Sunteți pe pagina 1din 2

Văduva eschimosă

În cea mai rece regiune a Zonei Arctice, Eschimoșii povestesc o legendă pe timpul celor mai
severe nopți de iarnă. Istoria povestește despre o bătrână care locuia singură în cea mai nordică zonă
din Alaska. Nefiind în stare să pescuiască și să vâneze, femeia trăia din mila vecinilor. Satul era unul
sărac și vecinii nu prea aveau cu ce să se împarte. Așa că în marea majoritate a timpului, femeia era pe
cît de singură pe atît de înfometată.
Într-o dimineață văduva auzise scîncete de copil. Cînd nu a mai putut ignora sunetele, ieșind, a
găsit un ghem încîlcit de blană pe gheață. Ghemul era un pui de urs polar a cărui mamă fusese prinsă și
care a reușit să ajungă înafara pericolului înainte ca vînătorii să pună mîna pe el. Micul pui neputincios
i-a atins inima bătrînei. Fără să se gîndească cum va avea grijă de el, femeia l-a adus în casă și i-a dat
din puținele fărîmituri pe care le păstrase pentru sine. Puiul le-a mîncat lacom, a căscat și a căzut într-
un somn adînc.
Văduva nu mai era singură. Ea îi purta de grijă micuțului ca propriului copil. Jumătate din
puținele provizii de hrană i le dădea puiului de urs. Iar drept consecință, femeia se simțea și mai
flămîndă. În schimb, era fericită. Rareori, cînd Eschimoșii aveau o captură bogată, fiecăruia din sat i se
dădea cîte puțin, astfel bătrîna și puiul său de urs se ospătau cîteva zile. Deși în marea parte, toți erau
flămînzi.
Cumva, femeia supraviețuise, iar puiul se îngrășase. El crescuse zvelt și înalt. Puiul de urs a
devenit cel mai important în viața bătrînei și într-o zi el a dispărut. Acea noapte era albă pentru bătrînă.
”Copilul meu! Copilul meu!”, plîngea femeia . Plînse și a doua zi, însă de fericire. Puiul ei se întoarse
cu o captură de somon. Micuțul învățase să prindă pește.
Cu timpul, măiestria i se ascuțise. Tînărul urs prindea nu doar pește, dar și cîte-o mică focă.
Curînd, era destul pește și pentru a împărți vecinilor. Toți ai satului au observat că ursul polar era isteț.
“Băiatul meu”, tot repeta mîndra mamă.
Dar zilele bune au luat sfîrșit. Deodată, vremea se schimbă. De lungi săptămîni, puternice
vijelii măturau satul. Peștele nu se mai prindea, iar focile se pare că părăsise locurile.
Atunci, unuia din săteni i-a venit o idee. “De ce să flămânzim, cînd mîncarea e chiar sub nasul
nostru? Ursul bătrânei e numai carne, ne-ar aproviziona din plin. ‘’
Mulțimea a rămas tăcută, însă și-a făcut loc prin troienele ce ajungeau nivelul umerilor pînă la
casa femeii. Sătenii au găsit-o pe femeie plîngînd. Ursul dispăruse din nou.
Sătenii s-au întors pe la casele lor. Nu rămăsese nimic de spus. Nimic de făcut. Vijelia se tot
întețea. Satul înfometat rămăsese fără de speranță.
Într-o zi, timpul se schimbase și ursul se întoarse acasă. Toți îl priveau țintă întro-o liniște
ursuză. Bătrîna, toată numai oase, era prea slăbită pentru a-l chema și doar a schițat un zîmbet. Ursul
nu se mișcase din loc, doar capul și-l ridica domol.
“Încearcă să ne spună ceva”, a presupus unul din mulțime. “Cred că vrea să-l urmăm” a spus un
altul. „Se pare că indică spre ceva”.
Ursul a început să se îndepărteze cu sătenii pe urmele lui. I-a dus peste munți de gheață,
ocolind crăpături mai adînci. În sfîrșit, ursul se oprise. În fața lui pe un teritoriu vast, se vedea o
grămadă abia mișcîndu-se pe o bucată întinsă de gheață. Sătenii apropiindu-se, au văzut un animal deși
rănit, încă fioros - o focă enormă. Foca era mai mare decăt sătenii au prins vreodată și prezenta hrană
pe o lungă perioadă de timp - carne din plin și rezerve enorme de untură, grăsimea care ar insufla viață
în oamenii întregului sat.
Sătenii erau fericiți, întorcîndu-se cu hrana și ursul. Toți erau bineveniți, în special ursul.
„El ne-a știut lipsele”, oamenii își spunea unul altuia, „și le-a suplinit.”
‘’El nu doar a găsit ceea ce aveam nevoie. El a și dobândit aceasta. Îi datorăm ursului totul.’’
‘’Îi datorăm ursului totul’’, a repetat mulțimea. ‘’Niciodată nu-l vom da uitării’’.
Văduva a așteptat pînă ursul s-a apropiat și i-a pus capul în mîini. Ea l-a mîngîiat, zicîndu-i
blînd “Copilul meu”.