Secţiunea a II-a

Diferite feluri de testamente. Condiţii speciale de formă

12. Enumerare. În afara condiţiilor generale de formă care afectează validitatea oricărui testament (forma scrisă şi
forma actului separat), legea - permiţând testatorului să aleagă, în funcţie de împrejurări, între mai multe feluri de
testamente - prevede pentru fiecare în parte anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage după sine,
în condiţiile şi limitele arătate, nulitatea absolută a dispoziţiilor testamentare.
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:
- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale şi care sunt: testamentul olograf şi testamentul
autentic;
- testamente privilegiate (extraordinare), care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări excepţionale (art.
1.047-1.048 C. civ.);
- alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect sume de bani, valori sau titluri
de valoare depuse la instituţii specializate (art. 1.049 C. civ.) ori pentru dispoziţiile testamentare ale cetăţenilor
români aflaţi în străinătate (art. 2.635 C. civ.).
Subliniem că diferitele feluri de testamente, astfel cum sunt reglementate de lege, au valoare juridică egală. În
acest sens, se poate vorbi de un principiu al echivalenţei formelor testamentare. Astfel fiind, la revocarea sau
modificarea dispoziţiilor testamentare nu se cere respectarea unei simetrii a formelor. De exemplu, un testament
autentic poate fi revocat - total sau parţial - printr-un testament olograf (sau invers).
§1. Testamentele ordinare
A. Testamentul olograf
13. Noţiune. Potrivit art. 1.041 C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf 1 trebuie scris în
întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale, fiind confecţionat ca înscris sub semnătură privată,
testamentul olograf - ca şi orice alt testament - este un act solemn; scrierea integrală, datarea şi semnarea de mâna
testatorului sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad solemnitatem, iar nu ad probationem sau
pentru opozabilitate.
Precizăm că toate cele trei cerinţe de solemnitate (scrierea, datarea şi semnarea) trebuie să fie îndeplinite „de
mâna testatorului” şi „trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre ele testamentul fiind nul” 2.
14. Avantaje şi inconveniente. Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi folosit de oricine ştie să
scrie; se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu necesită prezenţa vreunui martor); nu necesită
cheltuieli; asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă; poate fi revocat uşor de testator prin distrugerea
voluntară a înscrisului testamentar.
Din pricina simplicităţii sale, testamentul olograf prezintă şi unele inconveniente: poate fi uşor dosit sau distrus
după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii, dar fără ştirea lui; nu asigură protecţia voinţei testatorului
împotriva influenţelor abuzive (sugestie sau captaţie) ale celor interesaţi; datorită simplităţii formalităţilor poate fi
mai uşor falsificat; poate fi contestat mai uşor decât celelalte feluri de testamente; dacă testatorul nu are cunoştinţe
juridice, testamentul poate cuprinde formulări neclare, confuze şi chiar contradictorii, susceptibile de interpretări
neconforme voinţei reale a testatorului.
15. Scrierea. Întregul conţinut al testamentului olograf trebuie să fie scris de mâna testatorului, cerinţă prevăzută
de lege ad solemnitatem, spre deosebire de formalitatea „bun şi aprobat pentru…” prevăzută de lege numai “ad
probationem” în cazul contractelor unilaterale (art.275 C. proc.civ.). Dacă testamentul nu este scris de mâna
testatorului, fiind dactilografiat (sau utilizându-se alte procedee mecanice ori electrotehnice de scriere, cu caracterele
impersonale ale unei maşini), va fi nul, chiar dacă a fost făcut personal de testator şi cuprinde menţiunea - datată şi
semnată de către testator - că reprezintă ultima sa voinţă. Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului
nulitatea se justifică prin faptul că ar fi posibile fraude, care nu ar putea fi descoperite prin verificarea de scripte
(expertiză grafoscopică).
În privinţa scrierii de mână legea nu prevede limitări; testatorul poate scrie cu orice (cerneală, creion, pastă,
vopsea, cărbune, cretă etc.); pe orice fel de material (hârtie - inclusiv carte poştală -, pânză, lemn, piatră, sticlă,
material plastic etc.); în orice limbă cunoscută de testator, fie şi moartă (de exemplu, latina) 3;
16. Data. O altă condiţie de validitate a testamentului olograf este datarea lui exactă, de mâna testatorului, prin
indicarea zilei, a lunii şi anului în care a fost întocmit. Ea prezintă importanţă pentru că în funcţie de data testării se
poate stabili dacă testatorul a avut sau nu discernământ pentru a testa, iar în cazul pluralităţii de testamente succesive,
cu dispoziţii contrare sau incompatibile, în raport cu data lor se stabileşte „ultima voinţă” a testatorului, care urmează
a fi luată în considerare, revocând pe cele anterioare. În plus, data poate prezenta importanţă pentru stabilirea

1
Etimologic noţiunea provine din cuvintele greceşti holos - întreg, total şi grafos - a (se) scrie.
2
CSJ, s. civ., dec.nr.1409/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.130-133.
3
Se admite şi scrierea într-un limbaj convenţional (secret), dar traductibil. Ph. Malaurie, op.cit., p. 238 nr. 486.

1
împrejurărilor în care testamentul a fost întocmit şi care pot determina nulitatea; de exemplu, a existat pericolul
vicierii consimţământului (captaţie sau sugestie).
Datarea testamentului se poate face în cifre sau în litere ori prin referire la un eveniment care se poate stabili cu
certitudine (de exemplu, prima zi de Crăciun ’97, care înseamnă cu certitudine data de 25 decembrie 1997). Întrucât
legea nu specifică locul unde trebuie să fie inserată data, se admite că ea poate fi aşezată nu numai la sfârşitul
testamentului, dar şi la începutul ori în cuprinsul lui, dacă rezultă că se referă la întregul conţinut al testamentului,
chiar dacă acesta cuprinde mai multe foi. Ora (şi locul) întocmirii testamentului nu sunt elemente obligatorii; la
nevoie se poate dovedi prin orice mijloc de probă.
17. Semnătura este o altă formalitate necesară pentru validitatea testamentului. Prin semnătură, testatorul atestă că
dispoziţiile din testament reprezintă voinţa sa definitivă pentru caz de moarte. În lipsa semnăturii actul poate fi un
simplu proiect de testament, nedefinitivat şi, ca atare, lipsit de efecte juridice.
Ca şi scrierea ori data, testatorul trebuie să semneze „de mână”. Nu se poate folosi parafa, sigiliul ori ştampila.
Este nul şi testamentul semnat prin punere de deget.
Întrucât legea nu stabileşte modul de semnare, se admite că semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu numele
şi prenumele; semnătura poate să fie aceea pe care testatorul o folosea în mod obişnuit (de exemplu, pseudonimul,
iniţialele numelui şi prenumelui etc.) şi care permite identificarea lui.
18. Formalităţi ulterioare decesului testatorului. Art. 1.042 C. civ. prevede că înainte de a fi executat, testamentul
olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. În cadrul procedurii succesorale, notarul
public procedează, în condiţiile Legii nr. 36/1995, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în
dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin proces-verbal.
B. Testamentul autentic
19. Noţiune. Reglementare. Potrivit art. 1.043 C. civ. „Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un
notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”.
Pe lângă notarii publici, mai pot autentifica testamente şi reprezentanţii diplomatici ai României.
Precizăm că secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor
publici nu pot autentifica testamente deoarece, potrivit art. 17 din Legea nr. 36/1995, aceştia realizează, la cererea
părţilor, legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia înscrisurilor sub semnătură privată.
Nici avocaţii nu pot autentifica testamente. Potrivit art. 79 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, actele juridice pentru
care legea prevede forma autentică ad validitatem (cum este şi testamentul autentic) vor fi redactate numai de notarii
publici.
20. Avantaje şi inconveniente. Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa şi persoanele
care nu ştiu să scrie şi să citească sau persoanele care din cauza infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze nu pot
semna. Pe de altă parte, contestarea testamentului de către persoanele interesate este mai anevoioasă; actul de
autentificare are autoritatea publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze contrare
legii sau bunelor moravuri (art. 9 din Legea nr. 36/1995) ori clauze neclare, de natură a genera procese inutile. În
toate cazurile, testamentul se bucură de forţa probantă a actelor autentice şi, ca atare, sarcina dovezii revine celui care
îl contestă. Testamentul autentic prezintă şi avantajul că se întocmeşte într-un singur exemplar original, care se
păstrează în arhiva notarului public, iar părţile vor primi un duplicat de pe actul original, care are forţa probantă
prevăzută de lege ca şi originalul actului. Pe cale de consecinţă, testamentul autentic nu poate fi sustras, dosit sau
distrus de persoanele interesate, iar dacă a dispărut poate fi obţinut un duplicat sau poate fi reconstituit în condiţiile
prevăzute de lege.
Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli şi necesită pierdere de timp pentru
îndeplinirea formalităţilor de autentificare. Printre inconveniente se menţionează şi faptul că nu asigură secretul
dispoziţiilor de ultimă voinţă. În realitate, acest inconvenient este aproape inexistent, deoarece testatorul poate alege
pentru autentificare orice notar public din ţară, iar notarul şi personalul biroului notarial au obligaţia să păstreze
secretul profesional în condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995.
21. Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa notarilor publici. Teritorial,
competenţa notarilor publici este generală, deci autentificarea testamentului se poate face la orice birou notarial din
ţară, indiferent de domiciliul testatorului.
Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului. Notarul public se îngrijeşte de scrierea testamentului, pe care
apoi îl citeşte testatorului sau, după caz, îl dă să îl citească, făcând menţiune expresă despre îndeplinirea acestor
formalităţi. Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de ultimă voinţă (personal sau de către un avocat), testamentul
autentic îi va fi citit de către notarul public.
După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă, testamentul fiind apoi semnat de
către testator, iar încheierea de autentificare, de către notarul public. Testatorul ştiutor de carte va solicita, printr-o
cerere scrisă, autentificarea testamentului.
După tehnoredactarea testamentului, acesta va fi citit de către notarul public şi, la cererea testatorului, i se va da
spre citire şi acestuia. După citire, testatorul va confirma că testamentul reprezintă ultima sa voinţă şi îl va semna. În
cazul în care testatorul a fost asistat de către unul sau 2 martori, aceştia vor semna testamentul. Semnătura martorilor
urmează să figureze imediat după textul testamentului, iar nu pe pagina rezervată întocmirii încheierii de

2
autentificare. Dacă testatorul doreşte ca să se asigure caracterul secret al dispoziţiilor sale faţă de martori, se
recomandă ca notarul să acopere textul testamentului în momentul în care martorii semnează 4. După semnarea
testamentului, notarul public va semna încheierea de autentificare a acestuia. Cererea testatorului şi testamentul
prezentat de acesta, dacă este cazul, se vor reţine la dosarul autentificării.
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii sancţiunea este nulitatea absolută. Însă
actul, nul ca testament autentic, poate valora testament olograf în cazul în care condiţiile prevăzute de lege pentru
acesta sunt îndeplinite (art. 1.050 C. civ.). De exemplu, actul autentificat de secretarul consiliului local poate valora
testament olograf dacă a fost scris, datat şi semnat de mâna testatorului. Tot astfel, dacă lipseşte încheierea de
autentificare.
22. Forţa probantă. Testamentul autentificat în condiţiile legii face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la
declararea sa ca fals, cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator făcute prin propriile sale simţuri
(ex propriis sensibus) în limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de autentificare, cum ar fi:
faptul prezentării testatorului şi a tuturor persoanelor participante la procedura de autentificare, precum şi
identificarea acestora; locul şi data încheierii actului; exteriorizarea consimţământului, semnarea testamentului de
către testator.
În schimb, declaraţiile testatorului consemnate în încheierea de autentificare, precum şi cele inserate în testament
fac dovada numai până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane, deoarece agentul
instrumentator nu a putut decât să ia act de aceste declaraţii, neavând posibilitatea să controleze dacă ele corespund
realităţii5. Tot astfel vor putea fi combătute constatările făcute de notar, chiar personal, dar în afara atribuţiilor legale 6.
23. Înregistrarea testamentului autentic. În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes
legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în
format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul
testatorului (art. 1.046 C. civ.).
§2. Testamentele privilegiate
24. Noţiune. În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobişnuite, excepţionale şi doreşte să
facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la formalităţile autentificării potrivit dreptului comun,
legea prevede posibilitatea testării într-o formă simplificată de autentificare, potrivit unor reguli speciale, derogatorii
de la regulile autentificării înscrisurilor (Legea nr. 36/1995). Formalităţile fiind simplificate (art. 1.047 C. civ.) şi
pentru a deosebi aceste testamente de cele ordinare, ele au fost denumite testamente privilegiate, fiind - în esenţă -
testamente autentice simplificate. Evident, persoana care se găseşte în împrejurările excepţionale care justifică
posibilitatea testării într-o formă autentică simplificată, nu este obligată să recurgă la această formă; ea poate redacta
testamentul în formă olografă, potrivit regulilor aplicabile acestei forme de testament.
25. Felurile testamentelor privilegiate. Există 4 situaţii speciale în care se pot întocmi testamente privilegiate:
25.1. Testamentul întocmit în împrejurări excepţionale. Persoanele - bolnave sau sănătoase – pot să testeze în faţa
unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în prezenţa a 2 martori, în caz de epidemii, catastrofe, războaie
sau alte asemenea împrejurări excepţionale.
25.2. Testamentul naval şi aeronautic. Dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în
cursul unei călătorii maritime sau fluviale, ori la bordul unei aeronave sub pavilionul României, indiferent dacă
testatorul este un membru al echipajului sau un simplu călător, el poate să testeze în faţa comandantului (sau a celui
care îl înlocuieşte) vasului ori aeronavei, în prezenţa a 2 martori.
25.3. Testamentul militarilor. Dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat ori
prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar public, el poate să testeze în
faţa comandantului unităţii militare (ori a celui care îl înlocuieşte), în prezenţa a 2 martori.
25.4. Testamentul celor internaţi într-o instituţie sanitară. Pe timpul în care testatorul este internat într-o instituţie
sanitară în care notarul public nu are acces, el poate să testeze în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare
sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, în prezenţa a 2 martori.
§3. Alte forme testamentare
26. Consideraţii preliminare. Pe lângă testamentele ordinare şi testamentele privilegiate analizate mai sus, legea
prevede reguli speciale de formă pentru:
- dispoziţiile testamentare - numite în mod tradiţional clauze testamentare - având ca obiect sumele de bani,
valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate;
- testamentele cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
A. Testamentul având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare
27. Art. 1.049 alin. 1 C. civ. prevede că dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de
valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de legile speciale
aplicabile acestor instituţii.
4
A se vedea, M.D.Bob, op.cit., p. 178.
5
A se vedea CSJ, s. civ., dec.nr.222/1994, în Dreptul nr. 5, 1995, p.82.
6
M. Eliescu, op.cit., p.220.

3
 Prin instituţii specializate se înţelege instituţiile de credit şi orice alte entităţi care, potrivit legii, pot primi în
depozit sume de bani, valori sau titluri de valoare.
Art. 1171 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că în vederea aplicării
prevederilor art. 1.049 din Codul civil, condiţiile de formă necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare
privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit se vor stabili prin
ordin al ministrului justiţiei, după consultarea Băncii Naţionale a României.
În acest sens, Ministerul Justiţiei a adoptat Ordinul nr. 1903 din 20.09.2011 privind condiţiile de formă necesare
pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de
clienţii instituţiilor de credit7. Cele mai importante dispoziţii din acest ordin sunt următoarele:
i) Deponentul unor sume de bani, valori sau titluri de valoare la o instituţie de credit poate dispune de acestea,
pentru cauza de moarte, printr-o dispoziţie testamentară cuprinsă în cadrul convenţiei încheiate cu instituţia de credit,
obiectul dispoziţiei testamentare limitându-se numai la bunurile depuse de testator la acea instituţie de credit. Aşadar,
nu se poate dispune cu privire la alte sume de bani, valori sau titluri de valoare aflate în depozit la o altă instituţie de
credit. Pentru acestea trebuie să se întocmească o dispoziţie testamentară distinctă sau să utilizeze una dintre formele
obişnuite de testament (olograf sau autentic).
ii) Sub sancţiunea nulităţii absolute, testatorul va completa prin scriere olografă clauza cuprinzând dispoziţia
testamentară, prevăzută în anexa care face parte integrantă din acest ordin, care este un formular tipizat. Cel care nu
poate sau nu ştie să scrie ori să citească nu va putea dispune în această modalitate, ci se va putea adresa unui notar
public pentru întocmirea unui testament autentic.
iii) Dispoziţia testamentară cuprinde desemnarea directă sau indirectă a beneficiarului acesteia, obiectul,
semnătura testatorului, precum şi data întocmirii. Desemnarea beneficiarului clauzei testamentare trebuie să conţină
suficiente elemente de identificare, astfel încât acesta să poată fi determinat sau determinabil la momentul deschiderii
moştenirii (iar nu neapărat la data întocmirii testamentului).
iv) Dispoziţia testamentară se completează, se semnează şi se datează de către testator numai în prezenţa a 2
funcţionari ai instituţiei de credit, special împuterniciţi în acest scop, care semnează convenţia alături de testator.
v) Instituţia de credit are obligaţia de a comunica de îndată Uniunii Naţionale a Notarilor Publici datele necesare
înscrierii dispoziţiei testamentare în Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic. Este evident că informaţii
cu privire la existenţa unei astfel de dispoziţii testamentare se pot da numai după decesul testatorului, la fel ca şi în
cazul testamentului autentic (art. 1.046 teza a II-a C. civ.)
vi) Instituţia de credit are obligaţia de a furniza de îndată, la solicitarea instanţei de judecată sau a notarului
public, în cadrul dezbaterii procedurii succesorale, toate informaţiile cu privire la sumele de bani, valorile sau titlurile
de valoare depuse de către defunct.
Din prevederile mai sus-enunţate rezultă că ne aflăm în prezenţa unui testament olograf simplificat pentru că
dispoziţia testamentară trebuie doar datată şi semnată de către testator, nu şi scrisă în întregime (scrierea se limitează
la completarea unor rubrici din formularul tipizat). Legatul sumelor de bani, valorilor sau titlurilor de valoare are
natura juridică a unui legat cu titlu particular, deci este o liberalitate mortis causa, cuprinsă într-un testament olograf
simplificat.
Art. 1.049 alin. 2 C. civ. prevede că instituţiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului având ca
obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare decât în baza hotărârii judecătoreşti ori a certificatului de moştenitor
care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar, prevederile referitoare la raport şi
reducţiune fiind aplicabile.
B. Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate
28. Potrivit art. 2.635 C. civ., întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile
dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data
decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a) legea naţională a testatorului; b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia; c) legea locului unde actul a fost
întocmit, modificat sau revocat; d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului; e) legea instanţei
sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.
După cum se observă, art. 2.635 C. civ. conţine o reglementare de favoare, foarte flexibilă, care pune în
lumină principiul legii mai favorabile. Legiuitorul a dorit ca – pe cât posibil - testamentul să fie salvat pentru a
produce pe deplin efectele pentru care a fost întocmit. „Generozitatea” legiuitorului se observă atât în ceea ce
priveşte aspectul locului întocmirii testamentului (sub aspect spaţial), cât şi din punct de vedere temporal,
testamentul fiind valabil dacă respectă condiţiile de formă prevăzute de una dintre legile aplicabile, fie la data când
testamentul a fost întocmit, fie la data deschiderii moştenirii testatorului. 8

7
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 684 din 27.09.2011
8
Pentru amănunte, a se vedea C. P. Buglea, Drept internaţional privat român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013,
p. 104-105.

4
 CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL
PRINCIPALELOR DISPOZIŢII TESTAMENTARE
Secţiunea I
Legatul
§1. Noţiunea de legat. Desemnarea legatarului
1. Noţiunea de legat. Aşa cum am văzut, testamentul poate cuprinde o mare varietate de dispoziţii. Însă principala
menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în parte, a patrimoniului succesoral - prin derogare de la
regulile devoluţiunii legale a moştenirii - potrivit voinţei testatorului. Acest scop se realizează, de regulă, prin
intermediul legatelor prevăzute în testament.
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari
să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate (art. 986 C.civ.).
După cum rezultă din această definiţie, legatul - ca act unilateral de voinţă - este o liberalitate pentru cauză de
moarte. Legatul este o liberalitate (ca şi donaţia) pentru că testatorul urmăreşte să procure un avantaj patrimonial
(drept real şi/sau de creanţă) legatarului fără un contraechivalent. Intenţia liberală caracterizează legatul chiar dacă
este grevat de sarcini, fie şi de ordin patrimonial; în limita folosului pur gratuit legatul este o liberalitate.
Legatul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) deoarece produce efecte juridice numai din
momentul morţii testatorului; „testatorul stipulează ca, la decesul său,…” (art. 986 C.civ.). Spre deosebire de donaţie,
prin intermediul căreia donatorul îşi micşorează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său, legatul nu produce un
asemenea efect; patrimoniul testatorului nu suferă modificări cât timp el este în viaţă. Efectele se produc numai din
clipa morţii testatorului în favoarea legatarului şi în detrimentul moştenitorilor săi legali.
2. Desemnarea legatarului. Întrucât legatul este o dispoziţie testamentară ce exprimă voinţa unilaterală a
testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele prevăzute de lege (a) şi
să fie făcută personal de către testator (b). Cu respectarea acestor cerinţe, testatorul este liber să aleagă modalitatea de
desemnare a legatarului (c).
a) Potrivit art. 989 alin. 1 C.civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe
beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi determinat la data
la care liberalitatea produce efecte juridice. Aşadar, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testament, în
sensul ca elementele necesare pentru identificarea legatarului să se regăsească în cuprinsul testamentului. Noul Cod
civil prevede că persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este
făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul
liberalităţii îndată ce va fi posibil (art. 989 alin.2). De exemplu, testatorul lasă întreaga sa avere fiicei sale cu sarcina
de a-i transmite primului său copil, după ce se va naşte, o bijuterie de familie.
b) Deoarece testamentul este un act juridic esenţialmente personal, art. 989 alin. 3 C.civ. prevede că „ Sub
sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a-l desemna pe beneficiarul liberalităţii
sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane
desemnate de testator poate fi lăsată la aprecierea unui terţ”. În consecinţă, legatul cu facultate de alegere, prin care
testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terţe persoane (indicate în testament) este nul, pentru că, în
acest caz, nu „testatorul dispune, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă” (art. 1.034 C.civ.), ci un terţ, după moartea
testatorului. Astfel fiind, se admite nulitatea legatului făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată pe de-
a întregul la libera apreciere a unei terţe persoane (cui voluerit), fără nicio contribuţie din partea testatorului la
determinarea persoanei legatarului.
În schimb, legatul este considerat valabil în următoarele două cazuri:
- Este valabil legatul făcut unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane alese fie
de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către dispunător. De exemplu, legatul unei sume de bani
făcut unei primării cu sarcina împărţirii sumei între săracii din localitate, urmând ca alegerea săracilor să fie făcută de
către primarul localităţii; legatul făcut unei universităţi cu sarcina acordării de burse studenţilor merituoşi şi lipsiţi de
mijloace materiale de la o anumită facultate, urmând ca alegerea studenţilor să fie făcută de Consiliul facultăţii.
- Este valabil legatul făcut unor persoane desemnate de testator, dar repartizarea între ele a bunurilor legate este
lăsată la aprecierea unui terţ, care are calitatea de mandatar 9. Întinderea drepturilor legatarilor desemnaţi de testator nu
afectează validitatea legatului.
c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte formule sacramentale.
Astfel, desemnarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui şi prenumelui, dar şi prin arătarea calităţii
care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu, nepot, frate sau soră etc.).
Desemnarea legatarului se numeşte indirectă în cazul indicării unor elemente îndestulătoare pentru identificarea
legatarului, altele decât calitatea ce-l individualizează. De exemplu, şeful de promoţie dintr-un an de la o anumită
facultate etc.
§2. Clasificarea legatelor
9
Mandatul poate fi conferit mortis causa cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru
dispoziţiile testamentare.

5
 3. Criterii de clasificare. Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziţiei testamentare. În
funcţie de acest criteriu distingem, după cum vom vedea, legate universale sau cu titlu universal, având ca obiect
patrimoniul defunctului (cotă-parte din patrimoniu), pe de-o parte, şi legate cu titlu particular, având ca obiect
anumite bunuri determinate (art. 1.054 alin. 1 C.civ.).
O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau prezenţa) modalităţilor care afectează liberalitatea.
În funcţie de acest criteriu deosebim legate pure şi simple, respectiv legate cu termen sau sub condiţie şi legate cu
sarcină (art. 1.054 alin. 2 C.civ.).
A. Clasificarea legatelor după obiectul lor
4. Feluri. Potrivit legii, testatorul poate stipula ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească
întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate. Rezultă că, în lumina Codului civil,
legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri (universitas bonorum) sau bunuri (drepturi)
determinate, privite ut singuli. În primul caz, legatul este universal dacă are ca obiect întreaga avere a testatorului ce
va lăsa la moartea sa şi cu titlu universal dacă vizează o fracţiune din acea universalitate, iar în al doilea caz legatul
este cu titlu particular (singular), având ca obiect bunuri determinate.
I. Legatul universal
5. Noţiune. Potrivit legii (art. 1.055 C.civ.), „Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau
mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire”.
Legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire. Prin urmare, ceea ce interesează este
nu culegerea efectivă a întregii moşteniri, ci posibilitatea conferită legatarului (dreptul lui eventual) de a culege
întreaga universalitate succesorală. Astfel se explică dispoziţia legală potrivit căreia pot exista doi sau mai mulţi
legatari universali; dacă ei pot şi vor să vină la moştenire, universalitatea succesorală se împarte în mod egal.
Legatul universal nu se referă la bunuri determinate, ci conferă vocaţie la întreaga moştenire, conţinutul ei concret
(emolumentul) determinându-se numai la data decesului testatorului. Până în acel moment pot interveni schimbări
(vânzări, cumpărări, donaţii etc., inclusiv pieirea unor bunuri) care să mărească sau să micşoreze patrimoniul
testatorului, dar care nu modifică vocaţia legatarului la întreaga succesiune în componenţa ei concretă de la data
decesului testatorului.
În sfârşit, precizăm că legatarul (legatul) universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire, dar şi prin
termeni echivalenţi, de exemplu:
- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile.
- legatul întregii averi.
- legatul cotităţii disponibile a moştenirii, căci în lipsă de moştenitori rezervatari la data deschiderii moştenirii sau
dacă cei existenţi nu pot ori nu vor să vină la moştenire, legatarul are vocaţie la întreaga moştenire10, dacă din
conţinutul testamentului nu rezultă intenţia testatorului de a limita vocaţia legatarului la cotitatea disponibilă
calculată în raport de datele din ziua întocmirii testamentului (de exemplu, 1/2 din moştenire dacă, în acel moment,
testatorul are un copil; în acest caz, dacă copilul rezervatar - după deschiderea moştenirii - va renunţa la moştenire
sau va fi declarat nedemn, vor beneficia moştenitorii legali subsecvenţi, legatarul putând culege numai 1/2 din
moştenire, ca legatar cu titlu universal).
- legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri este, de asemenea, un legat universal, deoarece legatarul devine
proprietarul universalităţii, iar la stingerea uzufructului va avea proprietatea deplină a întregii moşteniri.
- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor (cu titlu universal şi/sau cu titlu
particular) cuprinse în testament; un astfel de legat este universal pentru că, dacă ceilalţi legatari nu pot sau nu vor să
vină la moştenire, legatarul prisosului va culege întreaga moştenire (dacă testatorul nu a limitat vocaţia sa la o parte
din moştenire şi dacă nu există moştenitori rezervatari).
II. Legatul cu titlu universal
6. Noţiune. Potrivit art. 1.056 alin. 1 C.civ. „Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă
uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii”.
Rezultă că ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o fracţiune din moştenire
(universalitate), iar nu emolumentul care va fi cules de legatar şi care poate fi micşorat de existenţa moştenitorilor
rezervatari, a unor legate cu titlu particular sau datorii şi sarcini.
7. Precizări. Legatul cu titlu universal şi legatul universal au aceeaşi natură juridică, diferenţa dintre ele fiind
numai cantitativă.
Alin. (2) al art. 1.056 C.civ. prevede că prin fracţiune a moştenirii se înţelege:
a) „fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta” (cum ar fi, 1/2, 1/4, 3/4, 25%, 75% etc. din moştenire). Legatul
cu titlu universal poate îmbrăca în acest caz aceleaşi forme ca şi legatul universal, cum ar fi: legatul unei cote-părţi din
totalitatea bunurilor mobile şi imobile(adică din întreaga moştenire); legatul unei cote-părţi din cotitatea disponibilă a
moştenirii; legatul unei cote-părţi din prisosul moştenirii, adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor cu titlu

10
A se vedea, de exemplu, Notariatul de stat al raionului 1 Mai Bucureşti, încheierea succesorală nr. 308/1956, cu
Notă de O. Căpăţînă, în LP nr.11/1956, p.1390-1393.

6
particular (eventual şi cu titlu universal) cuprinse în testament; legatul nudei proprietăţi asupra unei cote-părţi din
moştenire.
b) „fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire” (respectiv, legatul
uzufructului asupra întregii moşteniri sau legatul uzufructului asupra unei cote-părţi - de exemplu, 1/2, 1/4, 3/4, 25%,
75% etc. - din moştenire);
c) „fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din universalitatea
bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor”. De exemplu:
i) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după natura lor vizează legatul proprietăţii tuturor
bunurilor imobile sau legatul proprietăţii tuturor bunurilor mobile. Legatul este cu titlu universal numai dacă el este
determinat cu referire la totalitatea bunurilor imobile sau mobile. Dacă determinarea se face prin referire la altă
categorie sau grup de bunuri(de exemplu, mobilele dintr-un apartament, imobilele dintr-o localitate etc.), legatul nu va
mai fi cu titlu universal, ci cu titlu particular.
ii) proprietatea asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura lor – de exemplu,
legatul proprietăţii a 1/2 din totalitatea bunurilor imobile sau legatul proprietăţii a 1/4 din totalitatea bunurilor mobile;
iii) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după provenienţa lor - legatul proprietăţii tuturor
bunurilor achiziţionate de către de cuius sau moştenite de acesta;
III. Legatul cu titlu particular
8. Noţiune. Potrivit noului Cod civil, orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu
particular (art. 1.057). Din această definiţie negativă s-a tras concluzia că legatul este cu titlu particular în cazul în
care conferă legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate (art. 986 C.civ.) privite izolat
(ut singuli). Prin urmare, legatarul cu titlu particular nu are un drept eventual (vocaţie) la universalitatea succesiunii
sau la o fracţiune din acea universalitate, ci numai asupra unor bunuri determinate sau determinabile, specificate în
testament, indiferent de numărul şi valoarea acestor bunuri. Astfel fiind, valoarea legatului cu titlu particular ar putea
depăşi emolumentul cules de legatarul universal sau cu titlu universal. De exemplu, legatul casei poate valora mai
mult decât tot restul averii defunctului cules de către legatarul universal.
9. Varietăţi de legate cu titlu particular. Constituie legate cu titlu particular, de exemplu:
a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (casă, autovehicul etc.) sau bunuri de gen
determinate sau determinabile după număr, măsură etc. (o sumă de bani, o cantitate de grâu etc.).
b) Legatul unor bunuri incorporale (de exemplu, legatul creanţei - legatum nominis - pe care testatorul o are
împotriva unui terţ sau alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra unor
dividende sau alte beneficii etc.), căci orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este cu titlu particular
(art. 1.057 C.civ).
c) Legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului-debitor (legatum liberationis), caz în care datoria se
stinge din momentul deschiderii moştenirii.
d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul universal sau cu titlu universal este obligat să facă sau
să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu, să repare casa lui, să plătească datoria acestuia faţă de un terţ etc.
B. Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.
10. Legatul pur şi simplu. Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nicio modalitate. În acest caz
drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor legali, se nasc din momentul deschiderii moştenirii.
Din momentul morţii testatorului legatarul devine titularul dreptului real sau de creanţă ce intră în conţinutul
legatului (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), indiferent de momentul exercitării dreptului de opţiune
succesorală sau de punerea sa în posesiune.
11. Legatul cu termen. Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce, în principiu, potrivit
dreptului comun în materie de modalităţi ale actului juridic, după cum termenul este suspensiv sau extinctiv 11.
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea transmite inter vivos şi mortis
causa - ca şi în cazul legatului pur şi simplu - din momentul deschiderii moştenirii; numai executarea, exigibilitatea
legatului este amânată până la împlinirea termenului (de exemplu, la împlinirea vârstei majoratului).
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii întocmai ca un legat pur şi
simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge pentru viitor (de exemplu, dreptul la o rentă pe o perioadă
determinată)12.

11
Potrivit art. 1.411 C.civ., «(1) Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde
de un eveniment viitor şi sigur. (2) Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege.», iar art.
1.412 C. civ. dispune că «(1) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa
obligaţiei. (2) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.»
12
Potrivit art. 882 alin. 2 C.civ., termenul extinctiv se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al înscrierii
provizorii.

7
 12. Legatul sub condiţie. Ca şi în dreptul comun, condiţia care afectează existenţa (naşterea sau desfiinţarea)
legatului poate fi suspensivă sau rezolutorie13.
a) Dacă condiţia este suspensivă legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea moştenirii, ci numai în
momentul realizării condiţiei (îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, după cum condiţia este pozitivă sau
negativă)14. Din acel moment însă, condiţia produce, în principiu, efecte retroactive; legatarul devine proprietar sau
creditor de la data deschiderii moştenirii.
b) În cazul în care condiţia este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii moştenirii;
pendente conditione legatul produce efecte ca şi legatele pure şi simple. În consecinţă, legatul este transmisibil prin
acte între vii, iar în caz de moarte a legatarului, proprii săi moştenitori dobândesc dreptul la legat (indiferent că este
legat universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, dar în caz de retransmitere prin moştenire testamentară având
ca obiect acest legat determinat, legatul va fi în toate cazurile cu titlu particular) 15.
13. Legatul cu sarcină (sub modo). Specifică liberalităţilor, sarcina - ca modalitate a legatului - este o obligaţie
impusă de testator legatarului, care - după acceptarea legatului - este ţinut s-o execute. Sarcina poate fi prevăzută de
testator atât în cazul legatelor universale sau cu titlu universal, cât şi în cazul legatelor cu titlu particular 16.
Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul gratificatului însuşi.
a) Dacă sarcina este prevăzută în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru altul şi constituie fie o plată
realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă.
b) Sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes - material sau moral - în
executarea sarcinii (de exemplu, plata unei datorii, suportarea cheltuielilor de înmormântare sau organizarea unei
slujbe religioase de pomenire etc.).
c) Dacă sarcina este stipulată chiar în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei liberalităţi cu afectaţiune
specială, testatorul având şi el un interes - cel puţin moral - în executarea sarcinii. De exemplu, o sumă de bani cu titlu
de legat este lăsată pentru finanţarea continuării unor cercetări ştiinţifice începute de testator.
14. Revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor. Sediul materiei îl reprezintă art. 1.006-1.008 C.civ.
Potrivit art. 1.006 „Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite acceptării
liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă
ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor”.
Art. 1.007 dispune: „(1) Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunătorului, instanţa de judecată sesizată cu
cererea de revizuire poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care
afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi. (2) Instanţa de judecată poate
autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul să fie folosit în scopuri conforme cu
voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta”.
În fine, potrivit art. 1.008 „Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai subzistă,
persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii”.
Există multiple situaţii în practică în care liberalităţile (atât donaţiile cât şi legatele) sunt afectate de sarcini sau
condiţii. Mai mult decât atât, sarcinile şi condiţiile nu vizează obligaţii, respectiv evenimente care urmează să se
execute, respectiv să se îndeplinească imediat după ce liberalitatea începe să producă efecte, ci uneori se întind pe
perioade de timp foarte mari (mai multe decenii sau chiar peste un secol). În acest interval de timp, situaţiile avute în
vedere de către dispunător şi beneficiar pot suferi modificări însemnate astfel încât îndeplinirea condiţiilor sau
executarea sarcinilor să devină extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar. Se pune problema
adaptării condiţiilor şi a sarcinilor în aşa fel încât să se respecte spiritul liberalităţii consimţite de către dispunător.
Ne aflăm în prezenţa unei aplicaţii a teoriei impreviziunii în materia liberalităţilor afectate de sarcini sau condiţii.
Trebuie menţionat că nu orice dificultate în îndeplinirea condiţiilor sau în executarea sarcinilor conferă dreptul
beneficiarului de a obţine revizuirea acestora. Legiuitorul foloseşte sintagmele „extrem de dificilă” şi „excesiv de
oneroasă”, ceea ce înseamnă că este absolut necesar să ne aflăm în ipoteza unor dificultăţi foarte serioase, care nu au
putut fi prevăzute de dispunător la momentul întocmirii testamentului sau de legatar la momentul acceptării legatului.
Instabilitatea monetară, criza economică, deprecierea valorii imobilelor şi alte asemenea evenimente întâlnite în
13
Potrivit art. 1.400 C.civ., «Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea
obligaţiei.», iar potrivit art. 1.401 C.civ., «(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină
desfiinţarea obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini.»
14
Condiţia se consideră realizată dacă cel obligat la predarea legatului a împiedicat cu rea-credinţă realizarea ei
(art.1.405 C.civ.).
15
Vezi supra nr.145 lit.e.
16
Potrivit art. 882 alin. 2 C.civ., sarcina liberalităţii se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al înscrierii
provizorii.

8
ultima vreme şi cunoscute de către testator şi beneficiar - dacă se vor repeta în viitorul apropiat fără a se înregistra
intensităţi cu totul neobişnuite – nu vor mai justifica revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor. Trebuie să fie vorba aşadar
despre circumstanţe economice, financiare, politice sau sociale noi ori evenimente şi obstacole pe care donatorul sau
testatorul nu le-a prevăzut17.
De exemplu, au fost situaţii în care o clădire a fost lăsată legat unei localităţi cu sarcina ca această clădire să
servească drept şcoală. La un moment dat, printr-un fapt al autorităţii, şcoala a fost închisă fie din cauza lipsei
elevilor, fie pentru că nu mai corespundea normelor legale în vigoare (iar aducerea la standardele cerute necesita
cheltuieli uriaşe, lipsind fondurile băneşti aferente). În aceste condiţii, a fost admisă cererea de revizuire a sarcinilor,
care poate însemna chiar şi autorizarea vânzării bunului respectiv, iar preţul să fie folosit în scopuri conforme cu
voinţa dispunătorului (de exemplu, clădirea urmează să fie folosită ca bibliotecă sau banii obţinuţi din vânzarea
clădirii să fie folosiţi pentru scopuri legate de sprijinirea copiilor din acea localitate pentru realizarea instruirii şi
educării lor). La fel au stat lucrurile şi în situaţia în care bunul a fost folosit, potrivit voinţei testatorului, cu destinaţia
de casă parohială, iar la un moment dat postul de preot din acea localitate a fost desfiinţat.
§4. Ineficacitatea legatelor.
15. Noţiune. Cauze. Noţiunea generică de ineficacitate a legatelor desemnează acele ipoteze în care dispoziţia
testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate este lipsită de efecte juridice, deci este ineficace,
din cauze prevăzute de lege. Aceste cauze pot fi grupate în patru categorii.
Nulitatea absolută sau relativă a legatelor intervine în caz de nerespectare a regulilor de formă sau de fond
prevăzute de lege pentru validitatea lor (lit. A).
Reducţiunea legatelor, având drept consecinţă ineficacitatea parţială sau totală a legatelor se produce - la cererea
moştenitorilor rezervatari, a succesorilor acestora şi a creditorilor chirografari - în cazul în care, prin liberalităţile
făcute de defunct (ţinând seama şi de donaţiile făcute în timpul vieţii) s-a depăşit cotitatea disponibilă. Problemele
privind reducţiunea liberalităţilor excesive urmează să le analizăm în capitolul consacrat rezervei succesorale.
Revocarea testamentului sau a unora din dispoziţiile sale (aici ne interesează legatele) poate fi voluntară, când este
opera testatorului, sau judecătorească, pronunţată de instanţă pentru cazurile prevăzute de lege (lit. B).
Caducitatea legatelor intervine când executarea lor devine imposibilă din cauze posterioare momentului întocmirii
testamentului (lit. C). În sfârşit, urmează să analizăm şi consecinţele ineficacităţii legatului, inclusiv problema
dreptului de acrescământ (lit. D).

A. Nulitatea legatelor
16. Regim juridic. Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care testamentul, respectiv
dispoziţia testamentară prin care a fost prevăzut, nu întruneşte condiţiile de validitate, de fond sau formă, prevăzute
de lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice, cum ar fi viciile de consimţământ, sau de
cauze de nulitate specifice legatelor, cum ar fi nerespectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru testamente
(inclusiv cerinţa actului separat). În toate cazurile, nulitatea legatelor se apreciază în raport de elementele, cauzele
existente la data întocmirii testamentului şi care împiedică naşterea valabilă a legatului. Cauzele ivite ulterior şi care
determină imposibilitatea executării legatului nu constituie cauze de nulitate, ci atrag caducitatea legatului.

B. Revocarea legatelor
17. Consideraţii generale. Legatul născut în mod valabil poate deveni ineficace prin efectul revocării lui, fie că
este vorba de revocarea testamentului în întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul (ori numai o parte dintr-
un legat) sau legatele instituite prin testament.
Revocarea legatelor poate fi voluntară când îşi găseşte sorgintea în voinţa unilaterală a testatorului sau
judecătorească când se pronunţă de către instanţă pentru faptele (de regulă, culpabile) prevăzute de lege săvârşite de
legatar.
a. Revocarea voluntară
18. Reglementare. Noţiune. Potrivit art. 1.068 alin. 1 C.civ., legatele sunt supuse dispoziţiilor privind revocarea
voluntară a testamentului. Aceasta înseamnă că legatele pot fi revocate în cazurile în care intervine revocarea
voluntară a testamentului, reglementate de art. 1.051-1.053 C.civ., existând însă şi cazuri de revocare voluntară
caracteristice numai legatelor, prevăzute de art. 1.068 alin. 2-4 C.civ.
În principiu, testamentul, ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esenţialmente revocabile, dacă
legea nu prevede altfel în mod expres. În orice caz, legatele pot fi revocate prin voinţa unilaterală a testatorului până
în ultima clipă a vieţii. El nu poate renunţa valabil la acest drept - orice clauză de renunţare făcută prin testament sau
alt act este nulă absolut (art. 1.034 C.civ) - şi îl poate exercita în mod discreţionar, nefiind susceptibil de abuz. Iar
legatarul nu poate invoca vreun drept câştigat, deoarece legatul nu produce efecte decât la data deschiderii moştenirii.

17
J. Patarin, Révocation des libéralités pour l'inexécution des charges: conditions de recevabilité d'une demande
reconventionnelle en révision des charges (art. 900-2 et 900-5 c. civ.) et indemnisations consécutives à la révocation,
în RTD Civ. 1995, p. 167-169.

9
 După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită şi este valabilă
dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.
19. Revocarea voluntară expresă (directă). Potrivit art. 1.051 C.civ. un testament nu poate fi revocat expres, în tot
sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.
Actul autentic notarial trebuie să fie autentificat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995. Testamentul ulterior
trebuie încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege pentru testamente.
Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute, actul revocator trebuie
să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică notarială.
Testamentul care revocă un testament anterior trebuie să fie valabil ca atare, dar poate fi întocmit într-o formă
diferită de aceea a testamentului revocat; nu se aplică regula simetriei formelor.
20. Revocarea voluntară tacită (indirectă). Alături de revocarea expresă, se admite şi revocarea tacită a legatelor.
Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din anumite acte sau fapte,
săvârşite de testator sau cunoscute de el.
Noul Cod civil prevede patru cazuri de revocare tacită: întocmirea unui testament nou (posterior) care - fără a
revoca expres pe cel anterior - conţine dispoziţii inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu dispoziţiile
testamentului anterior (art. 1.052 alin. 3 C.civ.); distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf (art. 1052
alin.2 şi 3 C.civ.); înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimţită de
către testator (art. 1.068 alin. 2 şi 3 C.civ.); distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul
legatului cu titlu particular (art. 1.068 alin.4 C.civ.).

b. Revocarea judecătorească
21. Noţiune. Cauze. Revocarea judecătorească a legatelor - cauză de ineficacitate ca şi revocarea voluntară sau
nulitatea ori caducitatea - intervine în cazurile în care legatarul săvârşeşte, de regulă în mod culpabil, o faptă dintre
cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de revocare judecătorească. Fapta care justifică revocarea poate fi
săvârşită înainte sau după deschiderea moştenirii, după caz, dar revocarea poate fi pronunţată de instanţă, la cererea
persoanei (persoanelor) interesate, numai după moartea testatorului.
Cazurile în care poate interveni revocarea judecătorească a legatelor - cu aplicabilitate în materia moştenirii
testamentare - sunt, în principiu, cele prevăzute drept cauze legale de revocare a donaţiilor, şi anume: neîndeplinirea
sarcinilor şi ingratitudinea legatarului (art. 1.069 alin. 1 şi 2 C.civ).
Printre cauzele de revocare judecătorească a legatelor pentru ingratitudinea legatarului, legiuitorul nu a reţinut
însă „refuzul de alimente” (art. 1.023 lit. c C.civ.), deoarece testamentul produce efecte numai la moartea testatorului
şi legatarul nu poate avea obligaţii (alimentare) anticipate rezultând din testament. Prin urmare, «refuzul de
alimente» nu justifică revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine. În schimb, legea prevede o altă cauză
de revocare judecătorească pentru ingratitudine, şi anume, injuriile grave la adresa memoriei testatorului (art. 1.069
alin. 2 lit. b teza finală C.civ.).
22. Revocarea legatului pentru neîndeplinirea sarcinii. După cum am văzut,sarcina de care este afectat legatul îl
obligă pe legatarul acceptant al liberalităţii să o execute, persoanele interesate (terţul beneficiar al sarcinii, creditorii
lui sau executorul testamentar) putând cere prin justiţie executarea silită. Legea prevede însă şi o altă posibilitate:
revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii instituite de testator.
Acţiunea în revocare poate fi intentată (sau opusă pe cale de excepţie) de persoanele care, în caz de admitere,
urmează să beneficieze de efectele revocării: moştenitorii legali (indiferent dacă sunt sau nu rezervatari), legatarii
universali sau cu titlu universal, chiar şi cei cu titlu particular dacă pot justifica un interes în revocarea legatului (de
exemplu, legat cu titlu particular conjunctiv 18 sau legatarul cu titlu particular este însărcinat cu executarea legatului),
inclusiv creditorii lor pe calea acţiunii oblice (art. 1.560 C.civ.). Terţul beneficiar al sarcinii nu poate cere revocarea,
neavând niciun interes în acest sens, cu excepţia cazului când are şi calitatea de succesibil al defunctului, iar în această
din urmă calitate revocarea îi profită, legatul (parte din legat) ce-i revine în calitate de moştenitor legal fiind mai
valoros decât sarcina stipulată în favoarea sa.
Potrivit art. 1.070 C.civ., dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii
se prescrie în termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată. Dacă sarcina trebuie executată imediat,
nefiind stabilită o dată pentru executare, termenul de un an începe să curgă de la data deschiderii moştenirii, când
legatul afectat de sarcină începe să producă efecte.
Revocarea judecătorească a legatului intervine în cazul neîndeplinirii sarcinii fără justificare. În toate cazurile,
interpretând voinţa testatorului, instanţa este chemată să aprecieze dacă neexecutarea sarcinii (care nu are caracterul
unei simple recomandări19) este suficient de gravă pentru a justifica revocarea (de exemplu, obligaţia alimentară este
executată defectuos).

18
A se vedea D. Chirică, op.cit., p.252.
19
A se vedea, TS, col. civ., dec. nr. 1229/1959, cit. supra.

10
 23. Revocarea legatului pentru ingratitudine. Potrivit legii, revocarea judecătorească poate fi pronunţată dacă
legatarul a săvârşit următoarele fapte:
a) în timpul vieţii testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. a şi lit. b teza I C.civ.):
- dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să
atenteze, nu l-a înştiinţat.
- dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator;
b) după moartea testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. b teza a II-a C.civ.):
- dacă legatarul se face vinovat de injurii grave la adresa memoriei testatorului.
Acţiunea în revocare poate fi intentată după deschiderea moştenirii (sau opusă pe cale de excepţie) - ca şi
revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii - de persoanele interesate care, în caz de admitere, urmează să profite de
efectele revocării.
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine se prescrie în termen de un an de la
data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine (art. 1.070 C.civ.). Aşadar, termenul de un an este un
termen de prescripţie, iar nu un termen de decădere, fiind supus regimului juridic al prescripţiei extinctive. În sistemul
Codului civil de la 1864 termenul de un an era termen de decădere de drept substanţial, nefiind supus cauzelor de
întrerupere şi suspendare prevăzute în materie de prescripţie.
C. Caducitatea legatelor
24. Noţiunea de caducitate. Caducitatea este o cauză de ineficacitate a legatului, constând într-o imposibilitate de
executare a legatului, instituit valabil de către testator şi nerevocat de acesta, ca urmare a unor împrejurări străine
de voinţa testatorului.
25. Cazurile de caducitate. Art. 1.071 C.civ. prevede 6 cazuri de caducitate: a) legatarul nu mai este în viaţă la data
deschiderii moştenirii; b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii; c) legatarul este
nedemn; d) legatarul renunţă la legat; e) legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează
legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal; f) bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în
totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei
suspensive ce afectează legatul.
D. Destinaţia bunurilor care au constituit obiectul unui legat ineficace.
26. Regula. Dacă legatul este ineficace din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru nerealizarea
condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii se pune întrebarea, care va fi soarta bunurilor
(drepturilor) care au format obiectul legatului ineficace 20.
Problema este asemănătoare, dar nu identică, cu situaţia ce se poate întâlni în materia moştenirii legale, când o
persoană care ar fi avut vocaţie succesorală concretă (utilă) nu poate (de exemplu, din cauza nedemnităţii sau a lipsei
capacităţii succesorale) sau nu vrea să vină (renunţă) la moştenire. Potrivit regulilor devoluţiunii legale a moştenirii,
în astfel de cazuri moştenirea, respectiv cota parte corespunzătoare din moştenire, va fi culeasă de comoştenitori -
ale căror cote succesorale vor creşte în mod corespunzător - sau va trece la moştenitorii subsecvenţi, inclusiv
moştenitorii care pot culege moştenirea prin reprezentare succesorală în cazul în care ascendentul lor este decedat sau
nedemn la data deschiderii moştenirii (împiedicând creşterea porţiunii comoştenitorilor de acelaşi grad de rudenie cu
defunctul ca şi cel reprezentat).
Şi în domeniul moştenirii testamentare, din ansamblul dispoziţiilor care guvernează materia, se poate desprinde o
regulă călăuzitoare care însă nu va primi aplicare dacă testatorul a dispus altfel.
Regula în materia devoluţiunii testamentare a moştenirii este prevăzută în art. 1.072 C.civ. potrivit cu care
ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru nerealizarea condiţiei
suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost
micşorate sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul. Cu alte
cuvinte, vor profita moştenitorii în dauna cărora legatul ar fi fost executat.
Secţiunea a II-a
Dezmoştenirea (exheredarea)
27. Noţiune. Referitor la patrimoniul succesoral, în lumina art. 1.035 C.civ. testamentul poate conţine nu numai
dispoziţii pozitive - legate - dar şi dispoziţii negative - dezmoşteniri (exheredări) - prin care testatorul înlătură de la
moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali, rude sau soţ supravieţuitor.
Potrivit art. 1.074 alin. 1 C.civ., dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul îi înlătură de la
moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali.
Prin dezmoştenire, moştenitorii legali care nu sunt rezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire cu de săvârşire (rudele
colaterale şi ascendenţii ordinari), iar moştenitorii rezervatari (descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi soţul
supravieţuitor) pot fi dezmoşteniţi din acea parte a moştenirii care excedează cota lor de rezervă, numită cotitate
disponibilă.
28. Feluri. În funcţie de modul de manifestare a voinţei de dezmoştenire, ea poate fi de mai multe feluri: directă,
indirectă şi cu titlu de sancţiune.
20
Dacă ineficacitatea intervine din cauza distrugerii bunului care formează obiectul legatului cu titlu particular,
evident, problema arătată nu se pune.

11
 28.1. Dezmoştenirea directă. Dezmoştenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de
la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali (art. 1.074 alin. 2 teza I C.civ.).
28.2. Dezmoştenirea indirectă. Dezmoştenirea este indirectă când testatorul, fără să menţioneze expres înlăturarea
de la moştenire a moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari care urmează să culeagă moştenirea, în
tot sau în parte (art. 1.074 alin. 2 teza a II-a C.civ.). Înseamnă că prin instituirea de legatari moştenitorii legali
nerezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire total, iar cei rezervatari în limita cotităţii disponibile. De exemplu, prin
desemnarea unui legatar universal21 sau a doi legatari cu titlu universal fiecare pentru o jumătate de moştenire.
28.3. Dezmoştenirea sancţiune. Dezmoştenirea sancţiune, numită şi clauză penală, este acea dispoziţie testamentară
prin care testatorul prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care ar ataca testamentul sau dispoziţiile
testamentare cu acţiune în justiţie. O asemenea dispoziţie vizează, de regulă, pe moştenitorii legali care ar ataca
testamentul ce cuprinde legate, dar poate fi îndreptată şi împotriva legatarului, de exemplu, împotriva legatarului
universal care ar ataca dispoziţia testamentară prin care s-a prevăzut un legat cu titlu particular în favoarea unei alte
persoane.
În principiu, dezmoştenirea sancţiune este valabilă; fiind liber să dispună de moştenirea pe care o va lăsa după
moarte, testatorul poate lua şi măsuri de apărare, de respectare a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă, inclusiv cele care
conţin dezmoşteniri determinate de sentimente de supărare, de mânie etc.
29. Efecte. Art. 1075 C.civ. reglementează efectele dezmoştenirii. Deosebim mai multe situaţii:
a) Alin. (1): În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în concurs
culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a dezmoştenirii.
De exemplu, defunctul are 2 copii şi soţ supravieţuitor şi l-a dezmoştenit pe acesta din urmă. Soţul supravieţuitor va
culege rezerva de 1/8 din moştenire, iar copiii vor împărţi în mod egal cota de 7/8 (aceasta fiind partea din moştenire
rămasă după atribuirea cotei de 1/8 cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a dezmoştenirii). Textul se referă la
„cotă”, iar nu la „rezervă” pentru că este posibil ca defunctul să prevadă o înlăturare de la moştenire doar în parte,
adică o diminuare (reducere) a cotei legale. De exemplu, se prevede că soţul supravieţuitor este dezmoştenit în parte,
urmând să primească doar 1/6 din moştenire, în loc de 1/4 cât ar fi primit ca moştenitor legal. În acest caz, constatându-
se că rezerva soţului supravieţuitor de 1/8 nu a fost încălcată, soţul supravieţuitor va primi 1/6 din moştenire, iar cei doi
copii vor împărţi în mod egal cota de 5/6 din moştenire, revenind fiecăruia câte 5/12 din moştenire.
Pentru a nu reveni, subliniem faptul că în sistemul noului Cod civil dezmoştenirea poate fi nu numai totală,
constând în înlăturarea de la moştenire în tot a unuia sau mai multor moştenitori legali, ci şi parţială, constând într-o
diminuare a cotei pe care moştenitorul legal ar fi primit-o în absenţa dezmoştenirii.
b) Alin. (2): Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel dezmoştenit, cât şi
acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei soţului
supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are soţ supravieţuitor, un copil, doi părinţi şi un frate, iar prin testamentul întocmit l-a
dezmoştenit pe copil. Soţul supravieţuitor va culege cota de 1/4 (deşi vine în concurs cu moştenitori din două clase,
cota se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată, respectiv clasa I, conform art. 972
alin. 2 C.civ.), copilul va culege rezerva de 3/8, iar restul de 3/8 se va împărţi între moştenitorii din clasa a II-a
(respectiv, părinţii defunctului vor primi împreună 3/16, câte 3/32 fiecare, iar fratele defunctului va primi 3/16 din
moştenire).
Precizăm că, pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenire în concurs cu moştenitori legali din două clase
diferite, este absolut necesar ca moştenitorii din clasa subsecventă - care prin dezmoştenirea celor din clasa preferată au
dobândit vocaţie concretă la moştenire - să accepte moştenirea în termenul de opţiune succesorală prevăzut de lege. În
caz contrar, de exheredarea moştenitorilor din clasa preferată va profita soţul supravieţuitor, care - în virtutea vocaţiei
sale la întreaga moştenire - va culege tot ceea ce rămâne după ce se atribuie cota celui dezmoştenit. De exemplu, dacă a
fost dezmoştenit direct şi total copilul defunctului şi nimeni în afară de soţul supravieţuitor nu mai acceptă
moştenirea, copilul va primi rezerva de 3/8 din moştenire, iar soţul supravieţuitor va primi restul de 5/8 din moştenire 22.
Numai dacă ar fi fost dezmoşteniţi direct şi total atât soţul supravieţuitor, cât şi copilul şi nu mai există alţi moştenitori
legali şi/sau testamentari acceptanţi, cota de 1/2, adică ceea ce rămâne după atribuirea rezervei globale de 1/2 (dintre
care 1/8 rezerva soţului supravieţuitor şi 3/8 rezerva copilului), va constitui moştenire vacantă şi va reveni comunei,
oraşului municipiului sau statului, după caz.
c) Alin. (3): Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale,
moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are doi fraţi, F1 şi F2; şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în parte a
fratelui F1 încât acesta să primească doar 1/4 din moştenire (în loc de 1/2 cât ar fi primit ca moştenitor legal). Fratele

21
A se vedea, de exemplu, cauza soluţionată prin dec. civ.a TJ Suceava nr.839/1980, în RRD, nr.3, 1981, p.61.
22
Această soluţie se corelează cu prevederile art. 1.090 alin. 3 C.civ. şi cu cele ale art. 1.075 alin. 3 C.civ. De altfel,
în exemplul prezentat, soţul supravieţuitor nu mai concurează cu moştenitori din două clase, ci cu un moştenitor dintr-
o singură clasă şi, în vreme ce vocaţia copilului se întinde doar asupra rezervei (rezerva se dobândeşte cu titlu
universal), vocaţia soţului supravieţuitor se întinde asupra întregii moşteniri.

12
F2, care nu a fost instituit legatar, va primi ca moştenitor legal 3/4 din moştenire, culegând astfel şi partea care ar fi
revenit fratelui F1 dacă nu ar fi fost dezmoştenit. În calitate de moştenitor legal F2 are vocaţie universală şi de aceea
culege şi partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
Tot astfel, dacă defunctul are doi părinţi, P1 şi P2 (moştenitori rezervatari), şi prin testamentul întocmit a prevăzut
dezmoştenirea părintelui P1, acesta va primi la cerere rezerva de 1/4, iar celălalt părinte va primi, ca moştenitor legal,
3/4 din moştenire, culegând astfel şi partea care ar fi revenit părintelui P1 dacă nu ar fi fost dezmoştenit (dacă părintele
P1 nu ar fi fost dezmoştenit, ambii părinţi ar fi primit câte 1/2 din moştenire).
d) Alin. (4): Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar fi cuvenit
se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor subsecvenţi.
Un prim exemplu: defunctul are doi fraţi, F1 şi F2, şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în tot a
fratelui F1.Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi înlăturat în totalitate de la moştenire. Fratele F2,
deşi nu a fost instituit legatar, va primi ca moştenitor legal întreaga moştenire, culegând astfel şi partea de 1/2 care ar fi
revenit fratelui F1 dacă acesta din urmă nu ar fi fost dezmoştenit.
Un al doilea exemplu: defunctul are un frate, F1, şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în tot a
fratelui F1. Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi înlăturat în totalitate de la moştenire. În acest
caz, moştenirea va reveni moştenitorilor subsecvenţi (de exemplu, bunicilor – care sunt moştenitori din clasa a III-a sau
unchilor - care sunt moştenitori din clasa a IV-a), iar aceştia vor culege moştenirea ca moştenitori legali, testamentul
fiind invocat de ei doar pentru a justifica vocaţia succesorală concretă.
e) Potrivit art. 1.075 alin. (5), dispoziţiile prevăzute la alin. (1)-(4) nu pot profita persoanelor incapabile de a primi
legate.
Deşi comoştenitorii sau moştenitorii legali subsecvenţi - care vin la moştenire datorită dezmoştenirii alor
moştenitori legali - nu au fost gratificaţi şi culeg moştenirea ca moştenitori legali, totuşi situaţia lor este asemănătoare
cu cea a legatarilor. Pentru a nu se permite eludarea dispoziţiilor privitoare la incapacităţile de a primi legate,
legiuitorul a prevăzut că dezmoştenirea nu poate profita persoanelor incapabile de a primi legate. De exemplu, de
cuius-ul îl dezmoşteneşte direct şi total pe fratele F1 şi de această dezmoştenire urmează să profite fratele F2, care a
avut calitatea de tutore al său şi nu a primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa (art. 988 alin. 2
C.civ.). În acest caz dispoziţia testamentară prin care fratele F1 a fost dezmoştenit este lovită de nulitate relativă
(aceeaşi sancţiune s-ar fi aplicat şi în cazul în care F1 ar fi fost gratificat printr-un legat).
30. Nulitatea dezmoştenirii. Potrivit art. 1.076 C.civ. „(1) Dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legali au
fost dezmoşteniţi este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. (2) Termenul de prescripţie
a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară
prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii”.
Având în vedere faptul că dezmoştenirea poate interveni fie în mod direct - printr-o dispoziţie testamentară prin
care se înlătură în mod expres de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali -, fie în mod indirect - prin
instituirea unuia sau mai multor legatari (deci prin consimţirea unor legate) – oricare dintre aceste dispoziţii
testamentare sunt supuse cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. Poate fi vorba de cauze de
nulitate relativă, cum ar fi viciile de consimţământ, în special dolul sau violenţa. De asemenea, nerespectarea
regulilor de formă prevăzute de lege pentru testamente atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Secţiunea a III-a
Execuţiunea testamentară
§1. Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare
31. Noţiune. Execuţiunea testamentară este o dispoziţie cuprinsă în testament prin care testatorul desemnează
una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura executarea dispoziţiilor
testamentare (art. 1077 C.civ.).
Testatorul recurge la instituirea de executor testamentar, de regulă, pentru a-i degreva pe moştenitori de această
sarcină sau în cazurile în care apreciază că moştenitorii chemaţi în puterea legii să execute dispoziţiile testamentare
(succesori universali) nu ar vrea sau nu ar putea asigura îndeplinirea dispoziţiilor sale de ultimă voinţă (de exemplu,
sunt minori sau persoane puse sub interdicţie).
În baza dispoziţiei testamentare nerevocate, notarul public competent a desfăşura procedura succesorală
eliberează persoanei instituite executor testamentar un certificat de executor testamentar.
Executor testamentar poate fi orice persoană (moştenitor legal sau testamentar ori o terţă persoană, de exemplu,
un avocat), cu singura condiţie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
32. Natură juridică. Potrivit părerii dominante, execuţiunea testamentară este un mandat special, care - ca atare -
se aseamănă, dar se şi deosebeşte de mandatul de drept comun, motiv pentru care regulile de drept comun în materie
de mandat se aplică în această materie numai în măsura în care legea nu prevede altfel sau nu sunt contrare scopului
execuţiunii testamentare.
§2. Atribuţiile (puterile) executorului testamentar
33. Dreptul de administrare. Executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o
perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres acest

13
drept. Aşadar, orice executor testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral în virtutea legii, neavând
importanţă faptul că testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept.
Administrarea vizează atât bunurile mobile, cât şi cele imobile, iar executorul testamentar poate să efectueze toate
actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca bunurile să poată fi folosite conform
destinaţiei lor obişnuite. De asemenea, poate culege fructele bunurilor şi poate exercita drepturile aferente
administrării (de exemplu, intentarea acţiunii în justiţie pentru obligarea chiriaşului care locuieşte într-un imobil care
face parte din masa succesorală la plata chiriei restante sau, după caz, solicitarea executării silite împotriva acestuia,
solicitarea evacuării chiriaşului care nu plăteşte chiria etc.).
34. Puterile executorului testamentar. Potrivit art. 1.077 alin. 3 C.civ., puterile executorului testamentar pot fi
exercitate de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială.
Executorul testamentar are următoarele atribuţii:
a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane puse sub
interdicţie judecătorească sau dispărute.
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor.
c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea legatelor.
Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori rezervatari;
d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apăra validitatea sa. În
acest sens, dacă se solicită anularea sau constatarea nulităţii testamentului, executorul testamentar are obligaţia să
solicite respingerea acţiunii, pe baza apărărilor corespunzătoare pe care le va efectua în faţa instanţei;
e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei asemenea
împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;
f) va încasa creanţele moştenirii.
§3. Încetarea execuţiunii testamentare
35. Cazuri de încetare a execuţiunii testamentare. Misiunea executorului încetează în următoarele cazuri:
a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite (de exemplu, din cauza
îmbolnăvirii);
b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale. Nu va fi angajată răspunderea executorului
testamentar numai dacă dovedeşte că executarea în continuare i-ar fi cauzat lui însuşi o pagubă însemnată, care nu
putea fi prevăzută la data acceptării misiunii (art.2.034 alin.3 C.civ.).
c) prin decesul executorului testamentar;
d) prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar;
e) prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte misiunea ori o
îndeplineşte în mod necorespunzător;
f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de cazul în care instanţa decide
prelungirea termenului.
36. Obligaţia de a da socoteală. Asemănător mandatarului de drept comun, executorul testamentar este
obligat faţă de succesorii universali să dea socoteală de gestiunea sa şi să le predea tot ce a luat în primire (de
exemplu, creanţe succesorale încasate). Totodată, el are dreptul să i se înapoieze cheltuielile făcute din patrimoniul
propriu în îndeplinirea funcţiilor sale (pentru inventar, cheltuieli de judecată, onorariu plătit notarului etc.) şi care
sunt sarcini ce grevează moştenirea, precum şi să fie dezdăunat, potrivit dreptului comun, pentru pierderile suferite
cu ocazia îndeplinirii misiunii încredinţate de testator.
Potrivit art. 1.082 alin. 1 C.civ., la sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este
obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari. Această obligaţie se
transmite moştenitorilor executorului.
37. Răspunderea executorului testamentar. Art. 1082 alin. 2 C.civ. prevede că executorul testamentar
răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare. Ca şi mandatarul contractual,
executorul răspunde - sub forma daunelor-interese - de orice culpă comisă în legătură cu executarea (neexecutarea)
dispoziţiilor testamentare. Diligenţa cerută se apreciază mai sever (culpa levis in abstracto) dacă executorul primeşte
o remuneraţie, indiferent sub ce formă, decât dacă a lucrat fără plată (culpa levis in concreto). Răspunderea lui poate
fi atenuată de testator, după cum am văzut, prin scutirea de obligaţia de a da socoteală. În niciun caz el nu răspunde
de pieirea fortuită (dovedită) a bunurilor pe care le-a deţinut.
În ipoteza pluralităţii de executori testamentari, noul Cod civil prevede că dacă au fost desemnaţi mai mulţi
executori testamentari, răspunderea acestora este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a împărţit
atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată.

CAPITOLUL III
LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIŢIE ASUPRA MOŞTENIRII
1. Consideraţii introductive. Legea consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice persoană fizică
capabilă poate dispune de patrimoniul său pentru caz de moarte. Pe de altă parte, succesibilul este liber să accepte

14
moştenirea ce i se cuvine sau să renunţe la ea. Dar libertatea de a dispune de patrimoniu pentru cauză de moarte,
precum şi libertatea de a moşteni trebuie să fie exercitate în anumite limite stabilite imperativ de lege.
- În primul rând, legea interzice actele asupra bunurilor dintr-o succesiune viitoare, nedeschisă, inclusiv actele
unilaterale (cu excepţia testamentelor); astfel, dreptul de opţiune succesorală nu poate fi exercitat sub nicio formă
(act unilateral sau contract) de către prezumtivii moştenitori decât din momentul deschiderii moştenirii, când devin
succesibili.
- În al doilea rând, libertatea dreptului de dispoziţie asupra patrimoniului vizează, în principiu, numai cazul morţii
dispunătorului. De regulă, testatorul nu poate stabili soarta bunurilor pentru caz de moarte a propriilor moştenitori.
Substituţiile fideicomisare şi liberalităţile reziduale vor produce efecte numai în cazurile în care sunt permise de lege.
- În sfârşit, cea mai importantă limitare a libertăţii testamentare este stabilită de lege prin instituţia rezervei
succesorale; dacă testatorul decedat are, la data deschiderii succesiunii, moştenitori legali rezervatari, liberalităţile
testamentare vor produce efecte numai în limita cotităţii disponibile a moştenirii, fără a aduce atingere cotei
prevăzută de lege în favoarea moştenitorilor rezervatari.

Secţiunea I

Oprirea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise, viitoare

2. Reglementare. Noţiune. Noul Cod civil reglementează problematica actelor asupra unei moşteniri nedeschise în
art. 956. Potrivit acestui text de lege, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele
juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă
moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite
înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii.”
Rezultă că prin act asupra unei moşteniri nedeschise, interzis de lege, se înţelege orice act juridic, unilateral sau
contract, prin care se acceptă ori se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data încheierii lui, sau se
înstrăinează ori se promite înstrăinarea drepturilor eventuale ale uneia dintre părţi din acea moştenire.
Asemenea acte sunt interzise indiferent că sunt privitoare la moştenirea unei terţe persoane sau la moştenirea
unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă acceptarea, renunţarea, înstrăinarea sau promisiunea de înstrăinare se face
cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Interdicţia se justifică prin ideea că actul asupra moştenirii nedeschise poate trezi
dorinţa morţii (votum mortis) celui care va lăsa moştenirea, iar dacă este şi el parte contractantă se contravine şi
principiului revocabilităţii dispoziţiilor pentru cauză de moarte. În toate cazurile, actul poate fi deosebit de păgubitor,
deoarece dreptul, fiind eventual, este, în toate cazurile, incert, cel puţin valoric.
3. Condiţii. Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale ca act asupra unei moşteniri nedeschise el
trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moşteniri (a), moştenirea în cauză să nu fie deschisă (b) şi actul să nu
fie permis în mod excepţional de lege (c).
a) Actul să fie privitor la o moştenire. Dacă nu sunt vizate drepturi succesorale - dreptul de a moşteni (pacta de
succedendo) sau obligaţia de a nu moşteni (pacta de non succedendo) - actul este valabil, chiar dacă realizarea
(naşterea sau executarea) obligaţiei atârnă de viaţa unei persoane, constituind o condiţie sau un termen incert, ca
modalitate a actului juridic.
b) Moştenirea să nu fie deschisă. Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale, el trebuie să aibă ca
obiect o moştenire nedeschisă. După deschiderea moştenirii succesorii pot dispune liber de drepturile dobândite prin
moştenire asupra patrimoniului succesoral sau asupra bunurilor determinate din moştenire, precum şi de drepturile
născute în persoana lor la data deschiderii moştenirii, cum este şi dreptul de opţiune succesorală (dreptul de a accepta
sau de a renunţa la moştenire).
c) Actul să nu fie permis în mod expres (excepţional) de lege. Art. 956 C.civ. debutează cu sintagma „Dacă prin
lege nu se prevede altfel”, ceea ce scoate în evidenţă opţiunea legiuitorului de a da dovadă de flexibilitate; astfel,
există unele situaţii în care – deşi se identifică elementele unui act asupra unei moşteniri nedeschise – totuşi, pentru
raţiuni superioare, aceste acte sunt permise.
i) De exemplu, este valabilă convenţia prin care asociaţii stipulează că la moartea unui asociat societatea va
continua cu moştenitorii asociatului decedat (art. 1.939 C.civ.).
ii) Tot astfel, este valabilă împărţeala de ascendent făcută prin donaţie (act între vii, cu efecte şi post mortem) dacă
s-au respectat condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege (art. 1.160 -1.163 C.civ.). Ca urmare a partajului de
ascendent realizat pe cale de donaţie, descendenţii-donatari vor dobândi în mod irevocabil, de la data încheierii
contractului, drepturile ce formează obiectul acestuia, putând dispune în mod liber de bunurile ce le-au fost atribuite,
fără să mai aştepte deschiderea moştenirii ascendentului-donator.
4. Sancţiunea aplicabilă. Actul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate absolută expresă şi, ca atare,
poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu, prezumtivii moştenitori care au exercitat
dreptul de opţiune succesorală înainte de deschiderea moştenirii sau care au înstrăinat ori au promis înstrăinarea

15
drepturilor succesorale dintr-o moştenire nedeschisă, moştenitorii şi creditorii acestora etc. Potrivit art. 1.247 alin. 3
C.civ. instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută a unui astfel de act.
Enumerarea cuprinsă în art. 956 C.civ. a actelor asupra moştenirii nedeschise care sunt prohibite este una
exemplificativă, iar nu limitativă (se foloseşte cuvântul „precum”, ceea ce înseamnă că sunt prezentate câteva
exemple, cele mai reprezentative).
Actele asupra unei succesiuni nedeschise întâlnite cel mai adesea în practică şi care intră sub incidenţa prohibiţiei
legale sunt următoarele:
- acceptarea moştenirii sau, dimpotrivă, renunţarea la moştenire, ambele consimţite anterior decesului lui de
cuius;
- renunţarea la rezerva succesorală de către moştenitor înainte de deschiderea moştenirii;
- înstrăinarea, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, a drepturilor succesorale eventuale ale unui potenţial moştenitor
făcută înaintea morţii lui de cuius;
- încheierea între un potenţial moştenitor şi un terţ a unei promisiuni de înstrăinare a unor bunuri succesorale,
anterior datei deschiderii moştenirii;
- împărţeala între potenţialii moştenitori a unei succesiuni nedeschise;

Secţiunea a II-a
Oprirea substituţiilor, în general. Admisibilitatea în noul Cod civil a substituţiilor fideicomisare şi a
liberalităţile reziduale
5. Preliminarii. Generic vorbind, substituţia (sub institutio, adică instituirea în locul altuia sau după altul) este o
dispoziţie prin care o persoană este chemată a primi o liberalitate în locul altei persoane sau după aceasta.
6. Substituţiile în sistemul noului Cod civil. Preliminarii. Cu ocazia elaborării noului Cod civil, una dintre
preocupările importante ale legiuitorului a fost reglementarea corespunzătoare a materiei substituţiilor. Au existat
mai multe variante de lucru, dar cea care s-a impus în final a fost cea adoptată şi de legiuitorul francez cu ocazia
modificării Codului civil Napoleon în anul 2006.
Încercând să explicăm raţiunile pentru care substituţiile au fost reglementate în actuala formă, vom putea spune că
s-a urmărit armonizarea relaţiilor de familie, avându-se în vedere cel puţin 3 situaţii sociale:
- nevoia de transmitere a bunurilor peste generaţii, iar nu neapărat celei imediat următoare. Fiecare om îşi
cunoaşte cel mai bine copilul; îi ştie calităţile, dar mai ales defectele, slăbiciunile, patimile, vulnerabilităţile 23. Este
normal ca titularului patrimoniului să i se permită să ia anumite măsuri de siguranţă pentru ca averea sa, strânsă de
multe ori cu truda mai multor generaţii, să nu fie risipită de generaţia imediat următoare. Substituţia fideicomisară
redevine un instrument juridic de consolidare a familiei (în sens larg) şi răspunde nevoilor acelor oameni care îşi
doresc ca, atunci când vor părăsi această lume, să aibă certitudinea că nu numai copiii, dar şi nepoţii se bucură de o
siguranţă patrimonială24.
- protejarea atât a intereselor copiilor şi urmaşilor acestora, cât şi a intereselor soţului din a doua căsătorie. De
exemplu, testatorului îi decedează soţia din prima căsătorie şi are unul sau mai mulţi copii. Testatorul se
recăsătoreşte, însă doreşte să nu îi dezavantajeze nici pe copiii din prima căsătorie, dar nici pe soţia din cea de-a doua
căsătorie. Astfel, el poate lăsa anumite bunuri celei de-a doua soţii - asigurându-i astfel un trai corespunzător - ,cu
obligaţia pentru aceasta de a administra bunurile şi de a le transmite, la decesul său, copiilor din prima căsătorie a
testatorului;
- asigurarea unui trai cât mai confortabil copiilor cu anumite dizabilităţi şi menţinerea unui echilibru în ceea ce
priveşte drepturile succesorale ale urmaşilor. Astfel, o parte din bunuri sunt lăsate de către dispunător unuia dintre
copiii săi - bolnav - pentru a avea un trai cat mai confortabil, dar cu sarcina ca acesta să conserve şi să administreze
bunurile şi, la decesul său, să le transmită copiilor celorlalţi fraţi.
7. Noţiunea substituţiei în noul Cod civil. Potrivit art. 993 C.civ. „Dispoziţia prin care o persoană, denumită
instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită unui
terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege.”
Din lecturarea acestui text de lege rezultă că, în principiu, sunt interzise acele dispoziţii cuprinse într-un testament
sau într-un contract de donaţie prin care dispunătorul transmite unul sau mai multe bunuri unei persoane, numite

23
Printre vulnerabilităţi poate fi şi asumarea unor riscuri în afaceri, care pe fundalul unei crize economice
accentuate sau al unor întâmplări nefericite pot conduce la mari pierderi financiare sau chiar la crearea stării de
insolvabilitate.
24
Am făcut referire la cazul în care instituitul este copilul, iar substituitul este nepotul defunctului pentru că acesta
este cazul clasic. Nu trebuie să reducem raţionamentele în materie doar la acest «tandem». De pildă, instituit poate fi
un copil, iar substituit copilul altui copil al defunctului; sau, instituit poate fi o rudă ori un prieten, iar substituit poate
fi o fundaţie, o instituţie de învăţământ sau de cultură, un spital etc.

16
instituit, cu sarcina pentru instituit de a administra aceste bunuri şi de a le transmite unui terţ, numit substituit, care
este desemnat tot de către dispunător. Acesta este motivul pentru care tratăm substituţiile în capitolul consacrat
limitelor dreptului de dispoziţie asupra moştenirii.
După cum se observă, figura juridică reglementată de art. 993 C.civ. nu are în vedere numai ipoteza în care
bunurile administrate de către instituit se vor transmite substituitului abia la decesul instituitului, ci (mai ales)
situaţia în care dispoziţia ar produce efecte în timpul vieţii instituitului. De aici apare diferenţa clară faţă de
substituţia fideicomisară, astfel cum este reglementată de art. 994 şi urm. C.civ., aceasta presupunând transmiterea
bunurilor către substituit doar la decesul instituitului.
Prin excepţie de la regula consacrată de art. 993 C.civ., sunt permise substituţiile fideicomisare şi liberalităţile
reziduale, dar numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 994 şi urm.
8. Substituţia fideicomisară în noul Cod civil.
8.1. Noţiune. Substituţia fideicomisară este o dispoziţie cuprinsă într-un testament sau într-un contract de donaţie
prin care dispunătorul îl obligă pe instituit (beneficiarul liberalităţii), donatar sau legatar, să administreze bunurile
care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită, la decesul său, unei alte persoane, numită substituit, desemnat
tot de către dispunător (art. 994 C.civ.).
Ne aflăm practic în prezenţa unei liberalităţi, grevată de sarcina administrării bunului pe toată durata vieţii
instituitului (donatar sau legatar), iar la data decesului instituitului acest bun va reveni substituitului, care este un terţ
desemnat de către dispunător, iar nu de către instituit.
8.2. Elementele caracteristice ale substituţiei fideicomisare.
8.2.1. Existenţa a două liberalităţi succesive având acelaşi obiect. Pentru a ne afla în prezenţa unei substituţii
fideicomisare este necesar să existe două liberalităţi având acelaşi obiect, în favoarea a două persoane desemnate de
dispunător şi care liberalităţi urmează să fie executate succesiv: prima liberalitate este făcută în favoarea instituitului
şi urmează să se execute fie la moartea dispunătorului (dacă acesta l-a desemnat legatar pe instituit), fie la încheierea
contractului de donaţie dintre dispunător şi instituit; cea de-a doua liberalitate este făcută în favoarea substituitului şi
se va executa la moartea instituitului.
8.2.2. Existenţa unei sarcini a instituitului constând în obligaţia de a administra bunurile care constituie obiectul
liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului. Această sarcină este stipulată fie în testamentul
întocmit de către dispunător, fie în contractul de donaţie încheiat între dispunător şi instituit.
Ceea ce diferenţiază substituţia fideicomisară este faptul că instituitul nu are dreptul să dispună de bunurile
primite25 (nu le poate înstrăina şi nici greva), ci trebuie să administreze aceste bunuri, lui aplicându-i se dispoziţiile
referitoare la fiduciar. Aşadar, instituitul este proprietar al bunurilor primite, dar dreptul său de proprietate este serios
limitat.
8.2.2. Liberalitatea consimţită în favoarea substituitului urmează să se execute doar la decesul instituitului. Chiar
dacă substituitul dobândeşte bunurile de la dispunător, fiind succesorul în drepturi al acestuia, liberalitatea consimţită
în favoarea substituitului nu va produce efecte până la data decesului instituitului.
8.3. Regimul juridic al substituţiei fideicomisare. În cele ce urmează, vom prezenta regulile care guvernează
substituţia fideicomisară, astfel cum acestea se desprind din textele Codului civil.
8.3.1. Problema incapacităţilor. Potrivit art. 994 alin. 3 C.civ., „Incapacităţile de a dispune se apreciază în raport
cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul şi cu substituitul.” Astfel cum am arătat în cele ce precedă,
potrivit noii reglementări a substituţiei fideicomisare atât instituitul, cât şi substituitul dobândesc bunurile care
constituie obiectul liberalităţii de la dispunător. De aceea, singurul care dispune de bunuri este dispunătorul şi de
aceea incapacităţile de a dispune prin liberalităţi (donaţii şi/sau legate) se apreciază numai în raport cu dispunătorul.
8.3.2. Aplicarea dispoziţiilor referitoare la fiducie. Art. 994 alin. 2 C.civ. prevede că instituitului i se aplică în
mod corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la fiduciar.
Sintagma „în mod corespunzător” presupune faptul că nu se vor aplica tale quale dispoziţiile legale din materia
fiduciei (art. 773-791 C.civ.), ci trebuie ţinut seama de fizionomia substituţiei fideicomisare, de scopurile urmărite de
legiuitor, de compatibilitatea prevederilor din materia substituţiilor fideicomisare cu cele din materia fiduciei.
8.3.3. Efectele cu privire la bunurile care constituie obiectul liberalităţii. Potrivit art. 995 C.civ., „(1) Sarcina
prevăzută la art. 994 produce efecte numai cu privire la bunurile care au constituit obiectul liberalităţii şi care la data
decesului instituitului pot fi identificate şi se află în patrimoniul său. (2) Atunci când liberalitatea are ca obiect valori

25
În materia substituţiei fideicomisare nu sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 627 alin. 1 şi 2 C.civ.
potrivit cu care «(1) Prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată
de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii
bunului. (2) Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza
de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.» Prevederile din materia substituţiilor
fideicomisare sunt derogatorii de la dreptul comun (a se vedea şi U.N.N.P.R., op.cit., p. 357).

17
mobiliare, sarcina produce efecte şi asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc. (3) Dacă liberalitatea are ca obiect
drepturi supuse formalităţilor de publicitate, sarcina trebuie să respecte aceleaşi formalităţi. În cazul imobilelor,
sarcina este supusă notării în cartea funciară.”, iar art. 997 C.civ. dispune că „În vederea executării sarcinii,
dispunătorul poate impune instituitului constituirea de garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare.”
8.3.4. Drepturile substituitului. Cât timp nu a intervenit decesul instituitului, substituitul are numai drepturi
eventuale. La decesul instituitului, substituitul dobândeşte drepturi depline asupra bunurilor ce au constituit obiectul
liberalităţii. Desigur, substituitul nu este obligat să primească aceste bunuri. El poate să renunţe la beneficiul
liberalităţii, situaţie în care se vor aplica prevederile art. 1000 C.civ. relative la ineficacitatea substituţiei.
8.3.5. Intangibilitatea rezervei instituitului. Astfel cum vom arăta în cele ce urmează, rezerva succesorală are un
caracter imperativ (de ordine publică). Este lovită de nulitate dispoziţia prin care defunctul ar dispune micşorarea
rezervei moştenitorilor săi ori ar impune o sarcină care să afecteze rezerva. După cum s-a statuat în practica instanţei
supreme, sunt interzise dispunătorului „orice dispoziţii, sarcini, condiţii, clauze, care ar leza drepturile moştenitorilor
rezervatari”26.
Un asemenea principiu a fost avut în vedere şi în materia substituţiilor fideicomisare. Atunci când instituitul este
moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina de a administra şi de a transmite bunurile care constituie obiectul
liberalităţii nu poate încălca rezerva sa succesorală. De exemplu, dacă liberalitatea cu sarcină lăsată copilului
rezervatar are o valoare de 500.000 de lei şi masa de calcul este de 1.200.000 de lei (ceea ce înseamnă că rezerva
copilului este de 600.000 de lei şi cotitatea disponibilă este tot de 600.000 de lei), liberalitatea va fi perfect valabilă şi
copilul este ţinut să execute sarcina pentru că rezerva nu îi este afectată. În schimb, dacă liberalitatea are o valoare de
500.000 de lei şi masa de calcul este de 600.000 de lei (ceea ce înseamnă că rezerva copilului este de 300.000 de lei
şi cotitatea disponibilă este tot de 300.000 de lei), copilul va fi ţinut să execute sarcina doar în limita cotităţii
disponibile de 300.000 de lei; liberalitatea va fi supusă reducţiunii întrucât încalcă rezerva copilului.
8.3.6. Ineficacitatea substituţiei. Există două cazuri în care substituţia fideicomisară devine ineficace: i)
substituitul predecedează instituitului; ii) substituitul renunţă la beneficiul liberalităţii.
Atunci când substituţia devine ineficace, regula este aceea că bunurile care constituie obiectul liberalităţii vor
reveni instituitului, care nu va mai fi ţinut să execute sarcina cu care este grevată liberalitatea. În acest caz, instituitul
îşi poate exercita toate atributele dreptului său de proprietate cu privire la bunurile primite de la dispunător.

9. Liberalităţile reziduale
9.1. Noţiune. Liberalitatea reziduală reprezintă dispoziţia cuprinsă în testamentul lăsat de către dispunător în
favoarea instituitului sau în contractul de donaţie încheiat între dispunător şi instituit prin care se stipulează ca
substituitul – desemnat de către dispunător - să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din
donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă.
Cu alte cuvinte, în cazul liberalităţii reziduale bunurile cu care a fost gratificat instituitul nu sunt declarate
inalienabile prin voinţa omului, instituitul putând să dispună de aceste bunuri după cum va dori - cu titlu oneros sau
cu titlu gratuit, ori cel puţin cu titlu oneros.
9.2. Regimul juridic al liberalităţilor reziduale
9.2.1. Dreptul de dispoziţie al instituitului. Interdicţia de a dispune cu titlu gratuit.
Spre deosebire de substituţia fideicomisară, în cazul liberalităţii reziduale instituitul poate dispune în mod
nestingherit cu titlu oneros de bunurile primite de la dispunător. De exemplu, instituitul poate înstrăina prin contracte
de vânzare, întreţinere, rentă viageră etc. bunurile cu care a fost gratificat de către dispunător. Mai mult decât atât,
sumele obţinute ca urmare a înstrăinării bunurilor (de pildă, preţul obţinut din vânzarea apartamentului primit de la
dispunător) sau bunurile achiziţionate de către instituit prin cumpărare, schimb etc. nu vor fi transmise substituitului.
Acesta din urmă nu se poate opune sub nicio formă încheierii de către instituit a actelor cu titlu oneros.
În ceea ce priveşte actele de dispoziţie cu titlu gratuit consimţite de către instituit cu privire la bunurile primite de
la dispunător, va trebui să distingem între legate şi donaţii. Astfel:
i) instituitul nu poate dispune prin legat cuprins în testament de bunurile care au constituit obiectul unei liberalităţi
reziduale. Această interdicţie de a dispune este firească şi ea decurge din raţiunea de a fi a liberalităţii reziduale:
dispunătorul a stipulat ca bunurile transmise de el şi care au rămas în patrimoniul instituitului să revină - la decesul
instituitului - substituitului, iar nu altei persoane.
ii) dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donaţie. Legiuitorul dovedeşte flexibilitate,
lăsând la latitudinea fiecărui dispunător de a stipula în cuprinsul actului de liberalitate consimţit în favoarea
instituitului dacă acesta poate dispune sau nu prin contract de donaţie de bunurile primite de la dispunător. Dacă nu
există nicio stipulaţie expresă, instituitul poate dispune şi prin donaţie deoarece regula este recunoaşterea dreptului
de dispoziţie atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit.

26
CSJ, s. civ., dec. nr. 1314/1994, în Dreptul nr.7, 1995, p.87.

18
 Situaţie de excepţie: atunci când este moştenitor rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de
a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor imputate
asupra rezervei sale succesorale.
9.2.2. Independenţa patrimonială a instituitului. Potrivit art. 1.004 C.civ., instituitul nu este ţinut să dea socoteală
dispunătorului ori moştenitorilor acestuia. În condiţiile în care instituitul nu are obligaţia de a administra bunurile
primite, neavând statutul unui fiduciar, el nu are nici obligaţia de a da socoteală dispunătorului sau moştenitorilor
acestuia cu privire la actele juridice ce au ca obiect bunurile primite de la dispunător. Instituitul poate să încheie acte
de administrare sau de dispoziţie păguboase, poate fi nediligent în privinţa bunurilor etc. fără a-i putea fi angajată
răspunderea în vreun fel.

19