
Scandinavia, datorată poluării atmosferice provenită de la
surse industriale din ţări ale Europei şi din America de Nord,
a condus la dispariţia progresivă a speciilor acvatice
(moluşte, insecte, crustacee, peşti şi amfibieni).
Speciile invazive sunt cele care, prin intermediul omului,

cuceresc areale de raspândire noi. În perioada
preindustriala, oamenii au transportat semințele unor plante
de cultura și diferite animale domestice, cu care au colonizat
noi teritorii. În perioada contemporană, deliberat sau
accidental, speciile sunt transportate și mai intens, populând
locuri care nu erau în arealul de origine al acestora (Primack

și colab., 2002). Introducerea de noi specii – specii exotice

(alien species)- poate genera o competiție intensa, al carei
rezultat va fi dispariția speciilor native. Speciile exotice
invadatoare reprezinta o amenințare pentru 49% din speciile
în pericol din SUA, în special pentru păsări și plante.
(Wilcove si altii, 1998, citat de Primack si colab, 2002). În
complexul de ecosisteme al Mării Negre au patruns la
sfărșitul secolului al XIX-lea mai multe specii, precum:
Balanus improvisus, B. Eburneus, Blackfordia virginica,
Mercierella enigmatica, Rapana thomasiana, Mya arenaria,
Callinectes sapidus, Doriadella obscura, Scapharca cornea,
Mnemiopis leidyi si recent (1990), alga bruna Desmarestia
virdis (Gomoiu, 1998, citat de Primack si colab., 2002).
Estimările știintifice sugerează că, în condițiile exacerbării
stress-ului indus de activitățile umane la nivelul învelișului
biotic, între 25 și 50 % din totalul speciilor existente în
prezent ar putea dispărea în timp istoric. Oamenii de știință
se tem că activitățile umane ar putea fi responsabile de o
nouă extincție în masă a speciilor, similară celor care au
marcat de mai multe ori istoria geologică a Pământului. Daca
aceasta se va intampla, consecințele ar putea fi catastrofale,
deoarece, în prezent, schimbarile de mediu sunt prea rapide,
iar timpul istoric este prea scurt pentru a putea permite
specializarii naturale rapide sa ne salveze.
Servicii ecosistemice ale biodiversității planetare
Argumentele în favoarea protecției și conservării sunt

numeroase și tocmai de aceea, pentru o mai bună înțelegere a
beneficiilor pe care natura ni le oferă, este necesar să
cunoaștem principalele servicii ecosistemice ale biodiversității
planetare, respectiv:
1.serviciile de suport (invelisul biotic reprezinta o componenta

fundamentala a geosistemului planetar, în absența căreia,
existența societății umane nu ar fi posibilă; Serviciile de suport
creează condiţiile necesare pentru furnizarea tuturor celorlalte
servicii oferite de ecosisteme: furnizarea de substrat pentru
diversitatea biologică şi spaţiu adecvat pentru activităţile umane,
asigurarea heterogenităţii abiotice;
2.serviciile de reglare (capacitatea ecosistemelor de a controla
procesele naturale: reglarea climei, a calităţii şi cantităţii de apă;
învelișul biotic este o veriga de baza in circuitul biogeochimic,
fara de care existenta oamenilor nu ar fi posibila.);
3.serviciile de producție (capacitatea ecosistemelor de a
furniza diferite resurse: alimente, fibre, combustibili, apă
potabilă, etc.; resursele animale si vegetale reprezinta baza
materiala a vietii omenesti; variabilitatea genetica a speciilor
vegetale si animale asigura materialul genetic necesar pentru

ameliorarea speciilor cultivate si a celor crescute in complexe

zootehnice sau in bazine piscicole;
4.serviciile culturale (Serviciile culturale reprezintă beneficiile
non-materiale oferite de ecosisteme: valoarea estetică a
peisajului, valoarea de spaţiu de recreere. Toate speciile au
dreptul la viata, iar societatea umană are datoria de a gestiona
durabil fondul genetic si ecofondul, astfel incat si generatiile
viitoare sa se bucure de acestea.
Sursa:(http://valueecoserv.cndd.ro/wp-content/uploads/brosura-informativa-
servicii-ecosistemice.pdf, accesat 25.06.2017; Manea, 2011;
Conservarea biodiversităţii vizează

trei obiective:
1. Investigarea şi descrierea diversităţii
lumii vii;
2. Înţelegerea efectelor activităţilor umane asupra
speciilor, comunităţilor şi ecosistemelor;
3. Dezvoltarea unor metodologii interdisciplinare
pentru protejarea şi restaurarea diversităţii
biologice.
Conservarea poate fi realizată pe doua căi principale: „în

situ” și „ex situ”. Conservarea in situ presupune protecția
speciilor în interiorul habitatelor naturale ale acestora.
Conservarea ex situ se bazează pe măsuri luate în cazul
speciilor ajunse la limita din punct de vedere al numarului de
indivizi; aceste măsuri urmăresc să sprijine conservarea
speciei înafara habitatului ei natural, prin creșterea în
captivitate și, concomitent, elaborarea programelor de
reintroducere a speciilor în sălbaticie.
Ariile protejate.
Strategii destinate protectiei si conservarii lumii vii
Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii

(IUCN) a dezvoltat un sistem de clasificare a ariilor protejate,
bazat pe criterii menite să indice gradul de permisivitate
pentru utilizarea publică de către comunitățile umane, a
speciilor și mediilor naturale cu valoare ridicată de
conservare (unice, rare, vunerabile, amenințate cu dispariția,
noi pentru știință, furnizoare de servicii ecosistemice de
suport, de reglare, de producție și culturale). Sursa: IUCN, 1994;
Reagan, 1999, citat de Primack si colab., 2002; ValuEcoServ), accesat la
23.06. 2017.

Categorii de arii protejate incluse în lista IUCN
I - Rezervatii științifice (Roşca - Buhaiova, Peştera

Cloşani, Feţele Dunării, Râpa cu lăstuni de la Divici etc.);
acestea protejează specii şi fenomene naturale unice, rare
și/sau amenințate cu dispariția, ca eșantioane reprezentative
din punct de vedere al biodiversității, destinate cercetării
științifice, educației și monitoringului mediului; această
categorie de arii protejate este scoasă definitiv de sub
incidența activităților umane din sfera producției economice
(inclusiv a activităților turistice, care nu sunt permise în
aceste areale strict protejate).
II - Parcuri naționale (Retezat, de la Vanoise, des Ecrins-

Franta, Stenshuvud -Suedia, Hohe Tauern (Austria), Piatra
Craiului, Cozia, Domogled-Valea Cernei etc.); sunt areale
extinse cu peisaje naturale menţinute ca atare, pentru a oferi
protecţie unuia sau mai multor ecosisteme de interes
ştiinţific, educaţional sau recreaţional. Conform Uniunii
Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN sau UICN),
parcul naţional este definit astfel: “o regiune terestră sau
acvatică relativ întinsă, care conţine eşantioane
reprezentative de regiuni naturale importante, panorame de
importanţă naţională şi internaţională sau animale şi plante,
situri geomorfologice şi habitate care prezintă un interes
particular din punct de vedere ştiinţific, educativ şi recreativ”
(Manea , 2003; 2004).
III - Monumente ale naturii : Detunata Goală; Râpa Roşie –

jud.Alba, Locul fosilifer Aliman; Peştera de la Movile – jud.
Constanța, Piatra Teiului - jud. Neamț, Cheile Zărneștilor –
jud. Brașov, Zona carstică Măgura – Nucșoara, jud. Argeș
etc.); conţin unul sau mai multe elemente naturale şi/sau
culturale care au valoare unică, datorită rarităţii sau
reprezentativităţii, calităţii estetice sau semnificaţiei culturale.
IV- Arii de gestionare a habitatelor si speciilor sau

rezervații naturale (Fânaţele Clujului-Copârşaie, Lacul Sf.
Ana, Tinovul Poiana Stampei, Tinovul Mohoş) ; constituie
suprafeţe terestre şi/sau marine supuse unei intervenţii
antropice active pentru a menţine habitatele şi/sau pentru a
crea condiţii propice dezvoltării unor specii;
V - Peisaje terestre și marine protejate sau parcuri

naturale (Porțile de Fier, Bucegi, Apuseni etc.); sunt
suprafețe terestre și/sau marine, unde relația om-natură
stabilita în timp a determinat apariția unor peisaje cu valori
estetice, ecologice și culturale deosebite, cu diversitate
biologică mare (Primack si colab., 2002). În parcurile

naturale sunt încurajate practicile tradiționale de utilizare a

terenurilor, turismul, activitățile științifice și educaționale
(Muică și colab., 2009).
VI - Arii protejate pentru administrarea resurselor sunt

suprafețe ce conțin predominant sisteme naturale
nemodificate, realizate pentru protecția pe termen lung și
menținerea biodiversității, asigurând totodata dezvoltarea
comunităților umane. Aceste areale sunt adesea întinse și
pot include utilizări tradiționale și moderne ale resurselor
naturale (Primack si colab., 2002).
Uniunea internațională pentru Conservarea Naturii (denumire oficială în

engleză International Union for Conservation of Nature sau franceză Union
Internationale pour la Conservation de la Nature, (IUCN - acronim frecvent) este o
organizație internațională dedicată conservării resurselor naturale.A fost fondată în
1948 și are sediul în Elveția, în localitatea Gland de pe malul lacului Geneva.
IUCN reunește 83 de state, 108 agenții guvernamentale, 766 organizații non-
guvernamentale și circa 10.000 de experți și oameni de știință din țările întregii
lumi. Sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Interna%C8%9Bional%C4%83_pentru_Cons
ervarea_Naturii
SITURI NATURA 2000
Sunt arii naturale protejate, incluse în rețeaua ecologică

europeană Natura 2000. La baza acestei rețele, se află
implementarea a două acte normative, elaborate de Consiliul
Europei: Directiva Păsări (Directiva 2009/147/CE a
Parlamentului European și a consiliului din 30 noiembrie 2009,
privind conservarea păsărilor sălbatice și Directiva Habitate
(Directiva Consiliului Europei 92/43 EEC, referitoare la
conservarea habitatelor naturale si a florei si faunei salbatice,
adoptata la 21 mai 1992 (conservarea speciilor de plante și
animale sălbatice și a habitatelor naturale), astfel:
 Arii de Protecție Specială Avifaunistică (SPA), desemnate

cu scopul menținerii în stare favorabilă și conservării
speciilor de păsări sălbatice Sursa:
http://monitorizareapasarilor.cndd.ro/documents/directiva-
pasari-2009.pdf, Accesat 20.06.2017 ;
 Situri de Importanță Comunitară (SCI) - constituit cu
scopul menținerii și conservării atât ale speciilor de plante
și animale sălbatice, precum și ale habitatelor naturale de
interes comunitar, reprezentative pentru regiunea
biogeografică în care se încadrează.
Sursa:http://www.ceahlaupark.ro/wp-
content/uploads/2015/12/Directiva-Habitate.pdf, accesat la
26.06.2017.

 Arii Speciale de Conservare (SAC) desemnate pentru:

habitate naturale (198 prezentate în Directiva Habitate);
specii de floră şi faună sălbatică (peste 800 prezentate în
Directiva Habitate).
Sursa: http://biodiversitate.mmediu.ro/romanian-
biodiversity/despre-arii-protejate/tipuri-de-arii-protejate/3-arii-
de-interes-comunitar-1, accesat la 6.07.2007
REZERVAȚIILE BIOSFEREI.
Rezultat al programelor și convențiilor internaționale
dedicate conservării biodiversității
"Este necesară gestionarea prudentă a tuturor organismelor vii și

a resurselor naturale, în conformitate cu principiile dezvoltării
durabile. Numai în acest fel, vom putea să păstrăm și să
transmitem descendenților noștri, bogăția incomensurabilă pe care
ne-o oferă natura”.
(UN Millennium Declaration, 2000).
Sursa: http://www.un.org/millennium/declaration/ares552e.pdf, accesat
36.06.2017
Existenţa rezervaţiilor biosferei este legată de un program

internaţional laborios: „Omul şi Biosfera” (MAB), lansat de
UNESCO în 1972, la Stockholm, odată cu încheierea
Programului Biologic Internaţional. Crearea rezervaţiilor
biosferei are la bază convenţii internaţionale asupra
habitatelor, precum: Convenţia RAMSAR- 1971 (Iran)
asupra zonelor umede; Convenţia privind patrimoniul
natural şi cultural al lumii (The Convention concerning the
Protection of the World Cultural and Natural Heritage-17
December 1975) -
http://legal.un.org/avl/ha/ccpwcnh/ccpwcnh.html, accesat
26.06.2017
Primele rezervații ale biosferei datează din 1976. În 2014,
existau deja 631 rezervații ale biosferei în întreaga lume,
răspândite în 119 țări, formând Rețeaua Mondială.
(http://www.activesustainability.com/environment/top-10-
biosphere-reserves/ ).
Combinând conservarea cu utilizarea durabilă a resurselor

naturale, rezervaţiile biosferei includ întreaga gamă de funcţii
specifice ariilor protejate, în cadrul unei reţele mondiale de
schimb de informaţii. Crearea unei reţele internaţionale de
rezervaţii ale biosferei a fost propusă în cadrul Proiectului
nr. 8 al Programului MAB - MAN AND BIOSPHERE,
intitulat: Criteriile şi liniile directoare pentru alegerea şi
construirea rezervaţiilor biosferei. Acest proiect consideră
conceptul de rezervaţie a biosferei ca un mijloc de menţinere
a bazei biologice, a existenţei omului şi a proceselor

biologice, la un nivel convenabil intereselor umane, în

ansamblul biosferei. În contextul protecţiei şi conservării
mediului, rezervaţiile biosferei reprezintă:
 Zone terestre sau costiere marine, a căror populaţie
face parte integrantă din acestea şi a căror gestiune
vizează atingerea anumitor obiective, respectiv
menținerea unui echilibru între serviciile
ecosistemice de reglare și suport, pe de o parte și
cele de producție și culturale, pe de altă parte.;
 Centre regionale cu funcţii de monitorizare continuă
a ecosistemelor, de cercetare, de educaţie ecologică
şi informare asupra ecosistemelor naturale şi
amenajate;
 Spaţii în care guvernanţii, oamenii de ştiinţă,
administratorii şi populaţia locală cooperează pentru
elaborarea unui model durabil de gestionare a
terenurilor şi a apelor, permiţând satisfacerea
nevoilor umane, conservând procesele naturale şi
resursele biologice;La nivel global, rezervaţiile
biosferei formează o reţea mondială de arii protejate,
astfel încât, în cadrul acesteia să fie reprezentate
toate biomurile, cu principalele lor faciesuri și
subfaciesuri, precum şi zonele de tranziţie (ecotonii)
dintre acestea.
ZONE TAMPON ÎN REZERVAȚIA BIOSFEREI DELTA

DUNĂRII
Nr. crt. ZONE SUPRAFAȚA (HA)

1. Matiţa-Merhei-Letea (22.560 ha
2. Şontea 12.500 ha
3. Caraorman 13.830 ha
4. Lumina - Vătafu 13.460 ha
5. Dranov (21.760 ha
6. Sărături-Murighiol 5 ha
7. Lacul Rotundu 1240 ha
8. Insula Popina 260 ha
9. Capul Doloşman 28 ha
10. Zmeica-Sinoie 31.510 ha

11. Lacul Potcoava 2937 ha
12. Periteaşca-Leahova 210
13. Zona tampon marină 103.000
Sursa: http://www.ddbra.ro/rezervatia/delta-dunarii/prezentare-
generala/zonare-functionala-a19,
accesat la 26.06. 2017

Repere istorice ale creării rețelei de

rezervații ale biosferei la nivel mondial
Conceptul de Rezervație a biosferei a apărut în anul 1974, iar

implementarea acestuia a debutat în 1976, prin lansarea
Programului de creare la nivel mondial a rețelei de rezervații ale
biosferei. În anul 1995, în cadrul Conferinței de la Sevilla, a fost
definită strategia și cadrul juridic, statutar, menit să susțină principii
acceptate de toate statele.În același an, strategia Sevilla și cadrul
statutar au fost adoptate în cadrul conferinței generale a UNESCO.
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezerva%C8%9Bie_a_biosferei,
Pentru o bună funcţionare şi gestionare a suprafeţei unei

rezervaţii a biosferei, UNESCO propune următorul sistem de
zonare:
1. zone naturale strict protejate, amenajate astfel încât să
diminueze cât mai mult impactul activităţii umane; dinamica
acestora va fi influenţată exclusiv de factorii naturali ai
peisajului; în acest caz, omul va fi acceptat numai ca
observator al structurilor şi proceselor naturale;
2. zone intermediare sau zone tampon, amenajate în vederea
activităţilor de cercetare, educaţie ecologică şi informare
asupra ecosistemelor naturale şi amenajate, în care pot fi
tolerate activităţi tradiţionale controlate;
3. Zone de dezvoltare durabilă sau zone culturale stabile,
amenajate în vederea protecţiei şi studierii culturilor existente
şi a modului de utilizare a terenurilor, în armonie cu mediul;
populaţia locală îşi poate continua activităţile tradiţionale,
limitându-se riguros introducerea de noi tehnologii
4. zone de reconstrucție ecologică, amenajate pentru a permite
analiza şi recuperarea terenurilor şi resurselor naturale, acolo
unde transformările de origine naturală sau antropică au
depăşit capacitatea de suport a mediului, procesele biologice
au fost întrerupte şi/sau biodiversitatea a fost afectată local.

Cele mai mari suprafeţe ocupate de rezervaţiile biosferei se află

în Europa, urmată de America Centrală şi de Sud.
TOP 10 REZERVAȚII ALE BIOSFEREI PE GLOB

Nr.crt. ȚARA DENUMIRE WEBSITE
1. MEXIC Mexico: http://www.activesustainability.com/environ

Guadalupe ment/top-10-biosphere-reserves/#1
Island
2. SPANIA Picos de http://www.activesustainability.com/environ
Europa ment/top-10-biosphere-reserves/#2
3. COLUMBIA Colombia: http://www.activesustainability.com/environ
Andean Belt ment/top-10-biosphere-reserves/#3
4. VENEZUELA Venezuela: http://www.activesustainability.com/environ
Orinoco Delta ment/top-10-biosphere-reserves/#4
5. PERU Peru: activesustainability.com/environment/top-
Huascarán 10-biosphere-reserves/#5
6. GERMANIA Bavarian http://www.activesustainability.com/environ
Forest ment/top-10-biosphere-reserves/#6
7. SUA Congaree activesustainability.com/environment/top-
National Park 10-biosphere-reserves/#7
8. CHINA China: http://www.activesustainability.com/environ
Huanglong ment/top-10-biosphere-reserves/#8
9. RUSIA Lapland http://www.activesustainability.com/environ
ment/top-10-biosphere-reserves/#9
INDONEZIA Komodo http://www.activesustainability.com/environ
National Park ment/top-10-biosphere-reserves/#10
(website-uri accesate la 22.06. 2017)
Strategii de conservare ex situ a speciilor amenințate

cu dispariția:
cresterea în captivitate și reintroducerea speciilor sălbatice
în mediile lor naturale
Pentru speciile amenin,ate cu dispariția, există puține

alternative viabile la programele de creștere în captivitate,
care sunt create special pentru a se încerca salvarea
supraviețuitorilor, în vederea eliberării lor ulterioare în mediul
sălbatic. Între acestea, pot fi menționate grădinile botanice,
grădinile zoologice, băncile de gene.
GRĂDINILE BOTANICE
Numeroase grădini botanice au fost înființate initial cu

scopul de a crește, studia și expune plantele, și îndeosebi,
speciile de plante exotice.
În prezent, din ce în ce mai des, grădinile botanice devin
locuri de pastrare a speciilor floristice pe cale de dispariție, în

cadrul cărora, populații mici ale acestora pot fi crescute și

conservate într-o stare cât mai apropiată de cea întalnită în
mediul lor natural. Aceste populații pot fi deseori folosite în
cadrul unor programe destinate reintroducerii locale a
speciilor în mediul din care au disparut (refacerii arealului de
răspândire).
GRĂDINILE ZOOLOGICE
Gradinile zoologice au un rol similar în ceea ce privește

lumea animala. Construite inițial ca locuri în care animalele –
cu precădere cele exotice sau inedite – să fie crescute,
studiate și expuse publicului, în prezent acestea încep să-și
concentreze obiectivele și resursele în direcția conservării
speciilor aflate în pericol. Aceeași situație este valabilă și
pentru acvariile-bazine, ale căror obiective sunt orientate tot
mai mult în direcția conservării și educației pentru mediu.
BĂNCILE DE GENE
O altă strategie folosită în conservarea speciilor pe cale de

dispariție, constituind ultima alternativă, este păstrarea
materialului genetic, în vederea unei posibile utilizări
ulterioare. în acest mod, chiar dacă specia dispare complet,
materialul ei genetic poate fi conservat. Materialul genetic al
unei specii poate îmbrăca diferite forme: în cazul plantelor -
semințe, bulbi, rizomi, spori, culturi de bacterii etc., iar în
cazul animalelor – exemplare vii, spermatozoizi și ovule
congelate, embrioni congelati .
Materialul genetic este stocat în ideea oportunităților de
utilizare în agricultură, medicină sau în inginerie genetică.
De asemenea, materialul genetic poate fi folosit în scopul
repopularii habitatelor naturale din care speciile respective
au disparut.
Cu siguranță, ritmul îngrijorator în care biodiversitatea
planetară se reduce va impune extinderea la scara din ce în
ce mai mare a unor astfel de practici, destinate conservarii
fondului genetic la nivel mondial. (Manea, 2011)

TEME DE EVALUARE
1. Argumentaţi necesitatea protecţiei şi

conservării naturii
2. Enumerați cauzele care conduc la
extincția locală/regională/globală a speciilor
3. Dați exemple de specii dispărute în timp istoric din flora și
fauna Europei și a României
4. Când şi unde apar primele iniţiative de constituire a ariilor
protejate?
5. Care sunt principalele categorii de arii protejate delimitate
de IUCN?
6. Daţi exemple de arii protejate din România, încadrate
conform clasificării IUCN.
7. Dați exemple de activităţi permise/interzise în perimetrul
parcurilor naţionale, parcurilor naturale şi rezervaţiilor
biosferei
PROIECT
Elaborați un model strategic de atingere a obiectivelor de protecţie şi

gestionare a teritoriului protejat, dintr-un parc național sau parc natural din
România
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Davis, M.(2011). Extinction of species by periodic comet showers.

Lawrence Berkeley National Laboratory. Lawrence Berkeley National
Laboratory: Lawrence Berkeley National Laboratory. LBNL Paper
LBL-17298.
Retrieved from: http://escholarship.org/uc/item/9gm5c682
2. Manea, G. (2005): Zone si arii protejate si valorificarea lor in turism.
Bucharest: Credis.
3. Muică și colab., 2009, Biogeografie – compendiu, Ed. Universitară,
București
4. Terborgh, John. "Preservation of natural diversity: the problem of
extinction prone species." BioScience 24.12 (1974): 715-722.
5. Encyclopedie Larousse de la Nature – La planete de la vie, 1993
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezerva%C8%9Bie_a_biosferei,

Unitatea de învățare 1.Metode și tehnici

clasice, utilizate
frecvent în
elaborarea studiilor
cu caracter
biogeografic și
geobotanic.
OBIECTIVE
1. Însușirea metodelor calitative și cantitative de
evaluare a învelișului biotic;
2. Înțelegerea algoritmului de aplicare a metodelor
clasice, pentru evaluarea învelișului biotic;
3. Furnizarea de repere pentru interpretarea rezultatelor
1.1. Metodele calitative și cantitative

Acestea pun în evidență caracteristici ce vizeaza calitatea
grupărilor vegetale și a lumii animale studiate: tipologie,
diversitate floristică, stratificare a vegetației, fenofaze, stare de
sanogeneză, continuitate a învelisului vegetal, caracteristici ale
litierei, forme de presiune umana și artificializare a vegetației
etc. Deosebit de importantă este evaluarea cantitativă a
proceselor și fenomenelor care se manifestă la nivelul învelișului
biotic. în general, caracteristicile cantitative ale biocenozelor
(biodiversitate, abundenta, dominanță) pun în evidență calitatea
habitatelor pe care acestea le populeaza, respectiv existența
unui echilibru ecologic stabil la nivelul ecosistemelor.
Cele mai utilizate metode de investigare a învelișului biotic
sunt:

1. Metoda observaţiei - constã în distingerea caracterelor

esenţiale ale fenomenelor biogeografice; interpretarea
complexã a fenomenelor observate se realizeazã cel mai
sugestiv prin intermediul fişelor biogeografice (care imbina
identificarea calitativa a caracteristicilor biogeografice cu
aprecieri cantitative ale acestora), schiţelor şi profilelor
biogeografice. Observaţiile pot fi directe, pe teren sau
indirecte (atunci când se sprijinã pe diferite mijloace, ca:
bibliografie, hãrţi, schiţe, blocdiagrame, aerofotograme,
imagini satelitare etc.) ;
2. Metoda comparaţiei - presupune atât analize efectuate
direct pe teren, cât şi în laborator. Aceastã metodã porneşte
de la precizarea unor particularitãţi exterioare ale
fenomenelor, care permit raportarea componentelor între ele
şi, mai ales, raportarea la întreg (spre exemplu, similitudinile
floristice şi faunistice a douã regiuni geografice situate la
distanţã apreciabila una fata de cealalalta, prin comparaţie,
pot conduce la concluzii referitoare la dinamica lor în timp).
3. Metoda diagramelor: ciclograme, histograme (utilizate
pentru aprecieri cantitative referitoare la spectrul bioformelor
și spectrul biogeografic, dominantă pe specii sau straturi de
vegetație, durată sezonului de vegetație etc.), diagrama
ombrotermica, diagrama bilanțului hidric lunar, climogramă
(utilizate pentru aprecierea potențialului ecologic al unui
teritoriu), cartograme sau cartodiagrame, utilizate pentru a
pune în evidența dinamică spațială sau spatio-temporală a
diferitelor grupări vegetale, elemente fitogeografice și
zoogeografice, elemente floristice sau faunistice indicatoare
de biodiversitate, vulnerabile sau amenințate cu dispariția
etc.;
4. Metodele numerice utilizate pentru aprecierea potențialului
ecologic al unui teritoriu - indicii ecometrici climatici;
5. Metoda analitica, experimentalã - la baza ei se aflã
aprecierea cantitativã a unor particularitãţi, care genereazã
apariţia unei noi calitãţi în procesul dezvoltãrii invelisului
biotic; aceastã metodã presupune efectuarea unor mãsurãtori
repetate. Metoda experimentală poate fi aplicatã cu succes în
stabilirea colmatãrii diferitelor bazine acvatice (lacuri de
acumulare, în special), cu implicaţii în dinamica pe termen
scurt, mediu şi lung a biocenozelor acvatice.
6. Metoda prognozei - reprezintã o metodã cantitativã de
apreciere a fenomenelor, care dã posibilitatea stabilirii
direcţiei şi timpului de apariţie a unei noi calitãţi sau a unor
etape evolutive. Spre exemplu, prin metoda prognozei se
poate aprecia timpul în care pe o suprafaţã defrişatã se va
instala o vegetaţie pionier cu mesteacãn şi salcie cãpreascã
şi ulterior, cu pãdure de fag şi conifere.
7. Metoda cartografică permite transpunerea pe suport
cartografic (profile biogeografice, hărți) a realității obiective

din teren, permițând evidențierea raporturilor de determinare

care există între caracteristicile cantitative dar și calitative ale
potențialului ecologic și repartiția teritorială a biocenozelor. .
8. . Metodologia SIG care reunește, la un nivel superior de
eficientă și aplicabilitate, mai multe metode de evidența
statistica și cuantificare. SIG presupune parcurgerea a trei
etape : constituirea bazei de date, prelucrarrea acestora și
interpretarea rezultatelor, inclusiv reprezentarea lor
cartografica. Bază de date, obținută în urmă acumulării
informațiilor prin documentare bibliografica și direct pe teren,
este necesar să fie actualizată în permanență, astfel încât,
modelele create cu ajutorul computerului să nu deformeze
realitatea existența pe teren. De fapt, metodologia SIG intră
în funcțiune abia în etapă prelucrării informațiilor și redării
grafice a rezultatelor. Avantajele metodologiei GIS rezidă în
oportunitățile de simulare a evoluției în perspectivă a
învelișului biotic, în n variante, în corelație cu numărul
variabilelor luate în considerare.
1.2. Reprezentarea cartograficã a arealului unei specii
Reprezentarea cartograficã a arealului unei specii prezintã

importanţã practicã, deoarece pune în evidenţã:
– mãrimea arealului de rãspândire;
– forma arealului (continuã, discontinuã, tentacularã,
circularã, cu aspect de bandã etc.);
– valenţa ecologicã a speciei (se poate distinge caracterul
euribiont al unei specii, dacã indivizii acesteia ocupã
teritorii cu caracteristici diferite din punct de vedere al
factorilor de mediu sau, dimpotrivã, caracterul stenobiont
al speciei, dacã rãspândirea indivizilor este condiţionatã
de anumite valori de temperaturã, umiditate, luminã,
compoziţie chimicã, pH, structurã sau texturã a solurilor
etc.) ;
– prezenţa unor obstacole de natură fizică sau de natură
climatică, pe care organismele nu le pot depăşi,
concentrându-se în apropierea lor ;
– dinamica în timp a rãspândirii unei specii, rezultată din
analiza unor reprezentãri cartografice ale arealului
acesteia, realizate la anumite intervale de timp ;

Fig. 45. Reprezentarea cartografică a arealelor biogeografice

Autori : Vijulie I. și Târlă L., 2008

Reprezentarea cartografică a arealului biogeografic poate

constitui punct de plecare în analiza cauzelor extinderii sau
restrângerii ariei de răspândire a indivizilor unei specii.
Metodologia reprezentãrii cartografice a arealului unei

specii, presupune:
1. documentarea în legătură cu preferinţele ecologice ale

speciei;
2. inventarierea, pe baza identificãrii realizate pe teren şi a
consultãrii materialului bibliografic de specialitate (studii de
florã şi faunã), a punctelor sau staţiunilor unde a fost
semnalatã prezenţa a cel puţin unui reprezentant al speciei
respective;
3. înscrierea pe hartã a rãspândirii speciei, utilizându-se în
acest scop, metoda care sã sugereze cel mai bine
caracteristicile arealului de rãspândire:
 metoda punctelor sau a semnelor convenţionale, dacã
staţiunile de rãspândire se aflã la distanţe mari unele faţã de
altele
 metoda limitelor, care utilizeazã numai punctele periferice în
care a fost identificatã specia (aceastã metodã pune în
evidenţã forma unui areal, în cuprinsul cãruia indivizii speciei
au o rãspândire relativ continuã);
 metoda fondului calitativ, utilizatã ca şi metoda limitelor,
atunci când densitatea staţiunilor de rãspândire este mare;
arealul rezultat din unirea punctelor periferice de rãspândire
este haşurat sau colorat
Importanţa practică a reprezentării cartografice a arealelor

biogeografice
Reprezentarea cartografică a arealelor de răspândire a

elementelor floristice şi faunistice este necesară atât în scop
ştiinţific şi educativ, cât şi pentru a veni în sprijinul
desfăşurării anumitor activităţi economice.
În acest sens, putem oferi exemplul unor categorii de areale
biogeografice de inters ştiinţific şi practic deosebit:
– arealele unor elemente floristice sau faunistice
indicatoare de biodiversitate (endemice, rare, foarte rare,
noi pentru ştiinţã etc.);
– arealele unor elemente fitogeografice şi zoogeografice
(cu apartenenţã areal-geograficã diferitã);

– arealele unor elemente floristice şi faunistice vulnerabile,

periclitate sau ameninţate cu dispariţia, în principal
datoritã activitãţilor umane, în vederea protecţiei şi
conservãrii lor;
– arealele unor elemente faunistice de interes cinegetic etc.
– arealele speciilor floristice cu calităţi farmaco-terapeutice
– arealele speciilor vegetale cu valoare economică
deosebită (arbori cu lemn preţios, arbore de cauciuc,
plante melifere etc.)
TEME DE AUTOEVALUARE
1. Ce metodă de reprezentare este indicată pentru

cartografierea elementelor floristice sau faunistice
endemice?
2. Daţi exemple de situaţii în care, pentru reprezentarea
arealului de răspândire a unei specii, pe aceeaşi
hartă, se pot utiliza atât metoda punctelor cât şi
metoda fondului calitativ.
3. Daţi exemple de domenii de cercetare şi activităţi
practice pentru care reprezentările cartografice ale
arealelor biogeografice prezintă importanţă deosebită.
TEMĂ DE LUCRU
Pe baza documentării bibliografice, analizați arealele de

răspândire în România ale speciilor : bradul alb (Abies
alba), zâmbrul (Pinus cembra), cărpinița (Carpinus
orientalis), stejarul brumăriu (Ouercus
pedunculiflora);ursul brun (Ursus arctos) ; capra neagră
(Rupicapra rupicapra).

2. Elemente de geobotanică
Aprecieri asupra modelului arhitectural al formaţiilor vegetale, cu
ajutorul fişelor biogeografice si al piramidelor de vegetaţie
2.1. Determinarea duratei sezonului de vegetaţie cu ajutorul

histofenogramei
Termenul de fenologie a fost introdus în literaturã la mijlocul

secolului al XIX-lea, de cãtre botanistul belgian Morren
(Charles François Antoine Morren (1807-1858), botanist,
horticultor si profesor la Universitatea din Liège) –
https://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Morren, accesat 5.07.2017 .
Din punct de vedere etimologic, termenul “fenologie“ provine
din cuvintele greceşti “phainestai“ (apariţie) + logos (ştiinţã).
Ramurã a biologiei, fenologia are ca obiect de studiu
fenomenele periodice din viaţa plantelor şi animalelor şi
legãtura acestora cu factorii de mediu; aceste fenomene
periodice sunt cunoscute în fenologie sub denumirea de
fenofaze sau faze fenologice.
Fenofaza reprezintã o etapã din ciclul vital al speciilor sau
comunitãţilor de plante şi animale, însoţitã de modificãri
sezoniere şi evolutive.
Principalele fenofaze care se succed pe parcursul sezonului
de vegetaţie al plantelor spontane sunt: încolţirea seminţelor,
înmugurirea, înfrunzirea, înflorirea, fructificarea, coacerea,
diseminarea seminţelor, pierderea parţialã şi totalã a
aparatului foliar.
La plantele agricole anuale, datele fenologice se referã la:
semãnat, rãsãrit, înflorit, fructificat, recoltat etc. Din punct de
vedere fenologic, la plantele de culturã existã o mai mare
uniformitate în parcurgerea fenofazelor, ca rezultat al
ameliorãrii, materialul fiind mai omogen. În agriculturã se pot
obţine informaţii valoroase referitoare la fenologia plantelor,
în experienţele cu soiuri, care sunt înregistrate în carnetele
de observaţii: data semãnatului, perioada de înflorire
(început, maxim, sfârşit) etc.
În cazul pãsãrilor, observaţiile fenologice vizeazã migrațiile
sezoniere, construirea cuiburilor, depunerea pontelor,
eclozarea etc.; pentru mamifere, aceste date se referã la
perioada de reproducere, estivare, hibernare etc.
Întrucât fenologia are ca obiect de cercetare materialul
biologic, pe care-l studiazã în strânsã corelaţie cu factorii de
mediu, cercetãrile fenologice au strânsã legãturã cu cele
ecologice şi bioclimatologice.
Datele fenologice pot fi apreciate nu numai calitativ ci şi
cantitativ, putându-se realiza chiar şi o regionare a unui
teritoriu, în funcţie de dinamica spaţialã a duratei fenofazelor
sau a întregului sezon de vegetaţie. Datele referitoare la
desfãşurarea fenofazelor se înscriu pe hãrţile fenologice cu

izofene; acestea sunt linii care unesc puncte, în care

fenofaza se produce la aceeaşi datã.
Importanţa practicã a hãrţilor fenologice rezidã în faptul cã,
pe baza lor, se pot stabili arealele favorabile sau
nefavorabile pentru dezvoltarea unor specii. Interpretarea
ecologicã a hãrţilor fenologice face obiectul de studiu al
fenoecologiei. Dintre factorii ecologici, o influenţã deosebitã
asupra desfãşurãrii fenofazelor o exercitã cei climatici şi, în
special, temperatura. Legãtura dintre desfãşurarea
fenofazelor şi temperaturã reiese evident dacã se comparã
izofenele cu izotermele.
Sezonul de vegetaţie reprezintã intervalul de timp în care
plantele au nevoie de cãldurã şi luminã pentru a realiza
procesul de asimilaţie clorofilianã, având aparat foliar aflat în
diferite stadii de dezvoltare. Pe parcursul sezonului de
vegetaţie, se succed mai multe fenofaze: înmugurirea,
înfrunzirea, înflorirea, fructificarea, coacerea, diseminarea
seminţelor, pierderea aparatului foliar.
Dupã Aliohin (1951), importanţã deosebitã prezintã raportul
dintre fenofazele vegetative şi cele generative. Astfel, în
funcţie de raportul înflorire - fazele vegetative, se pot
diferenţia urmãtoarele categorii:
a) proante - plante la care înflorirea se produce la începutul
perioadei de vegetaţie, primãvara foarte timpuriu (cireş, mãr,
zarzãr, porumbar, cais, alun etc.);
b) mezante - plante la care înflorirea are loc la mijlocul
perioadei de vegetaţie; este o categorie cãreia îi aparţin cele
mai multe dintre specii;
c) metante - plante la care înflorirea se produce la sfârşitul
perioadei de vegetaţie; în aceastã categorie intrã mai puţine
specii (bânduşa de toamnã, de exemplu) – (Anghel și colab.,
1979)
Modelul arhitectural al unei formaţii vegetale este definit de

stratificarea pe verticalã a vegetaţiei; aceasta diferã de la o
formaţie vegetalã la alta, competiţia pentru luminã având un
rol foarte important; modelul arhitectural este bine pus în
evidenţã în cadrul formaţiilor vegetale închise; dintre
acestea, cu un numãr mare de straturi, se detaşeazã
pãdurile tropicale umede (în cadrul cãrora arborii sunt
dispuşi în trei straturi cu înãlţimi diferite) şi pãdurile
nemorale; în pãdurile boreale, straturile inferioare sunt
aproape inexistente, datoritã umbririi intense.
Pe teren, pentru aprecierea modelului arhitectural al unei
formaţii vegetale, se folosesc fişe biogeografice.
Fişa biogeografică reprezintă un model de evaluare a
caracteristicilor învelişului vegetal şi ale lumii animale
(exploatare biotica), precum şi a potenţialului ecologic dintr-
un anumit teritoriu.

Totalitatea operaţiunilor de obţinere din teren a datelor

referitoare la învelişul vegetal, necesare întocmirii fişelor
biogeografice, poartã denumirea de releveu floristic.
Releveul floristic poate fi considerat o privire de ansamblu
asupra vegetaţiei; oferă informaţii legate de diversitatea
invelişului vegetal, structura acestuia, gradul de acoperire în
suprafaţă etc.
Etapele întocmirii fişei biogeografice:

a) alegerea suprafeţei de probã: pe baza hărţii topografice,
se vor stabili trasee (profile transecte) care vor fi parcurse pe
teren; pe profile, se aleg puncte, unde urmează să se
realizeze observaţii mai detaliate. Aceste puncte se
constituie în suprafeţe de proba (de lucru sau
experimentale). Pentru fiecare suprafaţă de probă se
întocmeşte o fişă biogeografică.
În alegerea suprafeţei de probă, trebuie respectate
câteva cerinţe:
- să existe condiţii foarte stricte legate de uniformitatea formei
de relief;
- să fie respectate dimensiunile standard, care să surprindă
întreaga diversitate a formaţiunilor vegetale pe care dorim să
le analizăm. Aria minimă a suprafeţei de probă diferă pentru
formaţiuni vegetale distincte, astfel: pentru formaţiuni de
pajişte, suprafaţa variază între 1 – 5 mp, iar pentru
formaţiunile forestiere, între 100 – 500 mp.
- forma preferată a suprafeţei de probă va fi cea de pătrat sau
dreptunghi; se poate adopta şi o altă formă, cu condiţia să fie
respectate criteriile de dimensionare
b) realizarea inventarului cat mai complet al speciilor, utilizând în
acest scop determinatoarele floristice (sau atlasele de
plante). Inventarul nu se realizează la întamplare, ci în
ordinea straturilor vegetale, care edificã modelul arhitectural;
acestea primesc un număr de cod, astfel:
- 5 = stratul arborilor cu înălţimi mai mari de 7 m
- 4 = stratul arborescent, cu înalţimi între 3,5 – 7 m
- 3 = stratul arbustiv, cu înălţimi între 1,5 – 3 m
- 2 = stratul subarbustiv, cu înălţimi între 0,5 – 1,5
- 1 = stratul ierbaceu şi muscinal, cu înălţimi între 0 – 0,5 m
- 0 = litiera, a cărei grosime se exprimă în cm şi care poate fi
continuã sau discontinuã
Stratificarea e foarte clară la formaţiunile forestiere şi mai
puţin evidentă în formaţiunile larg deschise (stepă,
silvostepă, pajişte alpină etc.).

c) aprecieri asupra trăsăturilor formaţiilor vegetale, din punct

de vedere al abundenţei şi dominanţei pe specii vegetale şi
pe straturi de vegetaţie.
Abundenţa pe specii reprezintă gradul de prezenţă sau
numărul de indivizi dintr-o specie, care apare în cadrul unui
strat de vegetaţie (de exemplu, în stratul arborescent, din
totalul de 7 arbori, 5 aparţin speciei Quercus robur, iar 2,
speciei Tilia cordata.
Dominanta pe specii este data de ponderea detinuta de
reprezentantii unei specii in cadrul unui strat de vegetatie.
Dominanţa pe strat reprezintã gradul de acoperire a
suprafetei de proba, realizat de un anumit strat de vegetaţie.
În cercetarile efectuate în formaţiile vegetale din ţara
noastră, s-a folosit în majoritatea cazurilor scara abundenţei-
dominanţei a lui Braun-Blanquet.
Această scară cuprinde 6 trepte, fiecare treaptă primind un
numar de cod:
5 = acoperire între 75% - 100% din suprafaţa de probă
4 = acoperire între 50% - 75%
+ sau p (prezent) = acoperire sub 1%
Fişa biogeograficã este structuratã în trei sectiuni distincte,

care cuprind informaţii referitoare la:
1. localizarea suprafeţei de probã;
2. modelul arhitectural, compoziţia floristicã, abundenţa-
dominanta pe specii, dominanţa pe strat, speciile faunistice,
alte observaţii;
3. caracteristici ale potenţialului ecologic şi ale activitãţii
antropice

FIŞA BIOGEOGRAFICÃ
I. Localizarea suprafeţei de probă

II. Modelul arhitectural al formaţiei vegetale
III. Potenţialul ecologic
S I. Unitatea fizico- Domeniul biogeografic: Nr. fişei:

geografică
Unitatea de relief: Tipul de vegetaţie: Data:

Bazinul hidrografic: Ora:
S II. Strat Abundenţa Dominanţa Specii Observaţi

compoziţia dominanţa pe strat faunistic i
floristicã pe specii e
5
4
3
2
1
0
S III
Variabile ale potențialului ecologic Caracteristici
Altitudine (m)
Regim climatic general şi
particularităţi microclimatice
P(mm)
0
T C/an
0
T C momentana
ETP(mm)
ETR (mm)
Altitudine (m)
Declivitate
Expunere
Formă de relief
Rocă parentală
Tip genetic de sol
Grad de eroziune a solului
Procese geomorfologice actuale
Tip de ecosistem
Activităţi antropice
Grad de artificializare
Dinamică de ansamblu a formaţiei
vegetale
Sursa: prelucrare după Walter, 1996, revizuit în 2006
(S I, II, III – secțiuni ale fișei biogeografice)

2.2. Piramida vegetaţiei
Este o construcţie grafică, cu ajutorul căreia se reprezintă

modelul arhitectural al unei formaţii vegetale (biom), precum şi
gradul de acoperire în suprafaţă (dominanţa) realizat de
straturile de vegetaţie; Pe axa verticală se înscriu cele 5 straturi
de vegetaţie, în ordinea înălțimii, fiind notate cu numere de cod:
0. litiera (stratul de materiale vegetale descompuse parțial sau
total- se măsoară în cm grosime)
1. stratul ierbaceu și muscinal (0-0.5 m înălțime);
2. stratul subarbustiv (0 -0.5 m);
3. stratul arbustiv (0.5 – 1.5 m)
4. stratul arborescent (1.5 – 7 m);
5 stratul arborilor de peste 7 m înălțime
Pe axa orizontală, se trec unităţile de acoperire în suprafaţă,
reprezentate prin numere de cod, de la 0 la 5.
1. – acoperire între 1-10%
2. – acoperire 10-25%
4.- acoperire 50-75%
Litiera se notează cu 0 și se reprezintă în subsolul axei
orizontale, cu linie continuă sau discontinuă, în funcţie de
caracterul său continuu sau discontinuu. (Pătroescu, 1987,
Manea, 2011 – prelucrare după Emberger și colab, 1968).
Tendinţele dinamice ale straturilor de vegetaţie (extindere,
respectiv restrângere) vor fi evidenţiate cu ajutorul săgeţilor
←divergente→ sau →convergente←.

Fig. 46 Piramida vegetației
Sursa: Pătroescu, 1987; realizată de Vijulie, 2008
Importanţa practică a piramidei vegetaţiei

 relevă stratificarea vegetaţiei (respectiv modelul
arhitectural al învelișului vegetal) şi dominanţa pe
strat (gradul de acoperire a suprafeței de probă,
realizat de către fiecare strat de vegetație), în cadrul
unei formaţii vegetale;
 oferă informaţii asupra tipologiei formaţiei vegetale
(închisă sau deschisă), tendinţelor evolutive ale
straturilor de vegetaţie, asupra continuităţii sau
discontinuităţii litierei, precum şi asupra măsurii în
care suprafaţa topografică este protejată în raport cu
procesele de modelare actuală.

TEME DE EVALUARE
1. Caracterizaţi modelul arhitectural al pădurii tropicale

umede.
2. Explicaţi diferenţierile existente între modelul

arhitectural al pădurilor nemorale şi cel al pădurilor
boreale.
3. Explicaţi importanţa practică a înscrierii pe un

aliniament de profil, a piramidelor de vegetaţie,
construite pentru fiecare suprafaţă de probă.
2.3. Histofenograma. Metoda grafica de determinare a

duratei sezonului de vegetatie
Durata sezonului de vegetaţie şi a fenofazelor sale diferã de

la o specie la alta şi scade invers proporţional cu altitudinea
şi latitudinea.
Histofenograma este metoda graficã, cu ajutorul cãreia
putem determina durata medie a sezonului de vegetaţie într-
un anumit teritoriu (în arealul unei staţii meteorologice); ea
reprezintã o analizã a succesiunii valorilor medii lunare
anuale sau multianuale ale temperaturii aerului, care direct şi
indirect influenţeazã comportamentul plantelor şi, prin
urmare, biodiversitatea unui teritoriu.

Mod de lucru:
Histofenograma se poate realiza în mod clasic, pe hârtie

lucru include pașii următori:
1. se construieşte un sistem de axe rectangulare; pe abscisã
se reprezintã lunile anului (1mm - 1 zi), iar pe ordonatã,
temperaturile medii lunare (1 cm - 1oC);
2. se construieşte curba termicã;
3. se traseazã praguri termice paralele cu axa timpului, din 5
în 5 grade, începând cu pragul de 5oC (lunile situate sub
acest din urmã prag se aflã în afara sezonului de vegetaţie);
4. din punctele de intersecţie ale pragului de 5 C cu curba
termicã, se coboarã perpendiculare pe axa timpului şi se
determinã datele medii de început şi sfârşit ale sezonului de
vegetaţie; numãrul de zile rezultat între cele douã date de
trecere prin pragul de 5 C, reprezintã durata medie a
sezonului de vegetaţie, la staţia meteorologicã ale cãrei date
de temperaturã au fost folosite;
5. deoarece între pragurile de 5 şi 10 C, lunile sunt cuprinse
parţial în sezonul de vegetaţie, durata efectivã a sezonului
de vegetaţie se apreciazã între datele medii de trecere prin
pragul de 10 C;
6. între datele de trecere prin douã praguri consecutive se
determinã durata fiecãrei fenofaze de la începutul şi sfârşitul
sezonului de vegetaţie;
7. în intervalul în care temperaturile cresc dinspre pragul de
5 C spre pragul superior de 20 C se desfãşoarã fenofaze de
la începutul sezonului de vegetaţie (înmugurire, înfrunzire,
înflorire, fructificare); pentru unele plante, între pragurile de 5
- 10 C au loc înmugurirea şi înfrunzirea, iar pentru cele
hechistoterme, se desfãşoarã întregul sezon de vegetaţie;
între pragurile de 10 - 15 C, pentru unele plante se
desfãşoarã fenofaza de înflorire, iar pentru altele, cea de
fructificare; între pragurile de 15 - 20 C, pentru plantele mai
termofile, se desfãşoarã fenofaza de coacere şi maturizare.
8. partea superioarã a graficului, când temperaturile au atins
amplitudinea maximã, corespunde perioadei cu activitate
biologicã maximã (aparatul foliar este dezvoltat la maximum,
evapotranspiraţia este de asemenea maximã).
9. în intervalul în care temperaturile descresc cãtre pragurile
de 15 şi 10 C se desfãşoarã fenofaze de la sfârşitul
sezonului de vegetaţie; între pragurile de 20 - 15 - 10 C au
loc fenofaza de diseminare a seminţelor şi pierdere a
aparatului foliar (în special pentru plantele mai termofile);
între 10 şi 5 C fenofazele nu aparţin decât plantelor
microterme şi celor hechistoterme, specifice regiunilor reci
(diseminarea şi pierderea aparatului foliar).

Pentru realizarea histofenogramei se poate utiliza metoda

clasică, pe hârtie milimetrică sau metoda digitală, în
programul Excel.
Pentru varianta realizată în programul Microsoft Excel, se vor
parcurge următorii pași :
1.în prima coloană: se noteaza toate zilele de la 1 la 365;
2.în coloana a 2-a: se introduce valoarea temperaturii pentru
fiecare zi dintr-o luna (aceasi valoare, pentru toate zilele din
luna respectivă);
3.Dupa ce se adauga toate valorile de temperatură, se
selecteaza: insert-column-2-D Column;
4.Dupa ce va aparea graficul, se selectează series1 si
delete;
4.Click dreapta pe coloane - add trendline-polynomial 4-
close
5.Se selecteaza graficul – layout – grindlines - primary
vertical grindlines - major&minor grindlines
Interpretarea histofenogramei se va realiza conform
explicațiilor de mai sus.
Importanţa practicã a histofenogramei

 oferã informaţii asupra duratei medii a sezonului de vegetaţie
şi a fenofazelor acestuia, în arealul unei staţii meteorologice;
 histofenogramele anuale relevã variabilitatea de la un an la
altul a duratei sezonului de vegetaţie şi a fenofazelor;
 analiza histofenogramelor atestã faptul cã durata sezonului
de vegetaţie scade cu latitudinea şi altitudinea, iar durata
fenofazelor prezintã modificãri legate de distribuţia
altitudinalã a învelişului vegetal;
 prezenţa tuturor pragurilor termice şi extensiunea mare a
intervalului cu temperaturi de peste 20 C explicã existenţa
într-un anumit teritoriu a unor elemente floristice cu exigenţe
termice diferite şi apariţia frecventã a elementelor termofile;
 inexistenţa pragurilor superioare de 15 - 20 C atestã condiţii
termice nefavorabile dezvoltãrii elementelor termofile şi
explicã frecvenţa mare a celor microterme şi hechistoterme;
 histofenograma oferã informaţii asupra posibilitãţii
introducerii unor specii floristice în cadrul suprafeţelor
oxigenante urbane sau a unor plante de culturã în
agroecosisteme. (Manea, 2011)

TEMĂ DE EVALUARE
Comparaţi durata sezonului de vegetaţie şi a fenofazelor

acestuia în arealul a două staţii meteorologice, la alegere :
1. Vf. Omu (2509m ) - Ploiești (102 m alt.)

2. Parâng (1585) - Craiova (105 m alt.) ;
3. M-ții Harghita (1800m ) - Băile Tușnad (650m);
4. Caransebeş (201m) - Arad (101 m alt.);

Fig.46 Histofenograma

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Anghel Gh., Răvăruț M., Turcu Gh., 1971.Geobotanica, Ed.

CERES, București
2. Braun-Blanquet J., 1951. Pflanzensoziologie. Grundzüge der

Vegetationskunde. Springer, Wien.
3. Blondel J. (1979). Biogéographie et Écologie. Masson, Paris.
4. Bournérias M., Arnal G. & Bock Ch. (2001). Guide des

groupements végétaux de la région parisienne. Belin, Paris.
5. Pătroescu, 1987-Succesiunea zonelor şi etajelor de vegetaţie

din R.S. România. Sinteze geografice, vol II.
6. Jean-Michel Noël Walter,1996, 2006. Méthodes d’étude de la

végétation. Méthode du relevé floristique : introduction
(première partie).
7.Definiția geobotanicii .https://www.aquaportail.com/definition-

6384-geobotanique.html, accesat 5.07.2017
8.https://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Morren,
accesat 5.07.2017

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Briggs și Humphries, 2004, citați de Juan Morrone,

Evolutionary Biogeography: An Integrative Approach with Case
Studies. Columbia University Press, 2009
2.Bobrinski N.A. 1953. Zoogeografia. Editura agro-silvică,

București, 1953.
3.Bogoescu C., Dabija Al., Saniel E. 2008. Atlas zoologic

general. Editura: Didactica si Pedagogica, București
4.Buffon, G.L. Leclerc. 1749. 'Histoire naturelle de l'homme:

variétés dans l'espèce humaine'. In Histoire naturelle, générale
et particulière, vol. 3, 371–530. Paris: Imprimerie
royale. Buffon, G.L. Leclerc, comte de. 1766.
5.Calinescu R, Bunescu Al., Nardin-Pătroescu M. Biogeografie.

1972
Clements, F. E.,1916. Plant succession; an analysis of the

development of vegetation.Publisher Washington, Carnegie
Institution of Washington
Naumov N.P.1961. Ecologia animalelor .Ed. Academiei

Republicii Populare Române. Bucureşti. Anul Ediției: 1961.
Clements, F. E.,1916. Plant succession; an analysis of the

development of vegetation.Publisher Washington, Carnegie
Institution of Washington
Currie & Paquin 1987 - Large-scale biogeographical patterns of

species richness of trees. Nature 329, 326 - 327 (24 September
1987); doi:10.1038/329326a0
Darwin, Ch.,1859. On the Origin of Species by Means of Natural

Selection (Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea
raselor favorizate în lupta pentru existență). Londra

Emberger L., 1968. Code pour le releve, metodique de la

vegetation et du milieu. Edition CNRS.
De Martonne Emm. 1920. Traité de géographie physique :

Climat, Hydrographie, Relief du sol, Biogéographie , Colin.
Reeditată.
Duchaufour P.1970. Précis de Pédologie, 3e édition. Masson et

Cie, Paris
Encyclopedie “ Larousse de la Nature. La planete de la vie”,

ediția 1993.
Irisson J.-O. La diversité des relations interspécifiques.

https://www.obs-
vlfr.fr/~irisson/teaching/agreg/co_b_diversite_relations.pdf
Pierre-François Duyck, 2005. Compétition interspécifique et

capacités invasives. Le cas des Tephritidae de l'île de La
Réunion.. Sciences du Vivant [q-bio]. Université de la Réunion,
Français.
Emm. de Martonne (1927) - Traité de Géographie physique.

Quatrième édition, entièrement refondue, 3 vol. in- 8°, Paris,
Librairie Armand Colin, 1925-1927. Tome I .
Encyclopedie « Larousse de la Nature ». La planete de la vie.

1993
36. Keller, В. A., Sukaciov, V.M. 1932.Programî dlia

gheobotaniceskih issledovanii. Leningrad, 17. Kosinskaia, E.K.,
Conjugatae I (II), in „Flora plantarum cryptogamarum URSS II-V"
Leningrad, 1952 — 1960.
Lamarck J.B. Jean-Baptiste Pierre Antoine de Monet, Chevalier

de Lamarck. 1802. Recherches sur lórganisation des corps
vivantes, Paris,
http://www.lamarck.cnrs.fr/ouvrages/docpdf/Recherches_organi
sation.pdf, accesat la 4.07.2017
11. Lemee G.1967. Pedology: Pedogenesis and

classification.Paris: Masson.
Lupascu Angela. 2004. Biogeografie cu elemente de ocrotirea și

conservarea biodiversității. Editura Terra Nostra, Iași

3. Hawkins și colab. 2003 - energy, water, and broad-scale

geographic patterns of species richness, volume 84, issue 12,
december 2003 , doi: 10.1890/03-8006; pages 3105–3117
Manea, 2003. Naturalitate și antropizare în Parcul Natural

Porțile de Fier. Editura Universității din București, 2003
Manea, 2011. Elemente de biogeografie. Editura Universitară,

București
Mehedinţi, 1931 - Terra – Introducere în geografie ca ştiință,

1931.
Mohan Gh., Ardeleanu A.1993.Ecologie şi protecţia mediului.

Ed. Scaiul, Bucureşti
Mohan Gh. 1993. Ecologie teoretică
Muica C., Buza M., Sencovici M. 2009. Biogeografie -

compendiu. Editura: Editura Universitară.
Opriş T., 1990. Plante unice în peisajul românesc. Editura Sport-

Turism, București
Plantes indicatrices des prairies à flore diversifiée d’Auvergne –

available on http://haut-allier.n2000.fr/sites/haut-
allier.n2000.fr/files/documents/page/guide_he07_maec_auvergn
e_2015.pdf
Pătroescu Maria. 1987. Succesiunea zonelor și etajelor de

vegetație din R. S. România. Sinteze geografice. Lucrări
practice. Tipografia Univ. București
Pișota, 2002. Biogeografie.Editura Universității din București
Pop I.1979. Biogeografie ecologică (vol I-II), Ed. Dacia, Cluj

Napoca
Popovici L. , Moruzi C., Toma I. 2008. Atlas botanic.

Editura: Didactica si Pedagogica
Primack R., Pătroescu M., Rozylowicz L., Iojă CI, 2002,

Conservarea diversității biologice.București : Ed. Tehnică

Primack R., Pătroescu M., Rozylowicz L., Iojă CI, 2008.

Fundamentele conservării diversității biologice. București : Ed.
AGIR
Quammen 1996. The Song of the Dodo: Island Biogeography in

an Age of Extinctions
Stugren B., 1994. Ecologie teoretică. Ed. Sarmis, Cluj – Napoc

Santos, A.A. Barnett & P.M. Fearnside. 2016. Dams:

Implications of widespread anthropic flooding for primate
populations. In:
A.A.Barnett, I. Matsuda & K. Nowak (Eds.) Primates in Flooded
Habitats:Ecology and Conservation. Copyright: Cambridge
Suess E. 1875. The Face of the Earth
Topics Plant ecology. Publisher Washington, Carnegie

Institution of Washington.
https://archive.org/search.php?query=subject%3A%22Plant+eco
logy%22, accesat 8.07.2017.
Vernadski,1998. The Biosphere .Copernicus eds. An imprint of

Springer-Verlag
University Press, Cambridge, UK.
Weaver and Clements, 1938 (citați de Anghel și colab., 1979).

Plant ecology, second edition. New York – London
Walter H. 1974. Vegetația Pământului. Editura Științifică,

București

LISTĂ FIGURI
1. Saxaulul
2. Trilobiți; viața în mările precambriene
3. Poziția continentelor pe parcursul erei paleozoice, la intervale
de milioane de ani
4. Viața în jurasic
5. Dinamca vieții în timp geologic
6. Aglomerarea pinguinilor cu scopul conservării căldurii și
protejării puilor în mijloc
7. Principalele tipuri de sisteme radiculare
8. Pădure incendiată
9. Rodul pamantului
10.Vegetatie hidrofila si higrofila
11.Ravenala madagascariensis (arborele călătorilor)
12.Cactuși candelabru
13. Alunecare de teren în Alpi, datorată defrișărilor
13.1.Culoar de avalansa generat de tăierea pădurilor pe versant
Fig. 14. Arborele mamut (Sequoia gigantaea)
Fig. 17 Garofita Pietrei Craiului Dianthus callizonus
Fig. 18. Ferigile arborescente
Fig. 19 Ornitorincul (Ornithorhynchus anatinus); Echidna cu cioc
scurt ( Tachyglossus aculeatus)
Fig. 20 Arealul speciei disjunctiv al speciei Pinus halepensis
Fig. 21 Arealul circumterestru al ursului polar (Thalassarctos
maritimus)
Fig. 22 Nothofagus cunninghamii
Fig. 23 Biomurile terestre
Fig. 24 Recoltare latex din arborele de cauciuc
Fig. 25 Diagrame ombrotermice în pădurile nemorale ale
emisferei nordice (faciesul american și chino-japonez)
Fig.26 Pădurile nord-americane cu frunze căzătoare
Fig.27 Localizarea geografică a pădurilor boreale
Fig.28 Diagrama ombrotermica în taigaua siberiana
Fig.29 Localizarea geografică a tundrei arctice
Fig.30 Numarul mediu al zilelor cu inghet permanent (roșu) și
parțial (albastru) în tundra arctică
Fig.31 Peisaj de tundra vara (stânga) și iarna (dreapta)
Fig.32.Localizarea stepei eurasiatice
Fig.33 Întinderea potențiala a stepelor euro-siberiene
Fig.34 Bujorul de stepă (Paeonia tenuifolia)
Fig.35.Ruscuța de primăvară (Adonis vernalis)
Fig.36 Șoparla de stepa Podarcis tauricus
Fig.37 Preriile nord-americane
Fig.38 Pampas
Fig.39 Baobab (Adansonia digitata)
Fig.40 Savana cu acacii

Fig.41 Diagrame ombrotermice in deserturile din Australia,

America de Nord (Arizona) si Africa
Fig. 42 Ziua si noaptea in deserturile din Mexic
Fig.43 Antilopa mendas Addax nasomaculatus
Fig.44 Restrangerea si fragmentarea arealului bizonului
Fig. 45. Reprezentarea cartografică a arealelor biogeografice
Fig. 46 Piramida vegetației
Fig.46 Histofenograma
LISTĂ FIGURI ONLINE
1.http://www.geonord.org/fossil/sw3.html;http://www.timetoast.co
m/timelines/paleozoic-time-of-new-life
http://palaeos.com/paleozoic/paleozoic.htm
2.http://news.softpedia.com/news/Mezozoic-Time-of-the-
Reptiles-80843.shtml#sgal
3.http://www.jeron.je/anglia/learn/sec/science/prehist/sml_timelin
e.jpg, accesat
4.http://news.softpedia.com/news/Mezozoic-Time-of-the-
Reptiles-80843.shtml#sgal_0
5.Rodul pamantului (Arum maculatum):

https://ast.wikipedia.org/wiki/Arum_maculatum)
6.Garofita Pietrei Craiului Dianthus callizonus

Sursa: https://surprising-
romania.blogspot.ro/2009_10_01_archive.hthttp://www.alpinega
rdensociety.net/diaries/Wisley/+May+/273
7.http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/18513/cei-mai-
spectaculosi-copaci-din-lume.html
Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Pinus_halepensis
8.Ursul polar (Thalassarctos maritimus)

Sursa: http://www.wikiwand.com/fr/Ours_blanc
9.Nothofagus cunninghamii
Sursa: http://anpsa.org.au/n-cun.html
10.saxaulul (Haloxylon sp.)

Sursa: https://de.wikipedia.org/wiki/Saxaul
11. https://jurnalspiritual.eu/ce-plante-traiesc-in-desert/

Welwitschia mirabilis
12. https://www.seedsforafrica.co.za/products/welwitschia-
mirabilis-rare-namibian-succulent-grows-over-2000-years-old
Sursa: http://www.bihrmann.com/caudiciforms/difo/wel-mir-
bi2.jpg
13.Ferigi arborescente (Trisopteris elegans)-

Sursa: http://www.hostina1.ro/da.jp
14. Ornitorincul (Ornithorhynchus anatinus); Echidna cu cioc

scurt ( Tachyglossus aculeatus)
Sursa: http://animale-
salbatice.weebly.com/ornitorinc.html;http://community.lovenatur
e.com/wp-content/uploads/sites/4/2016/07/echidna-16.jpg,
Notă: data accesării site-urilor este menționată în text

CURS Biogeografie Manea Final 17 Sept 2017 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS Biogeografie Manea Final 17 Sept 2017 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ

Noțiuni fundamentale de biogeografie

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com Page 3

Citește mai mult !

Răspunde la întrebările de verificare !

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 5

MODULUL I – NOȚIUNI FUNDAMENTALE DE TAXONOMIE, 9

1.1. Biosfera – obiect de studiu al biogeografiei; relația biogeografiei

2.1. Privire generală asupra scării taxonomice vegetale 18

4.1. Factorii abiotici cu rol determinant în răspândirea geografică a

5.1. Centrul biogenetic și formarea arealelor biogeografice

5.2. Diseminarea organismelor și rolul sau în formarea arealelor 77

MODULUL II - BIOMURILE CONTINENTALE ALE TERREI 90

1.1. Pădurile ecuatoriale sau tropicale umede 92

1.2. Pădurile tropicale cu ritm sezonier 98

Unitatea de învățare 2. 117

2.1. Tundra arctică 117

MODULUL III - RISCUL EXTINCȚIEI SPECIILOR – ARGUMENT ÎN

Unitatea de învățare 2. 141

3.1. Ariile protejate de interes național

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 7

3.3. Creșterea în captivitate și reintroducerea speciilor sălbatice în

MODULUL IV - ETAPE ȘI METODE DE CERCETARE ÎN 151

2.1. determinarea și reprezentarea grafică a spectrului

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 8

MODULUL I. Noțiuni fundamentale de

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1. Concepții

1. Însușirea noțiunilor fundamentale din domeniul

Prin obiectul său de studiu, biogeografia poate fi considerată

mediu actuali, ca principali determinanți ai distribuției vieții,

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 10

Ca ştiinţă geografică, biogeografia tinde să identifice

Biogeografia istorică analizează dinamica lumii vii în timp

Biogeografia cenotica (biocenologia) si biogeografia

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 11

Biosfera – obiect de studiu al biogeografiei; relația

Biogeografia este ştiinţa care studiază biosfera (bios=viata,

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 12

biosferă, se folosesc adesea metode și tehnici din domeniile

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 13

1.1. Limitele biosferei

Materia vie este distribuită neuniform pe suprafața terestră.

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 14

În hidrosferă, viața este mult mai dezvoltată decât în

Fig. 1- saxaulul (Haloxylon sp.)

Limita maximă până la care pot ajunge formele de viață în

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 15

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. Notiuni de

1. Înțelegerea organizării ierarhice a lumii vii, din

Ramurã a biologiei, taxonomia cuprinde legile clasificãrii

Totalitatea speciilor de plante alcãtuieşte regnul vegetal, iar

- Specia reprezintã unitatea sistematicã cu

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 16

munte), Quercus robur (stejarul pedunculat),

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 17

Taxonomia (vegetală și animală) = ramură

În scopul determinãrilor floristice se folosesc

Activitatea de separare şi recunoaştere a indivizilor unei specii

2.1. Elemente de taxonomie vegetală

În dezvoltarea regnului vegetal se disting trei etape principale de

Talofitele includ organisme vegetale unicelulare

Gabriela Manea, maneagabriela2002@yahoo.com 18