Curtea de Apel X, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr.

AAA/B din 6 februarie 2015

Prin sentinţa civilă nr. 566 din 15 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul X în dosarul nr.
aaa/bbb/2014 s-a admis excepţia prematurităţii invocată de către pârâta Comisia Naţională Pentru
Compensarea Imobilelor şi, în consecinţă a fost respinsă ca prematură cererea formulată de către
reclamantul V.I. împotriva pârâtei Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţia prematurităţii, că aşa cum s-a
arătat de către pârâta Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor, în virtutea art. 34 alin. 1
din Legea nr. 165/2013, dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea
despăgubirilor, vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei
legi, deciziile emise putând fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a
tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data
comunicării, potrivit art. 35 alin. 1 din aceeaşi lege.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol, menţionat anterior, stabileşte că doar în cazul în care entitatea
învestită de lege nu emite decizia în termenul arătat, persoana care se consideră îndreptăţită se
poate adresa instanţei judecătoreşti în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege
pentru soluţionarea cererilor.

Cu alte cuvinte, legiuitorul român, ca urmare a pronunţării C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu şi alţii
împotriva României, care a statuat că mecanismul de despăgubire sau de restituire este ineficient,
fiind imperativ ca statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la
realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între
diferitele interese în cauză, a acordat prioritate soluţionării pe cale administrativă a cererilor de
restituire a imobilelor preluate abuziv, stabilind un termen mai îndelungat în vederea acordării
măsurilor reparatorii, toate aceste măsuri fiind luate sub controlul Comitetului Miniştrilor, conform
art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamantul, în calitate de cedent, s-a prevalat de faptul că, deşi a fost întocmit raportul de evaluare,
la momentul 13 septembrie 2011, până la momentul introducerii cererii, nu a fost emis titlul de
despăgubire, fiind incident astfel art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană, însă, tribunalul a apreciat că
nu se poate reţine o asemenea încălcare, deoarece, potrivit aceleiaşi decizii a C.E.D.O., menţionată
anterior, s-a stabilit un termen de 18 luni de la momentul pronunţării, pentru ca Statul Român să ia
toate măsurile arătate, rămânând astfel în suspensie soluţionarea cererilor înregistrate la Comisie.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013, dispoziţiile acestei legi se aplică şi cererilor nesoluţionate până
la data intrării în vigoare a prezentei legi, Curtea Constituţională pronunţându-se doar asupra
neconstituţionalităţii acestui articol, doar din perspectiva articolului 33 şi 34 din această lege şi doar
în privinţa cauzelor înregistrate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ ceea ce nu este
cazul în speţă.

Faţă de toate acestea, Tribunalul a admis excepţia prematurităţii, respingând acţiunea.

Cealaltă excepţie, a inadmisibilităţii, nu a fost analizată, rămânând fără obiect.

Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul V.I. solicitând admiterea apelului, anularea
sentinţei apelate, respingerea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecata invocata de
pârâtă şi judecând pe fond cauza admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

În motivarea apelului, apelantul a arătat că urmare Notificării nr. 23551/45 din 02.04.2003 formulată
în baza Legii nr. 10/2001, emisă prin intermediul Executorului Judecătoresc în favoarea numitului
C.M. şi soţia C.M.A. s-a emis Dispoziţia privind acordare de despăgubiri nr. 847 din 04.02.2008.

Prin dispoziţia emisă s-a constatat imposibilitatea de restituire în natură a imobilului situat în Cluj-
Napoca, str. Anina, nr. 11 şi s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind
regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Legea nr.
247/2005 titlul VII.

Ulterior emiterii Dispoziţiei nr. 847/2008 întreaga documentaţie aferentă acesteia a fost transmisă
către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor actualmente Comisia Naţionala pentru
Compensarea Imobilelor care funcţionează pe lângă Autoritatea Naţionala pentru restituirea
Proprietăţilor, cererea pentru emiterea titlului de despăgubire fiind înregistrata sub nr. 43740/CC.

Prin dispoziţia emisă s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul
de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Legea nr. 247/2005
titlul VII.

Urmare solicitărilor repetate formulate, către Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor,
pentru soluţionarea acestui dosar la data de 13.09.2011 s-a realizat în cadrul dosarului raportul de
evaluare pentru acest imobil. Raportul de evaluare a fost realizat de către expertul ANEVAR
desemnat de către Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor a fost înregistrat la
Autoritate şi acceptat atât de către aceasta cât şi de titularul dosarului. Valoarea despăgubirilor
pentru acest imobil este de 639.500 lei, această valoare fiind acceptată de către Autoritatea
Naţională pentru restituirea Proprietăţilor prin însuşirea raportului efectuat.

Prin efectuarea raportului de evaluare şi prin acceptarea acestuia (fără obiecţiuni) de către pârâtă
consideră că, soluţionarea dosarului în ceea ce priveşte stabilirea valorii despăgubirii trebuie realizată
având la bază această valoare acceptată de către părţi. Mai mult, consideră că, despăgubirea trebuie
să fie realizată la valoarea reală de piaţă a imobilului, numai astfel fiind realizată o despăgubire
efectivă şi reală a foştilor proprietari deposedaţi abuziv.

Potrivit art. 11 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, "valoarea construcţiilor expropriate şi demolate se
stabileşte potrivit valorii de piaţa de la data soluţionării notificării, stabilita potrivit standardelor
internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului".

Titularii dispoziţiei privind acordare de despăgubiri, respectiv C.M. şi soţia C.M.A. la data de
14.02.2012, prin Contractul de cesiune de drepturi nr. 7, au cesionat toate drepturile ce le revin din
dosarul înregistrat la Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor sub nr. 43740/CC către
numitul F.D.. Acesta din urmă, prin Contractul de cesiune de drepturi nr. 18/14.02.2012 a cesionat
toate drepturile ce îi revin reclamantului.
Având în vedere faptul că, până la această dată cererea formulată prin care a solicitat emiterea
titlului de despăgubire în condiţiile Titlului VII al Legii 247/2005 pentru imobilul situat în Cluj-Napoca,
str. Anina, nr. 11, nu a fost soluţionată, a înţeles să promoveze prezenta acţiune.

Consideră că, despăgubirile aferente dosarului nr. jjj/CC trebuie acordate cu respectarea dispoziţiilor
articolelor din Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi aceasta deoarece noua lege privind măsurile pentru
Finalizarea procesului de restituire respectiv Legea nr. 165/2013 nu se aplică în soluţionarea
dosarului de despăgubire sus menţionat. Astfel, potrivit disp. art. 4 din Legea nr. 165/2013 rezultă
fără echivoc faptul că, aceasta lege se aplica "cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la
entităţile investite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi ..."

Având în vedere această dispoziţie legala, a precizat că, cererea care a fost formulată şi depusă în
termen la entitatea investită de lege, respectiv notificarea nr. 23551/45 din 2003, şi a fost soluţionata
prin Dispoziţia privind acordare de despăgubiri nr. 847/04.02.2008 emisă de Mun. Cluj-Napoca, deci
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Mai mult, prin această Dispoziţie, prin care s-a
soluţionat cererea, se dispune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de
stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Legea nr. 247/2005
titlul VII. Potrivit disp. Legea nr. 247/2005 titlul VII şi a normelor de aplicare pârâta are atribuţii doar
de a stabili întinderea despăgubirilor şi de a achita aceste despăgubiri obligaţii care au fost
îndeplinite doar în parte, respectiv a stabilit întinderea despăgubirilor prin evaluarea imobilului însă
nu a mai achitat aceste drepturi. Prin raportare la aceste aspecte consideră că, acordarea
despăgubirilor în dosarul nr. jjj/CC trebuie realizată cu respectarea dispoziţiilor Titlului VII al Legii
247/2005.

Soluţia instanţei de fond prin care a admis excepţia prematurităţii şi a respins acţiunea ca prematur
introdusă este criticabilă prin raportare la următoarele aspecte:

Contextul legislativ actual şi incidenţa acestuia asupra cererii.

Dispoziţiile Legii nr. 247/2005 nu au fost abrogate în totalitate de Legea nr. 165/2013, prin aceasta
lege fiind abrogate doar prevederile care aveau în vedere modalitatea de calcul a despăgubirilor şi
cele prin intermediul cărora s-a instituit Comisia Centrală pentru Stabilirea efectuarea şi însuşirea
raportului de evaluare de către toate părţile implicate în acest dosar de despăgubire.

Mai mult, consideră că, despăgubirea trebuie să fie realizată la valoarea reală de piaţă a imobilului,
numai astfel fiind realizată o despăgubire efectivă şi reală a foştilor proprietari deposedaţi abuziv.

Analizând art. 4 din Legea nr. 165/2013, se poate observa că legiuitorul a înţeles să respecte valoarea
şi puterea actelor prin care au fost soluţionate dosarele de despăgubire în speţa de faţă valoarea
Dispoziţiei privind acordarea de despăgubiri nr. 847 din 04.02.2008, instituind aplicarea Legii nr.
165/2013 numai asupra situaţiilor juridice (cererilor de despăgubire) nesoluţionate de către una
dintre cele trei puteri ale Statului. În speţa de faţă este în situaţia în care cererea, astfel cum a
precizat şi anterior, a fost soluţionată de către entitatea legal investită.

În plus, în virtutea principiului neretroactivităţii legii, legea nouă nu se poate aplica unor situaţii
juridice epuizate sub imperiul legii vechi. Cu respectarea acestui principiu,legiuitorul stabileşte în art.
4 din Legea nr. 165/2013 că acest act normativ nu se aplică cererilor care au primit o soluţie
fundamentată pe dispoziţiile legii vechi, deci a Legii nr. 247/2005.
Aceeaşi interpretare este dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 232/11.05.2013 prin care se
statuează, cu valoare de principiu că "Legea noua nu poate, fără a retroactiva să se aplice şi
situaţiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Chiar dacă
principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituţional, încălcarea lui contravine
principiului separaţiilor puterilor în stat, întrucât legiuitorul nu poate desfiinţa hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiţiei.

Nu este posibilă o soluţie contrară celor arătate mai sus, deoarece s-ar aduce atingere gravă
principiului securităţii juridice, consacrat de CEDO în cauzele Padureanu contra Roamaniei, Viasu
contra României şi altele. În plus, chiar în cauza Maria Atanasiu contra României, ale cărei principii se
vor a fi puse în aplicare prin adoptarea Legii nr. 165/2013, România este sancţionată pentru
nerespectarea principiului securităţii juridice, prin lipsa de previziune şi stabilitate a normelor a căror
respectare se impune cetăţenilor.

Art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu poate fi interpretat în contradicţie cu principiul stabilităţii juridice.
Astfel, acest articol trebuie înţeles în sensul că Legea nr. 165/2013 se aplică numai situaţiilor juridice
născute sub imperiul său. În cazul unei cereri de retrocedare cu privire la care unele aspecte litigioase
au fost soluţionate irevocabil, cum este în cazul de faţă, sub imperiul Legii nr. 247/2005 dispoziţiile
Legii nr. 165/2013 sunt incidente numai cu privire la chestiunile rămase nesoluţionate.

În concluzie, consideră că, pârâta trebuie să recunoască efectele Dispoziţiei privind acordare de
despăgubiri nr. 847 din 04.02.2008 de stabilire a modalităţii de calcul a despăgubirilor precum şi
efectele raportului de evaluare, iar despăgubirile aferente dosarului nr. jjj/CC trebuie acordate cu
respectarea dispoziţiilor articolelor din Titlului VII al Legii 247/2005.

Neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale avute de instanţă în momentul admiterii excepţiei

prematurităţii cererii de chemare în judecată.

Instanţa de fond când a admis excepţia prematurităţii a avut în vedere dispoziţiile art. 4 prin
raportare la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, dispoziţii care nu ar fi trebuit aplicate deoarece
astfel cum a precizat anterior încalcă principiul neretroactivităţii legii.

Aspectele invocate cu privire la aceste dispoziţii legale au fost confirmate de Curtea Constituţionala a
României, care cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că
prevederile art.4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care
termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii
imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.

Astfel, dacă aceste dispoziţii legale nu se aplică acţiunilor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în
vigoare a Legii nr. 165/2013, cu atât mai puţin se aplică acţiunilor care au fost soluţionate anterior
intrării în vigoare acestei legi.

În speţa de faţă, astfel cum a precizat mai sus, cererea a fost formulată şi depusă în termen la
entitatea investită de lege şi a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 847/2008 emisă de Primarul Mun.
Cluj-Napoca, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Mai mult, aceasta Dispoziţie prin
care s-a soluţionat cererea s-a dispus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind
regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv în
baza Legea nr. 247/2005 titlul VII.
Prin Decizia nr. bb/27 februarie 2014 Curtea Constituţională a stabilit că sunt constituţionale
prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013 în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi
lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor
la data intrării în vigoare a legii.

Restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de către un regim face ca statul să îşi asume
responsabilitatea realizării unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire. Astfel,
statul ocupă o poziţie importantă chiar şi în cazul în care nu este parte în proces, fiind cel îndrituit să
adopte şi să aplice legislaţia necesară.

Aşadar, aplicarea retroactivă a termenelor prevăzute de noua legislaţie are ca efect amânarea
rezolvării cauzelor aflate pe rolul instanţelor şi obligarea persoanelor care au fost diligente în a se
adresa justiţiei la suportarea unei sarcini suplimentare fată de, deja, cunoscuta inactivitate a
autorităţilor. Din această perspectivă, Curtea a constatat că aplicarea retroactivă a intervenţiei
legislative determină o influenţare a rezultatului procesului, precum şi un dezavantaj substanţial între
părţile din proces.

În situaţia de faţă, organele competente în materia retrocedărilor trebuiau să-şi organizeze

activitatea în aşa manieră încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil,
pentru a se conforma garanţiilor constituţionale instituite în favoarea cetăţenilor. Mai mult, în timp
ce termenele de soluţionare a notificărilor sunt prorogate după data de 1 ianuarie 2016, posibilitatea
de a se adresa instanţei de judecată pentru recunoaşterea drepturilor este limitată la un termen de
30 de zile după expirarea termenului stabilit la 1 ianuarie 2016, ceea ce îngrădeşte efectiv accesul lui
de a se adresa instanţelor de judecată în legătură cu o problemă a cărei rezolvare a fost solicitată
organelor statului în urmă cu 15 ani.

Reclamantul a arătat că are dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil. Tergiversarea plăţilor şi deci a soluţionării cererilor de către pârâta până în anul 2029
pentru persoane care au fost deposedate în anii 1950, în mod evident nu poate fi considerată în
termen rezonabil, precum cere Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, consideră că această tergiversare în plata despăgubirilor aferente dosarului (de mai
bine 15 ani) contravine prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale ...[...]", dar şi art. (1) din Primul
Protocol adiţional la aceeaşi convenţie, care prevede că „Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză
de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional". Aceste texte de lege, ce consacră instituţia termenului rezonabil capătă o interpretare
aparte prin raportare la recunoaşterea dreptului de proprietate a unui persoane, care nu poate fi
lipsită de dreptul său decât în anumite condiţii expres reglementate.

Practic, prin această modalitate de tergiversare a acordării de despăgubiri, dreptul de proprietate al

reclamantului nu mai beneficiază de nicio garanţie, aceasta tergiversare fiind de natură a afecta
substanţa dreptului de proprietate, cu consecinţa încălcării art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus prin
aceste modificări legislative care duc la tergiversarea şi amânarea continua a soluţionării cererilor de
despăgubire dreptul la obţinerea de măsuri reparatorii a devenit un drept iluzoriu cu consecinţa
afectării dreptului de proprietate.

Astfel prin raportare la cele precizate, instanţa de fond în mod nelegal şi nefondat a admis excepţia
prematurităţii.

În drept, a invocat prevederile art. 466, art. 480 NCPC. – art 466: (1) Hotărârile pronunţate în primă
instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

(2) Sunt supuse apelului şi hotărârile date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea
să judece decât în primă instanţă.

(3) Hotărârile date în ultimă instanţă rămân neapelabile, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost
pronunţate în primă instanţă.

(4) Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de
cazul când legea dispune altfel.

Art 480: Soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel

(1) Instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula
apelul ori va constata perimarea lui.

(2) În caz de admitere a apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte
hotărârea apelată.

(3) În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în
judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va
anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel
va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe
egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres
luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi
dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa
de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii
fondului.

(4) Dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a
fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare
instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va
respinge cererea ca inadmisibilă.

(5) În cazul în care instanţa de apel constată că ea are competenţa să judece în primă instanţă, va
anula hotărârea atacată şi va judeca în fond, pronunţând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel
sau recurs.

(6) Când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima
instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa
primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre
susceptibilă de recurs, dacă este cazul.
Pârâta Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei apelate ca fiind temeinică şi legală.

Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de apel şi a
apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 165/2013 este una
administrativ-jurisdicţională, astfel că aceasta conţine şi dispoziţii de procedură, anume procedura
după care vor fi soluţionate cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În consecinţă, în acest sens, Legea nr. 165/2013 are şi dispoziţii de procedură, şi prin urmare este de
imediată aplicare.

Faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, care prevăd expres că dispoziţiile acestei legi se
aplică şi cauzelor în curs de soluţionare cu privire la imobilele preluate abuziv aflate pe rolul
instanţelor judecătoreşti, o altă interpretare este greu de primit, inclusiv cu privire la dispoziţiile de
drept material incidente, adică relativ la măsurile reparatorii care pot fi solicitate.

Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 88/2014
şi nr. 269/2014 ale Curţii Constituţionale şi s-a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr.
165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în
măsura în care termenele prevăzute la art. 33 şi la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi
cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în
vigoare a legii.

Per a contrario, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, ca de altfel întreg actul normativ, se aplică
acelor cauze neînregistrate pe rolul instanţelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013,
pentru soluţionarea unor cereri în temeiul Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 247/2005 şi/sau a Legii nr.
165/2013, cum este şi prezenta acţiune înregistrată la data de 19.03.2014, după intrarea în vigoare a
Legii nr. 165/2013.

Potrivit principiului activităţii legii, aceasta se aplică cauzelor promovate după intrarea în vigoare a
respectivei legi, pentru că altfel se pune întrebarea căror cauze se aplică acea lege şi cu privire la care
aspecte legea ar putea fi în vigoare. Legea trebuie interpretată în sensul ca aceasta să se aplice iar nu
în sensul contrar.

Conform art. 33 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 165/2013, entităţile investite de lege au obligaţia de a
soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data
intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora în
termenele acolo arătate, în funcţie de numărul de cereri rămase de soluţionat.

Acest termen curge de la data de 1 ianuarie 2014. Prin urmare la data introducerii acţiunii,
19.03.2014, acest termen începuse să curgă, însă nu era împlinit, astfel că acţiunea era într-adevăr
prematură, în întregime, şi cu privire la îndreptăţirea la despăgubiri. După data de 1 ianuarie 2014 nu
s-a solicitat indicarea numărului de cereri rămase de soluţionat, astfel că nu se cunoaşte în concret în
ce termen trebuie soluţionată notificarea.
Nu ne aflăm în prezenţa unui refuz de soluţionare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr.
554/2004, pentru că acest din urmă act normativ nu este aplicabil, chiar dacă este norma generală în
materia soluţionării cererilor de către autorităţile publice, însă dacă există o normă specială atunci
aceasta are prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, aşa cum este în speţă
aplicabilă Legea nr. 165/2013, ca normă specială în materia despăgubirilor pentru imobilele preluate
abuziv.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, persoana care se consideră
îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului
prevăzut de lege pentru soluţionarea cererii sale, însă în condiţiile normei speciale, Legea nr.
165/2013, iar nu a celei generale, Legea nr. 554/2004.

Apelantul a mai arătat faptul că prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii privind
emiterea titlului de despăgubire, autoritatea administrativă i-a încălcat drepturile ocrotite prin art. 6
din C.E.D.O., precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Curtea reţine, cu privire la obligativitatea procedurii şi la faptul că noua lege este imperativă, că
Legea nr. 165/2013, aşa cum a suferit modificări prin Legea nr. 368/2013, a fost rezultatul deciziei
Maria Atanasiu contra României. Ceea ce reiese din această decizie pronunţată de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, în aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, invocată de apelant,
este doar că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire.

În Cauza Atanasiu sus indicată, la pct. 142, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că
transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, este condiţionată de
întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de
reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, fiind statuată posibilitatea instituirii
unei proceduri obligatorii, exclusive, şi prin urmare necesitatea parcurgerii acestei proceduri şi doar a
acesteia pentru orice fel de despăgubiri legate de preluarea abuzivă.

În acest sens procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013 este obligatorie, prin urmare art. 1 din
Protocolul nr. 1 nu este încălcat, iar din obligativitatea procedurii rezultă şi că art. 6 din C.E.D.O. nu a
fost încălcat, procesul urmând a se desfăşura în condiţiile prevăzute de Legea nr. 165/2013.

Legea instituie un termen de soluţionare a cererii, iar acest termen, fiind obligatoriu, trebuie
respectat, prin urmare nu se poate susţine încălcarea art. 6 din C.E.D.O.

Tot din Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României mai trebuie reţinut şi pct. 164 care
menţionează că „Aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el
nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de
aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în
care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele
împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr.
48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, şi Jantner, menţionată mai sus, § 34].“

Prin urmare se recunoaşte posibilitatea instituirii unei proceduri obligatorii şi exclusive şi ca o

consecinţă necesitatea parcugerii acestei proceduri şi doar a acesteia, chiar dacă impune termene
care pot crea aparenţa unei dilatări a procedurii şi a termenului de soluţionare.
Ceea ce reiese din ansamblul motivării Cauzei Maria Atanasiu şi alţii împotriva României este că
statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire şi că în această procedură statele se bucură
de o anumită marjă de apreciere (pct. 166), că puterile publice sunt obligate să reacţioneze în timp
util (pct. 168), iar autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu
numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din ţară, ci şi pentru a
avea la dispoziţie timpul necesar pentru punerea lor în aplicare (pct. 172).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o
compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile
(pct. 175 Cauza Maria Atanasiu), or o compensaţie parţială poate fi şi cea oferită în condiţiile legii
speciale, chiar dacă acea compensaţie este supusă unor condiţii restrictive, inclusiv cu privire la
termenele de depunere şi de soluţionare a cererii.

Curtea Europeană mai reţine că este imperativ ca statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general,
care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un
just echilibru între diferitele interese în cauză (pct. 228 Cauza Maria Atanasiu).

Acest just echilibru se referă şi la sarcina foarte importantă pe care legislaţia în materie de bunuri
imobile naţionalizate o impune bugetului de stat (pct. 227 Cauza Maria Atanasiu), ceea ce poate crea
necesitatea temporizării procedurii prin crearea unor termene care să permită suportarea acestei
sarcini bugetare.

Afirmaţia apelantului potrivit căreia soluţionarea dosarelor nu se face în ordinea stabilită potrivit
deciziei 10299 din 14.11.2012, este de natură doar de a permite apelantului să solicite remedierea
acestor neregularităţi, în cazul în care există, pe calea unei acţiuni concrete, care să se refere doar la
acele neregularităţi.

Invocarea de către apelant a practicii judiciare este fără relevanţă atâta timp cât în sistemul de drept
românesc aceasta nu este izvor de drept. Dacă hotărârea judecătorească definitivă pronunţată de
instanţa de contencios depusă la dosar, prin care a fost înlăturată excepţia prematurităţii şi s-a admis
acţiunea pe fond, ar conţine argumente care să permită înlăturarea acestei excepţii, atunci aceste
argumente ar putea să fie analizate şi eventual reţinute şi în prezenta cauză, însă nu este cazul,
pentru că soluţionarea excepţiei nu este însoţită de motivele care au dus la aceasta.

Apelantul mai susţine că nu se aplică dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 pentru că această lege
se aplică „cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile investite de lege, nesoluţionate
până la data intrării în vigoare a prezentei legi ...“

În opinia apelantului, cererea sa a fost soluţionată prin Dispoziţia privind acordare de despăgubiri nr.
847/04.02.2008 emisă de Mun. Cluj-Napoca, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Trebuie sesizat că însăşi apelantul se contrazice deoarece, în acelaşi context, anterior afirmaţiei că
cererea a fost soluţionată, afirmă că pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str. Anina, nr. 11, cererea
nu a fost soluţionată, astfel că a înţeles să promoveze prezenta acţiune.

Curtea reţine că cererea nu a fost soluţionată, pentru că o soluţionare presupune admiterea sau
respingerea unei cereri formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în cazul admiterii presupune
restituirea în natură sau acordarea efectivă de măsuri reparatorii în echivalent, adică a măsurilor
finale prevăzute de legea în vigoare la momentul analizării cererii, iar nu doar emiterea unui act
intermediar, cum este în cauză Dispoziţia privind acordare de despăgubiri nr. 847/04.02.2008 emisă
de Mun. Cluj-Napoca.

Aceasta din urmă categorie de acte pentru a fi eficace trebuie urmate de alte proceduri şi acte emise
în temeiul acestora, cum ar fi cele prevăzute în trecut de Legea nr. 247/2005 sau în prezent de Legea
nr. 165/2013.

De altfel, art. 3 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 165/2013 arată că „cererea ... în curs de soluţionare“ este,
printre altele, pentru cazul de faţă, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, aflată în curs
de soluţionare la entităţile învestite de lege sau, după caz, la Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor.

Or, dacă este în curs de soluţionare, adică nu s-au acordat efectiv măsurile prevăzute de legile
anterioare, cum ar fi şi cele prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate fi şi soluţionată în
acelaşi timp, ca să nu i se mai aplice Legea nr. 165/2013.

În mod cu totul evident, dacă cererea ar fi fost soluţionată, iar reclamantul apelant ar fi obţinut
măsuri reparatorii, atunci nu ar fi formulat prezenta acţiune, prin care cere ca măsurile reparatorii să
fie acordate efectiv.

Chiar dacă pârâta are atribuţii doar de a stabili întinderea despăgubirilor şi de a achita aceste
despăgubiri, obligaţii care au fost îndeplinite doar în parte, respectiv s-a efectuat raportul de
evaluare şi acceptarea acestuia, însă plata nu s-a mai realizat, aceasta înseamnă doar că în continuare
pentru a face efectivă reparaţia, adică restituirea în echivalent, trebuie urmată legea în vigoare la
acest moment, anume Legea nr. 165/2013, pentru că potrivit art. 50 alin. 1 dispoziţiile din titlul VII
"Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr.
247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice dispoziţie contrară prezentei legi
se abrogă.

După cum afirmă şi apelantul, dispoziţiile Legii nr. 247/2005 nu au fost abrogate în totalitate de
Legea nr. 165/2013, prin această lege fiind abrogate doar prevederile care aveau în vedere
modalitatea de calcul a despăgubirilor şi cele prin intermediul cărora s-a instituit Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Fondul Proprietatea.

Tocmai acest aspect este relevant, că modul de stabilire şi de acordare a despăgubirilor este în
prezent exclusiv cel prevăzut de Legea nr. 165/2013, iar orice alt mod, deci inclusiv cel prevăzut de
Legea nr. 247/2005 sau valoarea de piaţă, nu mai poate fi aplicat, deoarece au fost abrogate
dispoziţiile legale ce le reglementau.

Legea nr. 165/2013 recunoaşte efectele produse în temeiul legii vechi, deoarece pentru cererile
aflate în curs de soluţionare prevede că vor continua să fie soluţionate potrivit legii noi, deci nu
înlătură efectele legii vechi ci dispune continuarea, ori continuarea presupune păstrarea efectelor.

În acest fel Legea nr. 165/2013 nu retroactivează pentru că se aplică doar cererilor nesoluţionate, şi
aflate în diferite stadii de soluţionare. Nesoluţionarea poate fi şi parţială, iar nu doar totală, însă tot
cu semnificaţia nesoluţionării iar nu a soluţionării, şi să aibă aceaşi finalitate, necesitatea continuării
soluţionării.
Această soluţie este posibilă pentru că toate legile care prevăd măsuri reparatorii au instituit o
procedură care a necesitat parcurgerea unor etape şi care au putut fi surprinse la un moment dat
cronologic de intrarea în vigoare a unei legi noi.

După această logică şi Legea nr. 247/2005 ar fi o lege care retroactivează, în epoca de după intrarea
ei în vigoare, dacă ne raportăm la Legea nr. 10/2001, însă şi aceasta, Legea nr. 247/2005, ca şi Legea
nr. 165/2013, urmăresc doar finalizarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.
10/2001.

În acest fel nu este încălcat principiul securităţii juridice, tocmai pentru că legea nouă recunoaşte
efectele produse sub legea veche şi le dă eficienţă, dar în modul prevăzut de noua lege în vederea
finalizării acordării despăgubirilor.

Dispoziţiile Legii nr. 165/2013 sunt incidente numai cu privire la chestiunile rămase nesoluţionate.
Prin urmare este vorba tocmai de a aplica legea nouă la aspectele rămase nesoluţionate iar nu de
retroactivitatea legii noi.

Nu este vorba de aplicarea retroactivă a unor termene ci de aplicarea noilor termene aspectelor
rămase nesoluţionate sub imperiul legilor vechi, aplicare care pe de altă parte este obligatorie, fiind
stabilite tocmai pentru aspectele nesoluţionate şi tocmai pentru soluţionarea acestora.

În ce priveşte aspectele de neconstituţionalitate ale Legii nr. 165/2013, anume art. 4, acestea au fost
analizate mai sus.

Apelantul mai susţine că, dacă aceste dispoziţii legale, ale art. 4 din Legea nr. 165/2013, nu se aplică
acţiunilor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu atât mai puţin
se aplică acţiunilor care au fost soluţionate anterior intrării în vigoare acestei legi.

Trebuie observat că acest aspect este real, însă reclamantul nu invocă soluţionarea printr-o hotărâre
judecătorească asupra unei acţiuni, ci soluţionarea prin Dispoziţia privind acordare de despăgubiri nr.
847/04.02.2008 emisă de Mun. Cluj-Napoca.

Mai mult, discuţia se mută de la prezenta acţiune care a fost introdusă exclusiv sub imperiul Legii nr.
165/2013, şi este supusă în întregime reglementărilor acesteia, deoarece nu există alte reglementări
pentru genul acesta de acţiuni judiciare, or situaţia de faţă este sustrasă reglementărilor dreptului
comun şi este supusă în întregime reglementărilor speciale, şi cu semnificaţia că reglementările
speciale sunt obligatorii iar nu opţionale. Pe lângă aceasta mai trebuie amintit că dispoziţiile speciale
invocate de reclamant, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, au fost abrogate de Legea nr. 165/2013, iar
situaţia evocată de reclamant, stabilirea despăgubirilor pentru cererile formulate în temeiul Legii nr.
10/2001, este reglementată exclusiv şi obligatoriu de Legea nr. 165/203.

Faptul că organele competente în materia retrocedărilor trebuiau să-şi organizeze activitatea în aşa
manieră încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, este o cerinţă
legitimă şi este reală şi inactivitatea autorităţilor, însă mai sus s-a stabilit că noua procedură este
urmarea unei cauze-pilot în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar în aceasta s-a reţinut
sarcina bugetară importantă care poate justifica şi instituirea unor termene prin noua lege.
Termenele de soluţionare a notificărilor sunt prorogate după data de 1 ianuarie 2016 tocmai pentru a
uşura sarcina bugetară, însă posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată pentru recunoaşterea
drepturilor a persoanelor îndreptăţite este limitată la un termen de 30 de zile pentru a asigura
stabilitatea circuitului civil şi siguranţa acestuia.

Prin urmare cele două termene asigură valori diferite şi nu se poate afirma că există un dezechilibru.

În temeiul prevederilor art. 480 Cod procedură civilă cât şi al art. 466 şi urm. Cod procedură civilă,
Curtea urmează să respingă ca nefondat apelul declarat de reclamantul V.I. împotriva sentinţei civile
nr. 421 din 12.09.2014 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. .../117/2014, pe care o va menţine.