Julia Quin - Din Vina Domnișoarei Bridgerton PDF

SINGURUL OM
PE CARE NU-L POŢI

SUFERI ÎN PREA)MA
N
O TA, ESTE SINGURUL
IR
M
A
FĂRĂ DE CARE NU
R
U POŢI SÂ TRĂIEŞTI...
TI
Uneori dai peste dragoste acolo unde le
aştepţi mai puţin. Toată lumea se aştepta ea liillu
Bridgerton să se mărite cu unul dintre linţu

Rokesby. Cele două familii sînt vecine de secole
iar pe cînd era mică, băieţoasa Billie se jurase
alături de Edward şi Andrew. Oricare dintre ei i ai
fi fost un soţ perfect... într-o bună zi. Un singui
membru al familiei Rokesby îi este absolut
nesuferit lui Billie: arogantul George. I I este cel

mai în vîrstă dintre fraţi şi moştenitor al duratului
dar este distant, enervant, iar ea este absolut
convinsă că tînărul o detestă. Ceea ce îi vine
foarte la îndemînă, deoarece nic i ea nu I poale
suferi.
Uneori soarta are un ciudat simţ al umorului

Fiindcă atunci cînd cei doi adversari de o viaţa se
sărută în sfîrşit, s-ar putea chiar să descopere ea
singurul om pe care nu-1 poţi suferi în preajma ta,
este singurul fără de care nu poţi să trăieşti.
www.miron.ro
MAGAZIN VIRTUAL
LEI: 24,00
ISBN:
9 789731 789958
Capitolul 1
Acoperişul unei ferm e abandonate, la jumătatea

drumului între Aubrey Hall şi Crake House.
Kent, Anglia, 1779
Nu se poate spune că lui Billie Bridgertonîi lipsea bun-

simţul. Dimpotrivă, ea însăşi ar fi zis că era una dintre cele
mai chibzuite persoane pe care le cunoştea, însă, aşa cum
face orice om înţelept uneori, eroina noastră alegea din
cînd în cînd să ignore micuţa voce a raţiunii. în acel
moment, de pildă, era convinsă că acţiunile ei nu puteau fi
considerate riscante. Cînd ignora vocea raţiunii, o făcea
intenţionat, după ce analiza cu (oarecare) atenţie situaţia.
Spre lauda ei, chiar şi atunci cînd lua o dec izie - una pe care
toată umanitatea ar fi considerat-o mai mult decît

prostească - Billie ateriza făr ă efort în picioare.
Cu excepţia cazurilor în care nu se întîmpla aşa. Ca, de
pildă, în acel moment. Aruncă o privire urîtă în jos, spre
însoţitorul ei.
— Ar trebui s ă te sugrum !
Acesta mieună dezinteresat. Billie scoase un mîrîit
lipsit de eleganţă, nedemn de o tînără domnişoară. Pisica
evaluă situaţia, găsi de cuviinţă să o ignore şi începu să se
lingă pe labe.
6 J ULIA QUINN
Billie se gîndi puţin la standardele de eleganţă şi
demnitate, hotărî că li se dădea, în genere, prea mare im

portanţă, apoi se strîmbă copilăreşte la animal. Ceea ce n-o
ajută să se simtă mai bine.
Gemînd obosită, se uită la cer, încercînd să-şi dea
seama cît era ceasul. Soarele stătea bine ascuns în spatele
norilor, ceea ce-i făcea tinerei sarcina mai dificilă, dar se
gîndi că trebuia să fie cel puţin ora patru. Stătea acolo de o
oră, probabil, iar din sat plecase la ora două. Dacă lua în
( onslder.ire şi timpul pierdut pe drum...
I Ir ar să flel Ce mai conta cît era ceasul? Oricum nu
putea să coboare de pe ticălosul de acoperiş.
— E numai vina ta ! îi spuse pisicii.
Previzibil, aceasta o ignoră.
— Nu ştiu ce credeai că faci în cop acul ăla, continuă.

Orice prost şi-ar fi dat seama că n-o să mai poată să
coboare.
Orice prost ar fi lăsat pisica acolo unde era, dar nu,
Billie o auzise mieunînd şi se urcase în copac pînă la
jum ătate înainte să-i treacă prin minte că nici măcar nu-i
plăceau pisicile.
— Şi tu chiar nu-mi placi deloc, spuse.
Vorbea cu o pisică. Aşa ajunsese. îşi schimbă poziţia,
tresărind cînd ciorapul i se agăţă într-una dintre şindrilele
acoperişului şi îi trase piciorul înapoi, făcîndu-i să strige
glezna şi aşa îndurerată.
De fapt, cea care strigă fu ea. Nu se putuse abţine,
fiindcă durea. Probabil, se gîndi, că lucrurile ar fi putut să
stea şi mai rău. Era într-un copac, la aproape trei metri
deasupra acoperişului, cînd pisica o scuipase şi încercase să
o zgîrie cu ghearele ei bine ascuţite. Căzuseră amîndouă.
DIN VINA DOMNIŞOAREI BRIDGERTON 7
Bineînţeles că necuvîntătoarea aterizase pe acoperiş

cu toate patru labele, graţioasă ca un acrobat şi fără să se
lovească.
Billie încă nu era sigură cum aterizase ea, dar ştia că o
durea cotul, că o înţepa un şold şi că jacheta îi era ruptă,
probabil din cauza unei crengi care-i oprise căderea pe la
jumătatea drumului.
Cel mai rău o păţiseră glezna şi piciorul ei, care o
dureau îngrozitor. Dacă ar fi fost acasă, şi le-ar fi sprijinit pe
cîteva perne. Văzuse sufici ente glezne suci te - unele chiar
la ea însăşi, mai multe la alţii, şi ştia ce era de făcut. O
compresă rece, ridici piciorul şi o obligi pe una dintre
surorile tale să te ajute la orice... Unde îi erau ajutoarele
cînd avea nevoie de ele?
Atunci văzu în depărtare ceva mişcîndu-se şi, dacă nu

cumva animalele locului trecuseră de curînd la poziţia
bipedă, acel ceva era un om.
— Aloooo! strigă.
După aceea se gîndi mai bine:
— Ajutor!
Dacă n-o înşe la privi rea - şi chiar n-o înşe la, fiindcă
pînă şi prietena ei cea mai bună, Mary Rokesby, recunoştea
că ochii lui Billie Bridgerton n-ar fi îndrăznit să fie altfel decît
perfecţi, omul din depărtare era bărbat, iar ea nu cunoştea
nici un bărbat capabil să ignore strigătele de ajutor ale unei
femei.
— Ajutor! strigă di n nou, simţind un val de uşurare
cînd îl văzu pe om oprindu-se.
Nu-şi dădea prea bine seama dacă se întorsese spre
ea, fiindcă nici chiar ochii perfecţi nu văd atît de bine, aşa
8 J ULIA QUINN
că mai strigă o dată, cît de tare putea, şi aproape că suspină
de bucurie cînd dom nul acela — dă Doam ne să fie un

domn, dacă nu din naştere, m ăcar din fire — încep u să se
îndrepte spre ea.
Dar Billie nu suspină, fiindcă ea nu suspina niciodată.
Nu avea să fie niciodată genul de femeie care suspina.
Oricum, trase pe neaşteptate aer în piept, surprinzător de
zgomotos şi cu un sunet cam înalt.
— Aici! strigă, scoţîndu-şi jach eta ca s-o fluture prin
aer.
Nu avea nici un rost să încerce să pară demnă. Pînă la
urmă rămăsese cocoţată pe un acoperiş, cu glezna sucită şi
cu o pisică murdară alături.
— Domnule! aproape că ur lă. Ajutor! Te ro g!
Bărbatul începu să meargă puţin mai repede la auzul
strigătului, se uită în sus şi, cu toate că era încă prea departe
ca ochii perfecţi ai lui Billie să-i distingă trăsăturile, ea ştiu.
Nu. Nu. Nu. Oricine, numai el nu. Dar sigur că el era,
fiindcă nimeni altcineva n-ar fi avut cum să treacă în
plimbare pe lîngă ea exact în momentul în care lucrurile
stăteau mai prost, cînd ea era într-o situaţie stînjenitoare,

singura dată cînd ea avea nevoie să fie salvată.
— Bună ziua, George, spuse cîn d bărbatul ajunse
suficient de aproape.
El îşi puse m îinile în şolduri ş i o privi printre ple oap ele
strînse.
— Billie Bridg erton .
Tînăra aşteptă ca el să adauge "trebuia să-mi dau
seama". George nu făcu asta, lucru care pe ea o enervă şi
mai tare. Lumea nu era la locul ei atunci cînd Billie nu putea
să prezică fiecare cuvînt exagerat şi pompos care ieşea din
gura lui George Rokesby.

— Stai puţi n la soare? întrebă acesta.
— Da, m-am gîndit că mi-ar folos i cîţiva pistrui în plus,
se răsti ea.
El nu răspunse imediat, ci îşi scoase tricornul, dînd la
iveală un păr bogat, castaniu deschis şi nepudrat, apoi o
măsură cu o privire egală. Pînă la urmă, după ce-şi lăsă

atent pălăria deasupra a ceva ce fusese odată un zid, ridică
din nou privirea şi spuse:
— Nu pot să zic că nu-mi place situa ţia asta. Doar
puţin.
Lui Billie îi trecură prin minte mai multe răspunsuri
acide, însă îşi aminti că George Rokesby era singura fiinţă

umană din jur şi că, dacă voia ca picioarele ei să atingă
pămîntul înainte de întîi mai, era cazul să se poarte frumos
cu el.
Cel puţin pînă cînd o salva.
— Cum ai aj uns acol o? întrebă el.
— Pisică, răspunse ea pe u n ton care, c u puţină

indulgenţă, putea fi descris drept furios.
— Aha.
— Era într-u n cop ac, explică ea, c u toate c ă numai
Dumnezeu ştia de ce, fiindcă el nu-i ceruse detalii.
— înţeleg.
Oare chiar înţelegea? Lui Billie nu prea-i venea să
creadă.
— Plîngea, se răst i ea. Nu puteam s-o ignor pur ş i
simplu.
10 J ULIA QUINN
— Nu, sînt sigu r că nu, răspu nse el şi, cu toate că
folosise un ton perfect politicos, Billie era convinsă că

tocmai fusese luată peste picior.
— Unii dintre noi, rosti printre dinţi, sînt indivi zi plini
de compasiune şi înţelegere.
George înclină capul.
— Buni cu copiii mici şi cu anim ale le?
— Foart e bu ni.
El ridică dintr-o sprînceană, în felul acela care-o scotea
pe Billie din sărite.
— Uni i dintre noi , rosti e l tără gă na t, s înt buni şi cu
copiii mari şi cu animalele.
Ea îşi muşcă limba, mai întîi figurativ, apoi la propriu.
"Poartă-te frum os", îşi reaminti. "Chiar dacă mori din cauza
asta..."
George îi zîmbi sec. Sec, cu excepţia colţului gurii, unde
zîmbea încrezut.
— Ai de gînd să mă ajuţi naibii s ă cob or de aici? izbucni
ea pînă la urmă.
— Vai, dar ce limbaj foloseş ti, o certă el .
— Limbaj pe care l-am învă ţat de la fraţii tăi.

— Ştiu, şti u, răsp uns e el. N-ai reuşit niciodată să-i
convingi că eşti cu adevărat fată.
Billie se aşeză pe palme. Se aşeză chiarpe ele, ca să fie
sigură că nu se arunca de pe acoperiş ca să-l strîngă de gît.
— Pe mine n-a i reuşit s ă mă con ving i niciod ată nici
măcar că eşti un om, adăugă George ca din senin.
Degetele lui Billie se îndoiră ca nişte gheare. Ceea ce
era foarte incomod, luînd în considerare toate celelalte
aspecte ale situaţiei.
— George, spuse, auzind o mie de lucruri diferite în

tonul pe care-l folosise - rugăm inte, durere, am intiri şi
resemnare.
Ei doi aveau o poveste şi, indiferent dacă se înţelegeau
sau nu, el era un Rokesby, iar ea, o Bridgerton. Aproape că
făceau parte din aceeaşi familie. Casele lor, Crake House a
familiei Rokesby şi Aubrey Hall a familiei Bridgerton, erau
la numai trei kilometri depărtare una de cealaltă, într-un

colţ verde din comitatul Kent. Ai ei erau acolo de mai multă
vreme, sosiseră la începutul anilor 1500, cînd James
Bridgerton fusese numit viconte şi primise domeniul de la
Henric al optulea, dar familia Rokesby avea un rang nobiliar
mai înalt începînd din 1672.
Povestea spunea că întreprinzătorul baron Rokesby îi
făcuse un serviciu de mare importanţă lui Charles al doilea
şi că fusese numit primul duce de Manston drept răsplată.
Detaliile acestei ridicări în rang deveniseră neclare de-a
lungul timpului, dar se ştia că presupuseseră o trăsură, nişte
mătase turcească şi pe două dintre amantele regelui.
Billie nu s-ar fi mirat ca povestea să fie adevărată.
Şarmul se moşteneşte, nu-i aşa? George Rokesby era exact
cum te-ai fi.aşteptat să fie moştenitorul unui titlu de duce,
iar fratele său mai tînăr, Andrew, avea genul de poftă de
viaţă care l-ar fi putut face cu uşurinţă să devină preferatul
lui Charles al doilea. Ceilalţi fraţi Rokesby nu erau la fel de
obraznici şi de amuzanţi, cu toate că Nicholas, la numai
paisprezece ani, încă mai învăţa, dar ei toţi erau mai amabili
şi mai şarmanţi decît George.
George. Nu se plăcuseră niciodată unul pe celălalt, dar
Billie nu se putea plînge. El era, în acel moment, singurul
12 J ULIA QUINN
Rokesby la îndemînă. Edward era plecat în colonii ca să se
jo ace cu sabia, pistolul sau Dumnezeu mai ştia ce, iar

Nicholas era la Eton, probabil tot cu o sabie sau cu un pistol,
spera ea mai puţin eficiente decît ale fratelui său. Andrew
era în Kent pentru următoarele săptămîni, dar îşi fracturase
braţul făcînd cine ştie ce prin marină. Nu i-arfi fost oricum
de ajutor.
Nu. Trebuia să fie George, aşa că Billie era nevoită să
se poarte frumos. Ti zîmbi privind în jos. Sau, mă rog, îşi
întinse buzele.
El oftă. Numai puţin.
— Mă duc s ă văd dacă găse sc vreo scară prin spate.
— Mu lţumesc, spuse ea deli cat, dar pr obabil că el n-o
mai auzise.
Mergea dintotdeauna repede, cu pas mare, şi
dispăruse după colţ înainte să apuce ea să fie politicoasă
aşa cum se cuvenea.
Un minut mai tîrziu, George apăru din nou, ducînd sub
braţ o scară ce părea să fi cunoscut îndeaproape Marea
Revoluţie.
Ce s-a întîmplat de fapt? strigă la ea în timp ce

sprijinea scara. Nu-ţi stă în fire să rămîi blocată pe cîte
undeva.
Fusese aproape un compliment şi prima dată cînd el îi
spunea aşa ceva.
Pisica nu a fost pe cît de recunoscătoare te-ai fi
aşteptat, spuse apăsînd pe fiecare consoană ca pe un hîrleţ
îndreptat spre felina monstruoasă.
Scara ateriză cu zgomot în poziţia potrivită, iar Billie îl
auzi pe George căţărîndu-se spre acoperiş.
— E destul de rezist entă? întrebă.
Lemnul părea crăpat şi scîrţîia periculos la fiecare pas

al lui. Scîrţîitul se opri un moment.
— Nu con tează dacă e sau nu destu l de rezis ten tă, nu
găseşti?
Billie înghiţi în sec. Altcineva n-ar fi înţeles prea bine
sensul cuvintelor lui, însă ea îl cunoştea pe acel bărbat de
cînd se ştia, iar dacă exista ceva ce îi era esenţialmente
caracteristic lui George Rokesby, acel lucru era educaţia sa
de gentleman. El n-ar fi lăsat niciodată de izbelişte o
doam nă la ananghie, indifere nt cît d e fragilă ar f i fost scar a
cu care o salva.
Ea dăduse de bucluc, iar el n-avea de ales. Trebuia să
o ajute, indiferent cît de enervantă o găsea. Şi o găsea, Billie
ştia bine. George nu se străduise niciodată să-i ascundă
asta, deşi dacă era sinceră cu sine trebuia să recunoască,
nici ea nu făcuse eforturi să-şi ascundă părerea despre el.
Capul lui apăru de după marginea acoperişului, iar
ochii săi albaştri, ca ai întregii sale familii, o priviră bănuitor.
Toţi cei din clanul Rokesby aveau ochii albaştri. Pînă la
ultimul.
— Eşti îmb răcată în pantaloni, spuse George oftî nd din
tot sufletul. Sigur că eşti îmbrăcată în pantaloni.
— N-aş fi putut să mă urc în cop ac îmbrăcată în rochi e.
— Nu, rosti e l sec. Ai prea m ult bun -sim ţ ca să faci aşa
ceva.
Billie decise să nu bage în seamă sarcasmul.
— M-a zgîri at, spuse, arătînd din cap spre pisic ă.
— Chi ar a şa?
— Am căzut a mînd ouă .
14 JU LIA QUINN
George se uită în sus.

— E ceva dist anţă.
Billie îi urmări privirea. Cea mai apropiată ramură era
la un metru şi jumătate deasupra capetelor lor.
— Mi-am sucit glezna, recunoscu ea.
— Mi-am imagin at.
Billie îl privi întrebător.
— Altfel ai fi sărit jos şi gata.
Ea strîmbă din buze cînd se uită pe lîngă el, în jos, spre
ţărîna care înconjura ferma în ruine. Probabil că, la un
moment dat, clădirea aparţinuse unui fermier bogat, fiindcă
era înaltă de două etaje.
— Nu, spuse măsurînd din ochi distanţa. E prea
departe.
— Chiar ş i pentru t ine?

— Nu sînt proastă, George.
El nu o aprobă pe cît de repede ar fi trebuit s-o facă.
Adică nu o aprobă deloc.
— Foarte bine, spuse totuşi. Hai să te coborîm de aici.
Billie trase aer în piept, apoi expiră şi spuse:
— îţi mulţ umesc .

El o privi cu o expresie stranie. Poate că nu-i venea să
creadă că spusese "mulţumesc" şi "îţi" în aceeaşi
propoziţie?
— O să se întun ece curînd, spu se Billie strîmbînd din
nas şi uitîndu-se spre cer. Ar fi fost oribil să rămîn aici...
îşi drese glasul.
— Mul ţumesc .
El dădu din cap foarte scurt.
— Te descu rci să cobori pe scară?
— Cred c ă da.
Avea să doară tare, dar putea să coboare.
— Da.
— Aş putea să te duc eu.
— Pe scară?
— Te-aş lua în spate .
— Nu mă urc pe spatele tău.
— Nu acolo te-aş vrea, ce-i drept, spuse el încet,
pentru sine.
Ea se uită brusc în sus.
— Da, ei bine, contin uă Ge org e, urcînd puţin şi
ajungînd cu şoldurile la marginea acoperişului, poţi să te
ridici?
Ea îl privi fără să înţeleagă.
— Vreau să văd cît de multă greu tate poţi să sprijini
pe gleznă, explică el.
— Aha, spuse Billie cam ne dum erită. Da, sigur .
Probabil că nici n-ar fi trebuit să încerce. înclinaţia
acoperişului era suficient de mare încît să fie necesar să se
sprijine pe amîndouă picioarele, iar glezna ei dreaptă era
aproape inutilizabilă în acel moment. Ea încercă, totuşi,
fiindcă nu putea să sufere să dea dovadă de slăbiciune în
faţa acelui bărbat. Sau poate încercă fiindcă nu era în
natura ei să nu încerce orice. Sau poate că nu se gîndi destul
de bine, dar, oricum, se ridică, se clătină şi se aşeză repede
înapoi. Nu înainte să scoată un sunet înfundat de durere.
George se urcă imediat pe acoperiş.
— Proastă mică, bombăn i cu afecţiune , sau cel puţin
cu atîta afecţiune cîtă arăta el de obicei. Pot să văd?
16 J ULIA QUINN
Cam fără voie, ea întinse piciorul spre el. îşi scosese
deja pantoful. George o atinse cu gesturi reci, apucîndu-i

călcîiul în palmă şi mişcîndu-i glezna cu cealaltă mînă.
— Doare aic i? întrebă, apăsînd uşor p e exteriorul
gleznei.
Billie şuieră de durere înainte să se poată abţine şi
dădu aprobator din cap. El puse mîna în alt loc.
— Dar aici?
Ea dădu din nou din cap.
— Nu la fel de tare.
— Dar...
Un fulger de durere îi traversă talpa, atît de intens încît
parcă ar fi curentat-o. Fără să se gîndească, îşi trase piciorul
înapoi.
— înţe leg că da, spuse el încruntînd u-se . Nu cre d,
totuşi, că e rupt.
— Sigu r că nu e rupt, se răsti ea .
Ceea ce era ridicol, fiindcă nu avea de unde să ştie sigur
dacă era sau nu rupt. George Rokesby scotea întotdeauna
ce era mai rău din ea, şi nu ajuta cu nimic faptul că, fir-ar
să fie, o durea piciorul.

— O ent orsă, spuse acesta ignorîndu-i mica ie şire.
— Ştiu.
Din nou pe un ton recalcitrant. Nu putea să se sufere
pe sine însăşi în acel moment. George zîmbi sec.
— Sigur că ş tii.
Lui Billie îi venea să-l omoare.
— Cobor eu primul, anu nţă el. în fe lul ăsta o să pot să
te prind dacă te împiedici şi cazi.
Billie dădu aprobator din cap. Era un plan bun, singurul
de altfel, şi ar fi fost o prostie să se opună doar pentru că

era planul lui. Chiar dacă impulsul iniţial fusese să
protesteze.
— Gata ? întrebă George.
Ea dădu din nou din cap.
— Nu te tem i că o să te îm ping şi o să cazi de pe scară ?
— Nu.
Fără explicaţii. Doar "nu". De parcă ar fi fost o
întrebare absurdă. Billie se uită în sus. George părea solid,

puternic şi de încredere. îşi dădu seama că el fusese
întotdeauna de încredere, doar că de obicei era nervoasă
pe el şi nu-şi dăduse seama.
George merse cu grijă înapoi la marginea acoperişului,
răsucindu-se ca să poată să pună piciorul pe scară.
— Nu uita de pisi că, îl instrui Billie.
— De pisică, repetă e l, privind-o într-un fel care
spunea "cred că glumeşti".
— N-am de gî nd s-o abando nez după ce a m trecut pri n
atîtea.
George strînse din dinţi, ocărî în sinea lui şi întinse
mîna spre felină. Care îl muşcă.
— Fir-ai tu...
Billie se retrase puţin. George părea gata să omoare
pe cineva, iar ea era mai aproape decît pisica.
— Anim alul ăsta, se răsti el, n-are decît să putreze ască
în iad.
— De acord , spuse e a foarte repede.
El clipi nedumerit cînd o auzi cedînd atît de uşor. Billie
încerc ă să zîm bească, dar se mulţumi doar să ridice din
umeri. Avea doi fraţi de sînge şi alţi trei care ar fi putut
18 J ULIA QUINN
foarte bine să-i fie fraţi, acasă la familia Rokesby. Patru

dacă-l includea şi pe George, dar nu era sigură dacă să-l
includă sau nu.
Ideea era că îi înţelegea pe bărbaţi şi ştia cînd să tacă.
în plus, se săturase de animalul acela blestemat. Să nu se
spună că Billie Bridgerton era sentimentală. încercase să
salveze patrupedul murdar fiindcă aşa era corect, apoi
încercase să-l salveze din nou, măcar ca să nu-i fi fost efortul

în van, dar acum... Se uită la pisică şi spuse:
— Eşti pe cont propri u.
— Cobor e u primul , spuse George apropii ndu-se de
scară. Vreau să fii în faţa mea pînă jos. Aşa, dacă te
împiedici...
— O să cădem amîndoi?
— O să te prind, se răsti e l.
Billie glumise, însă acum nu i se mai părea cel mai
în ţelept lucru. George se în to arse ca să coboare, dar, în
momentul în care se apropia cu piciorul de prima treaptă,
pisica, aparent supărată că era ignorată, scoase un mieunat
isteric şi se repezi printre picioarele lui. George se poticni,

păşi în spate şi începu să dea din mîni.
Billie nu se gîndi prea mult. Uită de picior, de echilibru,
de tot. Sări pur şi simplu înainte şi-l prinse, trăgîndu-l în
siguranţă pe acoperiş.
— Scara! stri gă.
Dar era prea tîrziu. Se uitară împreună cum aceasta se
răsuci, se roti, apoi căzu cu o graţie stranie, ca de balerină,
la pămînt.
Capitolul 2
Se putea spune că George Rokesby, fiul mai mare al

ducelui de Manston şi cunoscut în lumea civilizată drept
vicontele Kennard, era un domn echilibrat. Avea o mînă
calmă, sigură, o minte foarte logică şi un fel de a-şi îngusta
pleoapele într-un chip anume, care îi determina pe ceilalţi
să-i îndeplinească cererile cu eficienţă, dorinţele cu plăcere
şi, ce era mai important, întotdeauna conform programului

său.
Se putea spune şi că domnişoara Sybilla Bridgerton,
dacă şi-ar fi dat seama cît de aproape era el s-o strîngă de
gît, s-ar fi temut mai tare de George decît de lăsarea
iminentă a întunericului.
— Ce neplăcut, spuse uitîndu-se în jos, spre scară.

George nu rămase tăcut. I se păru că aşa era cel mai
bine.
— Ştiu la ce te gîn deşti, rosti Bi llie.
El îşi descleştă dinţii destul cît să răspundă:
— Nu sînt sigur c ă ştii.
— înc er ci să t e decizi pe care dintre no i ai prefera s-o
arunci de pe acoperiş, pe mine sau pisica.
Era cu mult mai aproape de adevăr decît s-ar fi crezut.
— N-am vrut decît s-o aj ut, spuse Billie.
20 J ULIA QUINN
— Ştiu.
Pe un ton care nu era menit să încurajeze continuarea

discuţiei. Dartînăra vorbi mai departe:
— Dacă nu te-a ş fi prins, a i fi căzut.
— Ştiu.
Billie îşi prinse buza de jos între dinţi şi, pentru un
binecuvîntat moment, George crezu că va renunţa la
subiect. Ea însă spuse:

— Piciorul tău a fost, să ş tii.
George mişcă din cap cîţiva centimetri, cît să indice că
o auzise.
— Poftim?
— Picior ul tău. Arăt ă cu capul spre extrem itatea î n
discuţie. Tu ai lovit scara.

George renunţă să mai pretindă că o ignora.
— Doar nu dai vina pe mine pentru ce s-a întîmplat! se
răsti el, aproape şuierînd.
— Nu, sigur c ă nu, răspun se ea reped e, dînd în sfîrşit
dovadă de ceva instinct de conservare. Voiam doar să
spun... Doar că tu...
El o privi ameninţător.
— Nu mai contează, spuse ea încet.
îşi sprijini bărbia pe genunchii ridicaţi la piept şi se uită
spre orizont, peste cîmp. Nu că ar fi fost ceva de văzut
acolo. Singurul lucru care se mişca era vîntul, care-şi făcea
simţită prezenţa în foşnetul slab al frunzelor din copaci.
— Cred că ma i durează o oră pînă la asfinţit, m urm ură
ea. Cel mult două.
— N-o să mai f im aici cîn d se întun ecă , îi spuse el.
Billie îl privi, se uită la scara din ţărînă, apoi din nou la
el, cu o expresie care-l făcu să-şi dorească să nu-i mai dea

nici un detaliu. Nu acţionă în consecinţă, însă, pentru că îşi
dădu seama că nu putea. Douăzeci şi şapte de ani în care
înveţi cum să fii un gentleman sapă adînc în creierul tău, iar
el n-ar fi putut să fie niciodată atît de crud cu o doamnă.
Nici măcar cu ea.
— Andre w o să vină încoac e peste vreo jum ătate de

oră, spuse.
— Poftim?
Billie păru mai întîi uşurată, apoi se enervă.
— De ce n-ai spus ceva? Nu pot să cred că m-ai făcu t
să mă gîndesc că o să rămînem aici toată noaptea!
El o privi. Se uită la Billie Bridgerton, blestemul vieţii
sale încă de cînd apăruse pe lume, cu douăzeci şi trei de ani
înainte. Fata se uita urît la el, de parcă ar fi comis cine ştie
ce afront ireparabil, îmbujorată şi cu buzele trandafirii
strînse într-o linie furioasă.
George rosti apăsat şi rece, pronunţînd complet şi
corect fiecare cuvînt:
— A trecu t un si ngur m inut între mom entul în car e

scara a atins pămîntul şi acest moment, de acum, cînd
rostesc aceste cuvinte. Spune-mi, rogu-te, cînd, în timpul
analizei tale luminate despre felul în care piciorul meu a
atins scara, ar fi trebuit să-ţi ofer informaţia cu pricina?
Colţurile gurii ei se mişcară, dar buzele nu-i formară
tocmai un zîmbet superior. Nimic din expresia de pe chipul
fetei nu indica sarcasmul. Dacă ar fi fost oricine altcineva în
locul ei, George ar fi crezut că se simţea stînjenită sau de-a
dreptul ruşinată, însă aceea era Billie Bridgerton, iar ea nu
22 J ULIA QUINN
se simţea ruşinată în nici o situaţie. Billie făcea doar cum o

tăia pe ea capul, şi la naiba cu toate consecinţele! Aşa se
purtase toată viaţa, trăgînd de ob icei şi jum ătate din clanul
Rokesby după sine.
Cumva, însă, toată lumea o ierta în tot de au na . Avea
ceva, nu tocmai farmec, ci o încredere în sine lipsită de orice
chibzuinţă, care-i făcea pe oameni să se apropie. Familia ei,
familia lui, întreg satul, fir-ai ei să fie, o adorau. Avea un

zîmbet larg, un rîs contagios... Cum de era posibil ca el să
fie singurul englez care să-şi dea seama cît de periculoasă
era Billie pentru întreaga umanitate?
Glezna aceea sucită? Nu era prima de felul ei. Fata îşi
rupsese şi braţul într-un mod spectaculos, aşa cum îi stătea
în fire. Avea opt ani şi căzuse de pe cal, unul abia dresat, pe
care nu avea nici ce să caute, darămite de ce să sară peste
tufişuri cu el. Osul i se vindecase perfect, sigur că da, doar
Billie avea un noroc drăcesc, în cîteva luni se întorsese la
activităţile ei obişnuite, şi nimănui nu îi trecuse prin cap să
0 certe. Nici atunci, nici cînd călărise cu picioarele de-o
parte şi de alta a calului, îmbrăcată în pantaloni. Pe acelaşi
armăsar ca înainte, încercînd să sară peste acelaşi tufiş. Iar
cînd unul dintre fraţii lui mai mici se ţinuse după ea şi
căzuse, dislocîndu-şi umărul...
Toată lumea rîsese. Părinţii, ai lui şi ai ei, clătinaseră
din cap şi rîseseră, fără să se gîndească să o ia, prudent, pe
Billie de pe cal, s-o îndese într-o rochie sau, şi mai bine, să-
1facă bagajele şi s-o trimită la vreuna dintre şcolile de fete
unde se predau cusutul şi bunele maniere.
Braţul lui Edward atîrna din umăr. Atîrna! Iar sunetul
pe care-l scosese articulaţia cînd îngrijitorul grajdurilor o
pusese la loc... George se cutremură. Fusese genul de sunet

pe care mai mult îl simţi decîtîl auzi.
— Ţi-e fri g? într ebă Billie.
El clătină din cap. Probabil că e/'îi era frig, însă. Jacheta
lui era cu mult mai groasă.
— Ţie ţi -e fr ig?
— Nu.
O privi atent. încerca să reziste voiniceşte şi să nu-i dea
voie să se poarte ca un gentleman.
— Mi-ai spune dacă ţi-ar fi frig?
Ea ridică mîna, ca şi cînd ar fi depus un jurămînt.
— Pe cuvînt d e onoa re.
Era suficient pentru el. Billie nu minţea şi nu-şi
nesocotea promisiunile.
— A fost ş i Andrew cu tine în sat? întreb ă ea,
chinuindu-se să distingă ceva la orizont.
George răspunse dînd din cap.
— Am avu t treabă la fierar. A nd rew s-a oprit să îi
vorbească şi vicarului după aceea, dar eu n-am avut poftă
să aştept.
— Sigur că nu, m urmură e a.
El o privi repede.
— Asta ce vrea să însemne?
Ea deschise gura, apoi ovalul delicat rămase tăcut o
clipă, înainte să rostească:
— Nu ştiu, să ştii.
George se uită urît la ea, apoi îşi mută privirea atentă
spre acoperiş, nu că ar fi avut ce să facă în acea clipă ca să
scape din încurcătura în care ajunseseră. Nu-i stătea în fire
să aştepte pur şi simplu. Putea, cel puţin, să examineze
problema, s-o reevalueze şi...
24 J ULIA QUINN
— Nu e nim ic de făc ut, rosti Billie sec. Nu, dacă nu

avem scara.
— îm i dau seama, se răsti el.
— Te uitai în jur, răsp uns e ea ridicînd din umeri, de
parcă...
— Ştiu ce făceam, o repezi George.
Billie strînse din buze în acelaşi timp în care ridică
superior din sprîncene, gestul acela enervant, tipic familiei
Bridgerton, care parcă ar fi spus "n-ai decît să crezi ce vrei,

eu oricum ştiu mai bine decît tine".
Tăcură un moment, apoi, pe un ton mai scăzut decît
era el obişnuit să audă din gura ei, Billie întrebă:
— Eşti sigu r că Andre w o să vină pe aici?
George dădu aprobator din cap. Mersese împreună cu
fratele său spre sat, de la Crake House. De obicei nu

mergeau pe jos, dar Andrew, care fusese avansat de curînd
la gradul de locotenent în marina regală, îşi rupsese braţul
făcînd cine ştie ce prostie pe coasta Portugaliei şi fusese
trimis acasă, la recuperare. Acum îi era mai uşor să meargă
decît să călărească, iar vremea din acea zi fusese neobişnuit
de frumoasă pentru luna martie.
— Vine pe jos , spu se Geor ge. Pe unde să o ia dacă nu
pe aici?
Existau multe cărări în jur, dar toate ar fi lungit drumul
spre casă cu cel puţin un kilometru. Billie înclină capul într-
o parte, uitîndu-se peste cîmp.
— Asta dacă nu cumva l-a luat cineva cu trăsura.
George se întoarse încet spre ea, uluit de lipsa de
intonaţie din vocea ei. Nu vorbise nici cu sarcasm, nici pro
vocator, nici măcar nu păruse îngrijorată. Spusese cuvintele
pe un ton bizar, egal - "iată alt lucru de zast ruo s care s-a r fi
putut întîm pla".
Se poate să-l fi luat cineva, spuse ea ridicînd din
umeri. Toată lumea îl place pe Andrew.
Era adevărat. Fratele său avea genul de farmec
nestudiat care-l făcea să le fie drag tuturor, de la vicarul din
s.it şi pînă la crîşmăriţele de prin cîrciumi. Dacă trecuse
c ineva pe lîngă el mai devr em e, sig ur se ofe rise să-l duc ă
pînă acasă.
— O să vină pe jos , rosti e l ferm. Are nevo ie de
exerciţiu.
Billie arboră o expresie foarte neîncrezătoare.
— Cine, Andr ew?
George ridică din umeri, fiindcă nu voia să se
recunoască învins, cu toate că fratele său fusese întotdeau
na în formă.
— O să vrea să stea la aer cura t, cel puţin. S-a p lictisit
toată săptămîna. Mama a încercat să-i dea să mănînce doar
supă şi să-l ţină la pat.
— Din cauza unui braţ rupt?
Billie pufni, apoi chicoti. George o privi cu coada
ochiului.
— Te bucu ri de neca zul al tora?
— înto tdea una.
El zîmbi fără voie. Era greu să te superi pe ea, mai ales
că el însuşi petrecuse întreaga săptămînă bucurîndu-se, ba
nu, încurajînd, frustrarea fratelui său mai mic.
Billie îşi schimbă uşurel poziţia, îndoind picioarele în
aşa fel îneît să-şi poată sprijini bărbia pe genunchi.
26 J ULIA QUINN
— Ai grijă cu pi ciorul acel a, spuse G eorge ap roape
absent.
Ea dădu aprobator din cap, apoi tăcură amîndoi.
George se uita drept înainte, însă era atent la fiecare
mişcare a lui Billie. Ea îşi dădu la o parte o şuviţă de păr de
pe frunte, apoi întinse un braţ în faţă, iar cotul îi trosni ca
lemnul unui fotoliu vechi. După aceea, cu tenacitatea de
care dădea dovadă în toate aspectele vieţii sale, reveni la
subiectul anterior de discuţie:
— Oricum , să ştii că ar fi putut să-l ia cineva cu trăsura.
George aproape că zîmbi.
— Aşa e, ar fi putut.
Billie tăcu încă o clipă, apoi spuse:
— Nu cred că o să plouă.
George se uită spre cer. Era înnorat, dar norii nu erau
negri şi sigur n-aveau prea multă apă în ei.
— Plus că o să li se facă d or de noi, sîn t sigur.
îşi dădu voie să zîmbească ironic, apoi adăugă:
— Sau cel puţin, de m ine o să li se facă dor.
Billie îl împunse cu cotul. Tare. Destul de tare încît să-
I facă să rîdă.
— Eşti un om îngrozitor, G eorg e Rokesby.
Dar o spusese zîmbind cu toată gura. El chicoti din nou,
surprins de bucuria pe care o simţea ca pe un pahar de sifon
undeva înăuntrul pieptului. Nu era sigur că el şi Billie erau
tocmai priete ni - se certau prea des pentru asta - dar tînăra
îi era apropiată, ceea ce nu era înto tdeauna un motiv de
fericire. în acel moment, totuşi, era bine.
— Să ştii, anunţă ea, c ă nu există nim eni altcinev a cu
care aş prefera să fiu prizonieră pe un acoperiş.
George întoarse capul spre ea.

— Vai, dom nişoară Bridgerton, mi-aţi făcut cumva u n
compliment?
— Nu s-a înţeles?
— Venind din partea t a? contră el .
Billie zîmbi din colţul gurii în felul ei adorabil.
— Pre supu n că me ritam replica asta. Dar să ştii că,
într-adevăr, eşti o persoană pe care te poţi baza la nevoie.
— Pe care te poţi baza, rosti el ca un ecou.
Ea dădu aprobator din cap.
— Te poţi baz a cu încred ere.
George simţi cum pe chip îi apărea o expresie nemul
ţumită, cu toate că n-ar fi putut să spună deloc ce-l
supărase.
— Dacă n u m i-aş fi sucit glezn a, continuă Billie cu
tristeţe, sînt sigură că am fi găsit o cale să coborîm.
El o privi cu neîncredere. Ce spusese ea n-avea
legătură cu faptul el era o persoană pe care te puteai baza,
şi în afară de asta...
— N-ai spu s că e prea dep arte ca s ă sari?
— Ei bine, b a da, răspu nse ea făcîn d un gest scurt d in
mînă, dar m-aş fi gîndit eu la ceva.
— Sigur că te-ai fi gîndit, răspunse George, fiindcă nu
mai avea energie pentru altceva.
— Ideea este, continu ă ea, că, a tîta timp cît sînt aici cu
tine...
Deodată, Billie păli. Chiar şi ochii ei, care de obicei
aveau o nuanţă adîncă de căprui, parcă îşi pierdură din
culoare. Lui George i se strînse inima. Nu o văzuse niciodată
pe Billie Bridgerton cu o astfel de expresie pe chip. Era
speriată de moarte.
28 J ULIA QUINN
— Ce s-a întîmplat? î ntrebă repede.
Ea se răsuci brusc.
— Oare crezi c ă...
George aşteptă, însă ea părea să-şi fi pierdut darul
vorbirii.
— Ce e?
Pe chipul palid al lui Billie apăru o nuanţă verzuie.
— Oare ar putea cineva să creadă că tu... că noi...

înghiţi în sec.
— Că am dispărut îm pr eu nă ?
întreaga lume a lui George se răsuci cu susul în jos.
— Doamne, nu se poa te, spuse imediat.
— Ştiu, răsp unse ea la fel de reped e. Noi doi. E de rîs.
— Absurd.
— Oricine car e ne cunoaşt e...
— Ştie că nu am putea vreoda tă...
— Şi cu toate astea...
De această dată, cuvintele lui Billie nu doar că se
pierdură, ci se scufundară într-o şoaptă disperată.
El o privi nerăbdător.
— Ce e?
— Dacă An dr ew nu sose şte la tim p, iar lor o să li se
facă dor de tine... Şi alor mei de mine...
Ridică ochii mari de spaimă spre el.
— Pînă la urmă cineva o să-şi dea sea ma că şi de mine,
şi de tine îi e dor cuiva.
— Şi ce vrei să spui cu asta? se r ăsti el.
Billie se întoarse din nou spre el.
— De ce nu ar pr esupun e că...
— Fiindcă a u minte, răspunse George î n grabă. Nimeni

n-ar crede că mi-aş petrece intenţionat timpul cu tine.
Ea se retrase brusc.
— Ei bine, mulţumesc.
— Vrei să spui c ă ţi-ar plăcea să creadă cineva as ta?
întrebă el.
— Nu!
George dădu ochii peste cap. Femeile. Şi cu toate astea
alături de el era Billie, cea mai puţin feminină domnişoară
din cîte cunoştea. Ea răsuflă adînc, încercînd să se
liniştească.
— Indiferent ce crezi tu despre mine, George. ..
Cum reuşise să îi vorbească de parcă l-ar fi insultat?

— Am şi eu o r eputaţie de apărat. Cu toate că f amilia
mea mă cunoaşte destul de bine şi presupun că au destulă
încredere în tine, spuse cu o notă de îndoială în glas, ca să
ştie că dispariţia noastră nu are nimic necuviincios...
Tăcu şi îşi muşcă buza de jos, părînd stînjenită şi,
sincer, puţin bolnavă.
— Rest ul lum ii s-ar putea să nu fie la fel de blîndă cu
noi.
Ea îl privi un moment, apoi spuse:
— Exact.
— Dacă nu sîntem găsiţi pînă mîine dimine aţă... spuse
George mai mult pentru sine.
Billie încheie ea fraza înfiorătoare:
— O să fii obligat să te căsă toreş ti cu mine .
Capitolul 3
— Ce faci? şuieră Billie.

George se ridicase în picioare cu o viteză fo arte
Chibzuită, iar acum se uita peste marginea acoperişului,
Njntat, calculînd. Părea că rezolvă nişte ecuaţii foarte
Aplicate.
— Cobor naibii de pe acoperiş, se răsti.
'—O să te sinucizi.
— S-ar putea, aprobă el pe un ton aprig.
— Vai, ce specială mă simt! spuse Billie.
El se întoarse şi o privi cu superioritate.
— Adică vrei să te măriţi cu mine?
Ea se cutremură.
— Niciodată.
în acelaşi timp, însă, nici o domnişoară nu ar fi vrut să
Cr^dă că un do mn preferă să se arunce de pe a coperiş
qţu,
™ să se însoare cu ea.
— în acest caz, doamnă, spuse George, sîntem de
5c°rd.
Replica duru. Vai, cum mai duru! 0, ironia! Nu-i păsa
'•a George R ok es by nu vo ia să se îns oare cu e a. Nici
ruj!
car nu-l plăcea de cele mai multe ori şi ştia că, atunci
cînd el avea să se îndure să-şi aleagă o mireasă, doamna
vai-atît-de-recunoscătoare n-avea să semene deloc cu ea.

Cu toate astea, remarca lui duruse. Viitoarea lady
Kennard avea să fie delicată, feminină, pregătită să conducă
un conac uriaş, nu o moşie mică. Avea să se îmbrace după
ultima modă, să-şi pudreze părul şi să-l coafeze complicat,
şi, chiar dacă va avea o coloană vertebrală din oţel, avea s-
o ascundă sub aparenţa unei blînde neajutorări.
Bărbaţilor ca George le plăcea să se creadă puternici
şi masculini. îl privi cum stătea cu mîinile în şold. Bine, el
chiar era puternic şi masculin, dar cu nimic diferit de toţi
ceilalţi. Voia o femeie care să flirteze pe după evantai.
Doamne fereşte să se însoare cu o persoană capabilă şi
eficientă!
— E un dezastru, se răst i George.
Billie rezistă doar în mică măsură impulsului de-a fi
răutăcioasă.
— Abia acum ţi -ai dat seama?
El răspunse peste măsură de copilăresc, strîmbîndu-se
la ea.
— De ce nu poţi să te porţi şi tu frum os? izbucni Billie.

— Frumos? rep etă el.
Doamne, de ce spusese aşa ceva? Acum era nevoită
să-i explice.
— La fel ca restul fam iliei tale, lăm uri ea.
— Să mă port frum os, spu se el din nou.
Clătină din cap, de parcă nu i-ar fi venit să creadă că
ea era atît de obraznică.
— Să mă por t frumos.
— Eu mă port frum os cu tine, sp use Billie.
32 J ULIA QUINN
După aceea regretă, fiindcă nu era adevărat, cel puţin
nu tot timpul, şi avu sentimentul clar că nu se purta deloc

frumos în acea clipă. Dar sigur că putea fi scuzată, fiindcă
era în compania lui George Rokesby şi nu se putea abţine.
Nici el, de altfel.
— Ţi-a trecut vreod ată prin cap, rosti acesta pe un ton
clar lipsit de amabilitate, că mă port frumos cu toată lumea,
numai cu tine nu?
Replica lui duru. N-ar fi trebuit, fiindcă nu se plăcuseră
niciodată şi pentru că ea nu voia să o doară. Oricum, n-avea
de gînd să lase să se vadă efectul pe care-l aveau cuvintele
lui.
— Eu cred că tu înc er ci îna di ns să mă i nsulţi, rosti
apăsat, cu dispreţ.
George o privi fix, aşteptîndu-i următorul comentariu.
Billie ridică din umeri.
— Dar? o îndem nă el.
Tînăra dădu din nou din umeri, prefăcîndu-se că îşi
priveşte unghiile. Bineînţeles că trebui să coboare privirea
spre ele. Erau revoltător de îmbîcsite. încă un lucru pe care
nu-l avea în comun cu viitoarea lady Kennard.
Numără în gînd pînă la cinci, aşteptînd ca George să-i
ceară o explicaţie, în felul acela tăios pe care-l perfecţionase
încă de dinainte să fie suficient de mare în cît să se
bărbierească, dar el nu rosti nici un cuvînt. Pînă la urmă,
Billie pierdu concursul stupid dintre ei şi ridică privirea.
George nici măcar nu se uita la ea. Fir-ar el să fie!
Şi fir-ar ea să fie, pentru că nu putuse să se abţină. Ştia
că oricine ar fi posedat o fărîmă de stăpînire de sine ar fi
ştiut cînd să tacă, dar nu, ea trebui să deschidă gura ei
toantă şi să spună:
— Dacă eşti suficient.. .
— Să nu termini fraza, o avertiză el.
— De generos încît ... ,
— Te avertiz ez, Billie.
— Chiar aşa? se răsti ea. Ba eu cred c ă mă am enin ţi.
— Aşa o să fac, şuieră el, dacă nu taci...

Se întrerupse şi blestemă ca pentru sine, întorcînd
capul în cealaltă direcţie. Billie trase de firul dus de la ciorap,
strîngînd furioasă din buze. N-ar fi trebuit să spună nimic.
Ştiuse ast a chiar în timp ce vorbea , fiindcă, oricît de p ompo s
şi enervant ar fi fost George Rokesby, era numai vina ei că
rămăsese prizonier pe acoperiş, iar ea nu avea de ce să-l

provoace în felul acela.
Era ceva în firea lui, un talent special, unic, ce o făcea
să uite de toată experienţa şi maturitatea şi să se poarte ca
un copil de şase ani. Dacă ar fi fost vorba de altcineva,
oricine altcineva, Billie s-ar fi purtat ca femeia cea mai
rezonabilă şi mai amabilă din istoria creştinătăţii.

Povestea despre curajul şi inteligenţa ei s-ar fi răspîndit
pest e tot - odată ce coborau de pe acoperiş. Billie
Bridgerton, atît de isteaţă, de rezonabilă... Asta ar fi spus
cu toţii. Aveau şi motive, fiindcă ea era, într-adevăr, isteaţă
şi rezonabilă. Dar nu în prezenţa lui George Rokesby.
— îm i pare rău, spuse încet.
El întoarse lent capul, de parcă trupului său nu i-ar fi
venit să creadă ce auzise.
— Am s pus că-mi pare rău, repetă ea m ai tare.
34 J ULIA QUINN
Era ca un antidot, era ceea ce trebuia să facă. Dar să-l

ajute Dumnezeu dacă o forţa să repete a doua oară, fiindcă
nu putea să-şi calce pe mîndrie chiar pînă-ntr-atît. George
ar fi trebuit să ştie, fiindcă şi el era la fel.
O privi în ochi, apoi amîndoi coborîră capetele, iar
după cîteva clipe, el zise:
Nici unul dintre noi nu e în cel mai bun moment al
său.
Billie înghiţi în sec. Se gîndi că, poate, ar fi trebuit să
mai spună ceva, dar pînă atunci judecata sa nu se dovedise
a fi foarte de încredere, aşa că în loc să vorbească dădu
aprobator din cap, jurînd că avea să-şi ţină gura închisă pînă
cînd...
— Andrew? şopt i Geor ge.

Billie redeveni atentă.
— Andrew! strigă George din toţi rărunc hii.
Tînăra privi agitată spre liziera pădurii de la capătul
îndepărtat al cîmpului, şi, iată...
— Andre w! ţipă, înce rcînd din reflex s ă se ridic e
înainte să-şi am intească de glezna rănită.

— Au! stri gă, aşe zîndu-se brusc l a loc.
George nici nu se uită la ea, prea ocupat să fluture
viguros din mîini. Nu se putea ca Andrew să nu-i audă, aşa
cum strigau ca doi nebuni, însă, dacă începu să meargă mai
repede, Billie nu-şi dădu seama. Probabil că ar fi trebuit să
se bucure că nu rîdea în hohote văzîndu-i într-un astfel de
bucluc. N-avea să-i lase pe nici unul dintre ei să uite ce
păţiseră.
— Salut are! strigă Andrew cînd ajunse mai apr oape.
Billie se uită la George. Nu-i vedea decît profilul, dar

tînărul părea bucuros să-şi vadă fratele. Părea, în acelaşi
timp, straniu de supărat. De fapt, nu era straniu. Oricît avea
s-o tachineze Andrew pe ea pentru ce li se întîmplase,
fratele său va suferi de o sută de ori mai multe.
Andrew se apropie, păşind ţanţoş în ciuda braţului
rupt.
— Dintr e toate surprizele d elici oase, declară e l
zîmbind cu gura pînă la urechi, dacă m-aş fi gîndit şi m-aş fi
răzgîndit...
Se opri ca să ridice un deget elegant, semnul universal
pentru pauză, îşi dădu seama Billie, apoi făcu un semn din
cap, ca şi cum ar fi reintrat în discuţie, şi continuă:
— Şi m-aş mai fi gînd it puţin...
— Pentru numele lu i Dumneze u! se răs ti George.
— Dacă a ş fi stat să mă gînd esc ani întregi, tot nu mi-
ar fi trecut prin cap, hohoti Andrew.
— Dă-ne jos de pe acoperiş! strigă fratele s ău.
Billie era de acord cu tonul său imperativ.
— Am c ons iderat întotd eau na că voi do i faceţi o
pereche splendidă, rosti acesta amuzat.
— Andre w! se răsti Billie.
El o recompensă zîmbind cu buzele strînse.
— Since r, nu era nevoie să face ţi atîta efort pentru o
clipă de intimitate. Noi, ceilalţi, am fi fost mai mult decît
bucuroşi să ne dăm la o parte din calea voastră.
— Term ină, porunci Bi llie.
Andrew ridică privirea, rîzînd şi încercînd să se prefacă
supărat.
— Chiar vrei s ă vorbe şti aşa cu mine, căpriţo? Eu sînt
cel cu picioarele pe pămînt.
36 J ULIA QUINN
— Te rog, Andrew, sp use ea, înce rcînd să fie civili zată
şi rezonabilă. Am aprecia foarte mult dacă ne-ai ajuta.

— Ei bine, dacă mă rogi atît de frum os...m urm ură
Andrew.
— îl om or, rosti Bi llie ca pentru sine.
— îi rup şi mîna cealaltă, bo mbăni George.
Billie îşi stăpîni un hohot de rîs. Andrew n-avea cum
să-i fi auzit, dar ea se uită în jos oricum, şi atunci îl văzu

încruntîndu-se, cu braţul sănătos în şold.
— Acum ce ma i e? întrebă George.
Andrew se uită la scară, strîmbîndu-se într-un fel
curios.
— Nu sînt sigur dacă vreunu l dintre voi s- a gînd it la
asta, dar nu e uşor să ridici ceva atît de greu cu o singură
mînă.
— Scoa te-ţi bandajul, spuse George, însă ult imul
cuvînt nu se auzi din cauza lui Billie.
— Să nu cum va să scoţi ban dajul! s trigă ea.
— Chiar v rei s ă rămîi p e acope riş? şui eră George.
— Şi atun ci să îşi rupă e l mîna din n ou? răsp unse ea.
Poate că glumiseră ei mai devreme, dar nici chiar aşa.
Omul era soldat în marină. Avea nevoie ca braţul să se
vindece bine.
— Te-a i mărita cu mine doar c a să-i salvezi lui braţ ul?
N-o să mă mărit cu tine, se răsti ea. Andrew ştie
unde sîntem şi poate să cheme pe altcineva în ajutor, dacă
e nevoie.
— Pînă se întoa rce el cu cineva capabil, noi vom fi s tat
aici cîteva ore bune.
— Şi presup un că ai o opin ie atît de bună desp re tine
însuţi ca bărbat în cîtîţi imaginezi că lumea va crede că m-

ai compromis pe acoperiş?
— Crede -mă, şuieră George, că orice bărbat cu minte
şi-ar da seama că tu nu poţi fi compromisă vreodată.
Billie se încruntă puţin, nedumerită. îi complimenta
cumva morala fără cusur? Imediat, însă... "Aha!"
— Eşti insuportabil, rosti supărată foc .
Nu prea avea ce altceva să spună, fiindcă "Nu ştii tu cîţi
m-ar compromite pe m ine" nu era o replică prea demnă sau
prea isteaţă. Sau prea adevărată.
— An drew , str igă George pe tonul acela d e "eu sînt
fratele mai mare", îţi dau o sută de lire dacă scoţi bandajul
şi pui scara la locul ei.
"O sută de lire?"
Billie se întoarse uluită spre el.
— Ai înnebun it?
— Nu ştiu, spuse Andrew . S-ar putea să merite s ă pierd
o sută de lire doar ca să văd cum vă omorîţi unul pe celălalt.
— Nu fi măgar! sp use Geo rge uitîndu -se urît l a el.
— Nici m ăcar n-a i m oşteni tu titlul, îi atrase atenţia

Billie, nu că Andrew şi-ar fi dorit vreodată să fie duce de
Manston în locul tatălui său.
Era prea îndrăgostit de viaţa lui lipsită de griji ca să-şi
asume o astfel de responsabilitate.
— Da, mai e şi Edw ard, spuse el oftînd ex ag era t şi
referindu-se la mijlociul familiei Rokesby, care era cu doi
ani mai mare decît el. Chiar că a picat ca musca-n lapte. Ar
fi foarte ciudat dacă aţi muri amîndoi în circumstanţe
stranii.
38 J ULIA QUINN
Urmă un moment de tăcere stînjenită, dîndu-şi seama
că Andrew deschisese un subiect prea greu pentru o

conversaţie vesela ca a lor. Edward Rokesby alesese calea
cea mai respectabilă pentru fii mijlocii şi devenise căpitan
în Regim entul al cincizeci şi patrulea al maiestăţii sale.
Fusese trimis în coloniile americane cu mai bine de un an
înain te şi luptase curajos în bătălia de la Quaker Hill.
Rămăsese după aceea cîteva luni în Rhode Island, înainte
să fie transferat la centrul de comandă englezesc din New
York Town. Veştile despre sănătatea sa ajungeau la ei mult
mai rar decît le-ar fi fost pe plac.
-— Dacă moare Edward, spuse Georg e crispat, nu cred
că împrejurările vor fi vreodată considerate stranii.
— Ei, hai, răspu nse And rew dîndu-şi ochii pest e cap,
nu mai fi atît de serios tot timpul.
— Fratele t ău îşi risc ă viaţa p entru rege ş i pentru
patrie, continuă George, pe un ton mai tensionat decît
folosea el de obicei, observă Billie.
— Şi eu îmi risc viaţa, răspunse An dre w cu un zîmbet
rece.
Ridică braţul rănit spre acoperiş, iar membrul trosni

din umăr.
— Sau cel puţin cîte un os sau două.
Billie înghiţi în sec şi se uită temătoare la George,
încercînd să-şi dea seama de reacţia lui. Aşa cum se întîmpla
adesea cu mezinii, Andrew nu mersese la universitate, ci
direct în marina militară, ca marinar. Fusese avansat la
gradul de locotenent cu un an înainte. Nu era la fel de expus
ca Edward, dar îşi purta cu mîndrie uniforma.
George, pe de altă parte, nu avea voie să se înroleze.
Ca moştenitor al titlului ducal, fusese declarat prea
important ca să se arunce în faţa muschetelor americane.

Billie se întrebă dacă nu cumva îl deranja că fraţii săi îşi
serveau patria, iar el nu. Oare îşi dorea să lupte?
După aceea se întrebă de ce nu-i trecuse niciodată prin
cap întrebarea cu pricina. Da, nu se gîndea prea des la
George Rokesby dacă nu-l avea în faţa ochilor, dar vieţile
familiilor lor erau legate. I se părea ciudat să nu ştie asta
despre el.
îşi mută în cet privirea de la un frate la celălalt. Nu
vorbeau de ceva vreme. Andrew încă se uita în sus cu o
privire oarecum provocatoare în ochii săi albaştri, reci, iar
George îi răspundea cu... ei bine, nu tocmai cu furie. Sau nu
mai era furie. însă nu era nici regret sau mîndrie. Billie nu-
şi dădu seama ce era.
Conversaţia avea mai multă adîncime decît lăsau ei să
se vadă.
— Ei bine, eu mi-am risc at viaţa şi oas ele pentru o
felină nerecunoscătoare, declară, dorindu-şi să revină la
subiecte mai puţin controversate, anume salvarea ei de pe
acoperiş.
— Asta s-a întîmplat? m urmură Andrew aplecîndu- se
deasupra scării. Credeam că nu-ţi plac pisicile.
George se întoarse către ea cu o expresie mai mult
decît exasperată.
— Nici măca r nu-ţi plac pisi cile?
— Tutu ror le plac pisi cile, spuse ea repede .
George o privi bănuitor, iar Billie îşi dădu seama că
zîmbetul ei fals nu păcălea pe nimeni'. Din fericire, Andrew
alese exact acel moment ca să ocărască, făcîndu-i pe
40 J ULIA QUINN
amîndoi să se uite la el în timp ce se chinuia cu scara.

— Te simţi bine? stri gă Billie.
— M-am î nţe pa t într-o a şchie, se răs ti el, băgîn d
degetul mic în gură. Fir-ara naibii!
— Nu te omo ară, se răs ti George.
Andrew îl fixă pe fratele său cu o privire lividă, iar
acesta dădu ochii peste cap.
— Pentru Dumnezeu .
— Nu-I provoca, şuieră Bi llie.
George scoase un sunet ciudat, ca un mîrîit, dar tăcu
şi îşi încrucişă braţele la piept, uitîndu-se supărat la fratele
său mai mic. Billie se apropie puţin de marginea acope
rişului, ca să-l vadă mai bine pe Andrew, care tocmai pusese
talpa pe marginea scării şi se apleca să ridice o rangă. Gemu
şi trase scara la verticală. Manevra păru foarte complicată,
dar un om cu un singur braţ bun nu poate să facă prea
multe.
Cel puţin braţul sănătos îi era puternic şi, cu un mare
efort şi destule cuvinte necuviincioase, Andrew reuşi să
sprijine scara de marginea clădirii.
— Mulţume sc, spuse George încet, cu toate că , din
tonul său, Billie nu era sigură dacă-i mulţumise fratelui său
sau bunului Dumnezeu.
Cu Andrew, care ţinea scara, şi fără pisici printre
picioare, coborîrea se dovedi a fi mult mai simplă decît la
prima încercare, însă duru. Billie abia dacă mai putea să
respire din cauza durerii de gleznă, dar nu avea de ales. Nu
putea să ţopăie într-un picior pe treptele scării, aşa că la
fiecare pas îşi sprijinea o parte din greutate pe glezna
rănită. Gnd ajunse la a treia treaptă de jos, plîngea tăcut.
Mîini puternice o prinseră de mijloc.
— Te ţin eu , spuse George încet, iar ea îşi dădu voie să
cadă.
Capitolul 4
George intuise că Billie avea dureri mai mari decît

dorea să recunoască, dar nu-şi dăduse seama cît de mari
decît odată ajunşi la baza scării. Se gîndise s-o ducă în spate,
dar i se păruse mai sigur s-o lase să coboare în urma lui.
Coborîse primele trei trepte cînd ea puse piciorul sănătos
pe scară, apoi, încet, pe cel beteag. O clipă rămase
nemişcată, încercînd probabil să decidă cum era mai bine

să procedeze în continuare.
— Eu l-aş pune pri mul pe cel sănăto s, spuse Geo rge
încet, şi m-aş ţine bine de margine, ca să-m i susţină
greutatea.
Ea dădu crispat din cap şi îi urmă instrucţiunile, iar
răsuflarea îi scăpă dintre buze cu un şuierat agonizant cînd
piciorul bun atinse scara şi putu să-l ridice pe celălalt. îşi
ţinuse respiraţia, iar George înţelegea de ce.
Aşteptă ca ea să-şi revină, conştient că trebuia să
rămînă la numai cîteva trepte distanţă. Dacă Billie cădea, şi
s-ar fi putut să cadă, fiindcă avea glezna slăbită, el trebuia
să fie suficient de aproape ca s-o oprească să se prăbu
şească la pămînt.
— Poate da că înce rc invers... spuse ea respi rînd adînc
ca să controleze durerea.
42 J ULIA QUINN
— Eu n-aş face asta, răsp unse George, folo sind *
intenţionat un ton egal, blînd.

Billie nu acceptase niciodată prea uşor să i se spună ce
să facă, iar el înţelegea mai bine decît oricine asta.
— Nu e bine ca piciorul pe care te sprijini să fie cel slab,
spuse. Ar putea să ţi se clatine şi...
— Sigur, sp use ea pe un ton crispat.
Nu era furioasă, doar crispată. George cunoştea tonul

acela. Era al cuiva care acceptase că altul avea dreptate şi
nu voia deloc să discute mai departe. Era un ton pe care-l
folosea el însuşi adesea. în fine, pe cît de des accepta
dreptatea altora.
— O să reuşe şti, spuse. Ştiu că te doare.
— Chiar m ă doar e, admise ea .

George zîmbi puţin. Nu ştia sigur de ce, însă se bucură
că ea nu-i vedea chipul.
— Nu te las eu să cazi.
— E totul în regulă acolo? strigă Andrew.
— Spune-i să tacă, rost i Bill ie apăsat.
George rîse.
— Do mn işoara Bridgerton cere s ă taci nai bii! stri gă
spre pămînt.
Andrew rîse tare.
— Deci totul e bi ne.
— N-aş spune chiar aşa, se ră sti Bill ie, tresărind şi
gemînd la încă un pas.
Ai ajuns aproape la jumătatea drumului, o încurajă
George.
— Minţi, dar apreciez că mă susţii.
El zîmbi, iar de această dată ştiu de ce. Poate că Billie
era o nesuferită de cele mai multe ori, dar avusese

întotdeauna un bun simţ al umorului.
— Eşti la jum ătate a drum ului pînă la jum ătate, atunci.
— Ce optimist e şti! bom băni ea .
Coborî încă o treaptă fără nici un incident, iar George
îşi dădu seama că discuţia dintre ei îi distrăgea atenţia de
la durere.
— Te descu rci bine , Billie.
— Mi-ai mai spus.
— Meri tă repe tat.
— Eu cred, spu se ea, apoi tăcu, şuierînd de dure re şi
mai coborî o treaptă.
— Eu cred, repetă mai atent, de parcă ar fi vrut cu tot
dinadinsul să rostească propoziţia cît mai clar cu putinţă, că
în momentul ăsta eşti mai amabil cu mine decît ai fost
oricînd altcîndva.
— Pot să spu n şi eu acelaş i lucru d espre ti ne, com entă
el.
Billie ajunsese la jumătatea scării.
— Touche.
— Nim ic nu e mai p lăcut pe lumea asta dec ît să ai un
adversar pe măsură, spuse el, gîndindu-se la toate dăţile în
care-şi încrucişaseră săbiile verbal.
Nu era uşor să fii mai bun decît Billie într-o conversaţie,
motiv pentru care i se părea atît de minunat cînd reuşea s-
o înfrîngă.
— Nu sînt sigură că e valab il şi... au!
George aşteptă, ea strînse din dinţi, apoi continuă:
44 J ULIA QUINN
Că e valabil şi pe cîmpul de luptă, reuşi ea după ce
trase furioasă aer în piept. Doamne, ce doare! spuse ca

pentru sine.
— Ştiu, o încuraja el.
— Ba nu ştii.
George zîmbi iar.
— Nu, nu ştiu.
Billie dădu scurt din cap şi mai făcu un pas. După
aceea, fiindcă ea era fundamental incapabilă să lase o
discuţie neterminată, spuse:
Pe cîmpul de luptă, cred că un adversar pe măsură
m-ar inspira.
— Te -ar inspira? m urmură el , dornic s- o facă să
vorbească.
— Dar nu plăcut.
— Una deri vă din cealaltă, sp use G eorge, nu că ar fi
avut el însuşi vreo astfel de experienţă.
Singurele sale lupte avuseseră loc în saloanele de
scrimă şi în ringurile de box, unde cel mai mare risc era să i
se mai ştirbească din mîndrie. Mai coborî o treaptă, ca să-i
facă lui Billie loc să se mişte, apoi aruncă o privire peste

umăr, spre Andrew, care fluiera în timp ce aştepta.
— Pot să vă ajut cu ceva? între bă acesta văzîndu-l.
George clătină din cap, apoi ridică privirea spre Billie.
— Eşti aproape jos, î i spus e.
— Te rog să nu mă minţi de dat a asta.
— Nu te min t.
îi spusese adevărul. Sări jos de pe a treia treaptă şi o
aşteptă să se apropie destul cît s-o ajute. O clipă mai tîrziu,
Billie era lîngă el, iar George o cuprinse în braţe.
— Te ţin eu , m urmură, simţind -o cu m cădea puţi n,
dînd voie altcuiva să preia controlul, probabil pentru prima

dată în viaţa ei.
— Bine lucra t, spus e Andre w vesel, apropiindu-se. Te
simţi bine, căpriţă?
Billie dădu aprobator din cap, dar nu părea deloc bine.
Avea dinţii încleştaţi şi, din felul în care înghiţea în sec, era
clar că se străduia să nu plîngă.
— Proast ă mică , m urmură George, dîndu-şi seama că
ea nu se simţea bine fiindcă nu răspunsese nimic.
De fapt, chiar îşi ceru scuze, ceea ce îi era atît de
necaracteristicîncît aproape că te speria.
— E timpul s ă m ergem acasă, spuse Geor ge.
— Hai să vede m piciorul ăsta, rost i şi And rew , încă
prea vesel pentru situaţia în care se aflau.
îi dădu la o parte ciorapul şi fluieră scurt, apoi spuse
cu admiraţie:
— Billie, ce ţi-ai făcut? Arată foa rte rău.
— Taci din gură, spuse George.
Andrew nu făcu decît să ridice din umeri.
— Nu pare rupt...
— Nu este, îl între rup se Billie.
— Ch iar şi aşa, n-o să poţi s ă mergi cel puţin o
săptămînă.
— Poate nu chiar atît de mult, spuse George, cu toate
că era cam de aceeaşi părere cu fratele său.
Nu spuneau nimic ce Billie să nu ştie deja.
— Mergem? întreb ă.
Billie închise ochii şi dădu aprobator din cap.
— Ar trebui să ducem scara la loc, rost i întretăiat.
46 J ULIA QUINN
George o strînse mai tare şi se îndreptă spre est, unde
era Aubrey Hall, casa lui Billie, a părinţilor şi a fraţilor ei.

— O luăm mîin e.
Ea dădu din cap.
— Mul ţumesc .
— Pentru ce ?
— Pentru tot.
— Sînt destul de multe, răsp unse el s ec. Sigur vrei s ă
ai aşa o datorie la mine?
Ea ridică privirea obosită, dar înţeleaptă.
— Eşti prea gentlem an ca să-mi ceri vreo dată să-mi
plătesc datoria.
George chicoti auzind-o. Avea dreptate, probabil, cu
toate că nu o tratase niciodată pe Billie Bridgerton ca pe
toate celelalte domnişoare şi doamne pe care le cunoştea.
Nimeni n-o trata la fel ca pe altele.
1
— Mai poţi să vii la cină în seara asta ? între bă An drew
de cealaltă parte a lui George.
Billie se întoarse spre el.
— Poftim?
— Doar nu ai uitat? între bă a cesta ducînd o mîna l a

piept, cu un gest dramatic.
— Familia Rokesby îi ureaz ă b un-ve nit fiului risi pitor...
— Tu nu eşti fiul risipit or, spuse Ge orge.
Doamne.
— Un fiu risipit or, se corectă A ndre w vesel. Am fost
plecat luni, ani.
— Nu chiar ani, spuse George.
— Nu ani, aprobă Andrew. Dar aşa au părut, nu?
Se aplecă spre Billie, destul cît s-o împungă puţin.
— Ţi-a fost dor de mine, aş a e, căpriţă? Hai, re
cunoaşte.
— Dă-i pace, ros ti George supărat.
— Nu o deranj ez.
— Dă-mi mie p ace atunci.
— Asta e c u totul altceva, rîse Andre w.'
George începu să se strîmbe, dar după aceea întoarse
capul brusc spre fratele său:

— Cum i-a i spus?
— Mă aseam ănă adesea cu o capră, spuse Billie p e
tonul cuiva care a renunţat să se mai supere.
George se uită la ea, apoi la Andrew, apoi clătină pur
şi simplu din cap. Nu le înţelesese niciodată simţul
umorului. Poate pentru că nu fusese niciodată inclus în

glumele lor, şi de asta. Cînd erau mici, se simţise mereu
separat de restul copiilor Rokesby şi Bridgerton. Mai ales
din cauza vîrste i - era cu cinci ani ma i mare dec ît Edward,
care era următorul, dar şi a poziţiei sale. Era cel mai mare,
moştenitorul. Nu putea să se joace toată ziua pe cîmp, să
se urce în copaci şi să-şi rupă oasele.
Edward, Mary şi Andrew Rokesby se născuseră la mică
distanţă unul după celălalt şi îi despărţea numai cîte un an.
Ei, împreună cu Billie, care era aproape de aceeaşi vîrstă cu
Mary, formaseră un grup strîns şi făceau totul împreună.
Casele Rokesby şi Bridgerton erau la numai trei kilometri
distanţă una de cealaltă, iar copiii erau adesea undeva la
mijloc, lîngă pîrîul care separa domeniile sau în căsuţa din
copac pe care o construise lordul Bridgerton la insistenţele
lui Billie, în stejarul bătrîn de lîngă iaz.
48 JU LIA QUINN
De cele mai multe ori, George nu ştia sigur ce prostii
făceau, dar fraţii săi veneau adesea acasă murdari,

înfometaţi şi foarte binedispuşi.
Nu fusese niciodată gelos. Erau mai enervanţi decît
orice pe lumea asta şi nu voia, odată ajuns acasă de la
şcoală, să aibă de-a face cu o şleahtă de copilandri sălbatici,
a căror vîrstă nu ajungea să aibă, în medie, două cifre.
Din cînd în cînd simţise o oarecare nostalgie, însă. Cum
ar fi fost să aibă şi el nişte prieteni atît de apropiaţi? Nu
avusese un prieten adevărat, de vîrsta lui, decît după ce
plecase la Eton, la doisprezece ani. Pur şi simplu nu avusese
cu cine să se împrietenească.
Dar acum nu mai conta, fiindcă toţi crescuseră. Edward
era în armată, Andrew, în marină, iar Mary se măritase cu
bunul prieten al lui George, Felix Maynard. Trecuse şi Billie
de vîrsta majoratului, dar era tot ea însăşi, încă alergînd de
colo-colo pe moşia tatălui ei, călare pe armăsarul ei prea
sprinten, de parcă ar fi avut oasele din oţel, zîmbind larg
spre sătenii care o adorau.
Cît despre George... el era încă el însuşi. încă
moştenitorul titlului, încă pregătindu-se să preia

responsabilitatea, deşi tatăl său nu renunţa la ea, încă stînd
degeaba în timp ce fraţii săi ridicaseră armele şi luptau
pentru Imperiu.
Se uită spre braţele, care în acel moment o ţineau pe
Billie. Era, probabil, cel mai folositor lucru pe care-l făcuseră
de ani buni.
Ar trebui să te ducem la Crake, îi spuse Andrew
tinerei. E mai aproape, şi aşa o să poţi să rămîi la cină.
— E rănită, îi aminti George.
— Cînd a oprit-o as ta vreodată pe ea?

— Nu e îmbră cată cum trebuie, spuse fratele său .
Vorbea ca un nesuferit şi îşi dădea şi el seama de asta,
însă era foarte iritat şi nu putea să se răzbune pe Billie, care
era rănită.
—- Sigur găsim ceva în garderoba fui Mary, spuse
Andrew fără să dea mare importanţă subiectului. Nu a luat
totul cu ea după ce s-a măritat, nu?
— Nu, spuse Billi e, cu voce a înfun da tă la pieptul lui '
George.
Ce ciudat că puteai să simţi sunetul călătorind prin
corpul cuiva.
— A lăsa t m ulte roch ii ac asă.
— S-a rezolvat , atunci, spuse Andr ew . Vii la cină, rămîi
peste noapte şi totul o să fie bine.

George îl privi peste umăr.
— Rămîn la cină, acceptă Billie, m işcînd capul în aşa fel
încît vocea să i se mişte prin aer, nu prin trupul lui George,
dar după aceea mă duc acasă, la familia mea. Prefer să
dorm la mine în pat dacă nu te deranjează.
George se împiedică.
— Eşti întreg? î ntrebă Andrew.
— N-am păţ it nimic, bombă ni Geor ge.
După aceea, fără să-şi dea seama de ce, simţi nevoia
să adauge:
— Mi s-au înm uiat puţi n p icioarel e.
Andrew îi aruncă o privire stranie.
— E unul dint re acel e m omente, nu?
— Mai taci!
Ceea ce îl făcu pe Andrew să rîdă.
50 J ULIA QUINN
— Păţesc şi eu aşa, spuse Billie zîmb indu-i. Se întîmp lă
cînd eşti obosit şi nici nu-ţi dai seama, dar picioarele te iau
prin surprindere.
— Exact.
Zîmbi din nou, un zîmbet cald, iar lui îi trecu prin minte
- şi nu pentru prima oară, constată su rprins - că Billie era
frumuşică.
Avea nişte ochi minunaţi, o nuanţă adîncă de căprui,
mereu caldă şi binevoitoare, indiferent cîtă furie ar fi
ascuns. Iar pielea îi era remarcabil de albă pentru cineva
care stătea atît de mult la soare, deşi avea cîţiva pistrui pe
nas şi pe obraji. George nu mai ştia dacă-i avusese de mică.
Nu le dădea prea mare atenţie pistruilor lui Billie Bridgerton
pe atunci.
Nu-i dădea mare atenţie ei cu totul, sau cel puţin
încercase să nu îi dea. Ea era, şi fusese întotdeauna, destul
de greu de evitat.
— La ce te uiţi ? întreb ă Billie.
— La pistruii tăi.
Nu văzu nici un motiv să o mintă.
— De ce?
El ridică din umeri.
— Fiindcă îi ai.
Ea ţuguie buzele, iar George crezu că se terminase
discuţia, însă fata spuse pe neaşteptate:
— Nu am atît de mulţi.
El ridică din sprîncene.
— Am şaizeci ş i doi.
George aproape că se opri din mers.
— l-ai numărat ?
— N-aveam ce s ă fac al tceva. Era o vreme înfioră toare

şi nu puteam să ies.
George ştia că nu era cazul s-o întrebe despre brodat,
acuarelă sau altă duzină de îndeletniciri cu care-şi ocupau
vremea prin casă doamnele pe care le cunoştea el.
— Probabil c ă s-au mai înm ulţit acum, recunoscu Billie.
A fost o primăvară foarte însorită.
— Despr e ce vorbi m? întrebă Andrew.
O luase puţin înaintea lor, dar acum îl ajunseseră din
urmă.
— Despre pistrui i mei, spuse Billie.
El clipi nedumerit.
— Doam ne, ce plicti coşi sînt eţi!
— Sau plicti siţi, contră ea.
— Sau amîn două .

— Comp ania e de vină.
— întotde aun a am co nsiderat că George e pli cticos,
spuse Andrew.
Fratele său dădu ochii peste cap.
— Mă refeream la tine, spuse Bill ie.
Andrew nu făcu decît să zîmbească larg.
— Cum îţi mai e pici orul?
— Mă doare, răspunse ea sec.
— Mai tare? Mai puţ in?
Billie se gîndi o clipă, apoi răspunse:
— La fel. Ba nu, cred că e mai bine, fiind că nu las
greutate pe el.
Se uită iar la George.
— Mulţum esc, spuse. D in nou.
— Cu plăcere, răsp unse el scurt.
52 J ULIA QUINN
Nu avea ce să caute în discuţia dintre ei doi, aşa cum
nu avusese niciodată. Cărarea se bifurca, iar George făcu

dreapta, spre Crake. Chiar era mai aproape şi, cu braţul lui
Andrew, el era nevoit s-o ducă pe Billie tot drumul.
— Sînt pr ea grea? întrebă aceasta pe un ton ca m
somnoros.
— N-ar c onta dacă ai fi.
— Doamne, Geor ge! Normal că-ţi lipsesc dom nişoarele

din preajmă, gemu Andrew. Era, evident, o invitaţie ca tu să
spui "sigur că nu. Eşti o petală delicată de feminitate".
— Ba nu, spuse Billie.
— Ba da, răspunse Andre w ferm. Doar că nu-ţ i dai tu
seama.
— Nu-mi li psesc domn işoarele, spuse Geor ge.

Sincer acum.
— Sigur c ă nu, spuse Andre w sarcastic. Doar o ai pe
Billie în braţe.
— Cred c ă tocma i m-ai insult at, spuse ea.
— Ba deloc, d raga mea. Spuneam doar adevărul.
Ea se strîmbă, încruntîndu-şi sprîncenele ei castanii.

— Cînd te întorci la mar e?
Andrew o privi de sus.
— O să-ţi fie dor de mine .
— Ba nu cred.
Dar ştiau cu toţii că minţea.
— O să-l ai pe George alături , oricum, spuse And rew
dînd la o parte o creangă mai joasă. Voi doi sînteţi o pereche
pe cinste.
— Taci! spuse Billie.
Ceea ce era mult mai blînd decît ce ieşise din gura lui
George. Andrew chicoti şi toţi trei continuară să meargă
spre Crake House, într-o tăcere amicală.
— Nu eşti prea grea, spuse G eorge deodată.
Billie căscă, mişcîndu-se puţin în braţele lui şi ridicînd
privirea.
— Ce-ai spu s?
— Că nu eşti prea grea.
Ridică din umeri. I se păruse important să spună asta.
— Ce bine, răspunse ea cl ipind, ned um erită ş i
bucuroasă. Mulţumesc.
în ain tea lor, Andrew rîse, cu toate că George nu
înţelese de ce.
— Da, spuse Billie.
— Poftim?
— Da, spu se ea din nou, răspun zînd la între barea pe
care el nu-şi amintea să o fi rostit. Rîde de noi.
— Mi s-a părut mi e.
— E un idiot, spuse ea, oftînd cu capul sp rijinit la
pieptul lui George.
Oftase cu afecţiune. Niciodată nu spusese cineva acele
cuvinte atît de pline de iubire şi drag.
— Mă bucur că e acasă , spuse încet George.
Aşa era. Ani întregi îl enervase comportamentul fraţilor
săi, mai ales al lui Andrew, dar acum, că erau mari şi fiecare
avea viaţa lui, mai departe de Kent şi Londra, îi era dor de
ei.
Aproape la fel de mult pe cîtîi invidia.
— E plăcut, a şa e? spuse Billie zîmb ind cu nostalgie.
Nu că i-aş spune asta vreodată, continuă.
— Nu, sigur că nu.
54 J ULIA QUINN
Billie chicoti, apoi căscă.

— îmi pare ră u, spuse încet.
Nu putea să-şi ducă mîna la gură cînd amîndouă
braţele îi erau pe după gîtul lui.
— Te deranjează dacă închid ochii?
Ceva straniu şi nefamiliar i se trezi lui George în piept.
Ceva aproape protector.
— Sigur că n u, spuse.
Ea zîmbi, fericită, adormită, apoi continuă:

— N-am ni ciodată probleme c u somnul.
— Nicioda tă?
Ea clătină din cap, iar părul care îi alunecase demult
din agrafe îi gîdilă lui George bărbia.
— Pot să dor m oriunde, răspunse Billie căscînd.
Moţăi tot restul drumului spre casă, iar pe George nu-l
deranja deloc.
Capitolul 5
Billie se născuse cu numai şaptesprezece zile după

Mary Rokesby, iar părinţii lor spuneau că fetele fuseseră
prietene din momentul în care le aşezaseră în acelaşi
leagăn, în ziua în care lady Bridgerton mersese în vizită la
lady Manston, în obişnuita lor vizită de joia dimineaţa.
Billie nu era sigură de ce alesese mama ei să ia cu ea
un bebeluş de două luni, cînd la Aubrey Hall exista o doică
foarte competentă, dar bănuia că avea legătură cu faptul că
ea începuse să se rostogolească de pe o parte pe cealaltă
de la improbabila vîrstă de şase săptămîni.
Cele două doamne erau prietene devotate, iar Billie era
destul de sigură că oricare dintre ele şi-ar fi dat viaţa pentru
cealaltă (sau pentru copiii celeilalte), dar merita spus că

între ele existase mereu şi ceva competiţie.
Billie mai bănuia şi că talentul ei în arta rostogolitului
avea mai puţin de-a face cu geniul şi mai mult cu degetul
mamei sale, care o împinsese de la umăr, dar, aşa cum bine
spunea lady Bridgerton, nimeni nu fusese martor la aşa
ceva.
Ceea ce văzuseră, însă, atît mamele lor cît şi o ser
vitoare, era că, odată aşezată în leagănul mare al lui Mary,
Billie întinsese mîinile şi o apucase de mînuţă pe cealaltă
56 J ULIA QUINN
fetiţă, iar cînd mamele lor încercaseră să le despartă,
amîndouă începuseră să urle ca din gură de şarpe.

Lady Bridgerton îi spusese că se simţise tentată s-o lase
la Crake House peste noapte. Doar aşa se liniştiseră
amîndouă fetiţele.
Acea primă dimineaţă fusese reprezentativă. Billie şi
Mary erau, aşa cum le plăcea doicilor să spună, ca două
boabe de mazăre într-o păstaie. Două boabe foarte diferite,
dar care ţineau una la cealaltă foarte mult.
Billie era neînfricată, dar Mary era foarte atentă. Nu
timidă, ci precaută. Verifica înainte să ia vreo decizie. Şi Billie
verifica, dar numai de formă. Iar atunci cînd se aventura la
ceva, îi întrecea adesea atît pe Edward, cît şi pe Andrew,
care fuseseră mai mult sau mai puţin forţaţi să o accepte ca
prietenă după ce-şi dăduseră seama că A) Billie i-ar fi urmat
pînă la capă tul lumii B) ar fi ajun s acolo îna intea lor.
La fel şi Mary, după ce verifica bine situaţia şi
pericolele, imediat îi urma. Aşa deveniseră un cvartet. Trei
copii scăpaţi de sub control şi o voce a raţiunii. Din cînd în
cînd o ascultau pe Mary. Chiar o ascultau. Era, probabil,
singurul motiv pentru care ajunseseră cu toţii adulţi fără

vreo problemă permanentă de sănătate.
Dar, ca orice lucru bun, şi acesta se terminase, iar la
cîţiva ani după ce Edward şi Andrew plecaseră de acasă,
Mary se îndrăgostise şi se măritase, mutîndu-se după aceea
cu soţul ei. Ea şi Billie îşi scriau regulat, dar nu era acelaşi
lucru. Cu toate astea, Billie avea s-o considere mereu pe
Mary prietena ei cea mai bună, astfel că, ajunsă la Crake
House cu glezna sucită şi îmbrăcată numai în haine
bărbăteşti - pantaloni ş i o căma şă cam prăfui tă, nu o
deranja deloc să caute prin dulapul prietenei ei ca să

găsească o rochie potrivită pentru cina în familie.
Majoritatea rochiilor erau puţin demodate, însă asta
n-o deranja pe Billie. Adevărul fie spus, probabil că nici n-
ar fi observat, dacă nu s-ar fi scuzat camerista care o ajuta.
Rochiile erau, cu siguranţă, mai la modă decît ce avea
ea în şifonier.
Problema, i se părea ei, era mai degrabă lungimea.

Mary era mai înaltă decît ea cu cel puţin şase centimetri.
Pe Billie o deranjase întotdeauna (în timp ce pe Mary o
amuzase). întotdeauna p ă ru se că ea trebuia să fie mai
înaltă. Pe de altă parte, cum Billie nu putea să meargă,
lungimea rochiilor era o problemă mai mică decît ar fi putut
să fie.
Rochiile lui Mary erau şi puţin cam largi la piept, dar
calul de dar nu se caută la dinţi, aşa că Billie îndesă două
batiste în decolteu şi decise să-i fie recunoscătoare
prietenei ei fiindcă avea în dulap o rochie relativ simplă, de
un verde ca acela al pădurii, culoare despre care Billie
credea că-i vine bine.
Camerista îi prindea părul cu nişte ultime agrafe cînd
la uşa fostei camere a lui Mary se auzi un ciocănit.
— Geo rge, rosti Bi llie surprinsă cînd îi văzu si lueta
puternică în prag.
Era îmbrăcat elegant, într-o haină albastru închis, care
s-ar fi potrivit cu ochii lui, bănuia ea, dacă ar fi purtat-o în
timpul zilei, la lumină. Nasturii aurii străluceau la lumina
lumînărilor, dîndu-i o alură şi mai regală.
— Milady, murmură el, făcînd o pl ecăciune scur tă. Am
venit să te ajut să cobori în salon.
58 J ULIA QUINN
— Vai de min e!
Billie nu ştia sigur de ce se mira. Andrew nu avea cum

s-o ajute, iar tatăl ei, care ajunsese jos deja, era convinsă,
îşi mai pierduse din putere.
— Dacă preferi , spuse Geo rge, putem chem a un
servitor.
— Nu, nu, sigu r că nu, răspuns e Billie.
Cu un servitor s-ar fi simţit de-a dreptul stînjenită. Cel
puţin pe George îl cunoştea.
Şi o mai dusese o dată în braţe. Tînărul intră în cameră
şi îşi prinse mîinile la spate cînd ajunse alături de ea.
— Cum îţi mai e glezna?
— încă mă doare destul , recunoscu ea, dar a m legat -o
cu o panglică lată şi cred că asta ajută.
El zîmbi, iar ochii îi străluciră în nuanţe azurii.
— Cu pangli că?
Spre oroarea cameristei, Billie ridică poalele rochiei
prea lungi şi scoase piciorul, arătîndu-i glezna legată cu o
panglică trandafirie, festivă.
— Foart e elegant, c omentă George.
— N-aveam nici un m otiv să rup cearcea ful cîn d

puteam foarte bine să folosesc asta.
— Şi practic.
Aşa-mi place să cred, spuse Billie, încruntîndu-se
puţin cînd îi trecu prin cap că era posibil ca el să nu-i fi făcut,
totuşi, un compliment. Ei bine, sînt cearceafurile tale,
oricum, spuse scuturînd un fir invizibil de praf de pe mînecă.
Ar trebui să-mi mulţumeşti.
— Sînt sigur c ă aşa e.
Ea îl privi bănuitor.
— Da, spuse el, te iau peste picior. Dar nu prea mult.

Billie simţi cum bărbia i se ridica un centimetru.
— Atîta vre me cît nu e prea mult.
— N-aş îndră zni să fac al tfel, răspun se el, aplecînd u-
se puţin spre ea. Cel puţin nu de faţă cu tine.
Billie îi aruncă o privire cameristei. Aceasta părea
scandalizată cum se cuvine de schimbul de replici dintre ei.
— Serios vorbind, Billie, spuse George, dovedind că
avea, totuşi, inima bună, eşti sigură că te simţi suficient de
bine încît să cobori la cină?
Ea îşi prinse un cercel la ureche, şi acesta al lui Mary.
— Dacă tot îmi place să mănînc, aş put ea foarte bine
să fac asta în compania unor oameni care-mi plac.
El zîmbi.
— A trecut prea m ultă vre me de cînd a m fost cu toţii.. .

ei bine, atîţia cîţi ne-am adunat, împreună.
Billie dădu aprobator din cap, cu un sentiment de
nostalgie. Gnd era copil, familiile Rokesby şi Bridgerton luau
cina împreună de cîteva ori pe lună. Cu nouă copii în total,
cina, prînzul sau orice sărbătoare decideau să serbeze, nu
erau decît nişte afaceri agitate şi zgomotoase.
Pe rînd, însă, băieţii plecaseră la Eton. Mai întîi George,
apoi Edward, apoi Andrew. Cei doi fraţi mai mici ai lui Billie,
Edmund şi Hugo, erau acolo chiar în acel moment,
îm preună cu cel mai tînăr din familia Rokesby, Nicholas.
Mary întîlnise dragostea şi se mutase în Sussex, iar acum
singurele care mai locuiau permanent acasă erau Billie şi
sora sa mai mică, Georgiana, care, la paisprezece ani, era
foarte plăcută, dar nu o companie potrivită pentru cineva
matur ca ea, de douăzeci şi trei de ani.
60 J ULIA QUINN
Iar George, sigur, ca un burlac dorit ce era, îşi împărţea

timpul între Kent şi Londra.
— Dau un bănuţ , spuse Ge org e, traversî nd camera
spre locul în care Billie stătea, la oglinda măsuţei de toaletă.
Ea clătină din cap.
— Nu merită nici atît, m ă te m . Mă gîn de am la ceva
foarte banal.
— Tu, la ceva b anal? Trebuie să aflu mai mult.
Billie îi aruncă o privire agasată, apoi spuse:
— Sîntem foarte puţini acum . O dată am f ost mul ţi.
— încă sîntem, îi atr ase el atenţia.
— Ştiu, dar ne întîlnim atît de rar... Mă întristeaz ă.
Nu-i venea să creadă că era atît de sinceră cu George,
însă trăise o zi stranie, plină de încercări emoţionante. Poate
că era mai puţin atentă cu ce spunea.

— O să fim iar împ reu nă, rosti el pe un ton sigur. Sînt
convins.
Billie ridică o sprînceană.
— Te-au d esemnat să mă înveseleşti?
— Mama ta mi-a oferit trei lire.
— Poftim?
— Glume sc.
Billie îi aruncă o căutătură urîtă, dar emoţia din spatele
ei lipsea.
— Hai să mergem . Te duc eu în braţe.
Se aplecă să o ridice, dar, cînd se mişcă spre dreapta,
ea se aplecă spre stînga şi dădură cap în cap.
— Scuze, s puse Geor ge.
— Nu. A fost vina mea.
— Uite, o să...
Dădu s-o cuprindă cu braţele pe după mijloc şi pe sub
genunchi, însă între ei se născu o tensiune stînjenită, lucru

straniu, fiindcă deja o dusese în braţe mai bine de un
kilometru, cu numai cîteva ore înainte.
O ridică, iar camerista, care aşteptase atentă cît
vorbiseră ei, sări la o parte cînd picioarele lui Billie
descriseră un arc de cerc prin aer.
— Nu mă strî nge atît de tare de ceafă, dacă nu te
superi, spuse George.
— lartă-mă.
Billie îşi schimbă poziţia.
— Te ţin la fel ca şi după-a miază .
George ieşi pe coridor.
— Ba nu.
Poate că nu, se gîndi Billie. Se simţise foarte liniştită în
timpul drumului prin pădure. Mult mai liniştită decît ar fi
trebuit să fie în braţele unui bărbat care nu-i era rudă. în
acel moment, însă, era de-a dreptul incomod. Era foarte
conştientă de apropierea dintre ei, de căldura trupului său,
care parcă îi emana prin haine. Gulerul hainei era cît trebuia
de înalt, dar cînd ea îl atinse cu degetul, o şuviţă din părul
său castaniu i se înfăşură pe deget.
— S-a întîm plat ceva? î ntreb ă el cînd ajunseră la scară .
— Nu, nimic, răspun se ea repe de, apoi îşi drese glasul.
De ce ai crede asta?
— Te mişti încontinu u, de cînd te-am ridicat.
— Aha.
Billie nu ştia ce altceva să spună.
— Mă doare picio rul.
62 J ULIA QUINN
Ba se părea că găsise ceva de spus. Păcat că era cu totul
irelevant. El se opri şi o privi îngrijorat.

— Eşti conv insă că vrei să mergi la cină?
— Sînt sigură, spuse e a pufnind. Pentru Dum nezeu,
sînt deja aici. Ar fi ridicol să fiu în carantină la Mary în
cameră.
— N-ar fi caranti nă.
— Dar aşa mi s-ar păr ea, spuse ea încet.
El o privi cu o expresie curioasă pe chip.
— Nu-ţi place s ă fii singură, aşa e ?
— Nu cînd restul lumii petrece f ără mine, răspun se ea.
Georg e tăcu o cli pă, aple cîndu-şi capul destul cît s ă dea
de înţeles că găsea stranii cuvintele ei.
— Dar în restul timpului?
— Poftim?
— Cînd ceilalţi nu sîn t împ reun ă, fără tine, sp use pe un
ton uşor condescendent. Te deranjează să fii singură?
Ea simţi cum sprîncenele i se încruntau. Se uită la el.
Ce-I făcea să fie atît de curios?
— Nu e o întreb are grea, spuse Ge orge pe un ton abi a
şoptit, uşor provocator.

— Nu, sigu r că nu mă deran jează să f iu singură.
Billie strînse din buze, simţindu-se puţin supărată. Şi
irascibilă. George îi punea întrebări pe care nu şi le pusese
nici ea însăşi. După aceea, înainte să-şi dea seama că avea
de gînd să vorbească, se auzi spunînd:
— Nu-mi place s ă...
— Ce?
— Nu contea ză.
— Spune-mi.
Billie oftă. N-avea de gînd s-o lase în pace.
— Nu-mi place s ă fiu înch isă. Pot să petrec zi ua
întreagă doar cu mine însămi, dacă sînt afară. Sau chiar şi
în salon, unde ferestrele înalte lasă multă lumină să intre.
El dădu încet din cap, de parcă ar fi fost de acord cu
ea.
— Şi tu eşti la fel? între bă Billie.

— Ba deloc, veni răspu nsul.
Ei bine, se părea că nu-i interpretase corect gestul.
— Mie-mi place s ă fiu în compa nia mea.
— Sînt sigură.
George reuşi să zîmbească pe jumătate.
— Crede am că în seara as ta nu n e insul tăm.

— Nu?
— Pînă la urmă, te duc în b raţe, în jo s pe scări. Ai face
bine să-mi vorbeşti frumos.
— Bună observaţie, recunosc u ea.
George ajunse în partea de jos a scării în spirală, iar
Billie crezu că se terminase conversaţia, dar el spuse:

— A p louat zil ele trecute . Toată ziua. Făr ă oprir e.
Billie aplecă din cap. Ştia exact în care dintre zile.
Fusese oribil. Avea de gînd să se ducă în inspecţie, călare
pe iapa Argo, să vadă gardurile de la capătul de sud al
moşiei tatălui ei, poate chiar să se oprească la tufele de
căpşuni sălbatice. Era prea devreme ca să fi apărut fructele,
dar florile începeau să îmbobocească, iar Billie voia să afle
cît de multe erau.
— Eu am stat înăuntru, bineînţeles, conti nuă George.
64 J ULIA QUINN
N-aveam de ce să ies.
Tînăra nu ştia sigur ce încerca el să spună, dar îi făcu

pe plac, întrebînd:
— Cum ţi-ai ocupat vremea?
—- Am citit o carte.
George părea mulţumit de sine.
— Am stat în bibliote că şi am citit o carte, de la cap la
coadă. A fost cea mai plăcută zi din ultima vreme.

— Treb uie să ieşi ma i des din casă, rosti ea sec.
El o ignoră cu totul.
— Nu spuneam decît că am petrecut întreaga zi închis,
după cum ai spus şi tu, şi a fost minunat.
— Nu faci decît s ă dov ede şti că am dreptate.
— Trebui a să aib ă cineva dreptate?
— întotdeauna încer căm să demonstr ăm că av em
dreptate, George.
— Şi păstr ăm scorul mereu? m urmură el .
întotdeauna, dar n-avea de gînd s-o spună cu voce tare.
Părea o copilărie, ceva meschin. Ba mai rău, ca şi cum ar fi
încercat să fie altcineva decît era. Sau cineva care era, dar
care nu era acceptat de societate. El era lordul Kennard, iar
ea era domnişoara Sybilla Bridgerton. Şi-ar fi măsurat cu
bucurie forţele cu el, oricînd, dar nu era proastă. înţelegea
cum mergeau lucrurile pe lume. Acolo, în micul ei colţişor
din Kent, era regină, dar într-un concurs din afara micului
lor cerc format între Crake House şi Aubrey Hall...
George Rokesby ar fi cîştigat. întotdeauna. Sau, dacă
n-ar fi cîştigat, ar fi lăsat să se înţeleagă asta, iar ea nu avea
ce face.
— Pari foarte seri oasă, aşa, deod ată, spu se el în timp
ce călca pe parchetul lustruit de la parter.
— Mă gînde am la tine, recunoscu Billie.

— Asta ch iar că e o provo care, sp use el, întin zînd mîna
ca să deschidă uşa salonului şi apropiindu-şi buzele de
urechea ei. Una la care n-am de gînd să răspund.
Billie dădu să spună ceva, dar, înainte sa scoată vreun
sunet, George intră în salonul oficial de la Crake House.
— Bună seara tuturor! spuse pe un ton demon strativ.

Speranţele lui Billie de a intra discret fură strivite
imediat, cînd îşi dădu seama că ajunseseră ultimii. Mama
ei stătea alături de lady Manston, pe sofaua lungă, iar
Georgiana era într-un fotoliu din apropiere, părînd cam
plictisită. Bărbaţii erau, împreună, lîngă o fereastră. Lorzii
Bridgerton şi Manston discutau cu Andrew, care tocmai
accepta bucuros un pahar de coniac de la tatăl său.
— Billie! e xclamă mama ei, aproa pe sărind în picioar e,
în mesaj ne-ai scris că glezna îţi e doar scrîntită.
— Aşa şi este, răspu nse tînăra . O să fie ca nouă pînă la
sfîrşitul săptămînii.
George pufni neîncrezător, iar ea îl ignoră.
— Nu e mare lucru , m ama, o asigu ră Billie . Am su ferit
răni mai grave.
Andrew pufni. îl ignoră şi pe el.
— Dacă ar fi avut u n b aston, ar fi putut s ă cobo are
singură, spuse George aşezînd-o pe sofa. l-ar fi luat de trei
ori mai mult, şi nici unul dintre noi n-are răbdare pentru aşa
ceva.
Tatăl lui Billie, care era la fereastră, cu un pahar de
coniac în mînă, rîse amuzat. Fiica lui mai mare îl privi puţin
66 J ULIA QUINN
supărată, ceea ce-l făcu să hohotească şi mai abitir.

— Ace ea e una dintre rochiil e lui Mary? întrebă lady
Bridgerton.
Billie aprobă din cap.
— Eram îmbrăcată î n pant aloni .
Mama ei oftă, dar nu spuse nimic. Era un subiect
nesecat de discuţie între ele două, iar armistiţiul era
menţinut doar de promisiunea lui Billie că avea să se
îm brace în totd eauna cum trebuia la cină. Şi cînd aveau
oaspeţi. Şi la biserică.
Aveau o listă lungă de evenimente la care trebuia să se
îm brace după dorinţa mamei ei, dar în privinţa călătoriilor
ei pe moşie îmbrăcată în pantaloni, lady Bridgerton cedase.
Lui Billie asta i se părea o victorie. Aşa cum îi explicase

mamei sale, de mai multe ori, nu avea nevoie decît de
permisiunea să se îmbrace adecvat cînd ieşea din casă. Cu
siguranţă, chiriaşii spuneau despre ea cuvinte mai colorate
decît "excentrică", dar o plăceau destul. Şi o respectau.
Afecţiunea pentru ea nu era ceva forţat. Mama lui Billie
spunea despre aceasta că ieşise din pîntece zîmbind şi că

fusese, de mică, preferata chiriaşilor.
Respectul, pe de altă parte, îl cîştigase, şi din acest
motiv îl preţuia mai presus decît orice.
Billie ştia că fratele ei mai mic avea să moştenească
într-o bună zi Aubrey Hall şi tot domeniul dimprejur, dar
Edmund era încă un copil, cu opt ani mai tînăr decît ea. în
majoritatea timpului era la internat. Tatăl lor nu întinerea
şi cineva trebuia să înveţe cum să gestioneze pămînturi atît
de întinse. în plus, Billie se pricepea destul de bine la asta.
Toată lumea recunoştea.
Fusese singură la părinţi mulţi ani. Mai veniseră pe

lume doi copii între ea şi Edmund, dar nu trăiseră prea mult.
în timpul acelor ani de rugăciuni şi speranţe de moştenitori,
Billie devenise un fel de mascotă a chiriaşilor, un simbol viu
al viitoru lui moşiei Aubre y Hall. /
Spre deosebire de majoritatea tinerelor din înalta
societate, Billie îi însoţise întotdeauna pe părinţii ei în timp
ce aceştia îşi făceau treburile pe moşie. Cînd mama ei ducea
coşuri cu mîncare nevoiaşilor, Billie împărţea mere copiilor.
Cînd tatăl ei verifica pămînturile, ea îi era adesea la picioare,
săpînd după rîme şi explicînd de ce secara ar fi fost o alegere
mai bună decît orzul pe un cîmp unde soarele cădea
arareori.
La început, Billie fusese o sursă de amuzament, o fetiţă

energică de cinci ani, care insista să cîntărească grînele la
colectă. Pînă la urmă ajunsese să fie nelipsită, iar oamenii
se aşteptau ca ea să se ocupe de nevoile moşiei. Dacă se
spărgea vreun acoperiş, ea se asigura că e reparat. Dacă
recolta era slabă, ea mergea pe cîmp, ca să-şi dea seama de
ce.
Era, din toate punctele de vedere, fiul cel mare al
tatălui ei.
Alte tinere domnişoare citeau, poate, poezii romantice
şi tragedii de Shakespeare, dar Billie citea tratate de
gestiunea agriculturii. Pe care le iubea din tot sufletul,
fiindcă erau atît de pline de informaţie.
Era şi dificil să-ţi imaginezi o viaţă care să i se
potrivească mai bine, dar trebuia spus: viaţa pe care o
ducea era mai simplă dacă nu purtai corset. Oricît ar fi
îndurerat-o asta pe mama ei.
68 JU LIA QUINN
— Am mers să ver ific sistemu l de irig aţii, explică Billie.

Ar fi fost incomod să fac asta în rochie.
— N-am spus ni mic, răspunse lady Bridgerton, cu toate
că era clar la ce-i fugise gîndul.
— Ca să nu mai spun cît de greu ţi-a r fi fost să te caţeri
în copac, adăugă Andrew.
Replica lui îi atrase atenţia lui lady Bridgerton.
— S-a căţărat într -un copac ?

— Salva o pisică, răspunse Andrew.
— Putem pres upu ne în deplină siguranţă că , dacă ar
fi purtat rochie, spuse George cu autoritate, n-ar fi încercat
să se urce în copac.
— Şi ce s-a întîm plat cu pisica? întreb ă G eorgiana.
Billie se uită la sora ei. Aproape că uitase de prezenţa

acesteia şi uitase cu totul de pisică.
— Nu ştiu.
Georgiana se aplecă înainte, cu o privire nerăbdătoare
în ochii albaştri.
— Ai sa lvat-o?
— Dacă am salvat-o, răspuns e Billie, atunci am făcut

asta cu totul împotriva voinţei ei.
— S-a do vedit a fi o feli nă foarte nerecu noscă toare,
spuse George.
Tatăl lui Billie chicoti auzind descrierea şi-l lovi
bărbăteşte pe spate.
— George , băiete, e cazul să-ţi dăm ceva de băut . Ai
nevoie, după cît ai suferit.
Billie rămase cu gura căscată.
— După cî t a suferit el ?
George zîmbi îngîmfat, dar nimeni în afară de ea nu

văzu, fir-ar el să fie de bărbat!
— Rochia lui Mary îţi vine foarte bine, spuse lady
Bridgerton, îndreptînd conversaţia spre lucruri ceva mai
feminine.
— Mulţum esc, răspunse Bill ie. îm i place nuanţa as ta
de verde.
Atinse în treacăt marginea dec olteului rotund. îi venea
bine. Mama ei o privi şocată.
— îm i plac rochiile frum oase , insistă Billie. Nu vreau
să le port cînd sînt nepractice.
— Pisi ca? insi stă Georgi ana.
Billie îi aruncă o privire nerăbdătoare.
— Ţi-a m spus că nu ştiu. Sincer, era o crea tură mică şi
oribilă.
— De acord, spuse George, ridicî nd pahar ul într-un
toast.
— Nu-mi vine să cred c ă toa staţi pentr u posibila
moarte a unei pisici, spuse Georgiana.
— Eu nu toastez, spuse Billie uitîndu-se în jur, parcă
aşteptînd să-i aducă şi ei cineva un pahar. Mi-ar plăcea,
totuşi.
— Totu l e bine, draga mea, spuse lady Bridgerton
încet, zîm bindu-i încurajator fiicei sale mai mici. Nu te agita
aşa.
Billie se uită la Georgiana. Dacă mama lor i-ar fi vorbit
şi ei aşa, ea, una, ar fi luat-o razna. Georgiana, însă, fusese
un copil bolnăvicios, iar lady Bridgerton nu învăţase
niciodată s-o trateze altfel decît cu o grijă atentă.
70 J ULIA QUINN
— Sînt sigură c ă pisica a supr avie ţuit calvarului, î i spuse

Billie surorii sale. Era un motan descurcăreţ, un supravie
ţuitor.
Andrew se apropie şi se aplecă peste umărul Geor-
gianei.
— Aterizează mereu în picioa re.
— Termină ! se răs ti fata, însă era clar că nu se su 
părase.
Nimeni nu se supăra vreodată pe Andrew. Cel puţin,
nu pentru multă vreme.
— Aveţi veşti de la Edward? o între bă Billie pe lady
Manston.
în privirea acesteia apăru o umbră de regret, iar
doamna clătină din cap.
— Nu de la ultima s crisoare înco ace . Aceea de luna

trecută.
— Sînt sigură că se simte bine, spuse Billie. E un solda t
foarte talentat.
— Nu ştiu de cît talen t e nevoie cînd cineva îndre aptă
o puşcă spre tine, spuse George aspru.
Billie îi aruncă o privire supărată.
— Nu-I asculta ţi, îi spuse lui lady Ma nston. El n-a fost
soldat.
Mama băieţilor îi zîmbi, cu o expresie tristă şi iubitoare
în acelaşi timp.
— Cred că i-ar fi plăcut să fie, spuse uitîndu-se spre fiul
ei cel mare. Aşa e, George?
Capitolul 6
George se chinui să rămînă impasibil. Mama lui era

bine intenţionată, ca întotdeauna, dar era femeie. N-avea
cum să înţeleagă ce însemna să lupţi pentru regele şi ţara
ta. N-avea de unde să ştie cum era să nu faci asta.
— Nu contează ce mi-ar f i plăcut, spuse apăsat, apoi
luă o duşcă de coniac şi încă una. A fost nevoie de mine aici.
— Iar eu sînt recun oscătoare pentr u asta.

Se întoarse spre celelalte doamne, zîmbind hotărîtă,
însă cu o sclipire parcă prea strălucitoare în ochi.
— Nu am nevoie c a toţi fiii mei să plece la război. Cu
voia lui Dumnezeu, prostia asta o să se termine înainte ca
Nicholas să fie destul de mare ca să intre în armată.
Mai întîi, nimeni nu spuse nimic. Tonul lui lady
Manston fusese puţin cam prea ridicat, iar cuvintele, ceva
cam ascuţite. Era unul dintre acele momente stînjenitoare
pe care nimeni nu ştia prea bine cum să le încheie. Pînă la
urmă, George sorbi puţin din coniac şi spuse încet:
— Nu o să exi ste n iciodată astfel de prostii între
bărbaţi.
Cuvintele lui detensionară puţin atmosfera, iar Billie îl
privi şi ridică provocator bărbia.
— Femeile s-ar descurca mai bine dac ă li s-ar permite
să guverneze.
72 J ULIA QUINN
El îi răspunse cu un zîmbet fals. încerca să-l provoace,

dar refuză să-i răspundă.
Tatăl ei, însă, prinse imediat momeala.
Sînt sigur că aşa ar fi, spuse pe un ton atît de
îm păciu itor în cît toată lumea înţelese că nu credea ce
spunea.
— Aşa ar fi, insist ă Billie. Cu siguranţă că s-ar rări
războaiele.
— Aici sînt de ac ord c u ea, spuse A ndrew ridi cînd
paharul spre Billie.
— Nu are rost să discutăm, spuse lordul Manston. Dacă
Dumnezeu ar fi vrut ca femeile să guverneze şi să se lupte,
le-ar fi făcut destul de puternice să ducă scuturi şi
muschete.
— Eu ştiu să trag cu arma, spu se Billie.

Lordul Manston o privi, apoi clipi scurt.
— Da, spuse de par că ar fi con tem plat o curiozitate
ştiinţifică, probabil că ştii.
— Billie a ucis un cerb iarna trecu tă, sp use lordul
Bridgerton ridicînd din umeri, de parcă aşa ceva s-ar fi
întîmplat tot timpul.
— Ch iar aşa? întrebă An dre w pe un ton a dmirati v.
Bravo ţie!
Billie zîmbi.
— A fos t minunat.
— Nu-m i vine să cre d că-i dai voie să vî neze, îi spuse
lordul Manston lordului Bridgerton.
— Crezi că pot s-o împ iedic?
— Nimeni nu poat e s-o oprească pe Bi llie, spuse
George ca pentru sine.
Se întoarse deodată şi traversă camera, ca să-şi mai

toarne un pahar. Urmă o tăcere lungă şi stînjenitoare.
George decise că de această dată nu-i păsa.
— Ce mai face Nicholas? întreb ă lady Bri dgerton.
George îşi ascunse zîmbetul în pahar. Lady Bridgerton
ştiuse întotdeauna cum să deturneze conversaţia de la
subiectele delicate. Zîmbetul ei social perfect aproape că i
se auzi în voce atunci cînd spuse:
— Se poartă ma i frum os de cît Edmund ş i Hugo, sî nt
sigură.
— Eu sînt sigură că n u-i aşa, răspun se lady M anston
rîzînd.
— Nicholas n u ar... începu Georgiana să spună, da r
vocea lui Billie o acoperi.
— E greu să-mi imaginez că poate să fie ci neva trimis

acasă mai des decît Andrew.
Acesta ridică mîna.
— Eu deţin recor dul.
Georgiana făcu ochii mari.
— în famili a Roke sby?
— Peste tot.
— Nu poate s ă fie adevăra t, pufni Bill ie.
— Te asig ur că este. Există un m otiv pent ru care am
plecat mai devreme de la internat. Cred că, dacă aş merge
în vizită, nu mi-ar da voie să intru pe poartă.
Billie acceptă cu recunoştinţă paharul de vin pe care i-l
aduse în sfîrşit un servitor, apoi îl ridică în direcţia lui
Andrew, într-un sceptic salut.
— Asta nu face decît s ă arate că directorul trebuie
lăudat pentru grozavul său bun-simţ.
74 J ULIA QUINN
— Andrew, termină cu exage rările, spuse lady
Manston, dînd ochii peste cap şi răsucindu-se spre lady

Bridgerton. A fost trimis acasă de la Eton nu o dată, dar te
asigur că nu i s-a interzis să se mai întoarcă acolo.
— Dar nu pentru c ă el n-ar fi încerc at.
George expiră lung şi se întoarse spre fereastră,
uitîndu-se afară, în noaptea sinilie. Poate că era un
nesuferit, unul care se întîmpla să nu fi fost niciodată trimis

înapoi acasă de la Eton sau de la Cambridge, dar chiar nu
avea poftă să îi asculte pe Andrew şi pe Billie tachinîndu-se
fără oprire.
Discuţiile lor nu se schimbau niciodată. Billie era
delicios de isteaţă, apoi Andrew se prefăcea un ticălos, apoi
ea spunea ceva care să-l dezumfle de tot, iar Andrew rîdea
şi făcea semn din ochi, şi toată lumea izbucnea în rîs.
întotdeauna acelaşi lucru. De care el, unul, se plictisise.
Se uită scurt spre Georgiana, care stătea supărată în
fotoliul cel mai incomod, după părerea lui. Cum era posibil
să nu observe nimeni că o excluseseră din conversaţie? Billie
şi Andrew aprinseseră atmosfera cu isteţimea şi vivacitatea
lor, iar biata Georgiana nu mai reuşea să spună nimic. Nu
părea nici măcar să încerce, era adevărat, dar, la paisprezece
ani, cum să fi ţinut pasul cu ei?
Traversă repede camera spre tînără şi se aplecă.
Am văzut eu pisica, spuse, iar cuvintele îi dispărură
în părul ei roşcat. A fugit spre pădure.
Sigur, nu era adevărat. George habar n-avea ce se
întîmplase cu animalul. Dacă exista dreptate pe lume, orice
s-ar fi întîmplat includea pucioasă şi furia diavolului.
Georgiana tresări, apoi se întoarse spre el cu un zîmbet

larg, straniu de asemănător cu al surorii sale.
— Chiar aşa? Mu lţumesc că mi-a i spus!
George se uită spre Billie în timp ce se ridica. Ea îl
privea atentă, certîndu-l în tăcere pentru că minţise. El îi
răspunse cu o privire pe măsură de insolentă, ridicînd o
sprînceană care o provoca să-l dea de gol.
Dar Billie nu spuse nimic, ci ridică dintr-un umăr, un
gest atît de discret încît nimeni altcineva în afară de el nu-l
sesiză. După aceea, tînăra se întoarse spre Andrew, la fel
de strălucitoare ca întotdeauna. George redeveni atent la
Georgiana, care era, evident, mai isteaţă decît o crezuse,
fiindcă îi privea curioasă, mutîndu-şi ochii de la unul la altul,
de parcă ar fi fost jucători pe teren.
Ridică din umeri. Bravo ei. Se bucura să afle că era

isteaţă. Avea nevoie de asta cu o familie ca a ei.
Mai luă o înghiţitură de coniac, pierzîndu-se în gînduri
pînă cînd conversaţia din jur se transformă într-un murmur
scăzut. Se simţea agitat în seara aceea, neobişnuit pentru
el, de altfel. Era înconjurat de cei pe care-i cunoştea şi-i
iubea de o viaţă, şi tot ce-şi dorea...
Se uită pe fereastră, căutînd un răspuns. Nu voia decît
să... Nu ştia sigur.
Asta era problema. Chiar asta. Nu ştia ce voia, ştia doar
că nu avea acel lucru. Viaţa lui, îşi dădu seama, ajunsese la
un nou nivel de banalitate.
— Georg e? Geo rge ?
Clipi. Mama sa îl striga pe nume.
— Lady Frederi ca Fortescue-End icott e acum logodită
cu Northwick, îi spuse ea. Ştiai?
76 JU LIA QUINN
Deci despre asta aveau să discute în acea seară. îşi

termină coniacul.
— Nu ş tiam.
— Fiica mai mare a ducelui de Westborou gh, î i spuse
mama sa lui lady Bridgerton. O tînără încîntătoare.
— Sigur, s igur, încînt ătoa re. Cu părul negru, nu?
— Şi cu ochi f oarte frumo şi. Cîntă c a o pri vighetoare .
George se abţinu să rîdă. Tatăl său îl lovi pe spate.
— Duce le i-a pregă tit o zestre bună, spuse , direct la
subiect. Douăzeci de mii şi o bucată de pămînt.
— Iar eu am pierdut ocazia, spuse Geo rge, zîmbind
diplomat. N-avem nici un motiv să discutăm despre
multiplele sale calităţi.
— Sigu r că nu, răs punse m ama lui. E prea tîrz iu pentru
asta, însă, dacă m-ai fi ascultat primăvara trecută...
Se auzi clopoţelul pentru cină, slavă Domnului, iar
mama sa decise, probabil, că n-avea rost să insiste, fiindcă
următoarele ei cuvinte fură legate de meniul din acea seară
şi de lipsa peştelui de la piaţă.
George se apropie din nou de Billie.
— Te ridi c? m urmură întinzînd bra ţel e.
— Vai de mine! exclamă ea înce t, cu toate că George
n-avea idee de ce era atît de surprinsă.
Nu se schimbase nimic în ultimul sfert de oră. Cine
altcineva s-o fi dus în sufragerie?
— Cît de frum os din par tea t a, George, spuse mama
lui, luîndu-şi soţul de mînă şi permiţîndu-i s-o conducă prin
salon.
El îi zîmbi sec.
— Mărturises c că e un sen tim en t ame ţitor să o ai pe

Billie Bridgerton la mila ta.
Lordul Bridgerton rîse.
— Bucu ră-te cî t apuci, f iule. Nu-i place să p iardă.
— îi place cuiva? întrebă Billie.
— Sigur că nu , ră spunse tatăl ei . E mai degrabă vorb a
despre cît de elegant poţi să accepţi înfrîngerea.
— Eu o accept foarte el e...
George o luă în braţe.

— Sigur vrei s ă termini propoziţia? murmură.
Ştiau cu toţii. Billie Bridgerton accepta rareori cu
eleganţă să fie învinsă. Tînăra strînse din buze.
— Două puncte pent ru sincerit ate, spuse George.
— Ce-ar trebui să fac pentru trei pu ncte? se răs ti ea.
George rîse.
— Şi oricum , îi spuse ea tatălui ei, incapa bilă să las e
subiectul să se stingă. N-am pierdut nimic.
— Ai pi erdut pisi ca, s puse Georgiana.
— Şi ţi-ai pierdut demnitatea, adăugă Andrew.
— Ei, pentru asta pri meşti tr ei puncte, spuse George.
— Mi-a m sucit glezna!
— Ştim, draga mea, spuse lady Bridger ton, bătînd- o

pe mînă. O să te simţi mai bine cît de curînd. Ai spus-o tu
însăţi.
"Patru puncte" dădu George să spună, dar Billie îl fixă
cu o privire ucigaşă.
— Să nu îndră zne şti, se răsti ea.
— Dar faci să-mi fi e atît d e uşor.
— O luăm pe Bill ie peste picior? într ebă Andrew ,
prinzîndu-i din urmă pe coridor. Dacă da, să ştii că mă simt
jignit că ai început fără mine.
78 JU LIA QUINN
— Andrew, se răsti Billie.
Acesta îşi duse braţul sănătos la inimă, prefăcîndu-se

lovit.
— Jignit, vă s pun!
— Oare am putea, totuşi, să nu o luăm pe Bill ie peste
picior? întreba acesta exasperată. Măcar pentru o seară?
— Presupu n că am putea, sp use Andrew, dar nu e la
fel de distractiv să rîzi de George.
Fratele lui dădu să spună ceva, dar privirea îi căzu pe
chipul lui Billie. Era obosită şi îndurerată. Ceea ce Andrew
crezuse că era una dintre replicile lor obişnuite fusese, de
fapt, o rugăminte reală.
îşi apropie buzele de urechea ei şi murmură:
— Sig ur te simţi destui de bine ca s ă mergi la cină?
— Sigur! răspunse ea, v izibil supărată de î ntrebarea lui.

N-am nimic.
— Dar te simţi bine?
Ea strînse din buze, apoi se cutremură. George merse
mai încet, lăsîndu-l pe Andrew să le-o ia înainte.
— Nu e nici o ruşine dacă ai nevoie să te odihn eşti,
Billie.
Ea îl privi cu o sclipire aproape glumeaţă în ochi.
— Mi-e foame, spu se.
El dădu aprobator din cap.
— Pot să cer să ţi se aducă un tabur et mic şi să fie pus
sub masă, ca să ridici piciorul.
Billie clipi, surprinsă. George ar fi putut să jure că o auzi
expirînd.
— M-aş bu cura , spuse e a. Mulţumesc.
— E ca şi făcut.
Făcu o pauză, apoi adăugă:
— Rochia asta îţi vine foarte bine, s ă ştii.

— Po ft im?
George nu ştia de ce spusese asta şi, judecînd după
expresia ei, nici Billie nu ştia. Ridică din umeri, dorindu-şi
să aibă o mînă liberă, ca să-şi aranjeze cravată, care i se
părea, deodată, foarte strînsă. Sigur că îi făcuse un
compliment. Nu aşa ar fi făcut orice domn? în plus, Billie

părea să aibă nevoie de puţină încurajare. Iar rochia îi venea
în tr -a d e vă r bine.
— E o culoare frumoas ă, improviză.
Uneori putea să fie şi fermecător.
— îţi scoate ochii în evidenţă.
— Am ochii căpr ui .
— Tot î i scoate î n evi denţ ă.
Billie părea puţin alarmată.
— Doamne , George, l-a i mai făcut vreodată un
compliment vreunei doamne?
— Dar tu ai primit vreodată vreunul?
îş i dăd u se am a prea tîr ziu cît de urît su na se ră cu vin te le
lui şi spuse ceva ce semăna cu o scuză, dar Billie deja rîdea
în ho ho te .
— îm i pare rău, ros ti îne cînd u-s e şi şt ergînd u-şi ochi i
pe umărul lui, fiindcă mîinile îi erau pe după gîtul lui George.
Vai, ce amuzant a fost! Ce faţă ai făcut!
Uimitor, dar George simţi că-i vine să zîmbească.
— încercam să te întreb dacă a i acceptat vreodată
vreun compliment, simţi el nevoia să adauge. Evident că ai
primit complimente, spuse încet.
— Ev iden t.
80 JU LIA QUINN
George clătină din cap.
— îm i pare rău , sincer.

— Eşti un adevărat gentlem an, îl tachină ea.
— Te miră?
— Deloc. Cred că ai fi în stare să mori îna inte să insulţi
o doamnă, chiar şi fără voie.
— Sînt destul de sigur c ă pe tine te-am insultat într- un
moment sau altul de cînd ne cunoaştem.
Ea făcu un semn nepăsător din cap.
— Eu nu intru la socot eală.
— Mărturisesc, rost i George, c ă astă-sear ă semeni mai
mult decît oricînd cu o adevărată domnişoară.
Pe chipul ei apăru o expresie vicleană.
— Sînt sigură că a ş putea să găs esc o insultă în ceea ce
ai spus.
— Sau un compli ment.
— Nu, răspunse ea, prefăcîndu -se că se gîndea serios.
Nu cred că e un compliment.
El rîse din tot sufletul. Abia după ce amuzamentul se
domoli îşi dădu seama cît de nefamiliar îi era sentimentul.
Trecuse multă vreme de cînd se abandonase rîsului, de cînd
îi dăduse voie să-i străbată corpul. Era foarte departe de
expresiile permise în înalta societate londoneză.
— Chiar am p rimit com plimente, să ştii, spuse Billie.
Dar recunosc că nu mă prea pricep să le accept, continuă
pe un ton mai scăzut. Cel puţin nu cînd se referă la culoarea
rochiei mele.
George începu să meargă din nou mai încet cînd la
capătul coridorului, după un colţ, văzu uşa sufrageriei.
— N-ai fost niciodată la Londra, la sezon ul de baluri,
aşa e?
— Ştii că nu.
George se întrebă de ce. Mary făcuse asta, iar ea şi

Billie făceau mai totul împreună. Nu părea politicos să
întrebe, cel puţin nu în acel mom ent, chiar înainte de cină.
— N-am vrut să merg, spuse Billie.
George nu-i atrase atenţia că nu întrebase nimic.
— M-aş f i descu rcat înfiorător.
— Ai fi fost o gură de aer proas păt, minţi el.
Avea dreptate, s-ar fi descurcat înfiorător, iar el ar fi
fost nevoit să-i fie salvator social, să se asigure că ea avea
carnetul de bal plin cel puţin pe jumătate, apoi ar fi trebuit
să-i apere onoarea de fiecare dată cînd cîte un lord tînăr şi
fără minte ar fi presupus că principiile ei morale erau
îndoielnice doar fiindcă vorbea tare şi era nonşalantă.
Ar fi fost epuizant.
— Mă scuzi, murm ură, oprind u-se ca să-l roage pe unul
dintre servitori să-i aducă un taburet. Vrei să te ţin în braţe
pînă se întoarce?
— Să mă ţii în braţe ? repetă ea, de parcă, deod ată, n-
ar mai fi ştiut să vorbească.
— S-a întîmplat ceva? întrebă mama lui George,
privindu-i cu o curiozitate nedeghizată, prin uşa deschisă.
Ea, lady Bridgerton şi Georgiana se aşezaseră deja.
Domnii aşteptau ca Billie să fie şi ea la locul ei.
— Luaţi l oc, spu se Geo rge. Vă rog. Am ceru t unui
servitor să-i aducă un taburet pentru sub masă, ca să poată
să-şi ridice piciorul.
— Foart e frumo s din partea t a, George, spuse lad y
Bridgerton. Ar fi trebuit să mă gîndesc la asta.
82 J ULIA QUINN
— Eu am mai avut glezna s crîntită, spuse tînărul,
intrînd cu Billie în încăpere.

— Eu nu, spuse lady Bridgerto n, cu toa te că s-ar putea
crede că sînt expertă în aşa ceva după atîta vreme.
Se uită la Georgiana.
— Cred că tu eşti singu rul meu copil care nu şi-a rupt
şi nu şi-a sucit nimic încă.
— Ăsta e talentul meu special, spuse Geo rgiana pe un

ton sec.
— Recunosc, interveni lady Manston, uitî ndu -se l a
George şi la Billie şi zîmbind cu entuziasm bine disimulat,
că vă stă bine împreună.
George îi aruncă mamei sale o privire letală. Nu. Poate
că voia
— ea Nusă-l
ne vadă însurat,
tach inaţi, dar chiar
spuse Billiesăcuîncerce aşa
exact at îtaceva...
dojană
afectuoasă în voce încît să împiedice orice altă discuţie
despre asta. Cine altcineva să mă ducă în braţe dacă nu
George?
— Da, eu am mîna fracturată, murm ură Andrew.
— Cum ţi -ai rupt-o? întrebă Georgiana.
El se aplecă înainte, cu ochii strălucitori ca marea.
— M-am luptat corp l a corp cu un rechin.
Billie pufni în rîs.
— Nu, serios, spuse Georgiana, deloc impresionată. Ce
s-a întîmplat?
Andrew ridică din umeri.
— Am alu neca t.
Urmă o clipă de tăcere. Nimeni nu se aşteptase la ceva
atît de banal.
— Povestea cu rechinul e mai intere santă, spus e
Georgiana într-un final.

— Nu-i aşa? Adevă rul e rareori pe cît de strălucitor ni
l-am dori.
— Credeam că m ăcar ai căzut de p e cat arg, spuse
Billie. /
— Puntea e ra alunecoasă, răspun se Andrew pe un ton
calm.
în tim p ce se gîndeau cu toţii la banalitatea întîmplării,
tînărul adăugă:
— Se mai înt îm plă. De la apă, ştiţ i.
Servitorul se întoarse cu un taburet mic. Nu era pe cît
de înalt i-ar fi plăcut lui George, dar tot era mai bine pentru
Billie decît să-şi lase piciorul să atîrne.
— M-am mirat că amiralul Mc Clellan ţi -a dat voie să
te recuperezi acasă, spuse lady Manston în timp ce
servitorul se tîra sub masă, ca să aşeze taburetul. Nu mă
plîng. E o bucurie să te am la Crake House, unde ţi-e locul.
Andrew îi zîmbi din colţul gurii.
— Un ma rinar cu un sing ur braţ nu pr ea îi e nimănu i
de folos.
— Ch iar dacă există atîţi a piraţi cu cît e un picior de
lemn? glumi Billie cînd George o aşeză la locul ei. Credeam
că e obligatoriu ca pe mare să-ţi lipsească un membru.
Andrew aplecă gînditor capul într-o parte.
— Bucă tarului nostru îi lipseşte o ur eche.
— Andrew! exclamă mama s a.
— Cît de înfioră tor, spuse Billie, cu ochi i strălucindu-i
de o plăcere macabră. Unde erai cînd s-a întîmplat?
— Billie! exclamă lady Bridger ton.
84 J ULIA QUINN
Tînăra se întoarse spre mama sa, ca să protesteze:

— Doar nu te aştepţi să aflu desp re un m arinâ r fără o
ureche şi să nu întreb.
— Oricum , asta nu e o conversaţie potrivită cî nd luăm
masa în familie.
Întîlnirile dintre clanurile Bridgerton şi Rokesby erau
întotdeauna considerate ca evenim ente în familie, chiar
dacă
nu în nu împărţeau
ultima sută deabsolut
ani. nici un strop de sînge. Cel puţin,
— Nu-mi imaginez unde ar fi mai potri vit, spus e
Andrew, cu excepţia cazului în care mergem la vreun han.
— Din păcate, spuse Billie, eu nu am voie să m erg în
han la ora asta.
Andrew îi zîmbi obraznic.
— Motivul şapte sute treizeci şi opt pentru c are sînt
bucuros că nu m-am născut femeie.
Billie dădu ochii peste cap.
— Dar în timpul zile i ai voie? întrebă Georgiana.
— Sigu r că da, răspunse sora ei , însă George observă
că mama fetelor nu era prea încîntată.
Nici Georgiana nu era. Strînsese buzele şi se încrunta,
supărată, cu o mînă pe masă, bătînd cu un deget în tăblie.
— Doam na Bucket face o plăcint ă de porc delicioasă,
spuse Billie. în fiecare j oi.
— Uitasem, spu se An drew, cutrem urîndu-se d e
plăcerea amintirii culinare.
— Cum să uiţi? E Raiul într-o crustă.
— De acord. Trebuie să mergem acolo împreu nă. Poate
la prînz...
— Femeile sî nt sîngeroase, spuse Georgiana deodată .
Lady Bridgerton scăpă furculiţa din mînă. Billie se
întoarse spre sora ei, cu o expresie prudent surprinsă pe

chip.
— Poftim?
— Şi femeile pot s ă fie sîngeroase, spuse G eorgiana,
cu un ton apro ape cop ilăres c de indigna t. /
Billie nu ştiu ce să spună. în mod normal, George s-ar
fi bucurat de stînjeneala ei, dar conversaţia luase o turnură
atît de bruscă înspre bizarerie încît nu putu simţi decît
compasiune. Şi uşurare fiindcă nu el era acela nevoit să
continue conversaţia cu tînăra.
— Ce ai spus tu mai devreme, sp use Georgiana, despre
femei, că am purta războaie mai rar decît bărbaţii. Nu cred
că e adevărat.
— Aha, spuse Billie, părî nd foarte uşurată .
Adevărul era că şi George simţea acelaşi lucru. Exista
o singură altă posibilă explicaţie pentru remarca "femeile
sînt sîngeroase", iar aceea era o conversaţie pe care chiar
că nu dorea s-o aibă la masa de seară. Sau oriunde
altundeva.
— Cum răm îne cu regina Maria? continuă Geo rgiana.
Nimeni n-ar putea să spună că a fost o pacifistă.
— Nu i s-a spus Maria c ea sîngero asă deg eaba,
răspunse Andrew.
— Exact! fu de acord Geo rgiana, dînd cu entuziasm din
cap. Iar regina Elisabeta a scufundat o întreagă armada.
— l-a pus pe bărbaţii d in slujba e i să scufun de arma da,
o corectă lordul Bridgerton.
86 J ULIA QUINN
— Dar ea a dat ordinele, răspunse G eorgiana.

— Are dreptat e, spuse George, bucuros să recunoască
meritele femeii.
Aceasta îl privi cu recunoştinţă.
— Chiar aşa , aprobă Billie, zîmbind.
Georgiana, auzind-o, păru ridicol de mulţumită.
— N-am vru t să spun că fem eile nu pot să fie violente ,
spuse Billie, acum că sora ei terminase de argumentat. Sigur
că putem fi, dacă avem un motiv destul de bun.
— Mă cutrem ur doar l a gîndul, m urmură An drew.
— Dacă vreun ul d intre c ei pe care-i iubesc ar fi în
pericol, spuse Billie încet, apăsat, sînt sigură că aş putea
deveni violentă.
Ani întregi după aceea, George avea să-şi pună

întrebări legate de acel moment. Ceva se schimbase. Ceva
se cutremurase şi se aşezase altfel. în aer plutea tensiunea,
şi toată lumea, fiecare Rokesby şi Bridgerton de la masă,
rămăsese aproape suspendat în timp, de parcă ar fi aşteptat
ceva ce nici unul dintre ei nu înţelegea.
Chiar şi Billie.
George îi studie chipul. Nu era greu să ţi-o imaginezi ca
pe o luptătoare feroce, care-i apăra pe cei pe care-i iubea.
Oare el intra la acea categorie? Probabil că da. Oricine-i
purta numele de familie beneficia de protecţia ei.
Nimeni nu vorbi. Nimeni nu respiră, pînă cînd mama
lui nu rîse, puţin mai tare decît o şoaptă, apoi declară:
— Ce subiec t depri mant .
— Nu sînt de acord , spuse Ge orge încet.
Nu crezu că mama sa îl auzise, dar Billie auzise. Desfăcu

buzele, apoi ochii ei întunecaţi îi întîlniră pe ai lui, curioşi,
surprinşi. Poate cu o privire puţin recunoscătoare.
— Nu înţe leg de ce vorbim despre aşa ceva, continuă
mama lui, hotărîtă să îndrepte discuţia înapoi spre dulceaţă
şi lumină.
"Fiindcă e important", gîndi George. Pentru că în
seamnă ceva. Pentru că nimic n-a însemnat nimic, ani în
tregi, nu pentru cei rămaşi în urmă. Se săturase să fie inutil,
să se prefacă a fi mai valoros decît fraţii săi, doar pentru că
se născuse primul.
Se uită în jos, spre supa din farfurie. Nu-i mai era
foame. Bineînţeles că exact în acel moment lady Bridgerton
exclamă:
— Ar tr ebui să dă m o petrecer e!
Capitolul 7
O petrecere? Billie lăsă cu grijă din mînă ştergarul,

simţind cum o cuprindea un vag sentiment de alarmă.
— Mamă?
— O petrecere inti mă, lăm uri mama ei, de parcă asta
ar fi întrebat Billie.
— în perioad a asta a anu lui? între bă tatăl e i, oprind
puţin lingura pe drumul spre gură.

— De ce nu?
— De obicei d ăm o petrecere toamna.
Billie dădu ochii peste cap. Gîndire tipic masculină. Nu
că ea n-ar fi fost de acord. Ultimul lucru pe care şi-l dorea
era ca la Aubrey Hall să se organizeze o petrecere, cu atîţia
străini care să-i calce pragul. Ca să nu mai spună că era
nevoie de timp ca să o faci pe fiica îndatoritoare a gazdei.
Avea să fie nevoită să poarte rochii toată ziua şi să se
sustragă de la îndatoririle moşiei.
încercă să-i prindă privirea tatălui ei. Cu siguranţă că el
înţelegea ce idee proastă avusese mama, indiferent de
anotimp. însă lordul nu se uita decît la soţia lui şi la supă.
— Andre w n-o să mai fie aca să la toam nă, sp use lady
Bridgerton. E cazul să sărbătorim acum.
— îm i plac p etreceril e, ce-i drept , spuse Andrew .
Era adevărat, dar Billie simţi că el vorbise mai mult ca
să detensioneze atmosfera, care devenise destul de

încărcată. Tinerei i se părea straniu să vadă bine că nimeni
nu ştia exact de ce.
— Atunc i aşa răm îne, spuse mam a ei. O să dăm o mică
petre cere . ' /
— Defineş te ideea d e petrec ere mică , spuse Billie cu
un amuzament amar.
— Nu ştiu. Poate o duzin ă de invitaţi? spuse lady
Bridgerton, întorcîndu-se apoi spre lady Manston. Ce
părere ai, Helen?
Lady Manston nu surprinse pe nimeni cînd spuse:
— Mi se pare o idee încîn tăto are , dar treb uie să
acţionăm repede, înainte ca Andrew să fie iar trimis pe
mare. Amiralul a specificat clar că are concediu doar cît e
în convalescenţă şi nici un moment în plus.
— Sigur, răspunse lady Bridgerton. Să zi cem că peste
o săptămînă?
— O săpt ăm înă I exclam ă Billie. N-ai cu m să pregăte şti
conacul în atît de puţin timp.
— Ei, ce să spun. Ba sigu r că pot, spuse mam a ei

privind-o amuzată. M-am născut ca să fac astfel de lucruri.
— Asta e adevă rat, draga m ea, rosti cu afecţiune lordul
Bridgerton.
N-avea să-i fie de nici un ajutor, îşi dădu seama Billie.
Dacă voia să pună capăt nebuniei, trebuia să o facă ea
însăşi.
— Gînde şte-t e la invitaţi, mama, insistă ea . Cu
siguranţă că e nevoie să-i anunţi mai din timp. Oamenii au
vieţi ocupate şi probabil că au deja planuri.
90 J ULIA QUINN
Mama ei flutură din mînă, de parcă asta n-ar fi avut nici

o importanţă.
— N-am de gînd să trim it invitaţii în celă lalt ca păt al
ţării. Avem destul timp să ne anunţăm prietenii din
comitatele alăturate sau din Londra.
— Pe cine vrei să inviţi ? între bă lady Mans ton.
— Pe voi, bine înţe les. Sp une că veniţi să staţi la noi. O
să fie mult mai distractiv dacă toată lumea e sub acelaşi
acoperiş.
— Nu pare nece sar, spuse George.
— Chiar aş a, aprobă Billie.
Pentru Dumnezeu! Locuiau la numai trei kilometri
distanţă unii de ceilalţi.
George îi aruncă o privire supărată.
— Te rog! spuse ea. Do ar n-o să te sup eri a cum.
— Aş put ea să m ă sup ăr eu, spus e Andrew, zîmbind
larg. Ba chiar cred că o să mă supăr, doar ca să ne mai
distrăm.
— Pe Ma ry şi pe Felix, contin uă lady Bridge rton . Nu
pot să dau o petrecere fără ei.
— Mi-ar pl ăcea s-o văd pe Mary, rec uno scu Billie.
— Dar fami lia W estborough? întrebă lady Mansto n.
George icni.
— Mamă, ocazia a trecut deja. Nu mi-ai spus tu chiar
adineauri că lady Frederica s-a logodit?
— Ba da.
Mama lui făcu o pauză, ridicîndu-şi cu delicateţe
lingura de supă la gură.
— Dar are o soră mai mi că.
Billie pufni în rîs, apoi, repede, îşi aranjă chipul într-o
încruntătură, cînd George se uită urît la ea. Zîmbetul lui lady

Manston deveni de-a dreptul înspăimîntător.
— Şi o verişoa ră.
— Sigur c ă are şi o verişoa ră, spuse Geo rge pentr u
sine. ’ ,<
Billie ar fi vrut să-şi exprime părerea de rău, dar sigur
că exact în acel moment mama ei spuse:
— O să treb uias că să găsim şi nişte tineri pe măsură.
Billie făcu ochii mari, speriată. Ar fi trebuit să-şi dea
seama că venea şi rîndul ei.
— Mamă, nu încep e, o avertiză .
O avertiză? Mai degrabă ordonă. Nu că ar fi avut vreun
efect asupra entuziasmului mamei sale.
— O să fie prea mu lte feme i la petre cere dacă nu,

spuse scurt. Plus că nu întinereşti deloc.
Billie închise ochii şi numără pînă la cinci. Avea de ales
între asta şi a sări la gîtul mamei sale.
— Felix nu are un frate? între bă lady Manston.
Billie îşi muşcă limba. Lady Manston ştia foarte bine că
Felix avea un frate. Felix se însurase cu singura ei fiică.
Probabil că ştia numele şi vîrsta fiecăruia dintre verii lui
primari chiar înainte să se fi uscat cerneala pe certificatul
de căsătorie.
— Geo rge? î ntrebă aceasta . Nu are un frat e?
Billie se uită fascinată la lady Manston. Hotărîrea ei de
nestrămutat l-ar fi făcut mîndru şi pe cel mai aspru general.
Oare era o trăsătură înnăscută? Oare femeile ieşeau din
pîntec dorindu-şi să formeze perechi între bărbaţi şi femei?
Şi, dacă aşa stăteau lucrurile, cum se putea ca ea să nu fi
căpătat această trăsătură?
92 J ULIA QUINN
Tînăra nu era deloc interesată să fie peţitoare, pentru

ea însăşi sau pentru alţii. Dacă asta însemna că era o ciudată
nefeminină, cu atît mai bine. Prefera să fie afară, călare. Sau
să pescuiască în lac.
Sau să se caţere în vreun pom. Sau orice altceva, dacă
se gîndea mai bine.
Nu pentru prima dată, Billie se întrebă ce fusese oare
în min tea Cre at or ulu i cînd o făc us e fe me ie. Era, clar, cea mai
puţin feminină fată din istoria Angliei. Slavă Cerului că
părinţii ei n-o forţaseră să-şi facă debutul la Londra, odată
cu Mary. Ar fi fost oribil. Nu s-ar fi descurcat deloc şi n-ar fi
vrut-o nimeni.
— Ge org e? repetă lady Manston cu o notă ascuţită de
nerăbdare în glas.
Fiul ei tresări, iar Billie îşi dădu seama că acesta o

privise pe ea pînă atunci. Nu-şi dădea seama ce văzuse pe
chipul ei... sau ce crezuse că vedea acolo.
— Are, confirmă el înto rcînd u-s e spre mama s a. Pe
Henry. E cu doi ani mai tînăr decît Felix, dar este...
— Excelent ! exclamă lady Manston băt înd d in pal me.
— Dar est e, ce? î ntrebă Billie.
Sau mai bine zis se repezi să întrebe. Vorbeau despre
posibila ei situaţie nedorită.
— Est e aproape logodit , îi răspunse Ge orge. Sau ce l
puţin eu aşa am auzit.
— Nu con tează dacă nu e oficial, sp use mam a lui cu un
aer superior.
Billie o privi nevenindu-i să creadă. Aşa ceva, din partea
femeii care plănuise nunta lui Mary încă din clipa în care
Felix îi sărutase acesteia mîna.
— Ne plac e Henry Maynard? întrebă lady Bridgert on.

— Da, confir mă lad y Manston .
— Parcă nu era sigură că are u n frate, sp use Billie.
Alături, George chicoti, iar tînăra îl simţi aplecîndu-se
spre ea.
— Pu n pari u pe zece li re c ă şti a în-'amănunt toate
detaliile actualei lui relaţii, încă de dinainte să-i menţioneze
numele, murmură.
Billie zîmbi puţin.
— N-aş accepta aşa un par iu.
— Fată i steaţ ă.
— Ca î ntot deauna.
George chicoti, apoi tăcu. Billie îi urmări privirea spre
cealaltă parte a mesei. Andrew îi privea cu o expresie
stranie pe chip, cu capul puţin aplecat într-o parte şi

în c ru n tî n d u -s e g în di to r.
— Ce e? întrebă ea , în ti m p ce mam ele lor îşi
continuau planurile.
Andrew clătină din cap şi răspunse:
— Ni mi c.
Billie se strîmbă. îl cunoştea pe Andrew şi îi citea
imediat gîndurile şi emoţiile. Punea ceva la cale.
— Nu-mi place expresia de pe faţa lu i, murmură ea.
— Mie nu-mi p lac e niciodată, răspunse Geo rge.
Billie se uită la el. Ce stranie era această nouă alianţă
cu George. De obicei glumea aşa cu Andrew sau cu Edward,
dar nu cu George.
Niciodată cu George.
Se gîndi că era un luc ru bun - n-avea de ce să fie mereu
în ră zb oi cu G eo rg e - da r to t i s e pă re a ci ud at . An or m al .
94 J ULIA QUINN
Viaţa era mai liniştită fără surprize. Chiar era. Se

întoarse către mama ei, hotărîtă să scape de sentimentul
acela de nelinişte care tot creştea.
— Chia r trebu ie să dă m o petrecere? Sînt sigură că
Andrew se simte sărbătorit şi adorat fără să luăm o masă
cu douăsprezece feluri şi fără să facem concurs de tras cu
arcul pe pajiştea din faţa conacului.
— Nu uita de artifici i şi de paradă, spuse acesta. S-a r
putea chiar să vreau să fiu plimbat cu litiera.
— Vrei să le încurajezi să dea o petrece re? întrebă
Billie, făcînd un gest de exasperare în direcţia lui.
George pufni în supă.
— Mi se va perm ite şi mie să pa rticip? între bă
Georgiana.
— Nu la eve nim ent ele de seara, spuse mam a ei, dar,

sigur, la unele de după-amiază.
Georgiana se sprijini de spătarul scaunului, cu o
expresie de pisică mulţumită pe chip.
— Atunci mi se pare o idee excelent ă.
— Geo rgie! rosti Billie.
— Billie! o luă peste picio r sora ei.
Billie rămase cu gura căscată de surpriză. Oare lumea
întreagă o lua razna? De cînd îşi permitea sora ei să-i
răspundă în felul acela?
— S-a stabil it, Billie, spuse mam a ei pe un ton care nu
suporta discuţie. Dăm o petrecere la care o să participi şi
tu. îmbrăcată în rochie.
— Mamă! str igă Billie.
— Nu cred că e o dorinţă nere zon abilă, sp use aceasta,
uitîndu-se în jur pentru confirmare.
— Ştiu cum să mă port la o petrecere .

Doamne, oare ce credea mama ei că avea să facă? Să
vină la cină cu cizmele de călărie pe sub rochie? Să alerge
cu ogarii prin salon?
Cunoştea bine regulile. Chiar'le cunoştea. Şi nu o
deranjau, în situaţiile potrivite. Faptul că propria ei mamă
o credea atît de nepricepută... Şi să spună aşa ceva de faţă
cu oamenii la care Billie ţinea cel mai mult pe lume...

O duruse mai mult decît ar fi putut să-şi imagineze.
După aceea, însă, lucrul cel mai ciudat se întîmplă. Mîna lui
George o găsi pe a ei pe sub masă, ca să nu-i vadă nimeni,
şi strînse. Billie tresări şi se uită la el, fiindcă nu reuşi să se
abţină, însă tînărul îi spusese deja ceva tatălui său despre
cît costa în ultima vreme coniacul franţuzesc.
Billie se uită în farfuria cu supă. Ce mai zi!
* * *
Mai tîrziu în acea seară, după ce bărbaţii plecaseră să

bea un pahar de vin de porto, iar doamnele se adunaseră
în salon, Billie se strecură în bibliotecă, fiindcă nu-şi dorea
nimic mai mult decît un colţ în care să fie lăsată în pace.
Cu toate că "a se strecura" nu era tocmai expresia
potrivită, dat fiind că se văzuse nevoită să-l roage din suflet
pe un servitor s-o ducă în braţe pînă acolo.
Cu toate astea, îi plăcuse întotdeauna biblioteca de la
Crake House. Era mai mică decît aceea de la Aubrey Hall şi
părea mai puţin impozantă, aproape intimă. Lordul
Manston avea obiceiul să adoarmă pe canapeaua din piele
şi, imediat ce fu aşezată pe perne, Billie înţelese de ce. Cu
96 JU LIA QUINN
focul arzînd în spatele grătarului de la şemineu şi cu o

pătură pe picioare, era locul perfect să-şi odihnească ochii
pînă cînd părinţii ei erau pregătiţi să meargă acasă.
Nu îi era somn, era doar obosită. Fusese o zi lungă şi
tot corpul o durea după căzătură. Mama ei fusese
monumental de insensibilă, iar Andrew nici nu observase
că ea nu se simţea bine, cu toate că George văzuse. După
aceea, Georgiana se transformase într-o făptură de
nerecunoscut şi, şi... Se întîmplaseră o mulţime de lucruri
în acea seară, iar toate la un loc o epuizaseră.
— Billie?
Tînăra scoase un sunet înalt, speriat, şi se strădui să se
ridice puţin. George era în pragul uşii deschise, cu o expresie
greu de distins în penumbra lumînărilor care pîlpîiau.
— lartă-mă.
Strînse pleoapele şi îşi trase răsuflarea.
— M-ai luat prin surprindere.
— Te rog să mă ierţi. Nu asta a fost inte nţia mea, spu se
el, sprijinindu-se de tocul uşii. Ce faci aici?
— Aveam nevoie de puţi nă linişte.
încă nu-i vedea clar chipul, dar îşi putea imagina

nedumerirea reţinută, aşa că adăugă:
— Ch iar şi eu am nevoie de pu ţină linişte din cînd în
cînd.
El zîmbi puţin.
— Nu te simţi ca într-o capcană?
— Deloc.
Billie înclină capul, în semn că înţe lese se înţepătur a lui.
George se gîndi, apoi spuse:
— Vrei să te las singură? ,
— Nu. Poţi să rămîi, răsp unse ea, uim indu -se pe sine.
Prezenţa lui George era straniu de liniştitoare, într-un
fel în care a lui Andrew sau a mamei ei n-ar fi putut să fie
vreodată.
— Ai dureri, spus e el, intrînd în sfîrşi t.
De unde ştia? Nimeni altcineva nu-şi dăduse seama.
Pe de altă parte, George fusese întotdeauna exagerat de
atent la ceilalţi.
— Da, recunoscu e a.
Nu avea rost să pretindă altceva.
— Sînt dureri mari ?
— Nu, dar nici mici.
— Ar fi trebu it să te odihneşti în seara asta.
— Poate c ă ai dreptate, dar m-am sim ţit bi ne şi cred
că a meritat efortul. Mi-a făcut mare plăcere s-o văd pe

mama ta atît de fericită.
George înclină capul într-o parte.
— Ţi s-a părut fericită?
— Ţie nu?
— Poate pentru că-l ved ea pe An drew , cu toate că
prezenţa lui nu face decît să-i amintească de faptul că
Edward nu e alături de noi.
— Cred că a i dreptate . Da, ar prefera să-i aibă pe cei
doi fii acasă, dar sigur că e mai bucuroasă că-i are pe
Andrew aproape decît e tristă că Edward lipseşte.
George zîmbi sec, din colţul gurii.
— Dar are doi fii acasă.
Billie îl privi fix o clipă, înainte să...
— Vai! îm i pare atît d e rău! Sigu r că da. Mă gînde am
doar la fiii care nu sînt de obicei aici. Eu... Doamne, cît de
rău îmi pare!
98 J ULIA QUINN
Obrajii îi ardeau. Slavă Domnului că roşeaţa lor era
mascată de lumina luminărilor.

George ridică din umeri.
— Nu e important.
Billie nu credea la fel. Oricît de calm ar fi fost ei, ea nu
putea să uite că-l făcuse să sufere. Ceea ce era o nebunie.
Lui George Rokesby nu-i păsa destul de opinia ei ca să fie
jignit de ceva spus de ea.
Cu toate astea, expresia lui ascunsese ceva...
— Te deranjează? întrebă Billie.
El păşi mai departe în cameră, oprindu-se lîngă raftul
unde ţineau coniacul cel bun.
— Ce să mă deranjeze?
— Că ai fost lăsat l a urmă.
îşi muşcă buza. Trebuia să existe un mod mai potrivit
de-a spune asta.
— Că ai rămas acasă, re form ulă, cînd toţi ceila lţi au
plecat.
— Tu eşti aici, îi atrase el atenţia.
— Da, dar eu nu p rea te pot ali na.
El rîse încet. Nu chiar rîs, mai mult un zgomot gutural,

care însă păru amuzat.
— Ch iar şi M ary a plecat la Sussex, spuse Billie
schimbînd poziţia ca să-l poată privi peste spătarul
canapelei.
George îşi turnă un pahar de coniac, puse paharul jos
şi închise sticla.
— Nu pot să fiu supărat pe sora mea fiindcă s-a m ăritat
şi e fericită. Ba chiar l-a ales pe unul dintre cei mai buni
prieteni ai mei.
— Sig ur că nu. Nici eu nu aş putea, cu toate că îmi
lipseşte mult. Dar tu rămîi singurul Rokesby de la Crake

House.
El duse paharul la buze, dar nu sorbi din el.
— Te pricepi să spui luc rurilo r pe nume, aşa e ?
Billie rămase tăcută. t
— Pe tine te deranjează? întrebă el.
Ea nu se prefăcu a nu înţelege întrebarea.
— Fraţii mei n-au plecat toţi. G eorg iana e încă acasă .
— Şi aveţi atîtea î n co mun , spuse el pe un ton sec.
— Mai multe decît credeam acum ceva vrem e, îi
răspunse Billie.
Era adevărat. Georgiana fusese un copil bolnăvicios,
pentru care părinţii fuseseră mereu îngrijoraţi, nevoit să
rămînă la conac în timp ce restul celor mici alergau pe

cîmpurile de ţară din jurul casei lor.
Billie nu o antipatizase niciodată pe sora ei mai mică,
însă, în acelaşi timp, nici nu o găsise prea interesantă. De
cele mai multe ori chiar uita de existenţa ei. Le despărţeau
nouă ani. Ce ar fi putut să aibă în comun?
După aceea, însă, toţi ceilalţi plecaseră, iar acum

Georgiana se apropia suficient de vîrsta maturităţii ca să
devină interesantă.
Era rîndul lui George să vorbească, dar el nu păru să fi
observa t asta, iar tăcerea se întins e suficient î ncît să devină
puţin neliniştitoare.
— George ? murmură Bil lie.
El o privea într-un fel tare straniu, de parcă ar fi fost o
enigmă... nu, nu o enigmă. De parcă s-ar fi gîndit profund,
iar ea se întîmpla să fie în calea privirii lui.
100 J ULIA QUINN
— Georg e? repetă. Te simţi...

El ridică brusc privirea.
Ar trebui să te porţi mai frumos cu ea.
După aceea, de parcă n-ar fi spus cel mai urît lucru din
lume, făcu semn spre sticla de coniac.
— Ţi-ar plăcea şi ţie un pahar?
Da, spuse Billie, cu toate că ştia foarte bine că
majoritatea doamnelor ar fi refuzat. Ce Doamne iartă-mă
vrei să spui cu "ar trebui să te porţi mai frumos cu ea"? Cînd
am fost eu vreodată crudă cu sora mea?
Niciodată, căzu el de acord, turnînd puţin lichid
arămiu într-un pahar, dar o ignori mereu.
— Ba nu.
— Uiţi de existenţa ei, reform ulă el . E cam ace laşi
lucru.
— Pe cînd tu îi dai atît de multă atenţie tînăr ulu i
Nicholas.
— Nich olas e la Eton. Nu prea pot să-l co ple şes c cu
atenţia mea de aici.
îi oferi paharul de coniac, iar ea văzu că lichidul din el
era considerabil mai puţin decît fusese în paharul lui.
— Nu o ignor, spuse Billie ca pentru sine.
Nu-i plăcea să fie certată, mai ales nu de George
Rokesby. Mai ales cînd el avea dreptate.
— Nu-i nimic, ros ti el su rprinz înd-o cu blîndeţea sa.
Sînt sigur că lucrurile stau altfel cînd nu e Andrew acasă.
— Ce legătu ră are el?
George o privi cu o expresie pe jumătate surprinsă, pe
jumătate amuzată.
— Chiar n u ştii?
— N-am idee despre c e vorbeşti.

Iritant bărbat.
George bău din pahar, apoi, fără să se uite spre ea,
reuşi să-i arunce o privire condescendentă.
— Ar trebui să te ia odată de n evastă şi să term inăm .
— Pofti m? " ■;
Surpriza din vocea ei era neprefăcută. Nu o surprinsese
ideea să se mărite cu Andrew, fiindcă întotdeauna crezuse
că avea să se întîmple într-o bună zi, să se mărite cu el sau
cu Edward. Nu o interesa foarte mult cu care dintre ei, ci că
George vorbise despre asta într-un fel atît de... Nu-i plăcea.
— Sînt sigură c ă ştii, rosti reve nindu -şi repe de din
uimire, că eu şi Andrew nu avem nici o înţelegere în acest
sens.
El dădu ochii peste cap.
— Ai putea nimeri ş i mai rău.
— La fel şi el, răsp unse Billie.
George rîse.
— Aşa e.
— N-o să mă mărit cu And rew , spuse ea .
Cel puţin nu încă, dar, dacă o cerea... Probabil că ar fi
spus da. Toată lumea se aştepta la asta.

George luă o înghiţitură de coniac şi o privi enigmatic
pe deasupra paharului.
— Ultimul lucru pe care aş vrea să-l f ac, spuse Billie,
incapabilă să lase tăcerea să se întindă între ei, ar fi să mă
logodesc cu un bărbat gata să îmi întoarcă spatele şi să
plece.
— Ştiu şi eu? răspunse George încruntîndu-se gîndi tor.
Multe soţii de militar îşi urmează soţii, iar tu eşti mai
îndrăzneaţă decît majoritatea domnişoarelor.
102 J ULIA QUINN
— îmi place a id.

— în biblioteca tatălu i meu? glum i el.
— în Kent, răspunse ea reped e. La Au brey Hall. Unde
e nevoie de mine.
El scoase un sunet dispreţuitor.
— Chiar e nev oie de mi ne!
— Sînt sigur c ă ai dreptat e.
Billie se îndreptă deodată. Dacă n-ar fi durut-o glezna,
probabil că ar fi sărit în picioare.
— Nici n-ai idee cîte fac eu!
— Te rog să nici nu-mi spui.
— Poftim?
El făcu un gest nepăsător cu mîna.
— Ai privi rea aceea specială.
— Ce pri vire?
— Acee a care-mi sp une că eşt i pe cale s ă te lansezi
într-un discurs foarte lung.
Billie rămase cu gura căscată. Dintre toate replicile
condescendente, superioare... în acel moment îi văzu
chipul. Oare se bucura de supărarea ei?
Sigur că se bucura. Trăia pentru asta. Era ca un ac care

o înţepa mereu, unul bont şi ruginit.
— Pentr u Dum nezeu, Bill ie, spuse e l sprijinindu-se de
un raft cu cărţi şi chicotind. Nu mai ştii de glumă? Ştiu că-l
ajuţi pe tatăl tău din cînd în cînd.
Din cînd în cînd? Ea conducea toată moşia! Aubrey Hall
s-ar fi prăbuşit în lipsa indicaţiilor ei. Tatăl ei mai avea doar
să-i dea caietele contabile, iar administratorul renunţase de
mult să mai protesteze fiindcă era nevoit să-i dea socoteală
unei femei. Billie era, din toate punctele de vedere, crescută
ca fiul mai mare al familiei. Cu excepţia faptului că nu putea
să moştenească nimic. Pînă la urmă, Edmund avea să se

facă mare şi să-şi ocupe locul de drept. Fratele ei nu era un
nătîng. Avea să înveţe repede mersul lucrurilor, iar atunci...
Cînd Edmund avea să le arate tuturor cît era de capabil, ei
aveau să răsufle uşuraţi şi să spună că ordipea naturală a
V
lucrurilor fusese restabilită.

Billie avea să devină inutilă. Avea să fie înlocuită.
Caietele contabile aveau să-i fie luate înapoi. Nimeni
n-o s-o mai roage să verifice starea caselor sau să rezolve
dispute. Edmund va deveni lordul conacului, iar ea va fii
sora lui mai mare, bătrînă, aceea pe care lumea o
compătimea şi o lua peste picior în secret.
Doamne! Poate că ar fi fost mai bine să se mărite cu
Andrew.
— Sigur te si mţi bine? întrebă George.
— Da, rosti ea scurt.
Tînărul ridică din umeri.
— Mi s-a părut că ţi s-a făcut rău deodată .
Aşa se şi întîmplase. Viitorul îi jucase prin faţa ochilor,
şi nu era deloc luminos sau frumos. Dădu peste cap restul
de coniac din pahar.
— Ai grijă, o atenţion ă Ge orge , însă ea tuşea deja,
neobişnuită cu focul care-i ardea gîtlejul. E mai bine să bei
încet, adăugă el.
— Ştiu, se răsti ea, conştie ntă că se făcea de rîs.
— Sigur că da, murm ură el, făc înd-o să se simtă mai
bine deodată.
George Rokesby era un măgar înfumurat. Totul
revenise la normal. Sau aproape la normal. Situaţia era
destul de normală.
Capitolul 8
Lady Bridgerton începu să-şi pună la cale asaltul asupra

sezonului de baluri chiar de a doua zi dimineaţă. Billie intră
în sufrageria mică, pentru micul dejun, dar spre uimirea şi
uşurarea ei, mama îi spuse că nu avea nevoie de ajutorul ei
ca să pună la cale petrecerea. Nu voia decît ca Billie să-i
trimită un bilet lui Mary, ca s-o invite la eveniment
împreună cu soţul ei, Felix. Tînăra dădu aprobator din cap,
plină de recunoştinţă.
Asta putea să facă.
— Georg iana s-a oferit să mă ajut e, spuse lady
Bridgerton, făcîndu-i semn unui servitor să pregătească un
platou pentru micul dejun.
Billie mergea bine cu ajutorul cîrjelor, dar n-avea cum
să-şi pună în farfurie din vasele de pe bufet, balansîndu-se
pe doi pari.
Tînăra se uită spre sora ei mai mică. Georgiana părea
mulţumită de idee.
— O să fie foarte distract iv, spuse ea.
Billie îşi înghiţi cuvintele. Nu ştia multe lucruri care ar
fi putut să fie mai puţin distractive, dar nu era nevoie să-şi
insulte sora spunînd asta. Dacă Georgiana voia să petreacă
după-amiaza scriind invitaţii şi punînd la cale meniuri, n-
avea decît s-o facă.
Lady Bridgerton îi turnă o cană de ceai lui Billie.

— Cum vrei să -ţi petr eci ziu a?
— Nu ştiu încă, răspunse tînăra, aplecînd din cap într-
un gest de mulţumire cînd servitorul îi puse în faţă o tavă
cu mîncare.
Se uită cu dor afară, pe fereastră. Soarele începea să
iasă din nori, şi într-o oră rouă dimineţii se va fi evaporat.
O zi perfectă ca să fii afară. Pe cal. Făcînd ceva folositor.

Iar ea avea atîtea de făcut! Unul dintre chiriaşi refăcea
acoperişul casei în care locuia şi, cu toate că vecinii ştiau că
toată lumea se aştepta de la ei să-i ofere ajutorul, Billie încă
mai bănuia că John şi Harry Williamson aveau să încerce să
scape de îndatoriri. Cineva trebuia să se asigure că acei doi
fraţi îşi făceau partea lor de treabă, la fel cum cineva trebuia
să vadă de cîmpurile din vest, ca să fie plantate cum trebuia.
Grădina de trandafiri trebuia şi ea curăţată după specifi
caţiile clare ale mamei ei.
Cineva trebuia să facă toate acele lucruri, iar Billie nu
ştia cine, dacă nu ea.
Dar nu, ea era prizonieră în conac, cu o gleznă umflată,
şi nici măcar nu fusese vina ei. Bine, poate doar puţin, dar
mai m ult a pisicii . Durerea era greu de suportat — de
gleznă, nu de dorul animalului, cu toate că Billie era
suficient de meschină încît să spere că pisica avea, şi ea,
vreun motiv să şchiopăteze.
Se opri ca să se gîndească la asta. La drept vorbind...
— Billie? m urmură mama ei , privind-o p e deas upra
ceştii de ceai.
— Cred că nu sînt un om pre a bun, rosti aceasta,
gîndind cu voce tare.
106 J ULIA QUINN
Lady Bridgerton se înecă şi tuşi atît de tare încît îi ieşi

ceai pe nas. Era o imagine de zile mari, pe care Billie nu se
aşteptase s-o vadă vreodată.
— Aş fi putu t să-ţi spun e u asta, rosti Georg iana.
Billie îi aruncă o privire indignată, gest destul de imatur,
de altfel.
— Sybilla Bridg erton , se auzi vocea aspră a mamei lor.
Eşti o persoană foarte agreabilă.
Billie dădu să vorbească, deşi nu avea nimic inteligent
de spus.
— Dacă nu eşti, continuă mam a ei, ridicînd glasul ca
să-i dea de înţeles că nu era cazul să îndrăznească s-o
contrazică, atunci asta se reflectă asupra mea, şi refuz să
cred că sînt o mamă atît de nepricepută.
— Sigu r că nu eşti, spuse Billie foarte, foarte repede.

— Ca ata re, o să repet întrebarea.
Luă o înghiţitură delicată de ceai şi o privi cu un calm
remarcabil pe fiica ei mai mare.
— Cum vrei să-ţi petr eci zi ua?
— Ei bine...tr ase Billie de timp.
Se uită la sora ei, dar Georgiana nu o ajută deloc, ci
doar ridică neajutorată din umeri. Gestul putea să însemne
orice, de la "nu ştiu ce e cu ea" pînă la "mă bucur foarte
mult de stinghereala ta".
Billie făcu o grimasă nemulţumită. N-ar fi fost minunat
ca oamenii să spună ce gîndeau? Se întoarse spre mama ei,
care încă o privea cu o expresie amăgitor de pasivă.
— Ei bine... Poate o să citesc o carte?
— O carte, repetă mama ei.
îşi şterse colţul gurii cu un şerveţel şi spuse:
— Ce frumos.
Billie îi aruncă o privire prudentă. îi trecură prin minte

mai multe răspunsuri sarcastice, dar, în ciuda atitudini
netulburate a mamei sale, în ochii acesteia strălucea o
luminiţă care-i spunea tinerei că ar fi făcut mai bine să tacă.
Lady Bridgerton întinse mîna după ieainic. Bea
întotdeauna mai mult ceai la micul dejun decît întreaga ei
familie la un loc.
— Aş putea să-ţi rec om and ce va, dacă vrei, îi spuse lu i
Billie.
Nu doar că bea mai mult ceai decît restul, dar şi citea
mai mult decît ei la un loc.
— Nu, mulţum esc, răspu nse fiica e i în timp ce tăia fel ii
rotunde dintr-o bucată de cîrnat. Tata a cumpărat luna
trecută de la Londra cel mai nou volum al Enciclopediei
Prescott Despre Agricultură. Ar fi trebuit să-l încep deja, dar
a fost atît de frumos afară încît n-am apucat.
— Ai putea să cit eşti la aer, îi sugeră Ge orgiana. Putem
să punem o pătură pe iarbă sau să scoatem un fotoliu.
Billie dădu aprobator din cap, înţepînd cu furculiţa un
cerc din cîrnat.
— Cred că ar fi mai bine de cît să rămîn între patru
pereţi.
— Ai putea să mă ajuţi să pun ia cale joc urile pentru
petrecere, spuse Georgiana.
Billie o privi de sus.
— Nu prea cred.
— De ce nu, draga m ea? interveni lady Bridgerton. Ar
putea fi distractiv.
108 JU LIA QUINN
— Tocmai mi-ai spus c ă nu sînt obligată să iau parte la

pregătiri.
— Doa r pentru că mi-a m im agina t că nu vrei.
— Ei bine, nu vreau.
— Sig ur că nu, spuse m ama ei pe un ton înţelegător.
Dar vrei să petreci timp cu sora ta.
Fir-ar al naibii să fie! Lady Bridgerton se pricepea, nu
glumă. Billie zîmbi fals.
— N-aş putea s ă fac altceva împ reun ă cu Georgie?

— Dacă reuşeşti s-o convingi să citească şi ea tratatul
de agricultură, de peste umărul tău... spuse doamna
fluturînd o mînă delicată prin aer.
Delicată ca un glonţ, gîndi Billie.
— Te ajut cu o parte dintre pregătiri, acceptă.
— Ar fi minunat! exclamă Georg iana. Şi de mare ajutor.

Ai mult mai multă experienţă cu aşa ceva decît mine.
— Nu chiar, spuse since r sora ei.
— Măc ar tu ai participat l a petreceri.
— Da, dar...
Billie nu se obosi să termine propoziţia. Georgiana
părea foarte fericită. Ar fi fost ca şi cum ar fi lovit un căţeluş
să-i spună că nu putea să sufere să fie tîrîtă la petreceri în
siajul mamei sale.
Sau, dacă "ură" era un cuvînt prea dur, atunci măcar se
putea spune că nu-i plăcuse. Nu-i făcea nici o plăcere să
călătorească.
Atîta lucru învăţase despre sine în toţi anii ei. Şi nu se
bucura deloc de compania necunoscuţilor. Nu era timidă.
Deloc. Prefera pur şi simplu să fie printre oamenii pe care-i
cunoştea. Printre oamenii care, la rîndul lor, o cunoşteau.
Viaţa era mult mai simplă aşa.

— Priveşte lucruril e în felul următor, îi spuse lady
Bridgerton lui Billie. Nu vrei să dăm o petrecere şi nu-ţi plac
petrecerile, dar eu sînt mama ta şi am decis să fiu gazda
unei petreceri. De aceea tu nu ai de ales şi trebuie să
participi. De ce să nu profiţi de ocazie ca să transformi
întîlnirea asta într-una de care chiar să te bucuri?
— Dar n-o să mă bucur.
— Sigu r că nu, dacă abord ezi prob lema cu atit udinea

asta!
Billie avu nevoie de o clipă ca să se recompună şi să-şi
stăpînească pornirea să se apere, să-şi susţină punctul de
vedere, să-i spună mamei că nu dorea să i se vorbească
precum unui copil...
— Mi-ar face extraordinar de m are plăcere s- o ajut p e
Georgiana, rosti apăsat, atîta vreme cîtîmi rămîne timp să
citesc din Enciclopedia de Agricultură.
— Nici n-aş înd răzn i să visez să te răpe sc de lîn gă
Prescott, murmură mama ei.
Billie îi aruncă o privire supărată.
— N-ar trebu i s-o iei peste picior. Este exact genul de
carte care m-a ajutat să cresc productivitatea la Aubrey Hall

cu zece procente. Ca să nu mai vorbesc despre toate
fermele chiriaşilor. Toţi mănîncă mai bine acum, că...
Se opri. înghiţi în sec. Tocmai se lansase într-o
explicaţie, adică exact ce-şi propusese să nu facă. Să nu-şi
susţină punctul de vedere. Să nu se apere. Să nu se poarte
precum un copil.
Băgă repede în gură mîncarea de pe farfurie, cît să nu
rămînă acolo mai mult de alte treizeci de secunde, apoi se
ridică şi-şi luă cu un gest pripit cîrjele sprijinite de masă.
110 J ULIA QUINN
— Dacă are cineva nevoie de mine, sînt în bibliotecă.

Să-mi spui cînd se usucă pămîntul destul cît să întindem o
pătură, adăugă adresîndu-i-se surorii ei.
Georgiana dădu aprobator din cap.
— Mamă, î i spuse Bill ie lui lady Bridgerton, ap lecînd
capul în loc să facă o plecăciune.
încă un lucru pe care nu-l putea face în cîrje.
—■Billie, răspunse mama ei pe un ton conciliant şi,

poate, puţin frustrat. Mi-aş dori să nu...
Tînăra aşteptă finalul propoziţiei, dar lady Bridgerton
nu făcu decît să clatine din cap.
— Nu mai are importanţă.
Billie dădu din nou din cap, sprijinindu-se pe una dintre
cîrje şi răsucindu-se pe piciorul sănătos. Lovi podeaua cu

cîrjele, apoi îşi întoarse corpul între ele, cu umărul drept,
încordat, repetînd mişcarea pînă ajunse la uşă.
Era al naibii de greu să ieşi cu demnitate cînd mergeai
ajutată de cîrje!
* * *
George încă nu era sigur cum reuşise Andrew să-l

convingă să meargă cu el la Aubrey Hall, într-o vizită tîrzie
de dimineaţă, dar iată-l acolo, la intrarea cea mare, şi dîndu-
i pălăria lui Thamesly, majordomul familiei Bridgerton încă
de dinainte să se nască el.
— Faci o faptă bună, bătrîne, îi spuse And rew bătîndu-l
pe umăr pe George cu mai multă forţă decît era necesar.
— Nu-mi spune "bă trîne".
Doamne, cît putea să urască acel apelativ. Bineînţeles,
singurul efect al remarcii lui asupra lui Andrew fu că acesta

izbucni în rîs.
— Orice vîrstă ai avea, tot o faptă bună faci. P robabil
că Billie şi-a ieşit deja din minţi de plictiseală.
— l-ar folosi puţină plictiseală, spuse Georg e ca pentru
sine.
— Nu pot să te contrazic, recu noscu Andre w, însă eu
pentru familia ei sînt îngrijorat. Numai Dumnezeu ştie ce o
să le facă dacă nu vine nimeni s-o distreze.
— Vorb eşti de parcă ar fi un copil.
— Copil?
Andrew se întoarse şi se uită la el cu o privire calmă şi
senină, iar George, care-l cunoştea destul de bine, deveni
extrem de bănuitor.
— Ba deloc.
— Do mn işoara Bridgerton e în bibli otecă, îi informă
majordomul. Dacă vreţi să aşteptaţi în salon, o anunţ de
sosir ea dom niil or voastr e.
— Nu e necesar, spuse Andr ew vesel. Mergem noi la
ea, în bibliotecă. Ultimul lucru pe care-l vrem e să o forţăm

să ţopăie mai mult decît e necesar.
— Foarte frumo s din partea dum neavoastră, domnule,
murmură Thamesly.
— Are dureri mari ? întrebă George.
— Nu ştiu ce să vă răspund la asta, rosti majord om ul
cu diplomaţie, dar merită menţionat că vremea e tare
frumoasă, iar domnişoara Bridgerton a rămas în bibliotecă.
— Aşadar, nu se simte bine deloc .
— Deloc, mil ord.
112 J ULIA QUINN
George presupuse că de aceea îi dăduse voie lui
Andrew să-l ia de la întîlnirea săptămînală cu admi

nistratorul moşiei lor. Ştia că glezna lui Billie nu putea să se
fi vindecat peste noapte. în seara de dinainte fusese foarte
umflată, oricît de festiv ar fi înfăşurat-o ea în funda aceea
ridicolă, trandafirie. Răni ca aceea nu treceau peste noapte.
El şi Billie nu fuseseră niciodată prieteni, dar simţea un
fel ciudat de responsabilitate pentru starea ei de bine, cel
puţin în situaţia respectivă. Cum era proverbul acela
chinezesc? Dacă salvai o viaţă, erai responsabil pentru ea
pe veci? Nu-i salvase el viaţa lui Billie, dar fuseseră captivi
pe acop eriş împreună...
Şi, fir-ar să fie, nu ştia exact ce însemna asta, dar i se
părea că era responsabilitatea lui să se asigure că ea se
simţea măcar puţin mai bine. Chiar dacă era femeia cea mai
exasperantă din lume şi îl scotea din minţi de cele mai multe
ori.
Cu toate astea, aşa era corect. Atîta tot.
— Bil li e, strigă And rew în timp ce se îndrepta u spre
partea din spate a conacului. Am venit să te salvăm!
George clătină din cap. Cum supravieţuia fratele lui în

marina militară? Andrew n-avea nici un strop de seriozitate
în el.
— Bill ie! strigă acest a din nou, înc ep înd să intoneze un
cîntecel ridicol. Unde eeeeştiii?
— în bibliot ecă, î i reaminti fratele să u.
— Ei bi ne, da , si gur, spuse A nd re w zîmb ind cu toată
gura, dar nu e mai distractiv aşa?
Bineînţeles că nu aşteptă răspunsul.
— Bill ie! stri gă di n nou. Hei, Biiiilliii eee !
— Pentru Dumneze u!
Capul tinerei apăru de după uşa bibliotecii. Părul

castaniu era strîns într-o coafură lejeră, ca aceea a unei
doamne fără planuri de socializare.
— Vo rbeş ti destul de tare cît s ă trezeşti ş i morţii. Ce
cauţi aici? » '
— Aşa îţi saluţi tu prietenii vechi?
— Te-am văzut nu mai depart e de asea ră.
— Aşa e.
Andrew se aplecă şi o sărută frăţeşte pe obraz.
— Dar a treb uit să stai fără m ine multă vrem e, aşa că
ai nevoie să-ţi refaci rezervele.
— Rezervele de companie a ta? întrebă tînăr a puţin
nedumerită.
Andrew o bătu pe mînă.
— Avem mare noroc c ă ai ocazia as ta.
George se aplecă spre dreapta, ca s-o vadă pe după
fratele său.
— îl strîng eu de gît sa u îţi las ţie plăcerea?
Billie îl recompensă cu un zîmbet diavolesc.
— Tre bu ie să fie un efort com un, nu crezi ?

— Ca să împă rţiţi ş i vina? îi împu nse Andrew.
— Ca să îm părţ im bucuria, îl corectă Billie.
— Mă răneşti.
— Cu bucurie, te asi gur.
Ţopăi spre stînga, ca să se uite la George.
— Pe tine ce te aduce aici în această frumoasă
dimineaţă, lord Kennard?
El o privi puţin supărat la auzul titlului. Familiile lor nu
se formalizau niciodată cînd erau doar între ele. Nici măcar
114 J ULIA QUINN
în acel moment, în care Billie era singură cu doi domni
necăsătoriţi, nimeni nu se supăra. Aşa ceva n-ar fi fost

permis, însă, în timpul petrecerii. Cu toţii ştiau că maniera
lor relaxată nu era potrivită în compania altora.
— M-a adus frat ele meu aproape cu forţa, recunoscu
George. Se temea puţin pentru siguranţa familiei tale.
Ea îl privi bănuitor.
— Chi ar aş a.
— Ei, Billie, spu se Andrew . Ştim cu toţii că nu faci faţă
prea bine cînd trebuie să stai închisă în casă.
— Eu am ven it ca să mă asigu r că el nu păţeşte nimic,
spuse George arătînd cu capul spre fratele său. Cu toate că
sînt convins că orice rană i-ai provoca ar fi binemeritată.
Billie dădu capul pe spate şi rîse.
— Veniţi alături de mine în bibliotecă. Trebui e să mă

aşez din nou.
în timp ce George îşi revenea în simţiri după ce-o
văzuse pe Billie atît de minunat de bucuroasă, aceasta
merse şchiopătat pînă la cea mai apropiată masă de citit,
ţinîndu-şi rochia albastru deschis deasupra gleznelor, ca să
se mişte mai uşor.
— Ar trebui să foloseşti cîrjele, îi spuse el.
— Nu merită , pentru o călătorie atît d e scurtă,
răspunse Billie, aşezîndu-se înapoi pe fotoliu. Plus că au
căzut şi ar fi fost prea dificil să mă aplec şi să le ridic.
George îi urmări privirea pînă în locul în care cîrjele
zăceau pe podea, una puţin deasupra celeilalte.
Merse şi le ridică, sprijinindu-le apoi de marginea
mesei.
— Dacă ai nevo ie de ajutor, rosti înc et, ar trebu i să-l
ceri.
Ea îl privi nedumerită, apoi clipi.
— N-aveam nevoi e de ajut or.

George dădu să-i spună că nu era nevoie să se apere,
darîşi dădu seama că ea nu asta făcuse, ci exprimase pur şi
simplu o stare de fapt. O stare de fapt aşa cum o vedea ea.
Clătină din cap. Billie era adesea foarte pragmatică.
— Ce-a fost as ta? întrebă tînă ra.
El ridică din umeri. N-o înţelegea deloc.

— Ce voiai să spui? insistă ea .
— Nimic.
Billie strînse din buze.
— Nu-i adevărat. Sînt convinsă că voiai s ă spui ceva .
Pragmatică şi tenace. Era o combinaţie de speriat.
— Ai do rmit bine? întrebă el polit icos.
— Sigur că da, spuse ea ridi cînd din sprînce ne su ficient
cît să-i dea de înţeles că sesizase schimbarea de subiect. Ti-
am spus de ieri că nu am niciodată probleme cu somnul.
— Ai spus că adormi rep ede, o corectă el, surprins că
reţinuse diferenţa.
Billie ridică din umeri.
— E cam acelaşi lucru .
— Nu te-ai trezit din cauza durerii?
Ea se uită în jos, spre picior, de parcă ar fi uitat că îl
avea.
— Se pare c ă nu.
— Dacă- mi permiteţ i să vă întrerup, spuse Andr ew,
făcînd o plecăciune în faţa lui Billie şi o mişcare ridicolă din
braţ, am venit ca să vă oferim ajutorul nostru şi susţinerea
în orice fel veţi găsi necesar să o facem .
116 J ULIA QUINN
Tînăra îl privi aşa cum George privea de obicei copiii

mici şi neastîmpăraţi.
— Eşti sigur că vrei să faci o prom isiune atît de
mărinimoasă?
George se aplecă pînă cînd buzele lui ajunseră în
dreptul urechii ei, apoi spuse:
— Te rog să-ţi ad uc i am inte că spune "noi" ca pe u n
pronume regal, şi nu ca pe un plural.
Ea zîmbi larg.
— Cu alte cuvint e tu nu vrei să iei parte la aşa ceva?
— Absol ut del oc.
— O insulţi pe dom nişoara , spus e And rew făr ă nici o
urmă de protest în glas.
Se aşeză relaxat într-unul dintre fotoliile familiei
Bridgerton, cu picioarele lungi întinse şi doar cu călcîiele

cizmelor sprijinite de covor.
Billie îl privi exasperată, apoi se întoarse spre George.
— De ce aţi venit, totuşi?
Acesta se aşeză de cealaltă parte a mesei.
— Din m otivu l pe care ţi l-a spus şi el, dar fără atîtea
exagerări. Ne-am gîndit că, poate, ai nevoie de companie.
— Aha, spuse Billie, retrăgîndu-se puţin, surprinsă de
francheţea răspunsului său. Mulţumesc. Foarte frumos din
partea voastră.
— Mu lţume sc. Foar te frumo s din part ea voast ră?
repetă Andrew.
Ea întoarse brusc privirea în direcţia lui.
— Voiai să fac şi-o plecăciune?
— Ar fi fos t frumos, răspunse An drew pe un ton
prefăcut timid.
— E imposibil î n cîrj e.
— Ei, dacă aşa stau lucrurile...

Billie se răsuci din nou spre George.
— E un idiot.
Acesta ridică amîndouă mîinile, într-un gest ca de
apărare.
— Eu nu te contrazic absolut deloc.
— Ah, chinurile frat elui mai mic, oftă Andrew.
Billie dădu ochii peste cap şi arătă spre el, adresîndu-
i-se, însă, lui George:
— Nu-i da apă la moară.
— Sînt încolţit din toate părţi le, continua Andre w să
spună. Nimeni nu mă respectă...
George întinse capul ca să vadă titlul cărţii lui Billie.
— Ce citeşti ?
— Şi, mai spuse fra tele său, se pare c ă sînt, de
asemenea, ignorat.
Billie întoarse cartea astfel încît scrisul aurit să devină
lizibil pentru George.
— Enciclopedia Prescott Despre Agricultură.
— Volum ul patru, spuse e l aprobat or.

Avea în biblioteca personală volumele unu, doi şi trei.
— Da, a fost p ublicat ă de curînd, confirmă Billie.
— Probabil foarte de curînd, alt fel aş fi cum părat-o şi
eu la ultimul drum la Londra.
— Tata a adus-o cînd s-a înto rs de acol o, nu demult.
Poţi s-o citeşti şi tu cînd termin eu, dacă vrei.
— Nu, nu. Sigu r o să am nevoie de propriul exemplar.
— Ca să poţi să-l co nsu lţi ori de cîte ori e nevoie,
răspunse ea dînd aprobator din cap.
118 J ULIA QUINN
— Cred că tocmai aţi purtat conversaţia cea ma

plictisitoare din toate timpurile, se auzi vocea lui Andrew
din spatele lor.
îl ignorară.
— Citeşti adesea astfel de tomuri? întrebă George
arătînd cu capul spre Enciclopedie.
Crezuse întotdeauna că domnişoarele preferau
volumele subţiri de poezie sau piesele de Shakespeare sau
Marlowe. Sora şi mama lui de astfel de cărţi se bucurau.
— Sigur că da, răspunse ea uitîndu-se urît la el, de
parcă ar fi jignit-o doar întrebînd aşa ceva.
— Billie îl ajută pe tatăl ei la administrarea domeniului,
spuse Andrew, aparent plictisit să-i mai ia peste picior.
Se ridică şi se apropie de rafturile cu cărţi, de unde
alese una, aparent la întîmplare. Parcurse cîteva pagini, se

încruntă şi o aşeză la loc.
— Da, mi-ai spus că îl ajuţi, rosti George, apoi o privi.
Foarte neobişnuit din partea ta.
Ea îl privi cu bănuială.
— N-am intenţionat să te insult, reuşi el să spună
înainte ca ea să deschidă gura mică şi grăbită. Era numai o
observaţie.
Billie nu părea convinsă.
Trebuie să recunoşti, spuse el împăciuitor, că
tinerele domnişoare nu îşi ajută astfel taţii. De acolo ideea
cătu faci ceva cît se poate de neobişnuit.
— Jur, George, spuse Andrew ridicînd privirea de la
cartea pe care o frunzărea, că tu pînă şi complimentele le
faci ca un măgar înfumurat ce eşti.
O să-l omor, bombăni fratele său.
— Stai la rînd, răspun se Billi e. E ceva ad evăr în spuse le

lui, totuşi, remarcă pe un ton mai scăzut.
George tresări şi se retrase.
— Mă scuzi ?
— Pari puţin...
Billie flutură o mînă prin aer în loc să-şi termine
propoziţia.
— Puţin măgar? of eri George.

— Nu! se grăbi e a să spună, suf icient de convinsă încît
să-l facă s-o creadă. Doar puţin...
El aşteptă.
— Vorbiţi cu mva despre m ine? într ebă And rew
aşezîndu-se din nou pe fotoliu, cu o nouă carte în mînă.
— Nu, rostiră ei la unison.
— Dacă spuneţi lucruri frum oas e, nu mă deranjează,
murmură el.
George îl ignoră, cu privirea aţintită spre Billie. Tînăra
se încruntase, iar între sprîncene îi apăruseră două şanţuri
fine, curbate unul spre celălalt în formă de clepsidră, iar
buzele i se ţuguiaseră într-o grimasă stranie, aproape de
parcă ar fi aşteptat să fie sărutată.
George îşi dădu seama că nu o mai văzuse niciodată
gîndindu-se atît de profund la ceva. După care, aproape
imediat, înţelese ce idee cu totul stranie era aceea.
— Ai părut puţin ca m înfu murat, ce-i drept, spuse Bill ie
într-un final.
Vorbise încet, doar pentru urechile lui.
— Cred că e de înţeles, totuşi?
De înţeles? George se aplecă înainte.
— De ce o spui ca pe o întreb are ?
120 J ULIA QUINN
— Nu ştiu.
Tînărul lord se sprijini de spătarul fotoliului şi îşi
încrucişa braţele, ridicînd în acelaşi timp o sprînceană, semn
că aştepta ca ea să continue.
— Bine, rost i Billi e nu toc mai eleg ant. Eşti cel mai
mare, moştenitorul titlului. Eşti genialul, chipeşul şi, vai, să
nu uităm, doritul de toate domnişoarele lord Kennard.
George simţi cum buzele i se întindeau într-un zîmbet
larg.
— Mă consideri chipeş?
— Exact despr e asta vorbeam!
— Şi genial, m urmură George. Hab ar n-aveam.
— Te porţi c a Andrew, spuse Billie pen tru sine.
Din nu se ştia ce motiv, George chicoti. Reacţia lui o
făcu pe Billie să îi arunce o privire ucigătoare.
Drept răspuns, George zîmbi şi mai larg. Doamne, cît
era de distractiv s-o împungă.
Tînăra se aplecă înainte şi în acel moment îşi dădu
seama în sfîrşit cît de bine se putea vorbi cu dinţii încleştaţi:
— încerc am să fiu politi coasă, se răsti.
— îm i pare rău, răspunse George imedia t.
Ea strînse din buze.
Mi-ai pus o întrebare şi am încercat să-ţi răspund
sincer, atent. Mi s-a părut că meriţi măcar atît.
Ei bine, acum chiar că se simţea ca un măgar.
— îm i pare rău, repet ă, de aceas tă dată d in mai mult
decît politeţea învăţată de mic.
Billie expiră şi îşi prinse buza de jos cu dinţii. Se gîndea
din nou, îşi dădu seama George. Gt de remarcabil era să fii
martorul procesului de gîndire al altei persoane. Oare toată

lumea era la fel de expresivă în timp ce-şi cîntărea ideile?
— Aşa ai fost crescut, sp use ea într-u n final. Nu e vina
ta, la fel cum nu e vina ta pentru că...
Expiră din nou, prelung, dar George avea răbdare. Billie
avea să-şi găse ască vorb ele. ' >
După cîteva momente, aşa se şi întîmplă.
— Ai fost crescut .. .
De această dată, însă, se opri brusc.
— Ca s ă fiu înfum urat? rost i el încet.
— Ca să a i multă î ncre de re în t ine, î l corectă ea, însă
lui George i se păru că afirmaţia sa fusese mai aproape de
cuvintele ei iniţiale. Nu e vina ta, adăugă tînăra.
— Acum ci ne v orbeşte de s us?
Billie îi zîmbi cu tristeţe.

— Sînt sigură că eu, dar e adev ărat. Nu ai cum să te
abţii, aşa cum nici eu nu pot să nu fiu...
Flutură din nou mîinile, aparent gestul ei favorit cînd
voia să spună ceva stînjenitor ce nu putea fi rostit cu voce
tare.
— Cum sînt, înche ie pînă la urmă .
— Cum eşti, spu se el încet.
Se simţise obligat s-o spună, chiar dacă nu ştia sigur
din ce motiv.
Ea îl privi, dar numai cu ochii, lăsînd capul aplecat puţin
şi făcîndu-l să creadă că, dacă nu o privea la rîndul lui, ea s-
ar fi uitat la mîinile strînse în poală, iar momentul s-ar fi
pierdut pentru totdeauna.
— Cum eşti tu? şopti e l.
Billie clătină din cap.
122 J ULIA QUINN
— N-a m nici cea mai vag ă ide e.
— îi e cuiva f oame ? într ebă An drew deodată.

George clipi, încercînd să iasă de sub vraja care-l
cuprinsese.
— Mie mi-e foarte foame, continuă fratel e lui. Complet
foame. Am mîncat un singur mic dejun în dimineaţa asta.
— Unul singur? dă du Billie s ă întrebe, dar Andrew se
ridicase deja şi se apropia de ea.
Puse mîinile pe masă şi se aplecă să-i şoptească:
— Sp era m să fiu invit at la ceai .
— Si g u r că eşt i invita t la ceai, sp use Billi e pe un ton la
fel de nesigur pe cît se simţea George.
Se încruntă.
— E cam devreme, tot uşi .
— Nu-i niciodată pr ea devrem e pentru ceai , declar ă
Andrew. Nu dacă bucătăreasa a făcut fursecuri.
Se întoarse către George.
— Nu ştiu ce pune î n ele, dar sînt divine.
— Unt, spu se Bill ie pe un ton absent. Foarte mult .
Andrew înclină capul într-o parte.
— Are sens. Orice e ma i bun c u m ult un t.
— Am putea s- o chem ăm pe Ge orgiana să n i se
alăture, spuse Billie întinzîndu-se după cîrje. Trebuie să o
ajut să pună la cale jocurile pentru petrecere, adăugă dîndu-
şi ochii peste cap. Ordinele mamei.
Andrew lăsă să-i scape un hohot de rîs.
— Oare mama t a nu te cunoaşte deloc?
Billie îi aruncă o privire nervoasă peste umăr.
— Serios, căp riţă, c e vrei s ă face m ? Să mergem pe
cîmpul din sud ca să plantăm orz?

— Termină, spus e Geor ge.
Andrew se întoarse spre el.
— Ai spus ceva ? ,
— Las-o în pace.
Andrew îl privi atît de multă vreme încît George nu
putu să nu se întrebe dacă nu cumva vorbise în vreo limbă
străină.
— Dar e Billie, spuse în sfîr şit.
— Ştiu. Iar tu ai face bine s-o laş i în pace.
— Pot să mă apăr şi singură, George , spu se Bil lie.
Lordul o privi şi spuse:
— Sigur c ă da.
Ea deschise gura ca să răspundă ceva, dar nu reuşi să
găsească nimic potrivit de zis. Andrew se uită de la unul la
altul de cîteva ori, apoi făcu o plecăciune scurtă în direcţia
tinerei.
— Scuz ele mel e.
Billie dădu stînjenită din cap a iertare.
— Poate că a ş putea s ă vă ajut c u plan urile de
petrecere, sugeră Andrew.
— Sigu r te pricepi mai bi ne decît mine, răspuns e Billie.
— Asta este de la sine înţeles.
Tînăra îl împunse în picior cu una dintre cîrjele pe care
se sprijinea, şi astfel, îşi dădu seama George, lucrurile
reveniră la normal.
Doar că nu şi pentru el.
Capitolul 9
Patru zile mai tîrziu

Era remarcabil, îşi spuse Billie, ba nu, de-a dreptul de
inspiraţie pentru alţii, că scăpase atît de repede de cîrje.
Clar, totul ţinea de o minte puternică. Forţă, rezistenţă.
Hotărîre.
Şi capacitatea să ignori durerea, care ajuta destul de
mult. Oricum nu o durea prea tare. Era ca o pişcătură. Sau

mai degrabă ca şi cum cineva i-ar fi bătut un cui în gleznă,
la intervale egale cu mărimea paşilor pe care-i făcea.
Nu era un cui prea mare, totuşi. Doar unul mic. Mai
mult un ac, aşa.
Ea era puternică, toată lumea spunea asta. Oricum,
durerea de gleznă nu era pe cît de sîcîitoare ajunsese iritaţia
de la subţioară, din cauza cîrjelor. Plus că n-avea de gînd să
plece în vreo excursie lungă, ci doar să poată să meargă prin
casă pe picioarele ei.
Oricum, ritmul îi era cu mult mai lent decît de obicei.
Se îndreptă spre salon la cîteva ore după micul dejun.
Thamesly o informă că Andrew o aştepta deja. Nu era cu
totul surprinzător, fiindcă tînărul îi făcuse cîte o vizită în
fiecare zi de cînd se rănise.
Foarte frumos din partea lui.
Construiau case din cărţi de joc, o alegere chinuitoare

pentru Andrew, a cărui mînă dominantă era imobilizată.
Spusese că, dacă tot venea s-o viziteze, n-avea decît să se
facă util.
Billie nu se obosise să-i atragă atenţia că nişte castele
din cărţi de joc erau exact definiţia inutilităţii.
Cît despre singurul său braţ sănătos, acesta nu-l
îm piedica decît să echilibreze primele cărţi, lucru pentru
care avea nevoie de ajutor, dar după aceea le ridica pe
restul la fel de bine ca şi ea.
Mai bine, adevărul fie spus. Billie uitase cît de priceput
era el la construcţiile din cărţi de joc şi cît de obsedat
devenea de ele în timp ce le construia. Ziua de dinainte
fusese cea mai rea. Imediat ce terminaseră primul nivel,
Andrew nu-i mai dăduse voie să participe şi ea, iar după

aceea o gonise din perimetru, susţinînd că respira prea
adînc.
Ceea ce, sigur, nu-i dădu lui Billie de ales, iar tînăra
strănută. Ar fi putut la fel de bine să lovească masa cu
piciorul. Simţise un fior de regret cînd totul se dărîmase,
însă expresia de pe chipul lui Andrew fusese de nepreţuit,

chiar dacă tînărul supărat plecase acasă imediat după
tragedie.
Asta, însă, se întîmplase cu o zi înainte şi, cunoscîndu-
I, Billie ştia că Andrew avea să-şi dorească să o ia de la
capăt, să construiască un castel mai mare şi mai bun acum,
la a cincea încercare. Ar fi trebuit să-i fie de-ajuns să mai
adauge un etaj sau două proaspătului său proiect
arhitectural.
— Bună diminea ţa, spuse Billie cînd int ră în salon.
126 J ULIA QUINN
Andrew stătea lîngă o farfurie cu biscuiţi pe care cineva
o aşezase pe masa din spatele divanului. O slujnică, pro

babil. Una dintre cele mai prostuţe, care chicoteau mereu
la vederea lui.
— Ai renunţat la cîrje, spus e el dînd a pro bato r din cap.
Felicitări.
— Mul ţumes c.
Billie se uită în jur. George nu venise nici în acea zi. N-
o mai vizitase din acea primă dimineaţă în bibliotecă. Nu că
ea s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Doar nu erau prieteni.
Nu erau nici duşmani, bineînţeles, dar nu erau prieteni
şi nu fuseseră niciodată. Poate că acum erau, totuşi, măcar
puţin.
— Ce s-a întî mp lat? întrebă Andre w.
Billie clipi.
— Nimic.
— Te uitai urît.
— Ba nu.
El o privi condescendent.
— îţi vezi tu singură faţ a?
— Şi mai susţii că a i venit să mă înve seleşt i, rosti Billie
lent.
— Vai, nu. Am venit pentru fursecuri.
întinse mîna şi luă de la ea cîteva cărţi de joc.
— Şi, poate, c a să cons truie sc un castel.
— în sfîrşit am parte de un str op de sinceritate.
Andrew rîse şi se aşeză cu o bufnitură surdă pe divan.
— Nu se pr ea poate spune că mi-am ţinut secrete
motivele.
Billie clipi aprobator. Prietenul ei mîncase o cantitate
foarte mare de fursecuri în ultimele cîteva zile.
DIN VINA DOMNIŞOAREI BRiDGERTON 127
— Te-a i purta ma i frum os cu mine, continuă el , dacă

ai şti cît e de nesuferită mîncarea de pe vas.
— De la unu la zece , cît de rea este?
— Ca m de d ois prez ece.
— îm i pare foarte rău, spuse ea făcî nd o grimasă.
Lui An dre w îi plăceau dulc iurile. ' -
— Ştiam în ce mă b ag.
Făcu o pauză, încruntat, gînditor.

— De fapt, nu, nu cred că ştiam.
— N-ai mai f i m ers în m arină dacă ai fi ştiut că n-au
fursecuri?
Andrew oftă dramatic.
— Uneori un bărbat trebu ie să-şi facă singur fursecuri.
Din mîna lui Billie alunecară cîteva cărţi de joc.
— Po ft im?
— Cred c ă folo seş te biscu iţii p e post de metaforă
pentru destin, se auzi o voce din prag.
— George! exclamă Bil lie.
Surprinsă? Încîntată? Ce se auzise în vocea ei? Şi de ce
nu ştia tocmai ea ce anume fusese?
— Bil lie, murm ură e l făcînd o plecăci une.
Tînăra îl privi fix.
— Ce cau ţi ai ci?
El strînse din buze într-un fel sec. Nu se putea spune
că zîmbea.
— Eşti u n model de ospitalitate.
— Ei bine...
Billie se aplecă şi începu să strîngă cărţile de joc pe care
le scăpase, încercînd în acelaşi timp să nu calce pe marginea
dantelată a rochiei.
128 J ULIA QUINN
— Nu m-ai vizitat de patr u zile.

Acum George zîmbi cu adevărat.
— însea mnă că ţi-a fost dor de mi ne.
— Ba nu!
îl privi cu reproş, aplecîndu-se brusc ca să ridice valetul
de inimă roşie. Nemernicul alunecase pînă sub jumătatea
divanului.
— Nu fi ridicol! Tha mesly nu mi-a spus că eşti aici. Mi-
a zis doar de sosirea lui Andrew.
— M-am ocupat de cai, spuse George.
Ea îl privi imediat pe fratele lui, îmbujorîndu-se
surprinsă.
— Aţi venit că lare?
— Ei bine, eu a m încercat, recunoscu acest a.
— Am mers foarte încet, confirmă George.

Imediat după aceea o privi bănuitor.
— Unde- ţi sînt cîrjele?
— Am scăp at de ele, răspunse ea zîmbind cu mîndrie.
— Văd asta, continuă el încru ntîn du -se . Cine ţi-a spus
că poţi să renunţi la ele?
— Nimeni, se oţărî B illie.
Cine naiba se credea? Tatăl ei? Nu, clar nu tatăl. Ar fi
fost... Of.
— M-am ridicat d in pat, explică pe un ton exage rat de
răbdător, am făcut un pas şi am luat singură decizia asta.
George pufni, la care Billie făcu un pas în spate.
— Asta ce vrea s ă însem ne?
— Dă-mi voie să-ţi traduc, spuse And rew de pe divan,
unde încă stătea întins precum un băietan.
— Ştiu ce a însemnat, se răsti Billie.
— Vai, Billie, oftă Andrew .
Tînăra se întoarse brusc ca să-l privească.

— Treb uie să mai i eşi din casă, spuse el.
Te rog! De parcă ea n-ar fi ştiut asta. Se întoarse din
nou spre George.
— Iartă-mi im polite ţea. Nu mă aşteptamrsă vii în vizită.
El ridică din sprîncene, darîi acceptă scuzele dînd scurt
din cap. Se aşeză odată cu ea.
— Treb uie să- l hrănim pe dom nul, spuse Bill ie arătînd
cu capul în direcţia lui Andrew.
— Să-i dă m şi nişte apă? mu rmu ră George, de parcă
fratele său ar fi fost cal.
— Sînt chiar aici! p rotestă acesta.
George arătă cu capul spre exemplarul vechi de o zi din
"London Times", care aştepta, proaspăt călcat, pe masa de

lîngă el.
— Vă deranjează dacă îl citesc ?
— Abso lut del oc, spuse Bil lie.
Nu se aştepta ca el s-o distreze, chiar dacă scopul
vizitei sale păruse a fi acesta. Se aplecă înainte şi îl bătu pe
Andrew pe umăr.
— Vrei să pun bazele castelului?
— Te rog, răsp unse el. După care să nu -l mai atingi .
Billie se uită la George. Ziarul încă stătea împăturit la
el în poală, iar tînărul îi privea cu o curiozitate amuzată.
— în mijl ocul mese i, spuse Andrew.
Billie îl privi cu oarecare doză de reproş.
— Sever c a întotdeauna.
— Sînt a rtist.
— Arhit ect, spuse Ge orge .
130 J ULIA QUINN
Andrew ridică privirea de parcă ar fi uitat că fratele său

se afla şi el acolo.
— Da, murmură. Corect.
Billie se ridică din fotoliu şi îngenunche în faţa măsuţei
joase, echilibrîndu-şi greutatea în aşa fel încît să nu o lase
să apese pe piciorul beteag. Alese două cărţi din grămada
dezordonată de alături şi le puse în echilibru, în formă de T.
Cu atenţie, luă mîinile şi aşteptă să vadă dacă se clătinau.
— Frumos lucr at, murmură Geor ge.
Billie zîmbi, absurd deîncîntată de compliment.
— Mul ţumesc .
Andrew dădu ochii peste cap.
— Andrew, jur, spuse Billie folosind u-se de o a trei a
carte ca să transforme T-ul într-un H, devii foarte enervant
cînd faci asta.

— Dar rez olv treaba.
Billie îl auzi pe George chicotind, apoi deschizînd ziarul
şi împăturindu-l în aşa fel încît să poată să-l citească. Tînăra
clătină din cap, decise că Andrew avea un extraordinar
noroc să o aibă drept prietenă şi mai aşeză cîteva cărţi la
baza castelului.
— Sînt destule? în trebă.
— Da. M ulţum esc . Ai grijă să n u ating i masa cînd t e
ridici.
— Aşa te com porţi şi p e mare? î ntrebă Billie,
şchiopătînd de-a lungul încăperii ca să-şi ia cartea şi să se
aşeze în fotoliul ei. Mă mir că te suportă cineva.
Andre w privi pri ntre p leoapele î ngu state — spre
construcţia din cărţi de joc, nu spre ea, şi mai aşeză o carte.
— Rezol v treaba, repe tă.
Billie se întoarse din nou spre George. Acesta îl privea

pe Andrew cu o expresie stranie pe chip. Sprîncenele îi
coborîseră, dar nu era tocmai încruntat. Ochii îi erau prea
strălucitori şi părea prea curios ca să fie încruntat.
De fiecare dată cînd clipea, genele îi coborau precum
un eva ntai, graţio ase şi... / ,
— Billie?
Doamne! O prinsese privindu-l. Stai puţin... dar de ce-

I privea aşa?
— Scuze, rosti stînj enită. M-am p ierdut în gînduri.
— Sper că te gîndeai la ceva interesan t.
Ea se înecă puţin, apoi răspunse:
— Nu tocmai .
Se simţea foarte prost fiindcă-l insultase fără ştirea lui.
Şi fără să vrea neapărat.
— Parcă e alt om, spuse ea arăt înd spre Andrew . Mi
se pare foarte ciudat.
— Nu l-ai mai văzu t niciodată aşa?
— Ba da.
Billie se uită spre fotoliu, apoi spre divan, şi alese
divanul. Andrew stătea acum pe podea şi probabil că nu
voia să-şi reia locul prea curînd. Tînăra se aşeză, sprijinită
de braţ şi cu picioarele întinse înainte. Fără să se gîndească,
întin se mîna spre pătura de pe spătar şi îşi acoperi
picioarele.
— To t mi se pare ciuda t.
— E neaş tepta t de precis în m işcări , spuse George.
Billie se gîndi la asta.
— De ce neaştepta t?
George ridică din umeri şi arătă spre fratele său.
132 J ULIA QUINN
— Cine ar crede aşa c eva despre el ?
Billie se gîndi o clipă, apoi decise că era de acord.

— Are un aer straniu, care-ţi inspiră lips ă de precizie.
— Vă aud, s ă ştiţi, spuse Andrew.
Mai aşezase vreo douăsprezece cărţi şi se retrăsese
cîţiva centimetri, ca să examineze castelul din mai multe
unghiuri.
— Nu cred că încercam să fim discreţi, spuse George

pe un ton împăciuitor.
Billie zîmbi pentru sine şi strecură un deget în locul
corect din carte. Era unul dintre acele volume care avea o
panglică numai bună de folosit pe post de semn de carte.
— Ca să ştii şi tu, spuse An drew mu tîndu-se î n cealal tă
parte a mesei, te omor dacă dărîmi construcţia.

— Frate, ros ti George c u o seriozitate imp resionantă,
abia dacă mai respir.
Billie se abţinu să rîdă. Vedea rar acea latură a lui
George, umorul lui sec. De obicei era atît de iritat de ei,
restul, încît îşi pierdea cu totul simţul umorului.
— Citeşti Enciclopedia lui Prescott? \rt trebă George.
Billie îi aruncă o privire peste umăr.
— Da.
— Văd că merge bi ne.
— Deşi nu îmi place, fiindcă are o scriitură tare seacă.
Andrew nu ridică privirea, dar spuse:
— Citeşt i o enc icloped ie desp re agricultură şi te plî ngi
că e scrisă cam sec?
— Volum ul de dinainte a fost ge nial, protestă Billie.
Abia dacă am reuşit să-l las din mînă.
Chiar şi judecînd după ceafa sa, era clar că Andrew
dăduse ochii peste cap. Billie redeveni atentă la George,

care, trebuia spus, nu o certase niciodată pentru ceea ce
alegea să citească.
— Probabil că din cauza subiectului. De data asta
insistă foarte mult asupra mulciului.
— Mulciul e i mportant, spuse G eorg e cu o sclipire în
ochi, cu toate că expresia de pe chip îi era impresionant de
serioasă.
Ea îl privi cu acelaşi aer lipsit de umor, dar abia
reţinîndu-şi zîmbetul.
— Mulciul e muici.
— Doamn e, gemu Andre w, voi do i mă faceţi să-mi vină
să-mi smulg părul din cap.
Billie îl bătu pe umăr.
— Dar ne iubeş ti.
— Nu mă atinge, o avertiză el.
Ea se uită din nou la George.
— E foarte se nsibil l a atingere.
— Ce glumă proastă, Bill ie, se răsti Andrew .
Tînăra rîse cu veselie, apoi se întoarse la volumul pe

care-l citea.
— înapo i la muici.
încercă să citească. Din răsputeri. Dar Enciclopedia lui
Prescott părea atît de plictisitoare de această dată încît, de
fiecare dată cînd George făcea vreo mişcare şi ziarul lui
foşnea, ea se trezea ridicînd privirea.
Moment în care şi el se uita la ea, iar Billie trebuia să
se prefacă atentă la Andrew, moment în care chiar devenea
atentă la el, fiindcă era straniu de fascinant să priveşti pe
134 J ULIA QUINN
cineva construind cu o singură mînă un castel din cărţi de
joc.
"înapoi la Prescott", se admonestă. Oricît de plictisitor
ar fi fost mulciul, trebuia să parcurgă capitolele despre el.
Cumva, reuşi să facă asta. Petrecură o oră într-o tăcere
amicală, ea pe divan, cu cartea, George în fotoliu, cu ziarul,
iar Andrew pe podea, cu cărţile de joc. Billie reuşi să treacă
de partea despre mulciul din paie, apoi de aceea despre
mulciul din frunze uscate, dar cînd ajunse la mulciul acru
simţi că nu mai putea.
Oftă lipsit de eleganţă.
— M-am plicti sit în ulti mul hal.
— Exact genul de lucru pe care să-l spui celor care îţi
ţin companie, o împunse Andrew.
Ea îl privi cu coada ochiului.
— Tu nu intri la categor ia asta.
— Dar Ge orge?
Acesta se uită la ei, iar Billie ridică din umeri.
— Cred că nu.
— Ba da, spuse cel cu pric ina.
Billie clipi. Nu-şi dăduse seama că el îi asculta.

— Se poate spune că e u îţi ţin com panie , repetă
George şi, dacă nu s-ar fi uitat la el, Billie nu l-ar fi auzit.
Nici nu ar fi văzut focul care-i ardea în privire, fierbinte,
intens, care dură mai puţin de o secundă înainte ca tînărul
să-l stingă şi să-şi reia lectura.
— îl tratezi pe And rew ca pe un frate, spuse întorcînd
pagina cu mişcări lente şi deliberate.
— Iar pe tine te tratez. ..
El o privi din nou.
— Nu ca pe un frate.
Billie desfăcu buzele. Nu putea să se uite în altă parte.

După aceea se văzu nevoită să se uite în altă parte, fiindcă
0 cuprinse un sentiment neobişnuit şi deodată simţi nevoia
imperativă să revină la mulciul acru.
Atunci George scoase un sunet sau poate doar respiră,
iar ea nu reuşi să se stăpînească şi-l privi din nou.
Avea păr frumos, hotărîîn sinea ei. Se bucura că nu şi-
1pudra, cel puţin nu la ocazii normale, de zi cu zi. Era des,
puţin ondulat şi părea că s-ar fi ondulat dacă l-ar fi lăsat să
crească. Billie pufni încet.
Cameristei ei i-ar fi plăcut un astfel de păr. Billie nu
făcea decît să şi-l lege la spate, în coadă, însă uneori era
nevoie să se coafeze mai complicat. încercaseră de toate
cu păr ul ei — fier încins, panglic i ude — însă ac esta nu se
ondula şi pace.
îi plăcea şi culoarea părului lui George. Era ca de
caramel, bogată şi dulce, cu tonuri de auriu. Ar fi putut să
pună rămăşag că, uneori, el uita să-şi pună pălăria şi ieşea
la soare cu capul gol. La fel făcea şi ea.
Interesant cum toată familia Rokesby avea ochii de

exact aceeaşi culoare, însă părul lor avea o gamă largă de
tonuri de şaten. Nici unul dintre ei nu era blond şi nici unul
nu era roşcat dar, cu toate că erau cu toţii şateni, nici unul
nu avea părul de aceeaşi culoare cu altul.
— Bill ie? întrebă Ge orge pe un ton între confuz şi
amuzat.
Ah, fir-ar al naibii! Iar o prinsese privindu-l. Tresări şi
zîmbi.
— Mă gînde am cît sem ănaţi t u şi Andre w, spuse.
136 J ULIA QUINN
Era, pe undeva, adevărat. Andrew ridică privirea cînd
o auzi.
— Chia r crezi?
"Nu", gîndi ea, dar spuse:
— Ei bine, amîn doi aveţi ochii albaştri.
— La fel ca jum ătate din Anglia, spus e Andrew pe un
ton sec.
Ridică din umeri şi se întoarse la ce făcea, prinzîndu-şi
limba între dinţi şi gîndindu-se la următoarea sa mutare.
— Mama spu ne mereu că avem u rechile l a fel,
comentă George.
— Urec hile? întrebă Bill ie rămînînd puţi n cu gura
căscată. N-am mai auzit pe nimeni care să compare urechi.
— Din cîte ştiu, nime ni nu face asta în afară de mama.
— Lobul urechii ne atîrnă, adăugă şi Andrew.
Nu se uită la ea, dar se trase de ureche cu mîna
sănătoasă.
— La ea e lipit de obraz.
Billie îşi atinse propria ureche. Nu avea cum să n-o facă.
— Nici nu mi-am dat seama că există mai multe feluri.
— Şi lobul u rechii tale e l ipit, spuse And rew fără să

ridice privirea.
— Ştii asta aşa, pur şi simplu?
— Ob serv urechile celo rlalţi, rost i el pe un ton lipsit d e
remuşcări. Nu am cum să nu.
— Şi eu la fel, re cunoscu G eorge . Mama e de vină.
Billie clipi de cîteva ori, încă ţinîndu-şi lobul urechii
între degete.
— Eu nu...
Se încruntă şi coborî picioarele de pe divan.
— Fii atentă ! se răsti Andrew .
Ea îl privi iritată, nu că ar fi fost atent, şi se aplecă spre

el. Andrew se răsuci încet.
— îm i examinez i urec hile?
— înce rc să-mi da u seama care e diferenţa. Ţi-am
spus, nici nu ştiam că există mai multe feluri de urechi.
El făcu semn cu mîna spre fratele său.
— Du-te şi uită-te l a ure chile lui Georg e, dacă trebuie.
Eşti prea aproape de masă aici.
— Jur, Andrew , spuse Billie strecu rîndu-se cu grijă d in
spaţiul dintre masă şi divan, parcă ai avea o boală.
— Unii bărbaţi aleg băutur a, spuse el cu un aer
superior.
George se ridică, văzînd că Billie era în picioare.
— Sau cărţile de joc , rosti zîmb ind din colţul guri i.
— Cîte nivele cr ezi că a ridicat? întrebă George.
Tînăra se aplecă spre dreapta, fiindcă nu vedea masa
din cauza lui Andrew. Unu, doi, trei, patru...
— Şase, îi răspu nse.
— Remar cabil.
Billie zîmbi.
— Atît d e puţi n e suficient ca s ă te im presioneze ?
— Probabil.
— Nu mai vorbiţi, se ră sti Andrew .
— Mişcăm aerul cu respiraţiile noastr e, explică Bill ie,
rostind afirmaţia pe un ton grav, bineînţeles că nemeritat.
— înţeleg.
— Ieri, eu am strănutat.
George o privi admirativ.
138 J ULIA QUINN
— Bine lucrat!
— Mai am nevoie de cărţi , spuse Andrew.

Se ridică de la masă foarte încet şi se strecură de-a
lungul carpetei precum un crab, pînă cînd ajunse suficient
de departe încît să poată să se ridice fără să atingă nimic.
— Nu mai am, spus e Billie. Sînt sigură că mai sînt pe
undeva, dar n-aş şti unde să le caut. Ţi-am adus ultimele
două pachete din camera de joc mai devreme.
— Nu-mi aju ng, bom băni Andrew.
— Ai putea să -l întreb i pe Tham esly, sug eră ea. Dacă
ştie cineva, el ar trebui să fie acela.
Andrew dădu încet din cap, de parcă s-ar fi gîndit la
asta, apoi se întoarse şi spuse:
— Trebuie să t e mişti.
Ea îl privi fix, nedumerită.
— Poftim?
— Nu poţi să stai acolo. Eşti prea apr oap e.
— Andrew, sp use ea pe un ton chinu it, ai luat-o razna .
— O să dărîmi cast elul.
— Pleacă după cărţi , spuse Billie.
— Dacă...
— Pleacă! strigară la unison ea şi George.
Andrew se uită urît la ei amîndoi şi ieşi. Billie şi George
se uitară unul la altul, apoi izbucniră în rîs.
— Nu ştiu ce păre re ai tu, dar eu mă m ut în cealaltă
parte a camerei.
— Asta ar însem na să recunoşti că t e-a învins.
Ea îi aruncă o privire peste umăr şi se îndepărtă.
— Prefer să mă gîndesc că-mi apă r pielea.
George chicoti şi o urmă spre ferestrele mari.
— Ironia, spuse, e că nu se pricepe de loc ia joc uril e de
cărţi.
— Serios? întrebă ea strîmbînd din nas.
Era ciudat, dar ea şi Andrew nu jucaseră niciodată
cărţi.
— La toate jocurile de noroc, de fapt, cpntinuă Georg e.
Dacă ai nevoie vreodată de bani, cu el trebuie să joci.
— Din păcate nu joc jocur i de noroc.
— Nu cu cărţi, contră el .
Billie avu impresia că tînărul încercase să fie amuzant,
dar în urechile ei replica sunase foarte condescendent. Se
strîmbă.
— Ce vrei s ă spui cu asta?
El o privi de parcă ar fi fost puţin surprins de întrebare.
— Voiam să spun d oar că în viaţă rişti destul de d es.

Ea aplecă puţin capul.
— Absurd.
— Billie, ai căzut dintr-un copac .
— Pe un acoperiş .
George aproape că rîse.
— Şi cum e ă sta un contraargum ent?
— în locul meu ai fi făc ut e xact la fel, insistă ea. De
fapt, chiar aşa ai şi făcut.
— Chiar?
— Eu am urcat ca să salve z o pisică, spuse împ ungîn du-
I cu degetul în umăr. Tu ai urcat ca să mă salvezi pe mine.
— în prim ul rînd, răsp un se el, eu nu m-am urcat în
copac. Iar în al doilea rînd, te compari cu o pisică?
— Da. Nu!
Pentru prima dată se bucură că îşi scrîntise glezna.
Altfel, ar fi bătut din picior.
140 JU LIA QUINN
— Ce te-ai f i făcut d acă nu apărea m eu? întrebă el.
Sincer, Billie. Ce ai fi făcut?

— Mă descurcam eu .
— Sînt convin s. Ai un noroc diavolesc , dar familia ta ar
fi fost speriată de moarte şi probabil că ar fi sculat tot satul
ca să te caute pe tine.
Avea dreptate, fir-ar el să fie, ceea ce făcea ca situaţia
să fie şi mai urîtă.
— Crezi că n u ştiu? între bă ea pe un ton scăzut,
aproape ca o şuierătură.
El o privi suficient timp cît s-o facă să se simtă
stingheră.
— Nu, spuse . Nu cred.
Billie îşi ţinu respiraţia.
— Tot ce fac, fac pentru oam enii de aici . Toată viaţa
mea... totul. Citesc o nemernică de enciclopedie despre
agricultură, spuse, arătînd brusc spre cartea în chestiune.
Volumul al patrulea. Cine altcineva, dintre cei pe care-i
cunoşti tu...
Se opri brusc şi trecură cîteva momente înainte să
poată să continue.
— Chiar crez i că sînt atît de nepăsătoare ?
— Nu, spus e el pe un ton scăz ut şi deva stato r de egal.
Cred, doar, că nu te gîndeşti suficient la ce faci.
Billie făcu un pas înapoi.
— Nu-m i vine să c red că mi s-a p ărut c ă sîntem
prieteni.
George nu răspunse.
— Eşti un om îngrozitor, G eor ge Rokesby . Eşti
nerăbdător, intolerant şi...
El o apucă brusc de braţ.
— Termin ă.
Billie se smulse din strînsoare, dar degetele lui erau
prea puternice.
— De ce ai ven it aici în dim ine aţa asta? Te uiţi l a mine
doar ca să-mi găseşti cusururi. î
— .Nu fi absurdă! pufni el.
— E ad evă rat, se răsti ea. Nu te vezi cînd e şti în
preajma mea. Nu faci decît să te încrunţi şi să mă cerţi şi...
Totul la tine e aşa, atitudinea, expresiile. Mă dezaprobi
mereu.
— E ridicol ce spui.
Ea clătină din cap. Se simţea aproape de o revelaţie.
— Nim ic din ceea ce sînt n u ţi-e pe plac.
George făcu un pas spre ea şi o strînse mai tare de
braţ.
— Ce spui e i lar de departe de adevăr.
Billie rămase cu gura căscată. înţelese aproape imediat
că şi George era la fel de şocat ca şi ea de ceea ce spusese.
Şi îşi dădu seama că el se apropiase foarte mult.
Ridică bărbia şi îl privi în ochi. I se tăie răsuflarea.

— Billie, şopti Georg e, ridicînd mîna ca şi cum ar fi vrut
s-o atingă pe obraz.
Capitolul 10
Aproape că o sărutase. Doamne, Dumnezeule, aproape

că o sărutase pe Billie Bridgerton. Trebuia să plece de acolo.
— E tîrz iu, spuse deod ată .
— Po f tim?
— E tîrziu. Trebuie s ă ple c.
— Nu e tîrziu, rosti ea clipind repe de, ned um erită. Ce
tot spui?
"Nu ştiu", aproape că recunoscu el.
Fusese gata-gata să o sărute. Se uitase la gura ei şi îi
auzise răsuflarea pe buze şi se aplecase spre ea, dorindu-
şi... Arzînd.
Se rugă ca ea să nu-şi fi dat seama. Cu siguranţă că nu
mai fusese sărutată pînă atunci. N-avea de unde să ştie ce

se întîmpla.
Dar o dorise. Doamne, şi cu cîtă ardoare! Pasiunea îl
luase pe sus şi îl traversase atît de repede încît abia dacă
izbutise să gîndească limpede.
în c ă o do re a, ch ia r şi în ace l mo m en t.
— George? într ebă ea. S-a întîmplat ceva?
El deschise gura. Avea nevoie de aer. Billie îl privea
curioasă, aproape amuzată.
— Tocmai mă certa i, îi aduse aminte.
George era destul de sigur că mintea încă nu-i func
ţiona la capacitate normală. Clipi, încercînd să-i înţeleagă

cuvintele.
— Vrei s ă continui ?
Ea clătină încet din cap.
— Nu în mod deosebit. /
George îşi trecu mîna prin păr şi încercă să zîmbească.
Atît reuşi să facă.
Billie se încruntă, îngrijorată.
— Eşti sigur că te simţi bine ? Pari foarte palid.
Palid? Se simţea de parcă ar fi luat foc.
— lartă-m ă, te rog, spuse . Cred că sînt puţin...
Puţin cum? Obosit? înfometat? îşi drese glasul şi
decise:
— Sînt puţ in ameţ it.

Ea nu păru să-l creadă.
— Ame ţit?
— M-a apucat deodată , spuse e l.
Nu minţea. Billie făcu semn spre clopoţel.
— Să cer ceva de mîncare pentru ti ne? Vrei s ă te aşezi ?
— Nu, nu, spu se el prosteşte . N-am nimic.
— N-ai nimic, repetă ea, radiin d lipsa de încre der e în
ceea ce tocmai auzise.
El dădu aprobator din cap.
— Ţi-a trecut ameţeal a.
— De tot.
Billie îl privea de parcă şi-ar fi pierdut minţile. Ceea ce
era foarte posibil. Nu se putea gîndi la nici o altă explicaţie.
— E timp ul să plec, spuse.
Se întoarse şi porni spre uşă. Abia aştepta să scape de
acolo.
144 J ULIA QUINN
— George, aş tea pt ă!
"Cît pe ce!" Dar se opri. Trebuia să se oprească. Nu

putea să plece din cameră cînd o domnişoară din nobilime
îl str iga pe nu m e, la fel de bin e cu m nu pu te a să sc u ip e în
faţa regelui. Aşa fusese crescut şi educat încă de mic.
Cînd se întoarse, văzu că Billie făcuse cîţiva paşi înspre
el.
— Nu crezi c ă ar trebui să-l aştepţi şi p e An drew ?
în tr e b ă.
El răsuflă deodată. Andrew, sigur.
— O să aibă nevo ie de a jutor, nu-i aşa? Ca s ă urce pe
cal?
Fir-ar a naibii de treabă! George expiră din nou.
— Aş te pt .
Billie îşi prinse buza de jos între dinţi. Doar în partea
dreaptă. Aşa făcea mereu, îşi dădu seama George.
— Nu-mi dau seama de ce poate să dur eze atî t, spuse
ea uitîndu-se spre uşă.
— Poate c ă nu l -a găs it pe Tham esly.
El ridică iar din umeri.

— Sau poate l-a pri ns mama. Une ori poate s ă te sîcîie
în felu l ăst a.
George începu să ridice din umeri a treia oară, îşi dădu
seama cît de netot părea făcînd asta mereu şi alese să
zîmbească într-un fel care spunea "cine poate să ştie?".
— Ei bine... spu se Billie, rămasă fă ră suge stii legate de
ce s-ar fi p utut î ntîmpla.
George îşi prinse mîinile la spate. Se uită pe fereastră.
Apoi la perete. Oriunde, numai la Billie nu.
încă mai voia să o sărute.
Tînăra tuşi, iar el reuşi să-i privească doar picioarele.

Era tare stînjenitor. O nebunie.
— Mary ş i Felix vin peste două zile, spuse ea.
El îşi scutură acea parte din minte care ştia să
con verse ze civil izat. /
— Nu vine t oată lumea atunci?
— Ei bine; ba da, răspun se B illie, părînd întru cîtv a
uşurată că avea de răspuns la o întrebare, dar numai de ei
îmi pasă mie.
George zîmbi în ciuda sieşi. Cît de specific ei să dea o
petrecere şi să nu poată să sufere nici un moment din ea.
Cu toate că, de fapt, nu avusese prea mult de ales. Ştiau cu
toţii că ideea petrecerii fusese a lui lady Bridgerton.
— Aţi term inat lista de invi taţi ? întrebă.
Ştia răspunsul, bineînţeles. Lista de invitaţi fusese
terminată cu zile întregi înainte, iar invitaţiile plecaseră cu
mesageri rapizi, cu ordin să aştepte răspunsurile.
Tăcerea dintre ei, însă, trebuia umplută. Billie nu mai
stătea pe divan, cu cartea în braţe, iar el nu mai citea ziarul
în fotoliu. Nu aveau recuzită, erau doar ei doi şi, de fiecare

dată cînd o privea, ochii lui se îndreptau spre buzele ei.
Nimic, nimic, n-ar fi putut să fie mai greşit.
Billie merse cam fără scop spre un birou şi bătu cu
dege tele în tăbli e.
— Vine ducesa d e We stborough, spus e. Mama e
foarte mulţumită că ne-a acceptat invitaţia. Mi se spune că
e mare lucru.
— O ducesă e întotde aun a mare lucr u, răspunse e l
amuzat. De obicei, e şi un mare deranj.
146 J ULIA QUINN
Ea se întoarse.
— O cu noş ti?
— Ni s-au făcut prezentăr ile.
Pe chipul lui Billie apăru o expresie glumeaţă.
— îm i im aginez că tu cunoşti pe toată lumea.
El se gîndi puţin.
— Prob abil că ai dreptate, răspun se. Toţi cei care vin
la Londra, cel puţin.
Ca majoritatea bărbaţilor de statutul lui, George
petrecea mai multe luni pe an în capitală. De cele mai multe
ori se simţea bine acolo. Se întîlnea cu prietenii, afla
ultimele veşti despre afacerile de stat şi, în ultima vreme,
evalua posibile mirese, ceea ce se dovedise a fi o sarcină
mult mai obositoare decîtîşi imaginase.
Billie îşi muşcă buza de jos.

— E foart e preţi oasă?
— Ducesa?
Tînăra dădu aprobator din cap.
— Nu e mai preţioasă de cît oricare altă ducesă.
— George! Ştii că nu asta te întreb .
— Da, răspun se el, făc îndu -i-se milă de ea. E destul de

preţioasă, dar o să...
Se opri şi se uită la ea. Se uită cu adevărat, se uită în
ochii ei, din care lipsea strălucirea obişnuită.
— Ai emoţi i?
Billie îşi scutură o scamă de pe mîneca rochiei.
— Nu vorbi prost ii.
— Fiindcă...
— Sigur c ă am emoţi i.
Replica ei îl făcu să tacă brusc. Avea emoţii? Billie?
— Ce e ? întrebă ea văzî ndu-l nedumerit .

George clătină din cap. Ca ea să recunoască aşa ceva,
după tot ce făcuse... după tot ce făcuse zîmbind ca o
nebună... Era de neconceput.
— Tu ai sărit dint r-un copa c, spuse într-un sfîr şit .
——Am căzu t dintr-un cop ac, răsp uns e ea c u în d ră z
neală. Şi ce legătură are asta cu ducesa de Westborough?
— Nic i una, recu nos cu el, dar mi-e greu să mi te

imaginez emoţionată din cauza...
Simţi cum clătina încet din cap, cu mişcări
imperceptibile, şi un sentiment de admiraţie îl cuprinse.
Billie era neînfricată. Fusese întotdeauna aşa.
— Din cauza oricărui lucr u, înch eie.
Ea strînse din buze.

— Ai dansat vr eodată cu mine?
El o privi cu ochii mari.
— Po ft im?
— Ai dan sat vreo dată cu mine? repetă ea cu
nerăbdare în glas.
— Da ?
Cuvîntul fusese rostit lent, mai mult o întrebare.
— Nu, spuse ea. Nu a i dansat.
— Nu se poat e, răspunse George.
Sigur că dansase cu ea. O cunoştea de cînd erau mici.
Billie încrucişă braţel e.
— Nu ştii să dansezi? î ntreb ă el.
Ea îl privi supărată.
— Ba sigur că ştiu.
O omora.
148 J ULIA QUINN
— Nu mă price p prea bine l a asta, contin uă, dar mă
descurc, cred. Nu despre asta e vorba.

George era destul de sigur că ajunseseră într-un punct
în car e nu mai era vo rb a d e sp re nim ic.
— E vorba, c ontinuă Billie, că n u ai dan sat niciodată cu
mine fiindcă eu nu merg la ocazii unde se dansează.
— Poat e că ar trebui să mergi .
Pe chipul ei apăru o expresie deosebit de nemulţumită.

— Nu me rg de par că aş pluti, nu şti u să flirte z şi ultima
dată cînd am folosit un evantai am lovit pe cineva în ochi.
îş i în c ru ci şă bra ţe le la pi ep t şi co nt in uă :
— Şi cu siguranţ ă nu şti u cum să-l fac pe u n domn să
se simtă isteţ, puternic şi mai bun decît sînt eu.
George chicoti.
— Sînt aproape sigur că ducesa de Westborough e
doamnă, să ştii, nu domn.
— Ge or ge !
Tînărul se retrase, surprins. Billie era supărată de-a
dreptul.
— la rt ă-mă, s pus e.
O privi atent, puţin îngrijorat. Părea să ezite şi îşi aranja
tulburată faldurile rochiei. Strîngea din sprîncene, dar nu
era încruntată, ci stînjenită. N-o mai văzuse niciodată aşa.
Nu o cunoştea pe fata aceea.
— Nu mă descurc prea bine în societate, spuse Billie
pe un ton scăzut. Nu mă pricep la asta.
George ştia că nu era cazul să glumească din nou, dar
nu ştiu ce fel de cuvinte avea ea nevoie să audă.
Cum să consolezi o furtună? Cum să ajuţi să se simtă
mai sigură pe sine o fată care făcea totul bine din prima,
apoi făcea lucrurile şi invers, doar ca să se distreze?

— Te de scurci de m inune cîn d eşti invi tată la Crake
House, spuse, cu toate că ştia bine că ea vorbea despre
altceva.
— Acolo nu contează, rosti Billie cu nerăbdare.
— Cînd eşti în sat ...
— Serios? îi com pari pe săteni cu o ducesă? în plus, pe
ei îi cunosc de cînd mă ştiu. Şi ei mă cunosc pe mine.
George îşi drese glasul.
— Billie, tu eşti c ea mai încr eză toa re şi cea mai
competentă femeie pe care o cunosc.
— Pe tine te scot di n fire, se plînse ea .
— Adevărat, adm ise el— cu toate că sentime ntele lui
căpă tase ră o nuanţă cu t otul nouă î n ultima vreme , — şi cu
toate astea, continuă încercînd să-şi pună cuvintele în
ordinea potrivită, tu faci parte din familia Bridgerton. Eşti
fiica unui viconte. Nu există nici un motiv pentru care să nu
intri cu mîndrie în orice încăpere din lume.
Ea pufni cu dispreţ.
— Nu înţelegi .
— Atunci aj ută-mă tu să înţeleg.
Spre surprinderea sa, îşi dădu seama că voia asta.
Billie nu răspunse imediat. Nici măcar nu-l privea. încă
se mai sprijinea de birou, iar ochii îi erau aţintiţi spre
propriile mîini. Ridică scurt capul şi George se gîndi că
încerca să-şi dea seama cît de sincer fusese el.
Se înfurie, apoi se linişti imediat. Nu era obişnuit să-i
fie pusă la îndoială sinceritatea, dar pe de altă parte în faţa
lui era Billie. Aveau în trecut multe momente în care se
150 JU LIA QUINN
îm punseseră unul pe altul, în care căutaseră vulnerabilita
tea perfectă, mică şi lipsită de apărare.

însă relaţia lor se schimba. Se schimbase deja, doar în
ultimele cîteva săptămîni. Nu ştia nici el de ce, fiindcă nici
unul dintre ei nu se schimbase.
O respecta din toată inima, nu cu reticenţă, ca înainte,
încă i se mai părea încăpăţînată şi extraordinar de
nechibzuită, dar sub toate acestea avea un suflet bun.
Se gîndi că, probabil, ştiuse dintotdeauna asta, doar că
fusese prea ocupat să se enerveze pe ea ca să observe aşa
ceva.
— Billie?
Vorbise cu blîndeţe, îndemnînd-o să-i vorbească. Ea
ridică privirea, zîmbind melancolic.
— Nu e vorb a de m îndria cu care pot sau nu să intru
într-o încăpere.
George se strădui să nu arate nici o urmă de nerăbdare
cînd întrebă:
— Atunci ca re e pr oblema?
Ea îl privi un moment lung, cu buzele strînse, apoi
spuse:
— Ştii că am fost şi eu pre zentată la curte ?
— Cred eam că n-ai participa t încă la nici un sezon de
baluri de la Londra.
— Nu am participa t...
Billie îşi drese glasul.
— Nu am ma i participat după aceea.
El tresări.
— Ce s-a întîmplat?
Ea nu-l privi în ochi cînd spuse:
— E posibil să fi dat foc rochiei cu iva.

George era să cadă din picioare.
— Ai dat foc rochiei cuiva?
Billie aşteptă cu o răbdare exagerată, de parcă ar mai
fi purtat şi altă dată acea conversaţie şi ştia exact cît dura
pînă să se term ine . y
George o privea uluit.
— Ai dat foc rochi ei cuiva?

— N-am făcut-o special, s e răst i ea.
— Ei bine, spuse e l, impre sionat f ără să vrea, presup un
că dacă vreo domnişoară ar fi putut să facă...
— Nu term ina fraza, îl averti ză ea.
— Cum de nu am afl at despre nimic din toate astea?
se întrebă el cu voce tare.
— A fost un f oc foa rte mic, rosti ea cu oarecare
timiditate în glas.
— Chiar ş i aşa...
— Serios? î ntre bă ea supărată. Eu dau foc rochiei une i
doamne şi cea mai arzătoare întrebare a ta e cum de n-ai
auzit bîrfele despre asta?
— îmi cer sc uze, spuse el i mediat .
După aceea, însă, nu se putu abţine să nu întrebe, pe
un ton întrucîtva grijuliu:
— Mă inviţi să întreb cum i-ai dat foc la rochie?
— Nu, răspu nse Billie sup ărată . Nu de asta am adus
vorba despre incident.
Primul lui impuls era să o tachineze, dar, cînd ea oftă
nefericită, amuzamentul i se stinse.
152 JU LIA QUINN
— Billie, spuse pe un ton cît putea de blînd şi de
înţelegător, nu se poate să...

Ea nu-l lăsă să termine.
— Nu mă potrivesc tiparului, George.
Aşa era. Oare nu gîndise el însuşi acelaşi lucru cu numai
cîteva zile înainte? Dacă Billie ar fi mers la Londra, la sezonul
e baluri, cu sora lui, ar fi fost un dezastru de nestăpînit.
Toate lucrurile care o făceau să fie minunată şi puternică i-
ar fi adus ruina în lumea pretenţioasă a înaltei societăţi. Ar
fi folosit-o pe post de ţintă a tuturor răutăţilor.
Nu erau cu toţii cruzi, lorzii şi doamnele din înalta
societate, dar cei care erau... Cuvintele le serveau pe post
de arme şi ei le foloseau ca pe baionete.
— De ce-mi spui toa te astea ? întrebă George deodată.
Billie desfăcu buzele şi o străfulgerare de durere îi
traversă privirea.
— Adică, de c e tocm ai m ie? adăugă repede, ca n u
cumva ea să creadă că nu-i păsa destul cît s-o asculte. De
ce nu lui Andrew?
Ea nu spuse nimic. Nu imediat. După care:
— Nu ştiu. Nu. .. Cu An dre w nu vorbesc d espre aşa

ceva.
Curînd o să fie Mary aici, continuă el, încercînd s-o
ajute.
Pentru Dumnezeu, George! aproape că strigă ea.
Dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, n-ai decît să spui aşa.
Nu, rosti el apucînd-o de încheietură înainte să
apuce să fugă de lîngă el. Nu asta am vrut să spun. îmi face
plăcere să vorbesc cu tine, o asigură. Mă bucur să te ascult.
Mă gîndeam doar că ai prefera pe cineva care...
Ea îl privi fix, aşteptînd, dar George nu reuşi să
rostească lucrurile care-i trecuseră prin minte.

Cineva căruia sâ-i.
Pentru că durea. Şi era un lucru meschin. Şi mai ales,
nu era deloc adevărat. Chiar îi păsa. îi păsa foarte mult.
— O să... i ,
Cuvîntul se pierdu în gîndurile lui chinuite. Nu reuşi
decît s-o privească.
S-o privească uitîndu-se la el cum încerca să-şi
amintească limba lui maternă, să aleagă cuvintele potrivite,
care s-o facă să se simtă mai bine. Fiindcă ea părea tristă şi
speriată.
Iar lui nu-i plăcea asta nici un pic.
— Dac ă doreşti, spuse su ficient de lent ca să ai bă ti mp
să aleagă dintre cuvinte în timp ce vorbea, o să fiu eu atent
la tine.
Ea îi aruncă o privire prudentă.
— Ce vrei să zici ?
— O să mă asigur că ...
Făcu o mişcare în aer cu mîinile, nu că vreunul dintre
ei ar fi putut să-şi dea seama ce însemna.

— Să mă asigur că te simţi bine .
— Că mă sim t bine? repetă ea c a un ecou.
— Nu ştiu, continu ă el, frus tra t că nu r euşea să pună
în c uv in te un g în d co m pl et , da ră m it e să- l tr an sf o rm e în tr -o
propoziţie cu sens. Dacă ai nevoie de un prieten, o să-ţi fiu
alături.
Ea dădu să spună ceva, iar el o văzu înghiţind în sec, cu
vorbele prinse în gît, cu emoţiile intense ţinute în frîu.
— Mu lţumesc, spuse. Eş ti...
154 J ULIA QUINN
— Nu-mi spune că sînt amabil, îi comandă el.
— De ce nu?
— Nu o fac din ama bilitate . Este... nu ştiu ce este, rosti
neajutorat. Dar nu e amabilitate.
Ea zîmbi tremurat, puţin parşiv.
— Foarte bine, spuse. Nu eşti amabil.
— Niciodată.
— Pot să spun că eşti egoist?
— Ar însem na să mergi , totuşi, prea depar te.
— Infatuat?
George făcu un pas în direcţia ei.
— îţi forţ ezi norocul , Billie.
— Arogant.
Fugi în jurul mesei, rîzînd şi ascunzîndu-se în spatele
ei.
— Serios, G eorge, nu poţi să negi că eşti arogant.
Ceva jucăuş şi parşiv se trezi în el. Ceva fierbinte.
— Şi eu cum să-ţi spun ţie?
— Că sînt geni ală?
Se apropie de ea.
— Ce zici de înnebunitoare?
— Asta depinde de persoa na pe car e-o întrebi.
— Nechibzui tă, adău gă Georg e.
Billie se aplecă spre stînga cînd el se mişcă ia dreapta.
— Nu e nechibzuinţă dacă şti i ce faci.
— Ai căzu pe u n acoperiş, î i amin ti el.
Billie zîmbi larg, machiavelic.
— Parcă spunea i că am sărit.
George se răsti la ea, rostindu-i numele, şi se repezi,
alergînd s-o prindă în timp ce ea striga:
— înce rcam să salvez o pi sică! Am fost nobi lă!
— îţi arăt eu nobleţ e!

Billie ţipă şi sări înapoi. Direct peste castelul din cărţi
de joc. Ace sta se răsturn ă fără vreun pic de graţie , iar Billie
îl urmă la fel, dacă e s-o spunem pe a dreaptă. După ce se
aşeză praful, tînăra era pe masă, iar rămăşiţele operei de
artă a lui And rew erau împ răşt iate de jur-îm pre jur ca şi cum
nişte artificii chinezeşti ar fi fost aprinse sub ea.
Billie se uită în sus şi rosti cu o voce mică:
— Pres upun că n- am putea să-l refacem noi, aşa e?
El clătină tăcut din cap. Billie înghiţi în sec.
— Cred că mi -am scrîntit iar glezna.
— Rău?
— Nu.
— Atunci, î i spuse George, te s fătuiesc să începi cu asta
cînd se întoarce Andrew.
Sigur că exact în acel moment fratele lui intră pe uşă.
— M-am lovit l a glezn ă, ap roap e că strigă Bill ie. Mă
doare foarte tare!
George se văzu nevoit să le întoarcă spatele. Numai
aşa reuşi să-şi stăpînească rîsul.

Andrew nu făcut decît să se uite fix la ruinele castelului
din cărţi de joc.
— Din nou, spuse într-un final . Ai făcut-o di n nou.
— Era un castel foarte frum os, rosti ea cu voce mică.
— Cred că e un talent, spuse Andrew .
— într-a de văr , răspunse Billie cu veseli e. Eşti genial la
construit castele din cărţi de joc.
— Nu, vreau să spun un talen t de-ale tale.
— Vai.
156 J ULIA QUINN
înghiţi în sec, stingherită, apoi zîmbi larg.
— Ei bine, da. Nu are rost să faci ceva dacă nu-l faci

bine. Nu găseşti?
Andrew nu spuse nimic. Lui George îi venea să bată din
palme, doar ca să se asigure că nu visa.
— îm i p are cu adevăr at rău , spuse Billi e. O să mă
revanşez.
Se ridică de pe masă şi şchiopătă puţin.
— Cu toa te că nu ştiu cum o să fac.
— A fost vina mea, spus e G eorge deodată.
Billie se întoarse spre el.
— Nu-i nevoie să ie i vina asupra ta .
El ridică mîna în semn de regret.
— Fugea m după t ine.
Replica îl făcut pe Andrew să iasă din starea de şoc
generată de castelul distrus.
— Fuge ai după e a?
Fir-ar să fie. Nu se gîndise bine la ce spunea.
— Nu cu adevărat, răspunse George.
Andrew se întoarse spre Billie.
— Fugea după tine ?

Ea nu roşi, dar pe chip îi apăru o expresie foarte
stînjenită.
— Se poate să-l fi provocat întrucît va...
— Să mă provoci? puf ni George. Tocmai tu?
— E din cauza pisicii, răsp unse ea. N-aş fi căzut acum
dacă n-aş avea glezna atît de slăbită.
Se încruntă şi căzu pe gînduri.
— Cred că, d e acum î ncolo, o să dau vi na doar pe
animalul acela murdar pentru toate lucrurile.
— Ce se întîmplă aici ? întrebă A ndrew, uitîndu-se î nce t
de la unul la celălalt. De ce nu vă mai urîţi?

— N-avem acces l a ghilotină, di n p ăcate, murmură
George.
— Ca să nu ma i spun că mam a ta ar fi foarte supă rată,
adăugă Billie. ? /
Andrew se uită nedumerit la ei, cu gura căscată.
— Eu mă duc a casă, spuse pînă la urmă.
Billie chicoti, iar George... lui George i se tăie ră
suflarea. O mai auzise chicotind, poate de mii de ori, însă
de acea dată i se păru diferit. Sunetul era exact acelaşi, însă
cînd rîsul fin îi atinse urechile...
I se păru cel mai minunat sunet pe care-l auzise în
întreaga sa viaţă.
Şi, poate, cel mai înspăimîntător, fiindcă ştia ce în

semna asta. Şi nu avea de gînd în nici un caz să se
îndrăgostească, dintre toate femeile de pe pămînt, tocm ai
de Billie Bridgerton.
Capitolul 11
Billie nu ştia sigur ce păţise la gleznă cînd căzuse peste

castelul lui Andrew, însă durerea nu era cu mult mai rea
decît înainte, aşa că, în ultima zi de dinainte de petrecere,
decise că se simţea suficient de bine ca să călărească, atîta
vreme cît îşi ţinea picioarele într-o singură parte.
Nu avea de ales. Dacă nu ieşea ea să supravegheze
progresul cîmpurilor de orz, nu ştia cine ar fi putut să facă

asta. Era dificil să coboare de pe cal, însă, ceea ce însemna
că se trezise nevoită să-l ia cu ea pe unul dintre servitorii de
la grajduri. Nici unul dintre ei nu se bucurase.
Ultimul lucru pe care omul voia să-l facă era să se uite
la orz, şi ultimul lucru pe care voia Billie să-l facă era să fie
privită de un servitor în timp ce inspecta orzul.
Iapa ei era, şi ea, în toane proaste, ca nu cumva
triumviratul lor să fie incomplet. Trecuse multă vreme de
cînd călărise într-o parte, iar lui Argo nu-i plăcea deloc.
Nici lui Billie, de altfel. Nu uitase cît de mult îi displăcea
să călărească în acea poziţie, dar uitase cît de tare te dureau
muşchii a doua zi, dacă îţi ieşeai din mînă. La fiecare pas,
şoldul drept şi coapsa dreaptă o dureau îngrozitor. Dacă luai
în considerare şi glezna, care zvîcnea de mam a-focului, era
de mirare că nu mergea prin casă precum un marinar beat.
Sau poate că aşa mergea, dat fiind că servitorii o priviră
foarte nedumeriţi a doua zi dimineaţă, cînd se îndrepta spre

micul dejun.
Presupuse că era mai bine aşa, să nu poată să se urce
iar în şa, fiindcă mama ei îi ceruse în mod clar să rămînă la
Aubrey Hall în acea zi. Erau patru membri ai familiei acasă,
aşa îi spusese, şi patru aveau să aştepte în faţa conacului ca
să-i întîmpine pe oaspeţi.
Aşadar, Billie aşteptă între mama ei şi Georgiana, la ora
unu, cînd ducesa de Westborough sosi în caleaşca ei
grand ioasă, însoţită de fiicele e i — una logodită , cealaltă,
nu — şi de nepoată.
Billie era între mama ei şi Georgiana şi la două şi
jum ătate, cînd Henry Maynard ajunse, în compania
prietenului său bun, sir Reginald McVie.
Tot între mama şi Georgiana era la trei şi douăzeci de
minute, cînd Mary şi Felix veniră însoţiţi de vecinii lor,
Edward şi Niall Berbrooke, amîndoi de familie bună şi,
întîmplarea făcea, de vîrstă potrivită căsătoriei.
— în sfîrşit cineva pe car e să-l cunosc şi e u, bomb ăni
lordul Bridgerton, întinzîndu-şi gîtul care-i amorţise în timp

ce aşteptau frumos aliniaţi, cînd văzu trăsura lui Felix şi a lui
Mary oprind.
— îi cunoşti pe fraţii Berbrooke? într ebă Georgiana,
aplecîndu-se înainte, ca el să o audă de după Billie şi mama
lor.
— îi cu no sc pe Felix şi pe Mary, răspun se lordul, apoi
se uită la soţia sa. La cît ajunge familia Rokesby?
— Cu o oră înain te de cină, răspunse aceasta făr ă să
întoarcă privirea.
160 J ULIA QUINN
Trăsura se oprise şi, ca o gazdă încercată ce era, lady
Bridgerton privea spre uşa trăsurii, aşteptîndu-şi oaspeţii să

coboare.
— Am inteşte-mi de ce tre bu ie să rămînă ş i ei pes te
noapte aici, întrebă soţul ei.
— Pentru că o să fie mult m ai frum oa să petrecerea
dacă rămîn, răspunse lady Bridgerton.
Lordul se încruntă, dar alese, cu înţelepciune, să nu-i
mai pună şi alte întrebări.
Billie, pe de altă parte, nu dădu dovadă de aceeaşi
stăpînire de sine.
— Dacă aş fi în locul lo r, sp us e trăgîn d de una dintre
mînecile rochiei ei din bumbac, cu model, aş vrea să dorm
la mine în pat.
— Ei bine, nu eşti în locul lor, ră spunse mam a ei pe un
ton aspru. Nu te mai fîţîi atît.
— Nu pot. Mă deranjează ma terialul rochie i.
— Mi se pare că -ţi vine foarte bine.
— Mulţu mesc, spuse Billie, uluită o clipă. Nu sînt sigură
de partea din faţă.
Se uită în jos. Corsetul îi acoperea pieptul în cruce,

asemănător unui şal. Nu mai purtase niciodată aşa ceva, cu
toate că mama o asigurase că era la modă de ani buni.
Oare nu cumva avea decolteul prea adînc? Duse mîna
la agrafa care ţinea pe loc materialul, undeva în dreptul
taliei. Ar fi putut să o aranjeze puţin...
— Termină, se răsti mama ei printre di nţi.
Billie oftă.
Trăsura se oprise în sfîrşit, iar Felix coborî primul şi
întinse mîna ca să-şi ajute soţia. Mary Maynard, născută
Rokesby, purta o jachetă de călătorie din brocart şi un şal

despre care pînă şi Billie îşi dădea seama că era croit după
cea mai nouă modă. Veşmîntul i se potrivea perfect. Mary
părea fericită şi veselă, de la buclele şatene şi pînă în vîrful
degetelor de la picioare, elegant încălţate.
— Mary! se bucur ă lady Bridgert on, apropiindu-se cu
braţele deschise. Eşti înfloritoare! < ,
Georgiana o împunse pe Billie cu cotul.
— Asta înseam nă ce cred eu că înseam nă?

Billie zîmbi într-o parte ş i ridică di n umeri — codul
universal pentru "n-am idee". Oare Mary era însărcinată?
Şi, dacă da, de ce aflase mama înaintea ei?
Georgiana se aplecă puţin şi îi şopti din colţul gurii:
— Nu par e...
— Dacă este, o între rups e Billie, şoptind î n acelaşi fel,
probabil că nu e de mult.
— Billie! exclamă Mary, grăbindu-se s-o îmbrăţişeze şi
să o salute pe prietena ei.
Aceasta se aplecă şi vorbi pe ton scăzut:
— Treb uie cumva să -mi mărturiseşti ce va?
Mary nu se prefăcu a nu pricepe.
— Nu ştiu cum şi-a dat seam a mama ta .
— Ai informat-o pe mama ta?
— Da.
— Ei bine, acesta e ră spunsul.
Mary rîse, iar ochii ei albastru-Rokesby străluciră la fel
ca ai lui George cînd...
Billie clipi. Pentru o clipă... Ce naiba fusese asta? De
cînd avea George dreptul să-i ocupe gîndurile? Poate că se
înţelegeau mai bine decît înainte, dar chiar şi aşa, el tot nu
reprezenta un subiect potrivit pentru gîndurile ei.
162 J ULIA QUINN
"Mary", îşi reaminti sieşi. Vorbea cu Mary sau, mai
bine zis, Mary îi vorbea.

— Mă bu cur atît de mult să te văd, spunea prietena ei.
O luă pe Billie de amîndouă mîinile.
Aceasta simţi ceva cald, ca o gîdilătură, pe sub pleoape.
Ştia că-i lipsise Mary, dar nu-şi dăduse seama cît de mult
pînă exact în acea clipă.
— De acord, spuse, străduindu-se să-şi ascundă emoţia
din glas.
Nu se făcea să se transforme într-o stropitoare chiar
acolo, pe alee. Nu se făcea să te transformi în stropitoare şi
gata. Doamne, probabil că mama ei ar fi trimis după doctor
chiar înainte ca prima lacrimă să-i ajungă la bărbie. Billie
Bridgerton nu obişnuia să plîngă, indiferent de situaţie.
Pur şi simplu nu plîngea. La ce i-ar fi folosit?
în ghiţi în sec şi, cumva, îşi regăsi echilibrul suficient
încît să-i zîmbească lui Mary şi să spună:
— Scriso rile pur şi simplu nu sînt de-ajuns.
Mary dădu ochii peste cap.
— Mai ales dacă tu eşti aceea cu c are core spo nde z.
— Poftim?
Billie rămase cu gura căscată.
— Nu-i adevărat. Sc riu nişte scrisori m inunate.
— Atu nci cînd le scrii, d a, răspu nse Mary.
— îţi trim it cît e o scrisoare la fiecare două...
— La fiecare tr ei.
— La fiecare trei săptă mîni, înc he ie Billie, păstrî nd
destulă indignare în glas încît să ascundă faptul că tocmai
schimbase povestea.
— Ar trebui să vii în vizită, spus e Mary.
— Ştii că nu pot, răspun se Billie.

Prietena ei o invita în vizită de mai bine de un an, dar
ei îi era greu să plece de la conac. întotdeauna era ceva de
făcut pe moşie. Sincer, nu era mai normal ca Mary să
meargă în Kent, unde cunoştea deja pe toată lumea?
— Ba sigu r că poţi, insistă Mary. Doa r că riu vrei.
— Poate la iarnă, spu se Billie, cînd n-o să mai fie atît
de multe de făcut pe cîmp.

Mary ridică neîncrezătoare din sprîncene.
— Aş fi venit iarna tre cută , insistă Billie, dar n u avea
rost, fiindcă te hotărîseşi deja să vii acasă de Crăciun.
Expresia de neîncredere de pe chipul lui Mary nu se
schimbă. Tînăra îi ai strînse o dată mîinile prietenei ei, apoi
se întoarse spre Georgiana.
— Doamne, spuse, cred c ă ai cresc ut zece centime tri
de cînd te-am văzut ultima dată.
— Puţin probabil, răspunse aceasta zîmbind. A i fost
aici în decembrie.
Mary se uită de la una dintre surori la cealaltă.
— Cred că o să fii mai înalt ă dec ît Billi e.
— Să nu mai spui un a ca asta, ordo nă prietena ei.
— Dar e adevărat. Mary z îmbi lar g, bucu rîndu-se de
disconfortul lui Billie. Cu toţii o să fim mai înalţi decît tine.
Se întoarse către soţul ei, care le făcea prezentările
fraţilor Berbrooke şi lordului şi lui lady Bridgerton.
— Dragul meu, întrebă, nu crezi că Georgiana a crescut
foarte mult de cînd am văzut-o ultima dată?
Billie se abţinu să zîmbească văzînd nedumerirea de pe
chipul lui Felix, care, însă, dispăru repede, fiindcă acesta îşi
stăpîni emoţia şi o privi pe soţia sa cu afecţiune
binevoitoare.
164 J ULIA QUINN
— Nu am nici cea m ai m ică id ee , răspunse, dar dacă
aşa zici tu, sigur e adevărat.

— Nu pot să sufăr cînd face asta, îi s puse Mary lui Billie.
Aceasta nu se mai obosi să-şi ascundă zîmbetul.
— Billie, spuse Fel ix, ap ro piin du -s e ca să le dea bi neţe.
Şi Georgiana. Mă bucur să vă revăd.
Billie făcu o scurtă reverenţă.
— Daţi -mi voie să vi-i p re zint pe domn ii Nia ll

Berbrooke şi Edward Berbrooke, continuă Felix, arătînd spre
cei doi domni cu părul şaten deschis de lîngă el. Locuiesc la
numai cîţiva kilometri depărtare de noi, în Sussex. Niall,
Ned, acestea sînt domnişoarele Sybilla şi Georgiana
Bridgerton, prietene din copilărie de-ale lui Mary.
— Domnişoară B ridgerton, sp use unul di ntr e fraţi
aplecîndu-se deasupra mîinii ei. Domnişoară Georgiana.
Fratele său repetă salutul, apoi se îndreptă şi zîmbi
nerăbdător. îi amintea lui Billie de un căţelandru, fără nici o
altă emoţie în afară de veselie.
— Au sosit părinţ ii mei? întrebă Mary.
— încă nu, îi spuse lady Bri dgerton. îi aşteptă m înainte
de cină. Mama ta a preferat să se îmbrace acasă.
— Şi fraţi i mei?
— Vin odată cu pări nţii.
— Are sens, spuse Mary c am nem ulţumită, dar ai
crede că Andrew va vrea să vină dinainte, să ne salute.
— Nu prea călăto reşte în clipa asta, spu se Bill ie. Din
cauza braţului, ştii.
— Cred că se simt e înnebuni t.
— S-a r rezolva dacă n-ar forţa atît de des braţ ul răn it.
Mary rîse şi o luă de mînă pe Billie.
— Să mergem î nău ntru, să povesti m. Vai, dar
şchiopătezi!
— Un accident prost esc, spuse t înăra fluturî nd din
mînă. Aproape că s-a vindecat.
— înse am nă că ai foarte m ulte d e povesti t.
— Nu chiar, nu, spuse Billie în timp ce urcau scă rile din
faţa intrării. Pe aici nu s-a schimbat mare lucru.
Mary o privi ciudat.

— Nimic?
— în afară de faptul că An dre w e acasă, totul e l a fel
cum era şi înainte.
Billie ridică din umeri, întrebîndu-se dacă ar fi trebuit
să fie dezamăgită că lucrurile nu se schimbaseră. Probabil
că se certa ceva mai puţin cu George, dar aşa ceva putea

cu greu să fie numit eveniment.
— Mama nu înce arcă să te m ărite cu vicarul cel nou?
o tachină Mary.
— Nu avem un vicar nou. Cred c ă înce arcă , totuşi, s ă
mă mărite cu fratele lui Felix, spuse. Sau cu unul dintre cei
doi Berbrooke, adăugă arătînd cu capul în direcţia lor.
— Henry e aproape logodit, spuse Mary a păsat, şi nu
vrei să te măriţi cu unul dintre fraţii Berbrooke, crede-mă.

Billie o privi cu coada ochiului.
— Povesteşte-mi ma i mul te.
— Opreşte -te, o certă M ary. Nu e vorba de nimic
necuviincios sau măcar interesant. Amîndoi sînt minunaţi,
însă sînt din cale-afară de plictisitori.
— Să merge m la mine în came ră, spuse Billie,
conducînd-o pe prietena ei spre scările principale. Şi să ştii,
166 J ULIA QUINN
adăugă mai mult ca s-o contrazică pe aceasta, că uneori

avem păreri diferite despre ce înseamnă să fii plictisitor.
— Nu şi în ceea ce-i priveşte pe fraţii Berbrooke.
— Atun ci de ce t e-ai oferit să-i iei cu voi?
— Mama ta m-a implorat! Mi-a trimis o scrisoa re lungă
de trei pagini.
— Mama m ea? repetă Billie.
— Da. Cu o înch eie re scrisă de mama mea.
Billie tresări. Forţa adunată a celor două doamne nu
era uşor de ignorat.
— Avea nevoie de mai mulţ i domni la petrecere,
continuă Mary. Nu cred că se aştepta ca ducesa de
Westborough să vină cu ambele ei fiice şi cu nepoata.
Oricum, Niall şi Ned sînt, amîndoi, oameni foarte buni. O să
fie nişte soţi minunaţi pentru cineva.

Se uită atentă la Billie.
— Dar nu pentru tine.
Billie hotărî că n-avea nici un rost să se simtă ofensată.
;— Nu crezi că eu o să mă mărit cu un om bun?
— Nu te văd m ăritată cu unul ca re abia dacă -şi poate
citi propriul nume.
— Ei, zău aşa.
— Bine, exager ez. Dar e important.
Mary se opri în mijlocul coridorului de la etaj, forţîndu-
0 pe Billie să se oprească odată cu ea.
— Ştii că eu te cunos c mai bine decît oricine altcineva.
Billie aşteptă cît timp Mary o privi cu o mină serioasă.
Prietenei ei îi făcea mare plăcere să dea sfaturi. Lui Billie nu-
1plăcea în mod deosebit să le primească, dar trecuse atîta
vreme de cînd fuseseră împreună încît decise că putea, o
dată, să fie răbdătoare. Ba chiar binevoitoare.
— Billie, ascultă-m ă, spuse Mary c u o notă stranie,

urgentă, în glas. Să nu-ţi tratezi cu uşurinţă viitorul. Pînă la
urmă o să fie nevoie să-ţi iei un soţ şi o să înnebuneşti dacă
nu te măriţi cu cineva cel puţin la fel de inteligent ca tine.
— Asta dacă o să mă mărit vreodată.
J
Sau, însă nu mai spuse şi asta, dacă avea să aibă de

ales.
Mary făcu un pas înapoi.
— Să nu mai spui aşa ceva! Sig ur că o să te m ăriţi.
Trebuie doar să-l găseşti pe gentlemanul potrivit.
Billie dădu ochii peste cap. Mary căzuse de mult pradă
bolii care părea să îi cuprindă pe toţi cei căsătoriţi: febra de
a-i vedea pe toţi ceilalţi în cupluri la fel de fericite.
— Probabil c ă o să mă mărit c u Andre w şi gata, spuse
Billie ridicînd din umeri. Sau cu Edward.
Mary nu răspunse, ci doar o privi fix.
— Ce-i ? întrebă într-un sfîrşit prie tena ei.
— Dacă poţi s-o spui p e tonul acesta, rosti Mary
nevenindu-i să-şi creadă urechilor, dacă nu-ţi pasă cu care
dintre fraţii Rokesby te întîlneşti în faţa altarului, atunci nu

ai de ce să te măriţi cu vreunul dintre ei.
— Nu mă interesează prea mult. îi iubesc pe amîndoi.
— Ca pe nişte fraţi. Doamne , dacă aşa ai de gînd să pui
problema, ai putea foarte bine să te măriţi cu George.
Billie tăcu o clipă.
— Nu fii absurdă.
Să se mărite cu George? Era ridicol.
— Sincer, Mary , spuse cu o şuierătură aspră în glas.
Nici să nu glumeşti cu aşa ceva.
168 J ULIA QUINN
— Ai spu s că oricare dintre fraţii Ro kesby e l a fel de
bun.
— Ba nu, tu ai spus asta. Eu am spu s că şi Edw ard, şi
Andrew sînt la fel de potriviţi.
Chiar nu înţelegea de ce se supărase Mary atît.
Căsătoria cu oricare dintre ei ar fi dus în acelaşi loc. Billie
devenea o Rokesby, iar ea şi Mary aveau să fie surori în
adevăratul sens al cuvîntului. Ei i se părea de-a dreptul
minunat.
Mary duse mîna la frunte şi icni.
— Eşti foarte lipsi tă de romantism.
— Mie acesta nu m i se pare u n defect.
— Nu, bom băn i Mary. Sig ur că nu ţi se pare.
O spusese cu reproş, dar Billie nu făcu decît să rîdă.
— Unii dintre no i trebuie să vadă lumea pragmatic, cu
bun-simţ.
— Dar nu cu preţul fericiri i.
Un moment îndelungat, Billie nu răspunse. Simţi cum
capul i se înclina puţin într-o parte şi îngustă pleoapele,
privind-o pe Mary. Prietena ei îi dorea binele, înţelegea asta,
însă ea n-avea de unde să ştie. Cum s-ar fi putut?
— Cine eşti tu, rosti pe un ton blînd, ca să de ciz i ce
înseam nă fericirea pentru altul?
Se asigură că vocea îi era blîndă şi că nu vorbea pe un
ton aspru. Nu voia ca Mary să se simtă atacată de întrebare,
nu intenţiona să o atace pe prietena ei, dar voia ca aceasta
să se gîndească, să se oprească o clipă şi să încerce să
înţeleagă că, în ciuda prieteniei lor, erau fu ndam ental
diferite.
Mary o privi dezolată.
— N-am vrut s ă...
— Ştiu că nu, o asigură Billie.

Mary îşi dorise întotdeauna să iubească şi să se
căsătorească. Se îndrăgostise de Felix din momentul în
care-l cunoscuse, la cei doisprezece ani ai ei! Gnd Billie avea
doisprezece ani, pe ea nu o interesau decît puii de căţel care
se născuseră de curînd în hambar şi dacă putea să se caţere
în stejarul cel bătrîn mai repede ca Andrew.
Adevărul era că problema respectivă încă o preocupa.
Ar fi fost o lovitură ca el să ajungă pe creanga de sus
înainte a ei. N-ar fi putut să facă prea curînd un test, din
cauza braţului lui şi a gleznei ei, dar chiar şi aşa, astfel de
lucruri erau importante.
Mary, desigur, nu le-ar fi considerat la fel.
— îm i pare rău , spuse aceasta zîm bind crispat. Nu e
cazul să fiu atît de serioasă cînd abia ce am ajuns.
Billie aproape că o întrebă dacă avea planuri să devină
şi mai serioasă mai tîrziu, dar se abţinu. Atîta stăpînire de
sine! Gnd se maturizase aşa?
— De ce zîmbeşti? întrebă Mary.
— Cum? Dar nu zîmbesc.
— Ba da.
Şi, pentru că Mary era prietena ei cea mai bună, chiar
şi atunci cînd încerca să-i controleze viaţa, Billie rîse şi o luă
pe după braţ.
— Dacă vrei să ştii neapărat, spuse, tocm ai mă
felicitam că nu am făcut nici un comentariu înţepător la
adresa ta.
— Atîta stăpînire de sine! sp use Mary, repetînd ca u n
ecou ce gîndise Billie.
170 JU LIA QUINN
— Ştiu. Foarte necaracte ristic pent ru min e.

Billie arătă cu capul spre capătul coridorului.
— Mergem spre ca mera m ea? Mă doare pi cior ul.
— Sigur. Cum ţi l -ai sucit?
Billie zîmbi trist şi reîncepu să meargă.
— N-o să-ţi vină s ă crezi cine a fost eroul meu.. .
1 ^
Capitolul 12
La cina din acea seară deveni repede evident pentru

George că o anume parte a mesei era partea "distractivă".
El nu fusese aşezat acolo. La stînga lui era lady Frederica
Fortescue-Endicott, care vorbea încontinuu despre proas
pătul ei logodnic, ducele de Northwick. La dreapta lui, sora
mai tînără a lui lady Frederica, lady Alexandra.
Care, şi ea, vorbea fără încetare despre Northwick.
George nu era sigur ce să priceapă. De dragul lui lady
Alexandra, speră că ducele avea vreun frate.
Billie stătea chiar în faţa lui George, nu că ar fi văzut-o
din cauza aranjamentului uriaş cu flori şi fructe din mijlocul
mesei. O auzea rîzînd, însă, din suflet, cu veselie, urmată
imediat de vocea lui Andrew şi de cîte un cuvînt de bine,

deşi prostesc, din gura absurd de chipeşului sir Reginald
McVie.
Sir Reggie, după cum instruise pe toată lumea să-i
spună. Lui George îi displăcea omul.
Nu conta că li se făcuseră prezentările cu numai o oră
mai devreme. Uneori o oră era suficientă. în acest caz, ar fi
fost de-ajuns chiar şi un minut. Sir Reggie se apropiase de
George şi de Billie, care rîdeau, numai ei doi, de ceva lipsit
de importanţă (dar privat chiar şi aşa), şi le zîmbise orbitor.
172 J ULIA QUINN
Dinţii bărbatului aceluia erau atît de drepţi încît păreau
aşezaţi cu polobocul. Cine avea astfel de dantură? De-a

dreptul nenatural.
După aceea nemernicul îi luase mîna lui Billie şi o
sărutase, de parcă ar fi fost vreun conte franţuz, declarînd
că tînăra era mai frumoasă decît marea, nisipul, stelele şi
cerurile (în franceză, nici mai mult nici mai puţin).
Era mai mult decît ridicol. George fusese convins că
Billie avea să izbucnească în rîs, dar nu, ea roşise.
Roşise!
Şi clipise des. Era, probabil, cel mai puţin caracteristic
gest al ei pe care-o văzuse făcîndu-l.
Şi totul din cauza unei danturi neobişnuit de drepte.
Iar ea nici măcar nu vorbea franceza!
Sigur că erau aşezaţi unul lîngă celălalt la cină. Lady
Bridgerton, cu privirea ei de uliu cînd venea vorba despre
posibilitatea vreunei căsătorii a fiicei ei celei mari,
observase, fără îndoială, că sir Reggie flirta cu ea încă din
primele secunde ale apariţiei zîmbetului alb ca laptele. Dacă
Billie nu fusese aşezată alături de el mai devreme, cu
siguranţă că lucrurile se schimbaseră în acel moment.

Cu Andrew de cealaltă parte a ei, nu o puteai opri de
la nimic. Rîsul ei răsuna precum clopotele bisericii în timp
ce de acea parte a mesei se mînca, se bea şi se petrecea.
De partea lui George se discutau în continuare multele
calităţi ale ducelui de Northwick. Multele, multe calităţi.
Cînd servitorii adunară farfuriile de supă, George era
pregătit să-l declare pe om un sfînt. Dacă le ascultai pe lady
Frederica şi pe lady Alexandra vorbind despre el, doar asta
merita. Cele două îi bucurau urechile cu ceva prostii despre
o umbrelă şi Northwick, pe care acesta o ţinuse pentru ele
amîndouă într-o zi deose bit d e ploioasă, iar George to cma i

se pregătea să spună că situaţia fusese, probabil, tare
înghesuită cînd de cealaltă parte a mesei se auzi un nou
hohot de rîs.
Tînărui aruncă o privire nemulţumită spre Billie, nu că
ea l-ar fi putut vedea. Nu l-ar fi văzut nici dacă bolul cu
fructe ar fi fost în altă parte. Era prea ocupată să fie sufletul
petrecerii. Era o adevărată vedetă. Sincer, n-ar fi fost
surprins dacă ar fi văzut-o strălucind la propriu. Iar el se
oferise să îi poarte de grijă.
Te rog! Se descurca foarte bine pe cont propriu.
— Despre ce c rezi c ă discută? întrebă lady Alexandra
după un hohot de rîs mai zgomotos.
— Despre dinţ i, spuse George nemulţumit.

— Poftim?
El îi zîmbi sec.
— Nu am idee.
— Par a se simţi foa rte bine, spuse lady Frede rica
încruntîndu-se.
— Northie s e pric epe de minune l a conve rsaţie,
adăugă ea.
— Chiar aşa ? murmură G eorge, î mp lîntî nd cuţitul într-
o bucată de friptură de vită.
— Da. Cu siguranţă îl cunoşti .
George dădu absent din cap. Lordul Northwick era cu
cîţiva ani mai în vîrstă decît el, dar drumurile li se încru
cişaseră atît la Eton, cît şi la Cambridge. George nu-şi amin
tea mare lucru despre el în afară de claia de păr violent de
blond pe care-o avea pe cap.
174 J ULIA QUINN
— Atunci şti i, spuse lady Frederica zîmbind cu adoraţie,
că este foarte, foarte amuzant.

— Ştiu bine, răspuns e George .
Lady Alexandra se aplecă înainte.
— Vorbiţ i despre lor dul Northwick?
— Ei bine, da, spuse George.
— E minun at la petreceri , confirmă lady Alexandra. Mă
întreb de ce nu l-ai invitat.
— Stric t vorbind, î i aminti Georg e, nu eu am scris l ista
de invitaţi.
— Da, sigur. Uitasem că nu eşti me mbru al familiei. Pari
atît de acasă la Aubrey Hall.
— Familia Rokesby şi familia Bridgerton sînt de mul tă
vreme vecine, îi spuse el.
— Dom nişoara Sybilla e , practi c, sora l ui, spuse lady

Frederica, aplecîndu-se înainte ca să rămînă în discuţie.
Billie? Sora lui? George se încruntă. Nu era chiar aşa.
— N-aş spune...începu, dar l ady Alexandra vorbea
deja.
— Lady M ary aşa spunea mai devre me în seara as ta.
Ne-a spus cele mai amuzante poveşti. O ador pe sora ta.
George avea gura plină, aşa că dădu aprobator din cap
şi speră ca ea să înţeleagă de acolo că îi mulţumise. Lady
Alexandra se aplecă înainte.
— Lady M ary ne-a spus c ă voi toţi făcea ţi tot felul de
nebunii pe vremea cînd eraţi mici. Mi s-a părut foarte
frumos.
— Eu eram ceva mai ma re, răspun se George. Rareori ...
— După care e a a fugit] strigă Andrew din cealaltă
parte a mesei, destul cît să oprească (din fericire) discuţia
lui George cu cele două lady Fortescue-Endicott.
Lady Frederica se strădui să-i vadă printre elementele
aranjamentului din centrul mesei.

— Despre c e cre zi că vorbesc? întrebă.
— Despre l ordu l N orthwick, răspunse George pe un
ton ferm.
între g chipul dom nişoarei se lumină.
— Chiar? ' '
— Dar domnul Rokesby a s pus "ea", îi atras e atenţi a
lady Alexandra. Cu siguranţă că nu putea să se refere la
Northie astfel.
— Sigu r ai auzit greşit, minţi George. Fratele meu îl
admiră mult pe Northwick.
Lady Frederica roşi plăcut. Lui George îi venea să-şi
ascundă chipul în farfuria cu piure.
— Felina nere cuno scătoa re! se auzi vocea lui Billie pe
deasupra budincii de sparanghel.
Urmară alte hohote de rîs, apoi:
— Am fost f oarte fur ioasă!
George oftă. Nu crezuse vreodată că avea să tînjească
după Billie Bridgerton, dar zîmbetul ei era luminos, rîsul,
contagios, iar el era convins că, dacă trebuia să mai îndure

chiar şi un singur moment aşezat între lady Frederica şi lady
Alexandra, avea să-şi piardă minţile definitiv şi irevocabil.
Probabil că Billie îl auzise vorbind nemulţumit, pentru
că se mută puţin într-o parte.
— Vorbe am despre pis ică, spuse ea.
— Da, mi-a m dat seama.
Tînăra zîmbi, un zîmbet plăcut şi încurajator, care
asup ra lui avu efectul con trar — îl făcu să se simtă
descurajat.
176 J ULIA QUINN
Şi neplăcut impresionat.
— Ştii la ce se referă? între bă lady Alexan dra. Cred că
a spus ceva despre o pisică.
— Northie ador ă pisicile, spuse şi Frederica.
— Eu, unul, nu pot să le sufăr, răspun se Ge orge cu mai
multă amabilitate decît înainte.
Afirmaţia nu era tocmai adevărată, dar nu putea să
renunţe la plăcerea de a le contraria pe domnişoare.
Lady Frederica nu făcu decît să clipească, surprinsă.
— Dar tuturor ne plac pis icile.
— Nu şi mie!
Amîndouă surorile Fortescue-Endicott îl priviră uluite.
George se gîndi că nu le putea găsi vreo vină. Tonul pe care
vorbise fusese plin de bucurie. Cum începuse în sfîrşit să se
simtă bine, decise că nu îl interesa opinia domnişoarelor.

— Eu prefer c îinii, spuse.
— Bineînţeles, tuturor le pla c cîi nii, spuse lady
Frederica.
Dar păruse prea puţin convinsă.
— Şi viez urii.
— Viezuri i, repetă aceasta .
— Şi cîrtiţele.
George zîmbi larg. Acum tînăra îl privea de-a dreptul
îngrijorată, aşa că el se felicită pentru treaba bună pe care
o făcuse. Cîteva minute în plus şi cu siguranţă că lady
Frederica avea să-l considere nebun de legat.
Nici nu-şi amintea ultima dată cînd se distrase într-atît
la o cină formală.
Se uită spre Billie, deodată dornic să-i povestească
despre conversaţia pe care tocmai o avusese. Era exact
genul de lucru pe care ea îl găsea amuzant. Ar fi rîs pe cinste
împreună.
Dar ea era ocupată cu sir Reginald, care o privea de
parcă ar fi fost o creatură rară.
Ceea ce şi era, se gîndi George supărat. Doar că nu era
creatura rară a lui. *
Deodată, simţi nevoia să sară peste masă şi să-i
rearanjeze lui sir Reggie dantura perfectă într-o operă ceva
mai abstractă. Pentru Dumnezeu, cine se năştea cu dinţi ca
aceia? Era evident că părinţii lui îşi vînduseră sufletele
diavolului.
— Lord Kennard, spuse lady Alexandra, aveţi planur i
să asistaţi la concursul de tras cu arcul pentru doamne?
— Nu ştiam că se orga nizează aşa ce va, răspu nse el.
— O, da. Şi eu, şi Frede rica vrem să partic ipăm . Ne-am
antrenat foarte mult.
— Cu lordul No rthw ick? nu se put u el abţine s ă
întrebe.
— Sigu r că nu, spuse ea. De ce aţi crede aşa ceva?
George ridică neputincios din umeri. Doamne, cît mai
dura cina aceea? Lady Alexandra îşi aşeză palma pe braţul
lui.
— Spe r să veniţ i să ne vedeţi.
El se uită la mîna ei. Arăta foarte nelalocul ei acolo, pe
mîneca lui, dar avu impresia că ea îi interpretă greşit
privirea, fiindcă strînsoarea degetelor sale spori. Nu putu
să nu se întrebe ce se întîmplase cu lordul Northwick.
Dumnezeu să-l aibă în pază dacă îi luase cumva locul
acestuia în inima Alexandrei.
178 J ULIA QUINN
George voia să-i dea mîna la o parte, dar din cauza

naturii sale de gentleman, nu făcu decît să zîmbească puţin
crispat şi să spună:
— Cu siguranţ ă o să fiu acolo.
Lady Frederica se aplecă zîmbitoare şi spuse:
— Şi lordului No rthw ick îi place mult s ă asiste la
concursurile de tras cu arcul.
— Sigu r că da, spuse George pentru s ine.
— Ai spus ceva? î ntrebă lady Alexandr a.
— Doar că domn işoara Bridger ton trage f oarte bine c u
arcul, răspunse el.
Era adevărat, chiardacă nu asta spusese iniţial. Se uită
la Billie, intenţionînd să-i facă semn cu capul, dar ea îl privea
deja cu o expresie feroce.
George se aplecă spre dreapta, ca s-o vadă mai bine.
Ea strînse din buze. El înclină capul într-o parte. Ea dădu ochi
peste cap şi se întoarse din nou spre sir Reginald.
George clipi. Ce fusese asta? Şi, sincer, de ce-i păsa
atît?
* * *
Billie se distra pe cinste. Nu era sigură de ce avusese

atîtea emoţii. Andrew era întotdeauna un partener plăcut
la petreceri, iar sir Reggie era foarte binevoitor şi chipeş. O
făcuse să se simtă bine, chiar dacă la început îi vorbise în
franceză.
Nu înţelesese nici un cuvinţel, dar îşi dăduse seama că
erau complimente, aşa că dăduse din cap şi zîmbise, ba
chiar clipise de cîteva ori aşa cum mai văzuse că făceau

domnişoarele cînd încercau să pară deosebit de feminine.
Nimeni n-ar fi putut să spună că nu-şi dădea toată
silinţa.
Singura problemă era George. Sau, mai bine spus,
dificultăţile pe care le întîmpina. îi era nespus de milă de el.
Lady Alexandra păruse foarte plăcută cînd li se
făcuseră prezentările, la intrare, dar din clipa în care
ajunsese în salon, la aperitivele de dinainte de cină, mica
scorpie se lipise de George ca timbrul pe scrisoare.
Billie era îngrozită. Ştia că omul era bogat şi chipeş, ba
chiar că urma să fie duce, dar chiar era nevoie ca musculiţa
aceea să se poarte atît de fără ruşine?
Bietul George! Oare la aşa ceva era supus de fiecare
dată cînd mergea la Londra? Poate că ar fi trebuit să-i fie

mai milă de el şi să fi tras cu ochiul la locurile invitaţilor
în a in te de c in ă. L- ar fi pu tu t sa lv a de la o se ar ă în t re a g ă
petrecută în compania lui lady Alexandra-patru-mîini-
Endicott. Urît, dar nu găsise o poreclă mai potrivită.
Formidabilă, pentru-dumnezeu, pentru-ultima-dată...
Bine. Nu găsea nimic mai isteţ. Sincer, însă, femeia
aceea ar fi putut foarte bine să aibă patru mîini, la felul în
care se tot agăţa de George în salon.
La cină, lucrurile merseseră şi mai rău. Era greu să-l
vadă din cauza aranjamentului decorativ monstruos care-i
bloca privirea, dar o putea observa în voie pe lady
Alexandra şi trebuia spus că aceasta avea un decolteu
extrem de incomod.
Billie nu s-ar fi mirat dacă s-ar fi descoperit un întreg
serviciu de ceai ascuns dedesubt.
180 J ULIA QUINN
Iar după aceea! După aceea pusese mîna pe braţul lui
George de parcă ar fi fost stăpîna lui. Nici măcar Billie n-ar

fi înd răzn it să facă un gest atît de fam iliar într-un d ecor atît
de formal. Se aplecă înainte, încercînd să-i vadă chipul lui
George. Nu se putea ca el să se bucure.
— Te simţi bine?
Se răsuci. Andrew o privea cu o expresie aflată la limita
dintre suspiciune şi îngrijorare.
— N-am nim ic, rosti ea scurt. De ce?
— Eşti gata să cazi l a mine în braţe.
Billie îşi îndreptă imediat spatele.
— Nu fi absurd!
— l-a scăpat lu i sir Reginal d vreun vînt? murmură
Andrew.
— Andrew !
El îi zîmbi fără remuşcare.
— Ori asta, ori m ă iubeşti pe mine din cale-af ară acum,
dintr-o dată.
Ea îl privi cu reproş.
— Te iubes c, Billie, e ade văra t, rosti el ra r, da r nu în
felul acela.
Tînăra dădu ochii peste cap. Andrew era un ticălos. Aşa
fusese întotdeauna.
Nici ea nu-l iubea în felul "acela", dar nu era nevoie să
fie răi unul cu altul din cauza asta.
Ce părere ai despre lady Alexandra? întrebă în
şoaptă.
— Care din tre el e este?
Cea care s-a suit cu totul pe fratele rău, răspunse ea
cu nerăbdare.
— Aha, a ceea.
Andrew vorbise de parcă se străduia să nu izbucnească

în hohote de rîs.
— Pare foarte neferi cit.
Andrew înclină puţin capul ca să se uite la fratele său.
Spre deosebire de Billie, el nu avea de evitat un aranjament
uriaş ca să-l vadă.
— Nu ştiu, spuse încet. Parcă nu l-ar deranj a.

— Eşti orb? şui eră Billie.
— Din cîte ştiu, nu.
— El... Ah, nu con teaz ă. Nu eşti bun de nimic.
Billie se aplecă din nou, de această dată către sir
Reginald. Acesta vorbea cu doamna din stînga sa, aşa că
tînăra speră că nu-i va observa mişcarea.

Lady Alexandra încă ţinea mîna pe braţul lui George.
Billie strînse din dinţi. N-avea cum să-i facă plăcere nici lui
aşa ceva. El era o persoană foarte reţinută. Ridică privirea,
încercîn d să-i vadă chipul, dar el îi spunea ceva lui lady
Alexandra, ceva foarte plăcut şi politicos. Şi nu părea deloc
supărat. Billie fumega.
în acel moment, el ridică privirea. Probabil că o văzuse
uitîndu-se la el, fiindcă se aplecă destul cît s-o poată privi
în ochi.
Ridică din sprîncene, iar Billie se uită spre tavan, apoi
se întoarse spre sir Reggie, cu toate că acesta încă mai
vorbea cu nepoata ducesei.
Aşteptă un moment, dar el nu se grăbea să fie din nou
atent la ea, aşa că Billie ridică furculiţa şi cuţitul şi tăie
friptura în bucăţi şi mai mici.
182 J ULIA QUINN
Poate că lui George îi plăcea lady Alexandra. Poate avea
de gînd să o curteze şi poate că aveau să se căsătorească şi

să facă o armată de mici Rokesby, toţi cu ochii albaştri şi
obrăjorii grăsuţi.
Dacă George asta voia, atunci n-avea decît s-o facă. Dar
de ce i se părea ei atît de greşit? Şi de ce o durea sufletul
numai cînd se gîndea la asta?
Capitolul 13
Pe la ora unu în după-amiaza următoare, George îşi

amintea de ce nu-i plăceau petrecerile. Mai bine spus, îşi
amintea că nu îi plăceau petrecerile.
Sau poate că nu-i plăcea acea petrecere în mod
particular. între surorile Fortescue-Endicott cele îndră
gostite de Northwick, lordul Reggie cu dinţii albi ca zăpada
şi Ned Berbrooke, care îi vărsase din greşeală vin de porto
pe cizme în seara de dinainte, George era pregătit să se
întoarcă la Crake House fie şi tîrîş.
Era la numai trei kilometri distanţă. Sigur ar fi reuşit.
Sărise peste masa de prînz — era singura cale s-o evite
pe lady Alexandra, care părea hotărîtă că el era varianta cea
mai bu nă după No rthwick — şi acum avea o dispoziţie

extrem de proastă. îi era foame şi era obosit, demoni în
gemănaţi care puteau să schimbe dispoziţia unui adult şi s-
o transforme în aceea a unui copil de trei ani, supărat
nevoie-mare.
Iar somnul din noaptea trecută fusese... Nesatisfăcător.
Da, părea cuvîntul cel mai potrivit. Foarte inadecvat, dar
potrivit.
Familia Bridgerton îi găzduise pe cei din familia Rokesby
în aripa destinată celor ai casei, iar George se aşezase în
184 J ULIA QUINN
fotoliul moale din faţa şemineului şi ascultase zgomotele
obişnuite ale unei famili i care încheia o zi — cam eristele se

ocupau de doamnele casei, uşile se deschideau şi se
închideau...
N-ar fi trebuit să conteze. Erau aceleaşi sunete ca şi la
Crake House. Cumva, însă, la Aubrey Hall ele i se păreau
prea intime, aproape de parcă ar fi tras cu urechea la ceva.
Cu fiecare sunet înfundat, pe jumătate adormit,
imaginaţia lui se avînta şi mai departe. Ştia că n-avea cum
s-o audă pe Billie mişcîndu-se, fiindcă dormitorul ei era în
cealaltă parte a coridorului, dar simţea ca şi cum ar fi auzit-
o. în liniştea nopţii, îi simţea tălpile călcînd pe covor. îi
simţea respiraţia ca o şoaptă suflînd în lumînare. Apoi, cînd
ea se aşeză pe pat, George fu convins că-i auzise
cearceafurile foşnind.
îi spusese că adormea repede, imediat, dar după aceea
ce se întîmpla? Oare se agita în somn? Se mişca mult, dădea
la o parte cuverturile cu piciorul, împingea cearceaful la
capătul patului?
Sau stătea nemişcată, dulce, culcată pe o parte, cu
mîinile sub cap?

Ar fi pus rămăşag că ea era genul care se mişca mult.
Acela era felul ei, pînă la urmă. îşi petrecuse întreaga
copilărie într-o mişcare permanentă. De ce ar fi dormit
altfel?
Iar dacă ar fi împărţit patul cu altcineva...
Paharul de coniac de dinainte de culcare se transformă
în trei şi, cînd George puse în sfîrşit capul pe pernă, îi luă
ore întregi ca să adoarmă. Iar cînd adormi, o visă pe ea.
Şi visul... vai, visul!
Se cutremură, fiindcă amintirea îl copleşise din nou.
Dacă o considerase vreodată pe Billie ca pe o soră, ei bine...

Acum clar n-o mai privea la fel.
Visul începea în bibliotecă. Era întuneric şi numai luna
lumina, iar el nu-şi amintea cu ce era îmbrăcată ea, doar că
nu o mai văzuse niciodată purtînd astfel de veşminte. Era
ca o cămaşă de noapte, albă, diafană. La fiecare adiere i se
lipea de trup, descoperindu-i curburile pline, parcă special

făcute ca să-i încapă lui în palme.
Nu conta că erau în bibliotecă şi că nu exista vreun
motiv ca să adie vîntul. Era visul lui şi în vis existau adieri.
Oricum nu conta, fiindcă imediat o luă de mînă şi o trase la
pieptul lui şi, deodată, erau la el în dormitor. Nu în acela de
la Aubrey Hall, ci la el acasă, cu patul lui cu baldachin, din
mahon, cu salteaua mare şi pătrată care lăsa loc pentru tot
felul de lucruri minunate în care să te pierzi.
Billie nu spunea nimic, foarte neobişnuit pentru ea. Pe
de altă parte, era un vis.
Gnd zîmbea, însă, era ea întreagă, liberă, iar cînd el o
ajută să se întindă pe pat şi privirea ei o prinse pe a lui,
George simţi că renaşte.
Simţi că se născuse pentru acel moment.
în vis, îi desfăcuse faldurile cămăşii de noapte, iar ea
se arcuise sub el, cu sînii perfecţi ridicaţi ca o ofrandă.
Era o nebunie. N-ar fi trebuit să ştie cum arătau sînii
ei. N-ar fi trebuit să fie în stare nici să şi-i imagineze.
Dar şi-i imagina, iar în vis îi diviniza. îi cuprinsese în
palme, îi strînsese şi îi adunase laolaltă, pînă cînd între ei
rămăsese un spaţiu îngust care-i intoxica simţurile. După
aceea se aplecase şi cuprinsese unul dintre sfîrcurile ei între
186 J ULIA QUINN
dinţi, tachinîndu-l şi tentîndu-l pînă cînd Billie gemuse de

plăcere.
Dar nu se termina acolo. îşi strecurase mîinile în locul
în ca re p ul pe le ei se în tîl ne au şi le d es pă rţ is e, m în gî in d- o cu
degetele mari şi apropiindu-se de centrul fiinţei ei.
O mîngîiase tot mai aproape, şi mai aproape, pînă cînd
îi s im ţi s e pe p ie le că ld ur a um e dă şi îş i d ăd u se se am a că
aveau să fie inevitabil unul. Billie va fi a lui, într-un moment
pasional, minunat. Hainele lui dispăruseră, el se aşezase
deasupra ei...
Şi se trezise. Fir-ar să fie de viaţă necinstită!
Se trezise. Soarta era spectaculos de nedreaptă. în
dimineaţa următoare era programat concursul de tras cu
arcul pentru doamne, şi, dacă George consideră situaţia
ironică, cu siguranţă că era de înţeles.
Billie avea în mînă ceva tare şi cu vîrf ascuţit, iar el încă
mai avea ceva tare şi cu vîrf ascuţit, doar că numai unul
dintre ei se distra.
Fusese nevoie de o oră întreagă de gînduri reci ca
gheaţa ca să se poată muta din poziţia în care stătea grijuliu,
cu picioarele încrucişate, pînă pe scaunele aşezate la
marginea terenului de tras cu arcul. Toţi ceilalţi domni se
ridicaseră într-un moment sau altul ca să inspecteze ţintele,
dar nu şi George. El zîmbise, rîsese şi inventase o scuză
ineptă legată de cît de bine se simţea la soare. Ceea ce era
ridicol, fiindcă singurul loc albastru de pe cer era de
mărimea unghiei lui de la degetul mare.
Disperat să rămînă singur un moment, se grăbi în
bibliotecă imediat după concurs. Nimeni dintre invitaţi nu
părea prea pasionat de lectură şi era sigur că acolo avea să
găsească puţină linişte.
Ceea ce se şi întîmplă, timp de zece minute întregi,
după care Billie şi Andrew intrară, certîndu-se.

— George! exclamă t înăra, şch iopătînd în direcţia lu i.
Era strălucitoare şi părea odihnită. Ea nu avea
niciodată probleme să adoarmă, se gîndi George supărat.
Probabil că, pe deasupra, visa la trandafiri şi curcubeie.
— Exact pe rsoana pe care-mi doream s-o întîl nesc!
spuse zîmbind.
— Cuvinte care s ă-l sperie de moarte, glumi Andrew.
"Cît de adevărat", gîndi George, cu toate că nu din
motivele pe care şi le imaginase fratele său.
— Term ină! spuse Billie, aruncîndu-i o căutătură urîtă
şi întorcîndu-se din nou spre George. Avem nevoie de tine
ca să ne lămureşti într-o problemă.
— Dacă e vorba desp re cine se caţără mai repede î nt r-
un copac, e Billie, spuse George netulburat. Dacă e vorba
despre cine are mai mare acurateţe la trasul cu arcul, atunci
răspunsul e Andrew.
— Nici una, nici alta, spuse Billie înc run tînd u-s e puţin.
Are legătură cu jocul de Pall Mali.
— Atunci Dumne zeu să ne aibă în pază pe toţi, spuse
Geo rge pentr u sine, ridicîndu-se şi îndre ptîndu -se spre uşă .
Jucase Pall Mali şi cu fratele său, şi cu Billie. Era un
sport vicios, sîngeros, cu mingi din lemn, ciocane grele şi
riscul permanent al unei răni letale la cap. Cu siguranţă nu
ceva potrivit unei petreceri de-ale lui lady Bridgerton.
— An dre w m-a acuzat că a m trişat , spuse Billie.
— Cînd? întrebă George, sincer nedumerit .
Din cîte ştia, toată dimineaţa fusese ocupată de
concursul de tras cu arcul, pe care Billie îl cîştigase, nu că s-
ar fi mirat cineva din familiile Rokesby sau Bridgerton.
188 J ULIA QUINN
— în april ie, spuse Billie.
— Şi vă certaţi di n cauza ast a acum ?

— E vorba de principiu, adăugă And rew.
George se uită la Billie.
— Şi ai trişat?
— Sig ur că nu . Nu-i ne voie să trişe z ca să-l bat p e
Andrew. Pe Edward, poate, recunoscu dînd ochii peste cap,
dar nu pe Andrew.
— Nu era cazul să mă jign eşti, Billie, o certă acesta.
— Dar e adevăra t, răspunse e a.
— Eu plec, interveni George.
Nici unul dintre ei nu-l asculta, dar i se păruse politicos
să-i anunţe. în plus, probabil că nu era o idee prea bună să
se afle în aceeaşi cameră cu Billie.
Pulsul începuse deja să i se accelereze, încet, dar sigur,
şi ştia că nu voia să fie aproape de ea cînd avea să ajungă la
apogeu.
"Pe aici e drumul spre ruină" îi striga mintea. Ca prin
minune, picioarele nu-i opuseră rezistenţă, iar el reuşi să
ajungă la uşă înainte ca Billie să spună.
— Vai, dar n u plec a. Lucrurile t ocm ai deveniseră

interesante.
George reuşi să zîmbească epuizat şi se răsuci.
— Cu tine, întotdeau na lucrurile dev in interesante.
— Chiar crezi? întrebă ea î ncîntată.
Andrew o privi cu neîncredere.
— N-a fost un compliment, Billie.
Tînăra căută confirmare în privirea lui George.
— Nu ştiu nici eu ce-a fost, recu noscu acesta.
Billie chicoti, apoi arătă cu capul spre Andrew.
— îl provoc la duel.
George ştia, clar ştia, că nu era cazul să facă asta, dar
nu reuşi să se stăpînească şi se răsuci spre ea, ca s-o
privească nedumerit, cu gura căscată.
— Mă provoci? repe tă Andrew.
— Cioca ne în zor i, spuse ea cu u n aer sofisti cat, după
care ridică din umeri. Sau în după-amiaza asta. Prefer să nu
mă trezesc prea devreme. Tu nu?
Andrew ridică din sprînceană.
— Provo ci un bărbat cu braţul bete ag la un jo c de Pali
Mail?
— Pe tine, d a.
El se aplecă spre ea, cu o strălucire în privire.
— Tot aş î nvinge, să ştii.
— George! strig ă Billie.

Fir-ar să fie. Aproape că scăpase.
— Da? murm ură, băgînd înap oi capul p e uşă.
— Avem nevoie d e tine.
— Ba nu. Tu ai nevo ie de o dăd acă. Ab ia dacă poţi s ă
mergi.
— Merg cît se poate de bi ne, spuse ea, ş chiopătînd
cîţiva paşi. Vezi? Nu simt nimic.
George se uită la Andrew, nu că s-ar fi aşteptat ca
acesta să dea dovadă de vreun dram de chibzuială.
— Am braţul rup t, spuse Andre w, ceea ce l ui Ge orge i
se păru că se dorea o explicaţie.
Sau o scuză ca să scape.
— Sînteţ i nişte netoţ i, amîndoi .
— Netoţi care au nevoie d e mai mulţ i jucăto ri, spuse
Billie. Nu se poate juca doar în doi.
190 J ULIA QUINN
Strict vorbind, avea dreptate. Pall Mall trebuia jucat în
şase, cu toate că orice num ăr de jucă tori mai mare decît tr ei

era potrivit. George mai participase la astfel de discuţii şi
înainte. Ei, restul, ar fi fost neînsemnaţi, pioni în tragedia
grecească a lui Billie şi a lui Andrew. Pentru ei doi nu conta
prea mult cîştigul, cît să se asigure că nu cîştiga celălalt. Se
aşteptau doar ca George să mute mingea dintr-o parte într-
alta.
— Tot nu aţi avea destui juc ăto ri, sp use el.
— Geo rgiana! stri gă Bil lie.
— Ge orgiana? î ntrebă A ndre w ca un ecou. Şt ii că
mama ta nu-i dă voie să joace.
— Pentru Dum nezeu, n-a mai fost bolnavă de ani buni.
E momentul să n-o mai cocoloşim atît.
Georgiana apăru de după colţ.
— Nu mai striga, Billie. O să-i dai mam ei palpitaţii, ş i
eu o să fiu nevoită să am grijă de ea.
— Jucă m Pall Mail, îi spu se Billie.
— Ce drăguţ. O să...
Georgiana tăcu, iar ochii ei albaştri se măriră de uimire.
— Am voie şi eu să joc?
— Sigur, spuse Billie ap roap e cu dispreţ. Eşt i o
Bridgerton.
— Minunat! Georg iana aproa pe că sări de bucurie. Po t
să joc cu oranj? Nu, cu verde. Vreau să fiu verde!
— Orice vrei t u, spuse And rew.
Georgiana se întoarse către George.
— Joci ş i tu?
— Presupun că nu am de a les.
— N-ai de c e să vorbeşti pe tonul acesta atît de
resemnat, spuse Billie. O să te distrezi de minune, sînt
convinsă.
— Tot mai ave m nevoie de partici panţi, spuse Andrew.
— Poate îl invităm pe sir Reggie? întrebă Georg iana.
— Nu! spuse George imed iat.
Trei cape te se răsucir ă spre el. ,
V ,
Dacă stătea să se gîndească mai bine, probabil că
fusese cam prea hotărîtîn exprimare.
— Nu mi se pare gen ul de domn căruia să-i placă un
jo c atît de dur, spuse George ridicînd indiferent din umeri.
Se uită spre unghiile mîini stîngi, fiindcă n-ar fi putut
să privească pe nimeni în ochi, şi adăugă:
— Ştiţi, din cauza dinţil or.
— A dinţilor? repetă Bill ie.
George nu trebuia să-i vadă chipul ca să ştie că-l privea
fix, cu teamă ca nu cumva el să-şi fi pierdut minţile.
— Are, ce-i drept, un zîm bet destul de elegant, spuse
Billie, aparent dispusă să îi dea dreptate. Şi i-am scos lui
Edward un dinte în vara aceea, nu pot să neg.
Se uită spre Andrew.
— îţi am inteşti? Cred că avea şase an i.

— Exact, spuse G eorge, cu toate că el nu-şi amintea
incidentul.
Probabil că fusese un dinte de lapte. Edward nu era sir
Reginald McVie, dar, din cîte ştia el, fratele său avea un
zîmbet complet, cu toţi dinţii din dotare.
— Nu putem s-o invit ăm pe Mary să joace, c ontinuă
Billie. A petrecut întreaga dimineaţă aplecată deasupra
oalei de noapte.
— Chiar n u avea m nevoie s ă aflu, spuse Andrew.
192 J ULIA QUINN
Billie îl ignoră.
— Tn plus, Felix nu i-ar da nicio dată vo ie.
— Atunci che am ă-l pe el la joc, suge ră George.
— Ar fi ne cinstit faţ ă de Mary.
Andrew dădu ochii peste cap.
— Cui îi pasă ?
Billie îşi încrucişă braţele la piept.
— Dacă ea nu poate s ă joa ce , n -ar trebu i să joa ce nici
el.
— Lady Fre derica a plecat în sat, c u mama şi cu
verişoara ei, spuse Georgiana, dar lady Alexandra e în salon.
Nu mi s-a părut că ar fi făcut ceva foarte important.
George nu voia să petreacă toată după-amiaza
ascultînd alte poveşti despre lordul Northwick, dar, după ce
refuzase atît de vehement să-i dea voie să participe lui sir
Reginald, nu i se păru rezonabil să aducă şi alte obiecţii.
— Lady Alexandra ar fi un juc ăto r bun, spuse cu
diplomaţie. Sigur, asta dacă doreşte să joace.
— Sigu r o să joac e, spuse Billie supărată.
Georgiana păru cu totul nedumerită. Billie se uită la ea,
dar făcu semn din cap spre George.
— Spune -i că lord ul Kennard e pri ntre cei car e joacă.
O să vină cît ai bate din palme.
— Pentru Dumne zeu, Bi llie, spuse George.
Tînăra pufni indignată.
— A vorbit cu ti ne toa tă noap tea!
— Stătea alătur i, răspunse George. N-ar fi putut să facă
altfel.
— Ba nu e ade văra t. în stînga ei era frat ele lui Felix,
care e un partener de conversaţie perfect acceptabil. Ar fi
putut să-i vorbească lui despre tot felul de lucruri.
Andrew păşi între ei.
— Aveţi de gînd să vă certaţi ca nişte aman ţi geloşi sa u

jucăm odată Pall Mali?
Billie se uită urît la el. George îi aruncă o privire
ucigătoare. Andrew păru tare mulţumit de sine.
— Eşti un idiot, îi spuse Billie, apoi se înto ars e din nou
spre sora ei. Presupun că trebuie să fie lady Alexandra. Adu-
o pe ea şi pe oricine altcineva găseşti. Un domn, dacă se

poate, ca să fim egali ca număr.
Georgiana dădu aprobator din cap.
— Dar nu sir Reginald?
— Ge orge e prea îng rijor at din cauza danturii lu i.
Andrew păru că se îneacă, dar sunetul se stinse în clipa
în care George îl lovi cu cotul în coaste.

— Ne vedem acol o? într ebă Georgi ana.
Billie se gîndi o clipă, apoi spuse.
— Nu. E mai rapid dacă venim noi în curtea de vest.
Se întoarse spre fraţii Rokesby.
— Cer să se pregătească setul de joc.
Ea şi Georgiana ieşiră, lăsîndu-l pe George singur cu
fratele său mai mic.
— Dinţii, zic i? murmură Andrew.
George se uită urît la el. Fratele său se aplecă înainte,
destul cît să fie enervant.
— Pun răm ăşag că ar e o igienă orală de invi diat.
— Taci di n gur ă!
Andrew rîse, apoi arboră o expresie ce se dorea a fi
îngrijorată.
— Ai ce va...
194 J ULIA QUINN
Arătă spre dinţii lui George. Acesta dădu ochii peste

cap şi trecu pe lîngă el, împingîndu-l puţin cu umărul.
Andrew tresări, îl prinse din urmă şi îl depăşi, aruncîndu-i
un zîmbet larg peste umăr în timp ce înainta pe coridor.
— Dom nişoarelor l e plac zîmbetele orbit oare.
"O să-l omor pe fratele meu.", se gîndi George,
urmîndu-l afară. Şi avea de gînd să facă asta cu un ciocan
de Pall Mail.
Capitolul 14
Zece minute mai tîrziu, George, Andrew şi Billie stăteau

pe pajişte, uitîndu-se la servitorul care venea repede spre
ei, trăgînd setul de Pall Mali în urma sa.
— Ado r jocul acesta, anunţă Billie frecîndu-şi p almele
în aerul răcoros al amiezii. A fost o idee genială.
— A fost ideea t a, îi atra se G eorge atenţ ia.
— Sigu r că da, spuse ea veselă. Uite, vi ne Georgiana.
George îşi feri ochii de soare, cu palma, şi se uită de-a
lungul pajiştii. într-adevăr, sora cea mică o conducea pe lady
Alexandra în direcţia lor şi, dacă nu se înşela el, pe unul
dintre fraţii Berbrooke.
— Mu lţume sc, Willi am, spuse Billie după ce servitorul
puse echipamentul de joc la locul lui.

Omul înclină din cap.
— Milady.
— Aşteap tă o clipă, spuse Andrew. N-am rupt c umva
un ciocan anul trecut?
— Tata a com and at un set nou , îl informă Billie.
— Cu aceleaşi c ulor i?
— De data asta nu avem roşu.
George se întoarse spre ea.
196 J ULIA QUINN
— De ce nu ?
— Ei bine, trase ea de timp, cu o expresie stingheră pe

chip, pentru că am avut mare ghinion cu roşul. Mingile
ajung mereu în lac.
— Şi crezi c ă o culoare diferită ar pute a să rezolve
problema?
— Nu, ră spunse ea, dar sper că galbenu l o să fie mai
uşor de văzut pe sub apă.
Cîteva clipe mai tîrziu, Georgiana şi mica ei trupă de
jucători sosiră la locul faptei. George făcu, din instinct, un
pas spre Billie, dar se mişcase prea încet. Lady Alexandra îl
apucase deja de mînecă.
— Lord Kennard, spuse. Ce plăcere va fi să juc ăm Pali
Mail. îţi mulţumesc pentru invitaţie.
— Dom nişoara Ge orgiana e cea car e te-a inv itat, de
fapt.
Lady Alexandra zîmbi atotştiutor.
— La îndem nul tău, sî nt convi nsă.
Billie părea gata să verse.
— Şi locotene ntul Rokesby, continuă lady Alexandra,
strîngînd cu o gheară micuţă braţul lui George şi întorcîndu-

se spre Andrew. Abia dacă am apucat să schimbăm două
cuvinte aseară.
Andrew făcu o plecăciune respectuoasă.
— îl cunoşti, cumva, pe lor dul Northw ick? întrebă
tînăra.
George încercă din răsputeri să-i atragă atenţi fratelui
său. Nu era un subiect de discuţie pe care vreunul dintre ei
să şi-l dorească.
Din fericire pentru toată lumea, servitorul tocmai
trăsese acoperămîntul de deasupra setului de Pall Mali, iar
Billie prelua cu eficienţă conducerea.

— lată-ne aici, spus e trăgînd un ciocan d e la locul lu i.
Andrew i-a promis deja Georgianei culoarea verde, aşa că
hai să vedem... Domnul Berbrooke o să ia albastru, lady
Alexandra poate să ia rozul, eu, galbenul, locotenentul
Rokesby, violetul, iar lordul Kennard, negrul.
— N-aş putea s ă iau eu violet? întreb ă lady Alexandra .
Billie o privi de parcă ar fi cerut să se revizuiască Magna
Carta.
— îm i place violetul, rosti c alm lady Alexandra.
Billie se îndreptă deodată de spate.
— Discută cu locote nen tul Roke sby. Pentru mine nu
contează.
Andrew îi aruncă o privire curioasă, apoi îi oferi
ciocanul său lui lady Alexandra, făcînd o plecăciune galantă.
— Cum doreşt e doamna .
Lady Alexandra aplecă elegant din cap în semn de
mulţumire.
— Foart e bine, spuse Billie pufnind. Georgiana cu
verde, domnul Berbrooke cu albastru, locotenentul

Rokesby cu roz, eu, galben, lordul Kennard negru şi lady
Alexandra, spuse privind-o pe aceasta cu coada ochiului,
este violet.
George începuse să-şi dea seama că Billie nu o plăcea
deloc pe lady Alexandra.
— Nu am mai juc at n iciodată, spuse domnul
Berbrooke.
Legănă ciocanul de cîteva ori, ratînd la mustaţă piciorul
lui George.
198 JU LIA QUINN
— Mi se pare foarte distra ctiv.
— Da, spuse Billie scurt. Reg ulil e sînt si mple. Primul

care trimite mingea prin toate porţile, în ordinea corectă,
cîştigă.
Lady Alexandra se uită la porţile din setul de joc.
— De unde şt im care e ordinea core ctă?
— întreb aţi-m ă pe mine, spuse Billie. S au pe
locotenentul Rokesby. Noi am mai făcut asta de un milion

de ori.
— Care dint re vo i cîşt igă de obicei? î ntrebă domnul
Berbrooke.
— Eu, spus eră cei doi la unison.
— Nici un ul dintre ei , rost i Geo rge apăsat. Rareori
reuşesc să termine jocul. Toată lumea ar face bine să fie

atentă la picioare. S-ar putea ca lucrurile să ia repede o
întorsătură violentă.
— Abia aştept, spuse Georgiana, aproape vibr înd de
entuziasm.
Se întoarse spre lady Alexandra.
— Treb uie să mai şi loveşti un stîlp la final. Billie n-a
spus asta.
— îi place s ă "uite" unele reguli, spuse Andrew. Aşa,
te poate penaliza mai tîrziu dacă Doamne fereşte eşti pe
cale să cîştigi.
— Nu e adevărat! protestă Billie. în cel puţin jum ătat e
din cazuri te-am bătut fără să trişez.
— Dacă o să m ai jo ci şi altă dată Pall M ali, o sfătui
George pe lady Alexandra, să ceri să ţi se spună clar regulile.
Nimic din ce înveţi aici n-o să se aplice în altă parte.
— Eu am mai juca t joc ul, spuse a ceasta. Lordul

Northwick are un set.
Georgiana se întoarse spre ea cu o expresie
nedumerită.
— Credeam că lordu l Northw ick e logodit c u sora ta.
— Aşa este, răspunse lady Alexa ndra.,
— Aha. Cr edeam că...
Georgiana se opri, căutînd ceva ce să spună, apoi alese:

— Vorbeşti des despre e l.
— Nu are sur ori, spuse lady Alexand ra pe un ton rec e.
Bineînţeles că ne-am devenit devotaţi unul celuilalt.
— Eu am o soră, interveni dom nul Berbrooke.
Toată lumea tăcu o clipă, apoi Georgiana spuse:
— Cît de minu nat.
— Nellie, adăugă el . P resc urtar ea de la Elean or. E
foarte înaltă, să ştiţi.
Nimeni nu ştiu ce să răspundă.
— Ei bine, spuse An drew î ntrerup înd mom entul d e
tăcere stingherită, e momentul să aşezăm porţile.
— Nu poate s ă facă se rvitorul asta? între bă lady
Alexandra.
Billie şi Andrew se întoarseră spre ea de parcă ar fi
crezut că tînăra îşi pierduse minţile.
Lui George i se făcu milă de ea, păşi mai aproape şi
murmură:
— Sînt foarte pretenţioşi cu pozi ţia porţi lor.
Lady Alexandra ridică puţin bărbia.
— Lordu l N orthwick spune mereu c ă porţi le trebuie
aşezate în formă de cruce.
— Lordul Northw ick nu e aici, o repezi Bill ie.
200 J ULIA QUINN
Lady Alexandra tresări, ofensată.
— Ei bine, n u e, continu ă Billi e, u itîndu-s e la restul

grupului în căutare de susţinere.
George o privi bănuitor, un fel de a o împunge cu cotul,
fără s-o împungă, iar Billie îşi dădu seama că întrecuse
limita. O limită absurdă, dar o limită. Ea era gazda şi trebuia
să se poarte ca atare.
Era fascinant de privit. Billie se născuse cu spirit de

competiţie şi nu era cunoscută pentru răbdare, plus că,
evident, nu voia să ia în considerare sugestia lui lady
Alexandra. Cu toate astea, îşi îndreptă umerii şi îşi lipi pe
chip un zîmbet aproape plăcut, apoi se răsuci spre invitata
ei.
— Cred că o să-ţi placă aşa, spus e cu un aer reţinut.

Dacă nu, poţi să-i povesteşti lordului Northwick şi să te
convingi că metoda lui e superioară.
George pufni, dar Billie îl ignoră.
— Porţi le, îi aminti Andrew.
— O să le aşezăm eu cu Geo rge, sp use Billie luînd u-le
din mîinile lui Andrew.

George o privi cu oarecare indulgenţă.
— Chi ar aşa?
— Lord Ke nnard, spuse ea printre dinţii încleşt aţi, vrei
să fii amabil şi să mă ajuţi să aşez porţile?
El se uită la glezna ei rănită.
— Pentru că tu nu poţi să mergi?
Billie îi zîmbi cu o dulceaţă letală.
— Pentr u că îmi face at îta plăcere com pania ta.
George aproape că rîse.
— An dre w nu poate s ă facă asta, continuă ea, iar
ceilalţi nu ştiu unde să se ducă.

— Dacă am juca în formă de cr uce, î i spu se lady
Alexandra domnului Berbrooke, oricare dintre noi ar putea
să aşeze porţile.
Domnul Berbrooke dădu aprobatordin cap.
— Ar trebui să încep em de jos, apoi l a m ijloc şi sus,
explică lady Alexandra.

Domnul Berbrooke se uită în jos, la ciocanul din mîna
sa, şi se încruntă.
— To tuş i acesta nu m i se pare un joc foarte pios.
— Ar putea să fie, răspunse lady Alexandra . -
— Dar nu vrem să fie, spu se B illie apăsat.
George o prinse de mînă.

— Porţile, spuse, trăgînd -o la o part e înain te ca
domnişoarele să se ia de păr.
— Nu-mi place deloc fem eia aia, spuse Bi llie supărată,
imediat ce se îndepărtaseră suficient ca să nu mai fie auziţi.
— Chiar aşa? murm ură Geo rge. Nu mi-aş fi dat
niciodată seama.
— Ajută-mă cu porţi le şi gata, spuse ea , îndrep tîndu-
se spre un stejar gros de la marginea luminişului.
— Vino du pă mi ne.
El o privi cum făcea cîţiva paşi. încă mai şchiopăta, dar
cumva diferit. Mai ciudat decît înainte.
— Te-ai lovit din nou?
— Cum ? A, a sta, spuse ea pufnind apoi iri tată. Din
cauza călăritului într-o parte.
— Poftim?
202 J ULIA QUINN
— Nu pot să pun picioru l scrîn tit în scară, aşa c ă am
călărit într-o parte.

— Şi a fost nevo ie să călăreşti pentru că.. .
Ea îl privi de parcă ar fi fost un prost, ceea ce George
ştia că nu este.
— Bi llie, spuse apucînd-o de încheietură şi opri nd-o.
Ce a fost atît de important încît să te facă să călăreşti cu
piciorul scrîntit?
— Orzul , spuse ea sc ur t.
Probabil că nu o auzise bine.
— Pof ti m?
— Cineva trebuia să se asigure că e pl antat cum
trebuie, spuse ea eliberîndu-şi mîna din strînsoarea lui.
Avea de gînd s-o omoare. Deşi probabil că avea să
moară ea singură oricum, de nechibzuită ce era. George
inspiră adînc, apoi întrebă cît de răbdător putea:
— Dar n u e asta tr eaba ad ministrato rului vostru?
Ea se încruntă.
— Nu ştiu ce crezi t u că fac eu toată ziu a cînd nu pierd
vremea pe la petreceri, dar să ştii că sînt o persoană extrem
de ocupată.
Ceva se schimbase în expresia ei, ceva ce George nu
putea numi. După aceea, Billie spuse:
— Sînt o persoană foar te folosi toare.
— Nu cred că se gînde şte cineva altf el la tine, spuse
George, cu toate că ştia — el însuş i ar f i gîndit aşa cu puţină
vreme înai nte.
— Ce naiba faceţi acolo? s tri gă Andre w.
— O să-l omor! se răs ti Bi llie.
— Porţi le, spuse George. Sp une-m i unde vrei s ă le pun.
Billie scoase una din grămadă şi i-o întinse.

— Acolo. Sub copa c, dar peste rădăcină. S ă fie peste
ea, altfel e prea uşor.
George mai avea un pic şi o saluta cu mîna la chipiu.
Cînd se întoarse, ea deja traversase o parte din cîmp şi
înfigea o altă poartă la locul ei. Restul stătea'u grămadă una
peste alta, aşa că el le ridică. Billie se uită spre el în timp ce
înfigea bine poarta în pămînt.
— Ce ai cu sir Reginald?
George strînse din dinţi. Ar fi trebuit să ştie că n-avea
să scape atît de repede.
— Nimic, minţi. Do ar că nu cred că i-ar plăcea jocu l.
Billie se ridică.
— N-ai de unde s ă ştii.
— A petrecu t tot concursul de tras cu arcul aşezat pe
un şezlong, plîngîndu-se de căldură.
— Nici tu nu te-ai ridicat.
— Eu mă bucuram de soare.
Nu fusese soare deloc, dar George n-avea de gînd să-i
spună motivul adevărat pentru care fusese blocat pe scaun.
— Foarte bine, acceptă Billie. P robabil că sir Reggie n u
e cel mai bun jucător de Pall Mali, dar tot cred că am fi găsit
pe cineva mai potrivit decît lady Alexandra.
— De acord.
— Ea...
Billie clipi nedumerită.
— Eşti de acor d?
— Sigur. Am pe trecut t oată seara vorbind cu e a, dup ă
cum bine mi-ai atras atenţia mai devreme.
204 JU LIA QUINN
Billie părea gata să ridice braţele într-un gest de

frustrare.
— Atunci de ce n-a i spus cev a cînd a propus-o
Georgiana?
— Nu e r ea, doa r enervantă.
Billie spuse ceva în barbă, pentru sine. George nu reuşi
să-şi ascundă zîmbetul amuzat care-i lumină chipul.
— Nu o placi deloc, a şa e?
— Chi ar d el oc .
George chicoti.
— Te rm in ă.
— Să nu mai rî d, adi că?
Ea înfipse o poartă în pămînt.
— Eşti l a fel de ră u ca mine. Ai cre de că sir Re ggie a
comis înaltă trădare la cum l-ai respins de vehement.

"Respins vehement?" George puse mîinile în şolduri.
— Asta e c u totul alt ceva .
Billie ridică privirea spre el.
— Cu m aş a?
— Sir Reggie e u n buf on.
Billie pufni în rîs. Nu era un gest deosebit de feminin,
dar felul ei de-a fi o făcea să pară fermecătoare chiar şi aşa.
Se aplecă spre el cu o expresie provocatoare pe chip.
— Cred c ă eşt i gel os.
George simţi o strîngere de inimă. Doar nu-şi dăduse
ea seama că... Nu. Gîndurile pe care le avusese despre ea
erau... un fel de nebunie temporară. Declanşată de
proximitate. Asta trebuia să fie. Petrecuse mai mult timp cu
ea în ultima săptămînă decîtîn ani buni.
— Nu fii ridi colă, spuse cu dispreţ .
— Ştiu şi eu, îl tachină ea. Toate doam nele se reped
lîngă el. Ai spus tu însuţi că are un zîmbet frumos.

— Am spus, se r ăsti George î na inte să-şi dea s eam a că
nu mai ştia exact ce spusese.
Din fericire pentru el, Billie îl întrerupsese deja.
— Singura dom nişoa ră ca re nu a căzjut pradă vrăjii sal e
este ilustra lady Alexandra.
îi aruncă o privire peste umăr.
— Probabil pentru că e atît d e ocupată să-ţi intre ţie
în graţii.
— Eşti cumva geloasă? o împ unse el.
— Te rog! pufni ea, trecînd la poart a urm ătoare.
George o urmase, cu un pas în spate.
— N-ai spus c ă nu.
— Nu, rosti ea apăsat. Sigu r că nu sînt geloa să. Cred
că e dusă cu capul, sinceră să fiu.
— Pentru că încea rcă să-mi intre în graţii? nu putu e l
să nu întrebe.
Billie întinse mîna după o altă poartă.
— Sig ur că nu. Pro babil că acesta e lucru l cel mai de
bun-simţ pe care l-a făcut.

El tăcu, apoi spuse:
— De ce sună c a o insultă?
— Nu este, îl asigură Bill ie. N-aş fi ni ciodată atît de
ambiguă în exprimare.
— Nu, aşa e. Insultele tale sînt foarte transpare nte.
Billie dădu ochii peste cap, apoi reveni la subiectul lady
Alexandra.
— Vorb eam despre obsesia ei cu lordul Northwick. E
logodit cu sora ei, pentru Dumnezeu.
206 J ULIA QUINN
— Ah, as ta.
Da, asta, îl imită ea, înfigînd încă o poartă în pămînt.
Ce e în neregulă cu ea?
George fu salvat de la un răspuns de Andrew, care îi
striga din nou şi le făcea semne vehemente să se grăbească.
Billie pufni.
— Nu-m i vine să cred c ă i se pare c ă poate să învingă
cu braţul rupt.
— îţi dai seama că, dacă o să cîştigi...
— Cînd o s ă cîştig.
— Dacă o să cîştigi, o să fii cel mai ră u fel de cam pion ,
care profită de slăbiciunile adversarilor.
Ea îl privi cu ochii mari şi cu o expresie inocentă pe
chip.
— Abia dacă pot să mer g.

— Tu, dom nişoară Bridgerton, priveşti reali tatea du pă
cum îţi convine.
Ea zîmbi larg.
— Da, într-adevăr .
George clătină din cap şi zîmbi.
— Ei bine, sp use ea cobo rînd g lasul cu toate c ă nu era
nimeni prin preajmă, tu eşti de partea mea, nu-i aşa?
George o privi bănuitor.
— De cînd se joacă pe echipe?
— De azi, spuse ea ap lecînd u-se spre el . Trebuie s ă-l
nimicim pe Andrew.
— înc ep i să mă sperii , Billie.
— Nu fii pro stuţ. Şi tu eşti la fel de co m pe titiv ca şi
mine.
— Să ştii că nu cred.
— Ba eşti, d oar că tu arăţi asta altfel.

George aşteptă ca ea să-i explice, însă Billie, sigur, tăcu.
— Doar nu vrei s ă cîşti ge And rew ? între bă pînă la
urmă.
— Nu sînt sigur că-mi pas ă.
Ea tresări. George rîse, fiindcă nu putu să se abţină.
Păruse atît de jignită!
— Nu, sigu r că nu vreau să cîştige el , spuse. E fratele

meu. în acelaşi timp, nu cred că simt nevoia să recurg la
spionaj ca să mă asigur de rezultat.
Ea îl privi dezamăgită.
— Bine, acceptă el într-un final. în echipa lu i Andrew
cine e?
Billie se lumină imediat.

— Nimeni. Asta-i frum useţ ea. N-o să ştie că noi doi am
form at o alianţă .
— Nu se poate ca toate astea s ă se term ine cu bine ,
spuse el aşa, ca pentru copacii din jur.
Era destul de sigur că ea nu-l mai asculta. Billie aşeză
la locul ei şi ultima poartă.

— Asta e foarte grea, î i spuse. Dacă arunci m ult peste
ea, mingea ajunge în tufele de trandafiri.
— O să ţin minte.
— Aşa să faci.
Billie zîmbi, iar lui George i se tăie răsuflarea. Nimeni
nu zîmbea ca ea. Nimeni nu zîmbise vreodată la fel. O
cunoştea de ani buni, însă abia acum...
îşi permise să blesteme în gînd. Aceea dintre ei doi era,
cu siguranţă, cea mai incomodă atracţie din istoria omenirii.
208 J ULIA QUINN
Billie Bridgerton, pentru Dumnezeu. Ea era tot ce nu-

şi dorea el la o femeie. Era încăpăţînată, nesăbuită pînă la
prostie şi, dacă avusese vreodată vreun moment de mister
feminin, el îl ratase pe de-a-ntregul.
Cu toate astea... înghiţi în sec. O dorea. O dorea aşa
cum nu-şi dorise niciodată ceva. Dorea s-o vadă zîmbind
doar pentru el. O voia în braţele sale, sub el... cumva, ştia
că în patul lui ea ar fi fost misterioasă şi feminină. Mai ştia

şi că toate acele activităţi delicioase cereau s-o ia de soţie,
ceea ce era atît de ridicol încît...
— Pentr u Dumnezeu , bombăni Bi llie.
George redeveni atent.
— Andrew vin e încoace, spuse ea . Stăpî neşt e-t e!
strigă. Jur, i se adresă iui George, că e atît de nerăbdător...

— Rîde...
— Să nu-mi spui "ciob de oal ă spartă ".
începu să mărşăluiască înapoi spre linia de start pe cît
de bine putea. Arăta într-adevăr ridicol cu şchiopătatul ei.
George aşteptă o clipă, zîmbind larg spre spatele ei.
— Sigur nu v rei tu ci ocanul negru?
— Te urăsc! strigă ea p este umăr.
El nu putu să nu zîmbească. Fusese cea mai veselă
declaraţie de ură pe care-o auzise vreodată.
— Şi eu te urăsc pe tine, m urmură.
Dar nici el nu vorbea serios.
Capitolul 15
Billie fredona fericită cînd ajunse la linia de start a

jocului de Pall Mall. Era într-o dispoziţie remarcabil de bună,
mai ales în situaţia dată. Andrew era încă imposibil de
nerăbdător, lady Alexandra era tot cea mai înfiorătoare
persoană din lume, dar nici unul dintre lucrurile astea nu
mai părea să conteze.
Se uită peste umăr, spre George. O urmase tot drumul,
schimbaseră insulte şi îi zîmbise diavoleşte.
— De ce eşti a tît de fericită? ceru A ndre w să ştie.
Ea zîmbi enigmatic. Lasă-I să fiarbă o vreme. în plus,
nici ea nu ştia prea bine de ce era atît de fericită. Ştia doar
că era.
— Cine joacă primul ? întrebă lady Alex andra.
Billie deschise gura ca să răspundă, însă Andrew i-o luă
înainte.
— De ob icei juc ăm de la cel mai tîn ăr la cel mai în
vîrstă, spuse, dar pare cam nepoliticos să întrebăm...
— Eu sînt cu siguranţă prima în cazul acesta, anunţă
Georgiana, lăsîndu-şi mingea în apropierea stîlpului de
început.
— Fără îndoială.
210 J ULIA QUINN
— Cred că e u sînt a doua, s puse lady Alexand ra,
aruncîndu-i o privire plină de milă lui Billie.

Aceasta o ignoră.
— Dom nule Berbrooke, ne daţi voie să vă întreb ăm cîţi
ani aveţi?
— Cum ? A, am douăzeci ş i cinci.
Zîmbi larg, aşa cum făcea adesea.
— Un sfert de secol, s ă ştiţi.
— Foarte bine, spuse Billie. O rdinea de jo c va fi aşa:
Georgiana, lady Alexandra... presupunem, Andrew, eu,
domnul Berbrooke şi George.
— Nu vrei s ă spui lordul Kenna rd? întrebă lady
Alexandra.
— Nu, sînt sigură c ă vreau să spun G eorg e, se răs ti
Billie.
Doamne, cît o enerva tînăra domnişoară.
— îm i place s ă joc cu m ingea neagră, spuse George,
schimbînd cu delicateţe subiectul.
Billie îl privise însă. Nu era sigură, dar parcă-l văzuse
ascunzînd un zîmbet. Foarte bine.
— E o culoare foarte m asculină, confirmă lady
Alexandra.
Billie aproape că se înecă.
E culoarea morţii, spuse Andrew dîndu-şi ochii peste
cap.
Ciocanul morţii, spuse George cu un aer gînditor.
îl legănă de cîteva ori în aer, ca pe un pendul macabru.
— Are o r ezonanţ ă deosebită.
Andrew pufni în rîs.
— Rîzi tu, îl provocă Geo rge, dar ştii că ţi-ar plăce a să
joci cu el.
Billie rîse şi mai tare cînd Andrew îi aruncă o privire
poznaşă.
— Hai, Andre w, ştii c ă aşa e, spuse tînăra.
Georgiana ridică privirea din poziţia ei de lîngă stîlpul
de început.
— Cine vrea Ciocan ul p etun iilor da că poţi s ă ai Cio
canul morţii? întrebă ea arătînd cu capul spre echipamentul
lui Andrew.
Billie zîmbi aprobator. Cînd devenise sora ei atît de
isteaţă?
— Petunii le mele vor triumfa, spuse Andre w mişc înd
în sus şi-n jos din sprîncene. Fiţi atenţi la mine.
— Pe tuniilor tale le lipseşte o petal ă im porta ntă, î l

îm punse Billie arătînd spre braţul său rănit.
— Nu cred că ştiu la ce vă referiţi, re cunos cu do mnul
Berbrooke.
— Se distrează, spuse Geo rgiana în ti mp ce se
pregătea să dea prima lovitură. Billie şi Andrew se
tachinează mereu. Aşa au făcut de cînd se ştiu.
Lovi mingea şi o trimise prin primele două porţi. Nu
ajunse cu mult mai departe, dar pe ea n-o deranja.
Lady Alexandra se apropie şi îşi aşeză mingea în poziţia
de începere a jocului.
— Locotene ntul R okesb y e după mine, n u? întrebă.
Se uită la Billie cu o expresie prefăcut supusă.
— Nu ştiam că eş ti mai în vîrstă decît e l, domn işoară
Bridgerton.
— Sînt mai în vîrstă dec ît multă lume, spu se Billie cu
răceală.
212 J ULIA QUINN
Lady Alexandra pufni şi lovi mingea cu ciocanul,
trimiţînd-o de-a lungul peluzei.

— Bună l ovitur ă! o încurajă dom nul B erbrooke. Chi ar
se vede că ai mai jucat.
Lady Alexandra zîmbi cu modestie.
— După cum am spus ma i devreme, lordul Northwick
are şi el un set de joc.
— Şi joac ă în forma sfintei cruci, rosti Billi e încet.
George o împunse cu cotul.
— E rîndul meu, anunţă Andrew.
— Cu petun iile înainte! rosti Billie cu veseli e.
Lîngă ea, George rîse. Era ridicol de satisfăcător să-l
facă să rîdă. Andrew o ignoră complet, lăsă jos mingea
trandafirie şi o împinse la locul ei cu piciorul.
— Tot nu ştiu cum o să jo ci cu braţul rupt, spuse
Georgiana.
— Priveşte şi ia aminte, draga mea, m urm ură el.
După aceea, după cîteva lovituri de încercare, dintre
care una cu o rotaţie de trei sute şaizeci de grade, lovi
mingea şi o trimise, impresionant, prin porţile de început.
— Apr oap e la fel de bi ne ca l ady Alexand ra, spuse

Georgiana cu admiraţie.
— Am braţu l rupt , spuse el timid.
Billie merse la punctul de plecare şi puse mingea jos.
— Cum s-a întîmplat? î ntrebă cu nevin ovăţi e.
— M-a atacat un rechi n, spus e el fără să tresară.
— Nu se poat e! tresări lady Alexandra.
— Un rechin? întrebă domn ul Berbrooke. Acesta n u e
un peşte din acela cu colţi?
— Ba da, cu foarte mulţi colţi, confirmă Andrew.
— Nu m i-ar plăcea s ă întîlnesc vreunul, spuse domnu l

Berbrooke.
— Lordul Northwick a fost vreodată muşcat d e vreun
rechin? întrebă Billie cu dulceaţă în glas.
George scoase un sunet de parcă s-ar fi înecat. Lady
Alexandra o privi bănuitor. y <
— Nu pot să spun că ar fi fost muşcat de vreu nul, nu.
— Păcat.
Billie lovi mingea cu o forţă răsunătoare, iar aceasta
zbură peste pajişte, mult mai departe decît celelalte.
— Bună lovi tură! exclamă din n ou domn ul Berbrooke.
Te pricepi foarte bine la joc, domnişoară Bridgerton.
Era imposibil să rămîi de neclintit în faţa veseliei lui
permanente. Billie îi zîmbi prieteneşte şi spuse:

— Am jucat destul de des de -a lungul anilor.
— Trişează adesea, adăugă And rew bine voitor.
— Doar c înd jucăm noi doi.
— Cred c ă e rînd ul meu, spuse domnul Berbrooke ,
aşezîndu-se pe vine ca să lase din mînă mingea albastră
chiar lîngă stîlpul de început al jocului.

George făcu, prudent, un pas în spate. Domnul
Berbrooke se încruntă la minge, îşi testă ciocanul de cîteva
ori şi lovi în sfîrşit. Mingea zbură, dar, din păcate, la fel se
întîmplă şi cu una dintre porţi.
— îm i pare t eribil de r ău, spuse el .
— Nu e nici o problemă, răspunse Georg iana. Putem
s-o punem la loc.
Terenul fu refăcut, iar George lovi şi el mingea sa, care
ajunse undeva între a lui lady Alexandra şi a lui Billie.
214 J ULIA QUINN
— într-ad evă r ciocanul morţii , îl luă Andrew peste
picior.
— E un soi de asasin at strategic, răsp unse Ge orge cu
un zîmbet enigmatic. Aleg abordarea longitudinală.
— E rîndul meu ! strigă Georgiana.
Nu trebuia să meargă prea departe ca să ajungă la
mingea ei. De această dată o lovi mult mai tare, iar mingea
zbură de-a lungul cîmpului, spre poarta următoare,
oprindu-se la numai cîţiva metri de destinaţie.
— Foart e bine! excl amă domn ul Berbrooke.
Georgiana zîmbi încîntată.
— Mulţum esc. Cred că încep să pri nd ritmul jocului.
— Pînă la final o să ne baţi pe toţi, dec lară Berbrook e.
Lady Alexandra era deja la locul ei, aproape de mingea
violet. îi luă aproape un minut ca să-şi aranjeze poziţia, apoi
lovi mingea cu o mişcare fină, atentă. Aceasta se rostogoli
înainte, oprindu-se chiar în faţa porţii.
Billie scoase un sunet gutural, nedefinit. Lady
Alexandra se pricepea destul de bine.
— Mi s-a pă rut mie sa u ai scos un mîrîit? întreb ă
George.
Billie aproape că sări în sus de surpriză. Nu-şi dăduse
seama că el era atît de aproape în spatele ei. Nu-I vedea
decît dacă întorcea capul şi nu mai era atentă la joc.
îl simţea, însă. Poate că nu o atingea, dar era atît de
aproape... Pielea i se înfioră şi îşi simţi inima bătînd, jos şi
insistent.
— Trebuie să te întreb, spuse el am eţitor de aproape
de urechea ei, cum se presupune că ar trebui noi doi să
lucrăm în echipă?
— Nu ştiu sigur, recun oscu Billie în timp ce se uit a la
Andrew cum lovea mingea. Cred că o să ne dăm seama în

timpul jocului.
— E rîndul tău, Bill ie! strigă Andrew .
— Mă scuzi, îi spuse Billie lui George , deodată dornică
să pună ceva distanţă între ei.’
Aproape că se simţea ameţită cînd el era atît de
aproape.
— Ce o să faci , Billie? între bă Ge orgiana cînd o văzu
apropiindu-se de minge.
Billie se încruntă. Nu era departe de poartă, dar
mingea violet a lui lady Alexandra îi stătea în cale.
— E o lovitur ă grea, spuse Andrew.
— Mai taci!
— Ai putea să te folo seş ti de forţa brută, continuă el
ridicînd privirea spre grup. Asta face de obicei.
După aceea vorbi pe un ton scăzut, confidenţial:
— în Pall Mali şi în viaţă.
Billie se gîndi să renunţe la joc şi să trimită mingea spre
picioarele lui, cu toată forţa.
— Asta n-ar băga mingea lui lady Alexand ra d irect pr in

poartă? întrebă Georgiana.
Andrew ridică din umeri ca şi cînd ar fi zis "c'est la vie".
Billie se concentră la mingea ei.
— Sau ar put ea să ai bă răbda re, continuă An drew, şi
să se aşeze la rînd, în faţa porţii, în spatele lui lady
Alexandra. Ştim cu toţii, însă, că nu acesta este stilul ei.
Billie scoase un sunet. De data asta fusese clar un
mîrîit.
— O a treia opţiune...
216 J ULIA QUINN
— Andrew ! se răsti ea.
Tînărul zîmbi larg.

Billie alinie ciocanul cu mingea. N-avea cum să o trimită
prin poartă fără să facă acelaşi lucru cu mingea lui lady
Alexandra, dar, dacă reuşea s-o atingă într-o parte...
Lovi. Mingea galbenă a lui Billie se îndreptă cu viteză
spre poartă şi lovi mingea violet în partea stîngă. Priviră cu
toţii cum mingea lui lady Alexandra se rostogoli spre
dreapta, aşezîndu-se într-o poziţie din care nu avea nici o
şansă să treacă prin poartă rîndul următor.
Mingea lui Billie era, acum, exact în locul în care fusese
înainte cea a lui lady Alexandra.
— Ai făcut-o specia l! o acuză aceasta.
— Sigur că da.
Billie o privi cu dispreţ. Sincer, la ce altceva se
aşteptase?
— Aşa se joacă jocul acest a.
— Eu nu aşa joc.
— Ei bine, nu sîntem în cruce , se răsti Billie, pierzîn du-
şi cumpătul.
Doamne, ce femeie îngrozitoare!

Cineva scoase un sunet de parcă s-ar fi înecat.
— Ce vrea să însem ne asta? întrebă lady Alexandra.
— Cred, spuse dom nul Berbrooke gî nditor, că vrea s ă
spună că ar juca mai binevoitor dacă jocul ar avea o notă
religioasă. Dar nu cred că are.
Billie îi aruncă o.privire aprobatoare. Poate că era mai
isteţ decît părea.
— Lord Kennard, spuse lady Alexandra întorcîndu -se
spre George, cu siguranţă că tu nu aprobi astfel de tactici.
— Mă tem că ei doi aşa joac ă.

— Dar tu nu joci aşa, insistă lady Alexandra.
Billie îl privi insistent, aşteptînd răspunsul său. George
nu o dezamăgi.
— Aşa joc şi e u dacă ei îmi sînt adversari .
Lady Alexandra se retr ase pufn in d.' ‘
— Nu-ţi fac e grij i, spuse Georg iana, o s ă prinz i repede
jocul.
— Nu e în natura mea să joc aşa, plînse lady Alex andra.
— Ba e în natura tuturor, se răsti An drew . Cine
urmează?
Domnul Berbrooke tresări.
— Eu, cred.
Se apropie de minge.
— Am voi e să ţintesc spre mingea dom nişoarei
Bridgerton?
— Absolut, răspunse Andrew , dar poate v rei să ...
Domnul Berbrooke lovi mingea fără să mai aştepte
restul instrucţiunilor lui Andrew, care ar fi fost, cu siguranţă,
să nu lovească mingea în plin, adică exact ce făcu el.
Mingea galbenă intră în poartă şi zbură mai departe,
la încă trei metri distanţă, înainte să se oprească. Mingea
albastră intră şi ea prin poartă dar, fiindcă-şi transferase
forţa la mingea galbenă, se opri imediat după aceea.
— Bună lovi tură, domn ule Berbroo ke! îl încu rajă Billie.
El o privi cu un zîmbet larg.
— Mulţumes c!
— Pentru Dum nezeu, se r ăsti lady Alex andra . Nu
vorbeşte serios. Se bucură doar că i-ai trecut ei mingea prin
poartă.
218 J ULIA QUINN
— Retrag tot ce am spus, îi m urmură Billie lui George.

Pe ea
Uită de Andrew. trebuie s-o nimicim.
Domnul Berbrooke făcu apel la restul grupului.
— Dom nişoara Bridgerton ar fi trecut ori cum prin
poartă rîndul următor, nu-i aşa?
Aşa este, confirmă Billie. Nu m-ai dus cu mult
înainte, promit.
— Şi ai trecu t şi dumne ata prin poartă, adăugă

Georgiana. Asta înseamnă că eşti pe locul al doilea.
— Aşa este, nu? spuse domn ul Berbr ooke, foarte
mulţumit de rezultat.
— în plus, adăugă Billie, uite cum blochezi tu pe toată
lumea. Bine lucrat!
Lady Alexandra pufni zgomotos.

— Cine ur mează ?
— Cred că eu, spuse George.
Billie zîmbi în sinea ei. îi plăcea felul în care el
transmitea atît de multe cu numai un murmur politicos.
Lady Alexandra auzise un domn făcînd un comentariu banal,
dar Billie îl cunoştea mai bine. Mai bine decît avea să-l
cunoască vreodată fiica aceea pompoasă de duce.
Ea îi auzise zîmbetul din voce. îl amuza schimbul dintre
ele, chiar dacă era prea bine-crescut ca s-o arate.
îi auzise şi respectul pentru că ea cîştigase runda. O
felicita. Şi îi auzise dojana blîndă, un fel de avertisment. O
îndemna să nu împingă lucrurile prea departe.
Ceea ce, probabil, ea avea să facă. O cunoştea la fel de
bine cum îl cunoştea şi ea pe el.
— Loveş te mingea , George, spus e Andr ew.
Billie se uită la el cum păşea înainte şi îşi pregătea

lovitura. îngustă pleoapele cînd ţinti. Era adorabil.
Ce gînd! George Rokesby, adorabil? Ce ridicol!
Chicoti puţin, exact în clipa în care George lovea
mingea. Fusese o lovitură bună, care-Ladusese chiar în faţa
porţii.
— Doamne, spuse Georgiana cli pind des. Acum chiar
că nu mai trece nimeni pe acolo.
Avea dreptate. Mingea neagră şi aceea albastră erau
la numai cîţiva centimetri una de cealaltă, de o parte şi de
alta a porţii. Oricine ar fi încercat să treacă prin poartă n-ar
fi făcut decît să sporească dificultatea lovituril or ulteri oare.
George făcu un pas înapoi, spre Billie, făcîndu-le loc
următorilor jucători. Se aplecă spre ea, cu gura aproape de
urechea ei:
— Rîdeai cumva de mine ? murmură.
— Doar pu ţin, răspun se ea, uitîndu-se l a Geo rgiana,
care încerca să-şi dea seama cum să lovească.
— De ce?
Billie deschise gura înainte să-şi dea seama că nu putea
să-i răspundă sincer. Se răsuci spre el şi, din nou, îl găsi mai
aproape decît se aşteptase, mai aproape decît ar fi trebuit
să îndrăznească .
Deodată, deveni foarte conştientă de el. De respiraţia
lui, caldă pe pielea ei.
De ochii lui, atît de albaştri, cu privirea lor atît de
atentă la ea. De buzele lui, fine, pline, zîmbind puţin. De el.
Devenise conştientă de el.
îi şopti numele. El înclină puţin capul, iar Billie înţelese
că nu ştia motivul pentru care-l strigase pe nume, ci doar
220 J ULIA QUINN
că i se părea atît de natural să fie acolo, cu el. Cînd o privea
aşa, de parcă ea i-ar fi părut remarcabilă, Billie chiar se

simţea remarcabilă.
Se simţea frumoasă.
Ştia că nu era adevărat, fiindcă George nu se gîndise
niciodată la ea în acel fel, iar ea nici n-ar fi vrut asta. Sau ar
fi vrut? Tresări.
— S-a întîmplat ceva? m urmură el .

Ea clătină din cap. Nimic nu era în regulă.
— Billie?
Voia să-l sărute. Voia să-l sărute pe George. Ajunsese
la douăzeci şi trei de ani fără să vrea nici măcar să flirteze
cu vreun domn, iar acum îl dorea tocmai pe George
Rokesby?
Nu era bine. Nu era deloc bine. Era atît de rău încît ar
fi putut să intre în panică şi toată lumea ei era în pericol să
fie răsturnată.
— Billie, ce s-a întîmplat?
Ea redeveni atentă, apoi îşi aminti să respire.
— Nimic, spuse pe u n ton cam prea vesel. Abso lut
nimic.
Dar el ce avea să facă? Oare cum ar fi reacţionat dacă
ea l-ar fi prins cu mîinile pe după gît şi l-ar fi tras spre ea ca
să-l sărute?
l-ar fi spus, oare, că înnebunise de tot? Probabil. Ca să
nu mai amintim de ceilalţi patru jucători de Pall Mali, care
erau la nici zece metri depărtare.
Dar dacă n-ar mai fi fost nimeni altcineva acolo? Dacă
restul lumii dispărea şi nimeni n-ar fi fost martor la nebunia
ei? Oare ar mai fi făcut gestul?
Şi, oare, el ar fi sărutat-o la rîndul lui?
— Billie?
Se întoarse, ameţită, spre sunetul vocii lui.
— Billie, ce-i cu tine?
Ea clipi şi îşi concentră privirea. George părea
îngrijorat. Aproape că rîse. Aşa şi era cazul, să fie îngrijorat.
— Billie...
— N-am nimic, spuse repede. Serios. Doar c ă... Ţie nu
ţi-e cald?
îşi făcu vînt cu mîna.
— Mi-e foarte cald.
George nu răspunse. Nu era nevoie, fiindcă afară nu
era cald deloc.
— E rîndul meu ! spuse deodată.
Nu ştia dacă era sau nu rîndul ei.
— Ba nu, spuse Ge orge . încă nu a lovi t An dre w
mingea. îndrăznesc să spun că lady Alexandra o să aibă
probleme.
— Chiar aş a? m urmură Billie, încă gînd indu-se la
sărutul imaginar dintre ei doi.
— Fir-ar să fie, Bill ie! Acum sînt sigur că ţi s-a întîm plat
ceva, o certă el. Credeam că vrei s-o nimiceşti.
— Vreau, răspunse ea, r ecăp ătîndu-şi treptat uz ul
raţiunii.
Doamne, nu trebuia să lase să i se vadă stinghereala.
George nu era prost. Dacă devenea o netoată de fiecare
dată cînd se uita el la ea, avea să-şi dea seama că se
întîm plase ceva. Iar dacă-şi dădea seama că ea era, poate,
puţin îndrăgostită...
Nu. N-avea să afle niciodată.
222 J ULIA QUINN
— E rîndul tău, Billi e! strigă Andrew.

— Da, spuse ea. Aşa e.
Se uită la George fără să se uite, de fapt, la el.
. — Mă scuzi.
Se grăbi la minge, examină scurt terenul de joc şi lovi
mingea, trimiţînd-o spre poarta următoare.
— Cred că ai lovit pr ea tar e, spus e lady Alexandra
apropiindu-se de ea.
Billie se forţă să zîmbească, încercînd să pară

enigmatică.
— Atenţie! stri gă cinev a.
Billie sări la o parte chiarînainte ca mingea albastră să-
i lovească degetele de la picioare. Lady Alexandra se ferise
cu la fel de multă prezenţă de spirit şi amîndouă se uitară
cum mingea domnului Berbrooke se opri la cîţiva paşi de
poartă.
— Presup un că aşa ne-ar trebu i dacă idiotul acela ar
cîştiga jocul, spuse lady Alexandra.
Billie o privi surprinsă. Una era să o insulte pe ea,
fiindcă putea să-i răspundă cu aceeaşi monedă fără prea
mari scrupule, dar să vorbească aşa despre domnul
Berbrooke, care era, probabil, cel mai binevoitor bărbat pe
care-l cunoscuse ea vreodată...
Sincer, femeia aceea era un monstru. Billie se uită din
nou spre terenul de joc. Mingea violet era încă ferm
ancorată în spatele primei porţi.
— Mai e un pic şi vine rîndul t ău, spu se cu dulceaţă.
Lady Alexandra o privi bănuitor şi scoase un sunet
surprinzător de neplăcut înainte să plece indignată.
— Ce i-ai spus? întreb ă Georg e o clipă mai tîrzi u.
Tocmai lovise mingea şi era perfect aşezat ca să-şi

treacă mingea prin a doua poartă.
— E o persoană î ngrozitoare, spuse Billie încet.
— Nu asta te-am î ntrebat, spuse George uitî ndu-se la
domnişoara în discuţie, dar cred că e un răspuns destul de
bun.
— Ea... nu contează, spu se Billie clătinîn d din cap. Nu
merită să mă obosesc.
— Cu siguranţă că n u, aprobă Ge orge.
Billie tresări de plăcere la auzul complimentului şi se
întoarse spre el.
— George, oare tu...
Se încruntă şi îşi înclină capul.
— Acela care vi ne spre noi e Feli x?
George îşi duse mîna la ochi şi se uită în direcţia în care

arăta ea.
— Aşa cre d, da.
— Se mişcă f oarte repede. Spe r că nu s-a întîm plat
nimic rău.
îl priviră pe Felix cum se ducea spre Andrew, care era
mai aproape de casă decît ei doi. Vorbiră cîteva clipe, apoi
Andrew plecă în fugă.
— S-a întîm plat cev a rău, spuse George.
Cu ciocanul încă în mînă, porni spre Felix cu paşi mari.
Billie se grăbi în urma lui cît de bine putu, pe jumătate
şchiopătînd, pe jumătate sărind, uitînd de restul echipa
mentului de Pall Mail. Frustrată că nu se putea mişca mai
repede, îşi ridică rochia şi fugi. La naiba cu durerea!îl prinse
din urmă pe George la cîteva momente după ce acesta
ajunse la Felix.
224 J ULIA QUINN
— A venit un mesager, spun ea so ţul lui Mary.
George îl privi speriat.

— Edwar d?
Billie duse mîna la gură. "Nu Edward. Te rog, să nu fie
vorba despre el."
Felix dădu din cap aprobator, cu un aer nefericit.
— A dis părut.
Capitolul 16
George ajunsese deja la jumătatea drumului spre

Aubrey Hall cînd îşi dădu seama că Billie se grăbea alături,
forţată să alerge doar ca să ţină pasul cu el. Fugea. Billie
fugea. Cu glezna ei sucită.
Se opri brusc.
— Ce faci?
în acel moment îşi dădu seam a că vorbea cu Billie.

Sigur că Billie fugea cu glezna sucită. Era încăpăţînată şi
nechibzuită. Şi îi păsa.
Nu mai spuse nimic, ci o luă în braţe pur şi simplu şi
continuă să meargă spre casă, doar cu puţin mai încet decît
înainte.
— Nu era nevo ie să mă duci în braţe, spuse ea.
El îi auzi durerea din glas.
— Ba da, spuse.
— Mulţum esc, şopti ea, ia r cuvin tele i se topiră î n
cămaşa lui.
George nu putea să-i mai răspundă. Cuvintele nu-l mai
serveau, cel puţin nu platitudinile lipsite de sens. Nu era
nevoie să spună nimic ca Billie să ştie că o auzise. Ea
înţelegea. Ştia că mintea lui era în altă parte, într-un loc în
care "te rog" şi "mulţumesc" nu contau.
226 JU LIA QUINN
— Sînt în salonul fam iliei, spuse Felix cînd ajunseră la
conac.
George presupuse că se referea la restul familiei sale
şi, poate, şi la familia Bridgerton. Făceau parte din familie,
îşi dădu seama. întotdeauna făcuseră.
Cînd ajunse în salon, imaginea care-l aştepta l-ar fi
făcut pe orice bărbat să pălească. Mama lui era pe divan,
plîngea neconsolată în braţele lui lady Bridgerton. Andrew

părea în stare de şoc, iar tatăl lor...
Tatăl lor plîngea. Lordul Manston era ceva mai departe
de grup, nu tocmai cu faţa la ei, dar nici cu totul răsucit.
Braţele îi erau încordate de-o parte şi de alta a trupului şi
avea ochii strîns închişi, de parcă aşa ar fi putut să
stăvilească lacrimile care-i curgeau pe obraji. De parcă, dacă
nu vedea lumea din jur, atunci nimic din toate acelea nu s-
ar fi întîmplat de fapt.
George nu-şi văzuse niciodată tatăl plîngînd. Nici nu-şi
imaginase că aşa ceva era posibil. încercă să nu-l fixeze cu
privirea, dar era o imagine atît de uluitoare, de şocantă, încît
nu putea să se uite în altă parte.
Tatăl lui era contele de Manston, puternic şi solid. De

cînd era George mic, acesta condusese familia Rokesby cu
o mînă fermă, dar cinstită. Era stîlpul, forţa lor. Era, fără
îndoială, la conducere. îşi trata copiii în mod egaj, ceea ce
însemna că, uneori, nimeni nu era mulţumit de deciziile lui,
însă toţi îl ascultau.
George învăţase de la tatăl lui ce însemna să conduci o
familie. î n lacrimile acestuia, tînărul îşi văzu vi itorul. Cu rînd
avea să vină vremea ca George să preia frîiele familiei.
— Doamne! excl amă lady Br idgerton, văzîndu-i în
sfîrşit în prag. Ce sa întîmplat cu Billie?
George o privi o clipă fără să înţeleagă. Uitase că o

ţinea în braţe.
— Poftim, spuse aşezînd- o alături d e mama e i.
Se uită în jur. Nu ştia cui să-i ceară informaţii. Unde era
mesagerul. Mai era acolo? j
— Georg e, îl auzi pe Felix spunînd.
Ridică privirea şi îl văzu pe prietenul lui ţinînd în mînă
o bucată de hîrtie. Fără să spună nimic, o luă.
"Contelui de Manston.
Cu regret vă informăm că Edward Rokesby, căpitan, a
dispărut pe 22 martie 1779 în colonia Connecticut. Facem
toate eforturile necesare ca să-l găsim.
Dumnezeu să ne ajute şi toate cele bune,
General de brigadă G. Garth."
— Dispărut, spuse George uitîndu-se neajutora t în jur.
Ce înseamnă asta?
Nimeni nu ştiu ce să-i răspundă. George se uită uluit la
hîrtia din mîinile sale, avid după fiecare curbură a scrisului
de pe ea. Mesajul era nemaipomenit de sec. De ce era
Edward în colonia Connecticut? Ultima dată cînd primiseră

veşti de la el era în New York Town, cazat la o tavernă
loialistă, aştepta următoarea mişcare a trupelor generalului
Washington de peste fluviul Hudson.
— Dacă a dispărut, spuse gîndind cu voce tar e, atunci
ei ştiu.
— Ce să ştie? întrebă Billie.
îl privea din locul ei de pe divan, probabil singura
suficient de aproape ca să-i audă cuvintele.
George clătină din cap, încercînd încă să-şi dea seama
228 J ULIA QUINN
ce se întîmplase. Din formularea, ce-i drept seacă, a misivei,
se părea că armata era de părere că Edward nu murise. Deci

generalul avea o oarecare idee despre locul unde se afla.
Dacă aşa stăteau lucrurile, însă, de ce nu spusese
nimic?
George îşi trecu mîna prin păr şi îşi apăsă fruntea.
— Cum poate s ă dispară pur şi simplu un soldat
decorat? întrebă, întorcîndu-se spre restul camerei. A fost,
oare, răpit? Asta o încerca să ne spună generalul?
— Nu cred că ştiu nici e i, sp us e Felix încet.
— Ba bine că n u I ap roa pe că strigă Ge org e. Doa r că nu
vor să...
Andre w îl î ntrerupse.
— Nu e ca aici, rosti pe un ton sec, egal.
George îi aruncă o privire iritată.
— Ştiu, da r...
— Nu e ca la noi , spuse An dre w din nou, de această
dată mai furios. Satele sînt departe unele de altele. Fermele
nu au graniţe comune. Există întinderi foarte mari de teren
care nu au nici un proprietar.
Toată lumea îl privi atentă.

— Şi sînt sălbatici pe a colo, adăugă Andrew.
George făcu un pas mai aproape, încercînd să se aşeze
în tr e fr at el e său şi ma ma lor.
— Nu e momentul , şopti apăsat .
Poate că Andrew era în stare de şoc, dar aşa erau cu
toţii Era momentul să se maturizeze şi să-şi stăpînească
emoţiile înainte să distrugă şi ultima fărîmă de calm din
în că pe re .
Andrew, însă, continuă să fie indiscret.
— E uşor să dispari pe acolo.
— N-ai fost, nu ştii cum e, se răst i George.

— Aşa am au zit.
— Ai auzit.
— înceta ţi, spuse cinev a. înce taţi imediat .
Cei doi fraţi erau acum aproape nas în nas.
— Pe corabia pe care serv esc sînt bărbaţi care a u
luptat în colonii, se răsti Andrew.
— Şi asta o să ne ajute să-l găsim pe Edward, rosti
George pe un ton aspru.
— Ştiu mai m ulte despre situaţia asta decît ş tii tu.
George aproape că tresări. Nu putea să sufere situaţia
în care era pus. Inutilitatea, lipsa de putere. El era afară,
juca Pall Mali, iar fratele lui dispăruse în sălbăticia coloniilor.
— Sînt fratele tău mai m are, şuieră, şi o să fiu curînd
capul familiei...
— Ei bine, acum nu eşti.
Putea foarte bine să fi fost. George îi aruncă o privire
scurtă tatălui său, care nu scosese nici un cuvînt pînă atunci.
— G t de subt il, îl împu nse Andrew.
— Taci di n gur ă!
— Ter mina ţi!
Două mîini îi despărţiră cu forţa. Cînd se uită în sfîrşit
spre cea căreia îi aparţineau, dădu cu ochii de Billie.
— Nu ajută l a nimic să vă certaţi, spuse, aproape
împingîndu-l pe Andrew pe un fotoliu.
George clipi, încercînd să-şi regăsească echilibrul. Nu
ştia exact de ce ţipa la Andrew. Se uită la Billie, care stătea
între ei precum o am azoană mică.
— N-ar treb ui să calci pe piciorul acela, îi spuse.
230 JU LIA QUINN
Ea rămase cu gura căscată.
— Asta te interesează pe tine?

— Probabil că ţi-ai agravat entorsa.
Ea îl privi uluită. George ştia că părea nebun, dar glezna
ei era singurul lucru legat de care putea să fie util.
— Ar trebui să st ai jos, spus e ea cu blîndeţe.
El clătină din cap. Nu voia să stea jos. Voia să acţioneze,
să rezolve ceva, să găsească vreun lucru care să-l aducă
înapoi acasă pe fratele său, însă el era blocat acolo, ca
întotdeauna, de acel domeniu şi de acei oameni.
— Pot să mă duc eu, spus e Andrew.
Se întoarseră cu toţii spre el. încă stătea pe fotoliul în
care-l împinsese Billie. Arăta teribil, ca lovit de trăsnet.
Andrew arăta, se gîndi George, aşa cum se simţea el. Dar
diferenţa dintre ei era uriaşă. Andrew cel puţin credea că
putea să fie de ajutor.
— Unde să te duci? întreb ă cineva în s firşit.
— în colonii.
Andrew ridică privirea, iar disperarea de pe chip îi fu
treptat înlocuită de o hotărîre de neclintit.
— O să cer să fiu transf erat pe altă navă. P robab il că

pleacă vreuna într-acolo chiar luna viitoare.
— Nu! strigă lady Manston.
Vocea ei semănase cu aceea a unui animal rănit, aşa
cum George n-o mai auzise niciodată.
Andrew se ridică.
— Mamă...
— Nu, spu se ea din nou, de această dată cu forţă.
Se smulse din braţele lui lady Bridgerton.
— Nu-ţi da u voie! Nu vreau să pier d încă un fiu.
Andrew rămase pe loc, încordat, semănînd cu un
soldat mai mult decît îl văzuse George vreodată.

— Nu e mai periculos decît serviciul meu de acum.
George închise ochii.
"N-a fo st replica potrivit ă, Andre w."
— Nu se poa te, rost i lady Manstop stră duin duse să
se ridice în picioare. Nu te las.
Vocea începuse să îi sune spartă din nou, iar George îl
blestemă în gînd pe fratele său pentru lipsa lui de tact. Făcu
un pas în faţă.
— Ma mă. ..
— Nu poate s ă plece, s e înec ă ea, privindu-l chinu ită
pe George. Trebuie să-i spui că nu poate.
George o luă în braţe pe mama sa şi se uită la Andrew
peste creştetul ei înainte să spună:
— Discutăm mai tîr ziu.
— Spui doar aşa.
— Cred că ar fi bi ne să t e întinzi puţi n.
— Ar fi bi ne să m ergem acasă, spuse lordul Manston.
Se întoarseră cu toţii spre el. Era prima dată cînd
vorbea de la primirea mesajului teribil de mai devreme.

— Trebu ie să fim acasă, spuse .
Billie intră în acţiune.
— Sigur că d a, rost i apro piindu -se repede. O s ă vă f ie
mai comod acolo.
Se uită la George şi adăugă:
— Ultimul lucr u de care aveţi nevoie e o petrecer e.
George aproape că gemu. Uitase cu totul de restul
invitaţilor. Doar gîndul că trebuia să converseze cu ei i se
părea epuizant. Aveau să-i pună întrebări, să-şi ofere
232 J ULIA QUINN
condoleanţele, chiar dacă nici unul nu ştia nimic despre

Edward.
Doamne, cît de neînsemnate erau toate acele lucruri,
totul, petrecerea. Totul în afară de oamenii din acea
încăpere.
O privi pe Billie, care se uita la el cu îngrijorare.
— l-a spus cin eva lui Mary? întrebă aceast a.
— îi spu n eu ch iar acum , sp use Felix. Venim şi noi la
Crake House, dacă nu se supără nimeni. Sînt sigur că va dori
să fie alături de familia ei. Nu trebuie să ne întoarcem
imediat în Sussex.
— Ce ne facem ? rosti lady Manston pe un ton scăzut.
George se uită la tatăl lui. Era dreptul acestuia să
decidă, însă contele părea pierdut. Spusese că trebuia să
meargă acasă, dar atît reuşise.
George se întoarse spre restul grupului şi inspiră adînc.
— Luăm o pauz ă, spuse ferm, ca s ă ne recu legem şi să
ne decidem ce e de făcut.
Andrew dădu să spună ceva, dar lui George îi ajunsese.
Cu o privire aspră, adăugă:
— Timpu l e foarte important, dar sîntem prea departe
de teatrul militar ca o zi în plus sau în minus să conteze atît
de mult.
— Are dreptate, spu se şi Billie.
Mai multe perechi de ochi se întoarseră surprinse spre
ea, printre care şi George.
— Nici unul din tre noi nu e în stare să ia o deciz ie
importantă acum, spuse tînăra, apoi se întoarse spre
George. Mergeţi acasă şi staţi în familie. Vin mîine în vizită,
ca să văd cu ce vă pot ajuta.
— Dar ce ai putea s ă faci tu? între bă lady Bridge rton.
Billie o privi cu hotărîre şi răceală, apoi spuse:
— Orice e n evoie.
George înghiţi în sec, surprins de emoţia care-l încerca.
Fratele său era dat dispărut, tatăl lui era copleşit, iar acum
lui îi venea să plîngă? Ar fi trebuit să-i spună lui Billie că nu
aveau nevoie de ajutor, că oferta ei era binevenită, dar nu
era necesară. Aşa ar fi fost politicos. Asta i-ar fi spus oricui
altcuiva, dar ei îi spuse simplu:
— Mul ţumesc .
* * *
Billie merse singură la Crake House a doua zi, într-o

şaretă cu un singur cal. Nu ştia sigur cum reuşise mama ei,
însă petrecerea se redusese cu cîteva zile şi toată lumea
plecase sau plănuia să plece a doua zi dimineaţă.
îi luase ridicol de mult timp ca să aleagă cu ce să se
îm brace. Pantalonii ieşeau din discuţie. în ciuda părerii
mamei sale, Billie ştia cum şi cînd să se îmbrace şi nu şi-ar
fi luat niciodată hainele de lucru într-o vizită.
Aceea nu era, însă, o vizită obişnuită. Culorile vii nu se

potriveau. Pe de altă parte, nu putea să se îmbrace nici în
negru, violet, gri sau orice altceva aducea a doliu. Edward
nu era mort şi îşi spunea sie însăşi asta cu îndărătnicie.
Pînă la urmă alese o rochie comodă de zi, pe care o
cumpărase cu un an înainte. Mama ei alesese modelul, ceva
floral, de primăvară, cu verde, trandafiriu şi oranj pe fond
crem de muselină. Billie adorase rochia de la început. O
făcea să se gîndească la o grădină într-o zi înnorată, ceea ce
părea potrivit pentru vizita la familia Rokesby.
234 J ULIA QUINN
La Crake House era linişte cînd ajunse ea. Cumva, asta

i se păru nepotrivit. Era un conac imens, la fel ca Aubrey
Hall, şi ai fi putut să petreci zile întregi, cel puţin teoretic,
fără să întîlneşti un alt membru al familiei, însă chiar şi aşa
locuinţa păruse întotdeauna plină de viaţă şi strălucitoare.
Unul sau altul dintre membrii familiei era mereu afară,
vesel, ocupat.
Crake House era imensă, dar era un cămin.
în acel moment, însă, părea foarte liniştită. Chiar şi
servito rii, care de obicei e rau atenţi şi discre ţi, păre au în
acea zi şi mai tăcuţi. Nimeni nu zîmbea şi nimeni nu vorbea.
Ţi se frîngea inima de mila tuturor.
Billie fu condusă într-un salon, dar, înainte să intre în
camera respe ctivă, apăru George, eviden t anu nţat de

sosirea ei.
— Billie, spuse tînărul cu o înclinare din cap î n semn
de salut. Mă bucur să te văd.
Primul ei impuls a fost să-l întrebe dacă mai primise
veşti, dar sigur că nu se putuse întîmpla asta. Nu avea de
unde să apară un călăreţ de la Londra cu vreun mesaj nou.

Edward era prea departe. Probabil că aveau să treacă luni
întregi înainte să-i afle soarta.
— Cum se simte mama ta? întrebă ea.
George zîmbi trist.
— Pe cît de bine e de aşteptat.
Billie dădu din cap şi îl urmă în salon.
— Şi lord ul?
George se opri, dar nu se întoarse cu faţa spre ea.
— Stă în bibliotecă şi se ui tă în gol, afară pe geam.
Billie înghiţi în sec. I se rupea inima să-l vadă pe George

atît de dezolat. Nu trebuia să-i vadă chipul ca să-i cunoască
durerea. îl iubea pe Edward, la fel ca şi ea. Aşa cum îl iubeau
cu toţii.
— E inutil.
Billie tresări, surprinsă, dar apoi înţeleşe că George nu
intenţionase să fie dispreţuitor.
— Nu are ce să facă, explică el. Durerea...
— Nu cred că vre unu l dintre noi ştie cum să
reacţioneze în situaţie de criză pînă nu ne trezim în ea.
El se întoarse şi zîmbi puţin.
— Cînd a i devenit t u aşa de înţeleaptă ?
— Nu-i înţele pciu ne să r epeţi platit udini.
— Dar e înţe lep t să ştii care m erită repetate.
Spre surprinderea ei, Billie simţi o undă de umor în
suflet.
— Eşti hotărît să-mi fac i un compliment.
— E singuru l lucru frum os pe ziua de azi, spuse George
ca pentru sine.
Era genul de comentariu care ar fi bucurat-o în mod
obişnuit, dar, la fel ca toţi ceilalţi, era prea amorţită de
durere şi îngrijorare. Edward era dat dispărut, iar George
suferea...
Billie trase aer în piept. Nu era vorba despre George.
El era bine, sănătos, chiar în faţa ei, nevătămat.
Nu era vorba despre George. Nici nu se putea să fie.
Doar că, în ultima vreme, parcă totul avea legătură cu
el. Se gîndea des la el şi, cerule, doar ieri era să-l sărute, în
timpul jocului de Pall Mail.
îşi dorise asta. Doamne, cît şi-o dorise. Dacă el ar fi dat
vreun semn că îl interesa şi dacă n-ar mai fi fost alţi patru
236 JU LIA QUINN
oameni cu ciocane de Pall Mall în jur, l-ar fi sărutat. Nu mai
sărutase pe nimeni, niciodată, dar cînd o oprise asta pe ea?

Sărise prima dată peste un gard cînd avea şase ani. Nu mai
sărise nici peste vreun tufiş înainte, dar se uitase o singură
dată la gardul înalt şi ştiuse că voia să-l sară, aşa că urcase
pe iapa ei şi făcuse treaba. Pentru că îşi dorise asta.
Şi pentru că o provocase Edward, dar n-ar fi încercat
dacă n-ar fi fost sigură că reuşea şi că avea să-i placă.
De atunci îşi dăduse seama că*nu era ca alte fetiţe. Nu
voia să cînte la pian şi nici să coasă. Voia să fie afară, să
zboare pe spinarea calului, cu lumina soarelui dansîndu-i pe
piele şi cu inima alergînd laolaltă cu vîntul.
Voia să fie liberă. încă mai voia. Dacă l-ar fi sărutat pe
George şi dacă el ar fi sărutat-o înapoi... Oare senzaţia ar fi
fost aceeaşi?
Mîngîie cu degetele spătarul canapelei, încercînd să
umple momentul cu mişcări neînsemnate. După aceea
greşi, însă, şi ridică privirea.
George o fixa curios, intens şi altfel, cumva nedefinit.
Orice ar fi fost acel ceva, Billie îl simţea. Inima îi tresări şi
începu să respire mai repede, exact ca atunci cînd gonea cu
calul. Cu răsuflarea tăiată, hotărîtă, liberă... Le avea pe toate
în ea, zbătîndu-se să scape.
Şi doar pentru că el o privise, ea simţea toate astea.
Doamne, dacă ar fi sărutat-o cu adevărat, probabil că s-ar fi
topit de tot.
Bătu emoţionată cu degetele în marginea spătarului,
apoi făcu semn, prosteşte, spre un fotoliu.
— Ar trebu i să mă a şez.
— Dacă vrei.
Dar picioarele nu o ajutară.
— Se pare că n u ştiu ce să fac c u m ine însăm i, o bservă

cu voce tare.
— Bine ai venit în club, spuse el înce t, ca pen tru sine .
— Vai, George ...
— Vrei ceva de băut? întrebă el deodată .
— Acum? ' .*
1 i
Abia trecuse de unsprezece.

El ridică din umeri, un gest aproape insolent. Billie se
întrebă cît băuse deja. George, însă, nu se îndre ptă spre
sticla de coniac, ci spre fereastră. Se uita în gol, spre
grădină. începuse să plouă, o perdea uşoară şi umedă care
îngreuna aerul şi-i dădea un ton cenuşiu.
Billie aşteptă cîteva momente, dar el nu se întoarse cu
faţa. Avea mîinile prinse la spate, poziţia clasică a domnilor,
însă ceva nu era tocm ai cum trebuia. în postura lui se citea

o asprime, o tensiune în umeri pe care nu era obişnuită să
le vadă.
Era crispat, speriat.
— Ce o să faceţi? se forţă ea s ă întreb e pînă la urmă.
Nu mai suporta nici un moment de tăcere. Postura lui
se schimbă, o mişcare fină a gîtului, poate, şi George se
înto arse, dar nu destul cît să se uite la ea. în loc de asta,
Billie îi văzu profilul.
— Cred că o să merg la Londra.
— La Londra? repetă ea.
El pufni.
— Nu prea am ce altceva să fac.
— Vrei să pl eci în colon ii ca să-l cauţi?
— Sigur că d a, se răsti el, răsucind u-se brusc spre e a,
dar eu nu pot să fac asta.
238 JU LIA QUINN
Billie deschise gura, dar singurul sunet pe care-l auzi fu

acela al pulsului ei care se accelerase în vene. Izbucnirea lui
fusese neaşteptată şi fără precedent.
îl mai văzuse pe George ieşindu-şi din fire. Era greu să
creşti alături de ei şi să nu vezi asta, dar nu văzuse niciodată
o astfel de ieşire.
N-aveai cum să nu auzi dispreţul din vocea lui şi nici
faptul că tot acel dispreţ era pentru sine însuşi.
— George, sp use ea încercîn d să-şi păstr eze calmul ş i
raţiunea, dacă vrei să...
El păşi înainte, furios.
— Nu-mi spun e că pot s ă fac ce vreau fiindcă, dacă tu
crezi asta, eşti la fel de naivă ca şi restul.
— Nu voiam să. ..
Dar el o întrerupse pufnind batjocoritor, fiindcă ea

exact aşa voise să spună, dar abia în acel moment îşi dădu
seama cît ar fi fost de ridicol. Nu putea să plece în colonii,
ştiau cu toţii asta.
N-avea să fie niciodată la fel de liber cum erau fraţii săi.
Ordinea în care se născuseră asigura asta. George avea să
moştenească titlul, conacul şi domeniul. Majoritatea averii.
Cu privilegiile, însă, veneau şi responsabilităţile. Era legat
de acel loc, îi era în sînge, la fel cum Aubrey Hall era în
sîngele ei.
Voia să-l întrebe dacă asta îl deranja. Dacă ar fi avut
ocazia, oare ar fi făcut schimb de locuri cu Andrew sau cu
Edward?
— Ce o să faci la Londra? între bă.
N-ar fi putut să-l întrebe niciodată ce voia cu adevărat
să ştie. Nu atîta vreme cît soarta lui Edward rămînea incertă.
El ridică din umeri. Gestul fusese discret, iar indecizia i
se citea mai mult în privire.

— Să vorb esc cu lumea, să între b de el.
Rîse amar.
— Mă pricep foarte bine la lucrurile astea două.
— Ştii cum să rezol vi lucrurile,,apro bă ea.
— Ştiu cum să-i det erm in pe alţii să le rezolve, sp use
el cu dispreţ pentru sine însuşi.
Billie strînse din buze ca să nu spună vreo prostie, cum
ar fi fost că, da, acela era un talent important.
Chiar era, cu toate că ea nu-l avusese niciodată. Nu-I
lăsa pe administratorul moşiei să facă mai nimic. Omul era
cel mai exagerat plătit angajat de pe domeniul lor. Ea mai
întîi acţiona şi abia apoi se gîndea. Aşa făcuse întotdeauna,
şi nu suporta ideea că altcineva putea să facă un lucru pe
care ea l-ar fi făcut mai bine.
Şi aproape întotdeauna ea făcea lucrurile mai bine.
— Am nevoie de ceva de bă ut, spuse George deod ată.
Billie nu îndrăzni să-i atragă iar atenţia că era cam
devreme ca să bei alcool. George se apropie de masă şi îşi
turnă un coniac din sticlă. Luă o înghiţitură lungă, apoi

întrebă:
— Vrei şi tu unul?
Billie clătină din cap.
— Surpri nzător , spuse George încet.
Avusese ceva dur în glas. Ceva aproape răuvoitor. Billie
seîncordă.
— Poftim?
George nu făcu decît să rîdă, însă, ridicînd sprîncenele
a batjocură.
240 JU LIA QUINN
Ei, hai, Billie. Tu trăieşti ca să şochezi. Mi-e doar greu

să cred că refuzi un coniac cînd ţi se oferă.
Ea strînse din dinţi, amintindu-şi că George nu era el
însuşi în acel moment.
— Nu e nici m ăcar ora prînzul ui.
El ridică din umeri şi dădu peste cap restul coniacului.
— N-ar trebui să be i.
— Tu n -ar trebui să-m i spui ce să fac.
Billie rămase nemişcată, aproape crispată, lăsînd
tăcerea îndelungată să vorbească despre dezaprobarea ei.
Pînă la urmă, fiindcă simţea nevoia să fie la fel de rece ca
el, îi aruncă o privire nepăsătoare şi spuse:
— Lady Alexandr a te sal ută.
El o privi ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă ce auzea.
— Astăzi plea că.

— Frumos din part ea ta să-mi transm iţi salutul e i.
Billie simţi replica tăioasă pe limbă, dar în ultima clipă
spuse:
— Nu! E ridicol. N-am de gînd să stau aici şi să vorbesc
banalităţi. Am venit să vă ajut.
— N-ai cum să ne ajuţi, se răsti e l.

— Nu dacă te porţi aşa, răspu nse ea.
George trînti paharul şi se repezi spre ea.
— Ce ai spus? î ntrebă apăsat .
Avea o privire sălbatică şi furioasă, iar Billie mai că nu
făcu un pas înapoi.
— Cît ai băut ?
— Nu sînt beat, spuse el p e un ton ameninţător. Acela,
continuă arătînd cu un gest indiferent spre paharul gol de
coniac, a fost prima şi singura băutură de pe ziua de azi.
Billie avu impresia că ar fi trebuit să-şi ceară scuze, dar

nu reuşi să se convingă.
— 'Mi-ar plăcea să fiu beat, spuse el apro piindu-se mai
mult, cu eleganţa tăcută a unei feline mari.
— Nu vorbeşti ser ios.
— Nu? rîse el strident. Beat, poate că aş uita că frate le
meu e într-o sălbăticie uitată de Dumnezeu, unde localnicii
sînt împotriva oricui poartă o jachetă roşie.
— Ge orge, spuse ea, însă pe el nu -l mai putea opr i
nimic.
— Beat , repetă, împ ung înd aerul cu vorbele sal e,
poate că n-aş fi observat că mama a petrecut o dimineaţă
întreagă plîngînd la ea în pat. Dar cel mai important...
Trînti palmele pe masă şi o privi cu furie şi disperare.
— Dacă aş fi beat, aş uita, poate , că sînt la mila restulu i

nenorocitei ăsteia de lumi. Dacă Edward e găsit...
— Cînd e găsit, interveni ap ăsat Bill ie.
— Oricum , n-o să fie datorită mie.
-— Ce ai vrea să faci? înt rebă ea înce t.
Avea impresia că nici el nu ştia prea bine. Spusese că
ar fi vrut să meargă în colonii, dar nu era sigură că-l credea.
Probabil că George nici nu-şi dădea voie să se gîndească la
ce ar fi vrut să facă. Era atît de blocat în toate restricţiile
care i se impuneau încît nu reuşea să gîndească limpede
legat de ce se ascundea în inima lui.
— Ce vreau să fac? repetă el.
Părea... nu tocmai surprins, dar, poate, puţin
nedumerit.
— Vreau ...
Clipi, apoi o privi în ochi.
242 J ULIA QUINN
— Te vreau pe tine.
Lui Billie i se tăie răsuflarea.
— Te vreau pe tine, repetă el , şi toată cam era se răsuc i
cu ei.
Privirea uluită din ochii lui fu înlocuită de altceva. Ceva
ca de prădător. Billie nu putea să vorbească. îl privi cum se
apropia, iar tensiunea dintre ei ajunse la apogeu.
— Nu vrei să faci asta, spuse.
— O, ba da, răspun se el.
Dar nu făcu nimic, iar Billie simţi cum i se frîngea inima,
fiindcă ea voia să fie sărutată de el de parcă ar fi fost singura
femeie ia care visase vreodată, de parcă ar fi putut să moară
dacă nu-şi lipea buzele de buzele ei.
Voia ca el să o sărute cu pasiune.
— Nu ştii ce fac i, spuse dîn du-s e un pas înapoi.

— Asta cre zi? murmură el .
— Ai bă ut.
— Destul cî t mom entul s ă fie perfect.
Billie clipi. Habar n-avea ce sens aveau cuvintele lui.
— Hai, Billie, o luă el peste picior. De ce eziţi? Nu-ţi stă
în fire.
— Nici ţie nu-ţi stă în fire să te porţi aşa.
— Nici nu ştii tu.
Se apropie şi mai mult, iarîn ochi îi sclipi o lumină greu
de definit pentru Billie, care o speria. George o atinse pe
braţ, numai cu un deget pe pielea ei, dar suficient încît s-o
facă să se cutremure.
— Cînd te-ai dat tu înapoi de la vreo provocare?
Ei i se strînse stomacul şi inima începu să-i bată mai
tare, dar rămase încordată.
— Niciodată, declară privindu-l în oc hi.

El zîmbi şi o privi cu pasiune.
— Aşa, iub it a mea, murmură.
— Nu sîn t.. .
— O să fii, se răsti el şi, în ai nt e ca ea s ă mai apu ce să
spună ceva, o sărută cu ardoare.
Capitolul 17
0 săruta. Aceea era definiţia n ebun iei. O săruta pe

Billie Bridgerton, ultima femeie din lume pe care ar fi trebuit
să viseze s-o dorească, dar, pentru Dumnezeu, cînd îl privise
cu ochii.mari şi îi tremurase bărbia, el nu se putuse uita
decît la buzele ei şi tot ce mai simţise în nări era parfumul
ei.
îi sim ţise numai căldura pielii sub degete şi îşi dorise

mai mult. Mai mult din acele senzaţii, mai mult din ea.
Cu mîna cealaltă o cuprinse repede pe după mijloc. Nu
mai gîndea, fiindcă nu mai putea. O strînse tare la piept şi
o sărută. îi venea s-o devoreze. Voia să o facă doar a lui.
Voia s-o strîngă în braţe şi să o sărute pînă-i venea
mintea la cap, pînă termina cu nebuniile şi nu-şi mai asuma
riscuri prosteşti şi începea să se comporte aşa cum trebuia
s-o facă o femeie, rămînînd în acelaşi timp ea însăşi şi...
Nu mai putea să se gîndească la nimic. Mintea îi era
ameţită, făcută mici fărîme de fierbinţeala momentului.
"Mai mult" îi cerea inima. Doar "mai mult" avea sens.
Mai mult din ce făceau, mai mult din Billie.
îi cuprinse obrajii în palme şi o ţinu pe loc, dar ea nu
se supuse. Buzele i se mişcau sub buzele lui, îl sărutau cu o
fervoare caracteristică ei. Călărea cu pasiune, juca Pall Mali
cu pasiune şi, fir-ar să fie, săruta ia fel, de parcă el ar fi fost
premiul ei şi avea de gînd să se bucure de el din toate

puterile.
Situaţia i se părea atît de nebunească, atît de greşită
şi, totuşi, atît de delicios de perfectă! George simţea toate
senzaţiile lumii deodată, toate generatele o singură
femeie, şi parcă nu se mai sătura. în acel moment, în acea
cameră, nu se mai sătura.
îi cuprinse umerii în palme, o mîngîie pe spate şi o trase
mai aproape, apăsîndu-şi şoldurile în trupul ei. Era mică,
dar puternică şi cu trupul frumos, curbat exact acolo unde
trebuia.
George nu era un călugăr. Sărutase şi alte femei
înainte a ei, femei care ştiau cum să-l sărute la rîndul lor,
dar nu dorise pe nimeni atît cît o dorea pe Billie. Nu dorise
niciodată, nimic, mai mult decîtîşi dorea acel sărut.
Sărutul şi tot ce avea să urmeze după el.
— Billie, rosti gutural. Billie.
Ea scoase un sunet, poate numele lui. Cumva, atît îi fu
lui George de ajuns.
Dumnezeule! Raţiunea îi reveni cu putere. Mintea i se
trezi, iar el făcu un pas legănat înapoi. Electricitatea care
scosese scîntei între ei doi îl împingea acum înapoi.
Ce naiba se întîmplase? Trase aer adînc în piept. Nu,
de fapt, doar încercă să tragă aer în piept, ceea ce era cu
totul altceva. Billie îl întrebase ce voia, iar el îi răspunsese
că o dorea pe ea. Fără urmă de îndoială.
Evident, nu se gîndise, fiindcă n-ar fi spus-o dacă se
gîndea mai bine. îşi trecu mîna prin păr. Apoi din nou. După
care trase pînă simţi durere şi icni.
246 JU LIA QUINN
— M-ai sărutat, sp use ea, iar el avu suficien tă prezenţă
de spirit încît să nu-i atragă atenţia că şi ea răspunsese la

sărut.
El iniţiase sărutul şi ştiau amîndoi că ea n-ar fi făcut
niciodată una ca asta. Clătină din cap, mişcări mici, fără un
gînd anume în spatele lor, care nu-l ajutau deloc să-şi
limpezească mintea.
— îm i pare r ău, spuse crispat. N-a fost... Adică. ..
Blestemă. Nu era deloc coerent mai departe de cîteva
cuvinte de ocară.
— M-ai sărutat, s puse ea din nou, ş i de această dată
păru că-l bănuia de ceva necurat. De ce?
— Nu ştiu, se răs ti el.
Blestemă din nou şi îşi trecu mîna prin păr, apoi se
întoarse cu spatele. Fir-ar a dracului de treabă! în ghiţi în
sec.
— A fos t o greş eală.
— Poftim?
Spusese doar un cuvînt şi nu era destul ca el să-i
descifreze tonul. Ceea ce, probabil, era bine. Se întoarse,
forţîndu-se s-o privească, dar fără să se uite cu adevărat la

ea.
Nu voia să-i vadă reacţia. Nu voia să ştie ce părere avea
acum despre el.
— A fost o greşeală, sp use din nou, fiindcă atît găsea
de spus. Mă înţelegi?
Ea îl privi supărată, iar trăsăturile i se înăspriră.
— Foarte bine.
— Pentru Dumnezeu, Billie, nu te supăra. ..
— Să nu mă supăr? Să nu m ă supăr! Tu.. .
Se opri, aruncă o privire spre uşa deschisă şi îşi coborî

glasul pînă la un şuierat furios:
— N-am încep ut eu toat ă afacerea ast a.
— Ştiu bine.
— Ce-a fost în m intea ta?
— Evident c ă nu m-am g înd it suficie nt, se răsti el.
Billie făcu ochi mari şi o traversă un fior dureros. După
aceea se întoarse cu spatele şi îşi strînse braţele în jurul
corpului.
în acea clipă, George în ţelese ad evăratul sens al
cuvîntului "regret". Răsuflă tremurat şi îşi trecu mîna prin
păr.
— îm i cer scuze, spuse a dou a oară în tot atît ea
minute. O să mă căsătoresc cu tine, bineînţeles.
— Poftim? întrebă ea întorc îndu -se spre e l. Ba nu.

George înţepeni, ca şi cum cineva i-ar fi înfipt un fier
încins pe şira spinării.
— Poftim?
— Nu fii prost, Geo rge. Nu vrei s ă te căsăto reşti cu
mine.
Era adevărat, dar tînărul nu era într-atît de nechibzuit
încît s-o spună cu voce tare.
— Ştii că nici eu nu vrea u să mă căsăt ore sc cu tine.
— Mi-e din ce în ce mai cl ar.
— M-ai sărutat doar fiindcă eşti sup ărat.
Nu era aşa, dar George tăcu şi de data asta.
—-îţi accept scuzele, spuse ea ridicînd bărbia. Şi să nu
mai vorbim niciodată despre asta.
— De acord.
Rămaseră acolo un moment, încremeniţi într-un
tablou dureros, stînjenitor. Ar fi trebuit să sară în sus de
248 J ULIA QUINN
bucurie. Orice altă domnişoară ar fi strigat cît o ţinea gura,

după tatăl ei sau după preot. Şi ar fi cerut un certificat
special de căsătorie, în formă de laţ.
Dar nu şi Billie. Nu, ea doar îl privi de sus şi spuse:
— Sper ca şi tu să-mi accepţi mie s cuzel e.
— Să .. . ce?
George rămase cu gura căscată. Pentru ce naiba îşi
cerea ea scuze? Sau încerca doar să aibă ultimul cuvînt?

Ştiuse întotdeauna cum să-l enerveze.
— Nu ne putem preface că nu am răspu ns la...
în g h iţ i în se c, iar lui îi fă cu p lă ce re să o va dă ro şin d
în ai n te să po ată să -ş i te rm in e ide ea.
— La...
îi făcu plă ce re să vad ă că ea nu reuşe a să te rm ine de lo c
ideea.
— Ţi-a plă cut, spus e zîmbind .
Era o nechibzuinţă să o provoace în acel moment, dar
nu se putuse abţine. Billie îşi mută greutatea de pe un picior
pe altul.
— Toat ă lumea trebuie să f ie sărutat ă pentru prima
dată de cineva.
— Atunci sînt onorat, spuse e l făcînd o plecăciune
scurtă.
Ea deschise gura, surprinsă, poate de-a dreptul
consternată. Foarte bine. întorsese situaţia în favoarea lui.
— Nu m ă aşteptam ca tu s ă fi acela care mă sărută
pentru prima dată, desigur, spuse ea.
George îşi ascunse iritarea şi în loc de asta murmură:
— Poa te c ă sperai să fie altci neva?
Ea ridică puţin din umeri.
— Nim eni a nu me.
George decise să nu analizeze valul de bucurie care-l

cuprinse auzindu-i cuvintele.
— Cred că m-am gîndit înto tde aun a că o să fie unu l
dintre fraţii tăi, continuă ea. Andrew, poate...
— Nu An dre w , se răsti el. -/
— Nu, probabil că nu, spuse ea, înclinîndu -şi capul într-
o parte şi gîndindu-se la asta. Cîndva părea, totuşi, plauzibil.
El o privi supărat. Nu era cu totul neafectată de
situaţie, dar nu era pe cît de tulburată s-ar fi aşteptat el să
fie.
— N-ar fi fost acelaşi lucr u, se auz i spunînd.
Ea clipi.
— Po ft im?
— Dacă a i fi sărutat pe altcineva.
Făcu un pas spre ea, incapabil să ignore felul în care
sîngele îi vibra în vene.
— N-ar f i fost deloc la fel.
— Ei bine, spuse ea roşi nd de licios, cred că nu . Adică,
oameni diferiţi...
— Foart e diferi ţi, aprobă e l.

Billie deschise gura ca să vorbească, dar trecură mai
multe secunde înainte ca dintre buze să-i iasă cuvintele:
— Nu sînt si gură cu cin e te compari.
— Cu oricine, spuse el venind şi mai a proap e. Cu toată
lumea.
— Ge org e? î ntreb ă ea c u ochii mari, fără, însă, să
spună "nu".
— Vrei să te sărut din nou? întreb ă el.
— Sigur c ă nu .
250 J ULIA QUINN
Vorbise, însă, prea repede ca să fi fost sinceră.
— Eşti convi nsă?

Billie înghiţi în sec.
— Ar fi o idee foarte pro ast ă.
— Foarte proastă î ntr-ade văr, spu se el p e un ton
scăzut, blînd.
— Deci ... n-ar trebui ?
El îi atinse obrazul şi de această dată îi şopti:
— Vrei s ă te mai sărut o dată?
Ea se mişcă... numai puţin. George nu-şi dădu seama
dacă aproba sau clătina din cap. I se păru că nici ea nu ştia
prea bine.
Billie? murmură el, apropiindu-se destul cît să o
atingă cu răsuflarea sa.
Ea tresări şi spuse:
— Am zis că nu mă m ărit cu tine.
— Aş a e .
— Am sp us că n u trebuie să te înso ri cu mine.
El dădu din cap.
— Ar fi în continuare val abi l.
—- Dacă te-aş săruta din nou?

Billie dădu aprobator din cap.
— Deci asta n u înseam nă nimic?
— Nu...
Ceva cald şi minunat îi înflori în piept lui George.
Sărutul lor nu avea cum să nu însemne nimic, iar ea ştia
prea bine.
— înseam nă doar...
Billie înghiţi în sec, cu buzele tremurînd.
— înse am nă că nu există nic i o consecinţă.
El o atinse cu gura pe obraz.
— Nici o consecinţă, repet ă încet.

— Nici u na.
— Aş putea să te sărut din nou.. .
O cuprinse pe după talie, dar nu o trase decît foarte
puţin spre el. Ar fi putut oricînd să scape. Puţea să plece din
braţele lui, să traverseze încăperea şi să iasă. George voia
ca ea să ştie asta. Avea nevoie să ştie că ea ştia, ca să nu
existe reproşuri şi să nu-şi poată spune că fusese copleşită
de pasiunea lui.
Dacă vreun val de pasiune ameninţa s-o ia pe sus,
atunci acela era izvorît din interiorul ei. îi atinse urechea cu
buzele şi şopti:
— Aş putea să te sărut din nou .
Ea dădu scurt din cap. Foarte scurt, dar el simţi.
— Din nou, şopti l a rîndul e i.
George îi prinse lobul urechii cu dinţii şi trase cu
blîndeţe.
— Şi din nou.
— Cr ed că ...
— Da ? Ce cr ezi?
Zîmbi cu buzele lipite de pielea ei. Nu-i venea să creadă
cît era de minunată senzaţia care-l încerca. Cunoscuse
pasiunea în cîte un sărut, dorul nebunesc, ardoarea
copleşitoare. Cu Billie simţea toate astea, dar şi ceva în plus.
Ceva apropiat de bucurie.
— Cre d că. ..
Billie înghiţi în sec.
— Cred că ar treb ui să mă săruţi din nou .
îl privi cu oc hii lim pe zi.
252 JU LIA QUINN
— Şi mai cred c ă ar trebu i să înch izi uşa.
George nu se mişcase niciodată atît de repede în toată

viaţa lui. Ba chiar se gîndi să sprijine un scaun sub clanţă,
ca să nu intre cineva peste ei.
— Tot nu înse am nă nimic, sp use ea cînd el o luă în
braţe.
— Absolut nim ic.
— Fără conseci nţe.
— Fără.
— Nu trebu ie să te căsătoreşti cu mi ne.
— Nu, nu trebuie.
Dar ar fi putut. Gîndul îi trecu prin minte cald, ca o
surpriză plăcută. Ar fi putut să se însoare cu ea. N-avea de
ce să nu facă asta.
Poate doar ca să nu-şi piardă minţile, dar avea

sentimentul că şi le pierduse deja în acea primă clipă în care
buzele lui le atinseseră pe ale ei.
Billie se ridică pe vîrfuri şi întinse gura spre el.
— Dacă tu mi-ai dat pri mul sărut, spuse zîmbind
poznaş, poţi foarte bine să mi-l dai şi pe al doilea.
— Şi poate pe al treilea, spu se el sărutîn d-o .

— E imp orta nt să ştii, rosti ea printre sărutări.
— Să ştii?
George începu să o sărute pe gît, făcînd-o să se
arcuiască ademenitor în braţele sale.
Ea dădu aprobator din cap, tresărind cînd el o mîngîie
pe talie.
— Să ştii cum se sărută, explică. E şi asta o deprinde re.
George zîmbi.
— Iar ţie-ţi place să ai cît mai multe deprind eri.
— Aş a e .
O sărută pe gît, apoi pe claviculă, bucurîndu-se de
forma corsetelor moderne, rotunde, cu decolteu adînc,
care-i dădea la iveală pielea albă, de la umeri pînă acolo
unde începeau sînii.
— Cred că o să fii foarte pricepută . ./
Ea nu făcu decît să tresară, surprinsă. De ce, George
nu ştia sigur. Poate din cauză că îi atinsese pielea sensibilă
cu limba, chiar sub dantela rochiei. Sau poate pentru că o
muşcase blînd.
Nu îndrăzni să o conducă la fotoliu, fiindcă n-avea
în c r e d e r e că s- a r mai fi p ut u t st ă p în i, da r o îm p in s e uş or
pînă la spătarul canapelei, pe care o aşeză ridicînd-o puţin
în bra ţe.
Ferice de el, Billie îşi dădu seama din instinct ce să facă.

Picioarele i se desfăcură şi, cînd el îi ridică rochia, îl cuprinse
în tr e co ap se . Po at e d o ar ca să -ş i p ă st re ze e ch ili b ru l, da r,
cînd se lipi de el, lui nici că-i mai păsă. Rochia îl încurca, la
fel ca şi pantalonii de pe el, dar o simţi. Era foarte excitat şi
se lipi strîns de ea, cu trupul aşezat exact acolo unde avea
mai mare nevoie să fie. Billie era crescută în provincie şi ştia
ce însemnau toate acelea. Era, la rîndul ei, pierdută în
pasiune, aşa că-l trase mai aproape şi coapsele i se strînseră
în ju ru l ş o ld u ri lo r lui.
Doamne, în ritmul acela avea să ajungă la orgasm
curînd, ca un băietan lipsit de experienţă. Trase aer adînc
în pie pt.
— E pr ea mult , spuse întretă iat, forţîndu-se să se
retragă.
— Nu, s puse e a.
254 JU LIA QUINN
Doar atît, dar îşi mută mîinile pe după gîtul lui, ca să o

poată săruta chiar dacă nu se mai atingeau cu totul.
Iar George o sărută, o sărută fără sfîrşit. Atent, ţinîndu-
şi dorinţa în frîu, conştient că era foarte aproape să-şi piardă
controlul.
O sărută tandru, fiindcă în braţele sale era Billie şi,
cumva, el ştia că nimeni nu se gîndise vreodată să fie tandru
cu ea.
— George, spuse Bi llie.
El îşi ridică buzele de deasupra buzelor ei doar puţin,
cît o răsuflare.
— Hmm?
— Trebui e... trebuie să ne opri m.
— Da, aprobă e l.
Dar nu se opri. Ar fi putut, fiindcă reuşise să-şi recapete
autocontrolul, dar nu voia.
— George, spuse ea d in nou. Aud pe cineva veni nd.
El se retrase. Ascultă, apoi ocărî cu obidă.
— Deschide uşa , şuieră Bill ie.
El o deschise foarte repede. Nimic nu dădea mai mult
de bănuit ca o uşă închisă. O privi.
— Ai put ea să ...
îşi drese glasul şi făcu o mişcare în apropierea capului
său.
— Poate vrei să...
Nu era expert în coafuri, dar era destul de sigur că părui
ei nu stătea cum ar fi trebuit.
Billie păli şi începu să-şi aranjeze repede părul, scoţînd
cu degete pricepute agrafele şi prinzîndu-le la loc.
— E mai b ine aşa?
El făcu o grimasă. în spatele urechii ei drepte, o şuviţă
ieşea precum o rămurică dintr-un pom. Auziră o voce de pe

coridor.
— George?
Era mama lui. Doamne.
—George! - ,•
— Sîn tîn salon, ma mă! st rigă şi elînd rep tîndu -se spr e
uşă.
Putea să tragă de timp pentru cel puţin cîteva secunde.
Se întoarse spre Billie şi o privi atent. Ea îşi luă mîinile din
păr şi le ridică, de parcă ar fi întrebat din nou cum îi stătea
părul. Asta era situaţia, trebuiau să spere că nimeni nu va
obseva nimic.
— Mamă, spuse George păşind pe cori dor. T e-ai tr ezit.
Ea îi întinse obrazul, pe care el îl sărută îndatoritor.
— Nu pot să stau la nes fîrşit în cam era mea.
— Nu, dar a i voie să. ..
— Jele sc? îl între rup se ea. Refuz să fac asta . Nu pînă
nu ştim ceva sigur.
— Să te odihne şti, ast a voiam să spun.
— Am făcut as ta dej a.
"Bravo, lady Manston", gîndi fiul ei. Ce surprinzător că
ea încă îl mai uimea cu rezistenţa ei.
— Mă gînde am , înce pu mama sa, intrînd pe lîngă el în
salon. Vai, bună ziua, Billie. Nu ştiam că eşti aici.
— Lady Manston, ro sti tînăra, făcî nd o plecăci une.
Speram să pot să vă fiu de folos.
— Foarte frum os din partea ta. N u ştiu sigur c e se
poate face, dar compania ta e mereu binevenită.
Lady Manston înclină capul.
256 J ULIA QUINN
— Bate vîntul tare?
— Poftim? întrebă Billie, ducînd speriată mîna la păr.

Da, destul de tare, iar eu mi-am uitat boneta.
Se uitară toţi trei la boneta pe care ea o pusese pe
masă.
— Am uitat să mi-o p un pe cap, spuse Billie chicotind
speriată.
George se rugă ca mama lui să nu-şi fi dat seama.
— De fapt, nu a m uitat, dar mi-a plăcut vî ntul.
— Nu-i spun m amei tale, rost i lady Manston cu u n
zîmbet indulgent.
Billie dădu din cap recunoscătoare, apoi în salon se lăsă
o tăcere stînjenitoare. Sau poate nu era aşa. Poate i se părea
stînjenitoare lui George, fiindcă ştia la ce se gîndea Billie şi
ştia la ce se gîndea el şi i se părea cumva imposibil ca mama
lui să se gîndească la orice altceva.
Aparent, ea se gîndea la altceva, fiindcă-l privi zîmbind
forţat şi întrebă:
— Te-ai mai gînd it să pleci la Londra?
— Da, răspunse el . Cun osc m ultă lume la
Departamentul de Război.
— Geo rge se gînde a să meargă la Londra ca să între be
în stînga şi în dreapta, îi spuse mama sa lui Billie.
— Da, mi-a spus . Mi se pare o idee excelentă.
Lady Manston dădu aprobator din cap şi se întoarse
din nou spre George.
— Şi tatăl tău cunoa şte nişte oam eni, dar...
— Pot să merg eu, spuse Geo rge repede, salvînd-o pe
mama sa, ca ea să nu fie nevoită să explice starea
deplorabilă în care se afla soţul ei.
— Probabil c ă ştiţi aceeaşi oam eni, spuse Billie.
George se uită la ea şi răspunse:

— Exact.
— Cred că o să merg şi eu cu tine, sp use mam a sa.
— Mamă, nu . Rămîi acasă, spuse George im ediat. Tata
o să aibă nevoie de tine şi pentru mine o să fie mai uşor să
fac ce am de făcut dacă sînt singur.
— Nu te prosti. Tatăl tă u are nevoie d oar de veşti
despre fiul său, iar eu nu pot să fac nimic care să ducă la
asta dacă rămîn aici.
— Şi în Londra o să ai ce să fac i?
— Probabil c ă nu, re cunoscu ea, dar măcar acolo exi stă
ocazii.
— N-o să reuşe sc să fac nim ic dacă o să stau cu grijă
pentru starea ta.

Mama lui ridică o sprînceană perfect arcuită.
— Atu nci n-ai decît să nu st ai cu grijă.
George strînse din dinţi. Nu avea cum să o contrazică
atunci cînd intra în starea aceea. Adevărul era că nu ştia
sigur de ce nu voia să vină mama sa la Londra. Avea doar
senzaţia că unele lucruri se rezolvau mai simplu cînd erai
singur.
— O să fie bine, spuse Billie înce rcînd să liniştească
tensiunea dintre ei.
George îi aruncă o privire plină de recunoştinţă, dar i
se păru că ea nu îl văzuse. Semăna mai mult cu mama ei
decît credea lumea, îşi dădu el seama. îi plăcea să facă pace
în felul ei inimitabil.
O privi cum îi lua mîna mamei lui într-ale ei.
— Ştiu că Edward o să vină înapo i acasă, la n oi, spuse
strîngîndu-i mîna. lui lady Manston.
258 J ULIA QUINN
Un sentiment de mîndrie îl cuprinse pe George. Ar fi
putut jura că îi simţise şi el strîngerea de mînă.

— Eşti o scum pă, Billie, spuse mam a lui. Tu şi Edward
aţi fost mereu apropiaţi.
— E prie ten ul meu cel mai bun, spuse Billie. Bine, el şi
Mary, sigur.
George încrucişă braţele la piept.
— Şi nu uita de Andrew.
Billie se încruntă în direcţia lui. Lady Manston se aplecă
şi o sărută pe obraz.
— Ce n-aş da s ă vă văd iar îm pre un ă, pe tine şi pe
Edward!
— O să ne vezi, spu se Billie ferm. El o să vină curînd
acasă. Dacă nu curînd, oricum la un moment dat.
Se prefăcu foarte bine că zîmbea sigură de propriile
cuvinte.
— Sînt convinsă că o să fim iar împre ună.
— O să fim cu toţii împreun ă, spuse Geor ge.
Billie se încruntă iarîn direcţia lui, de această dată mai
supărată decît înainte.
— îi tot văd chipul, spus e m ama lui. De fiecare dată

cînd închid ochii.
— Şi eu la fel, recunoscu Billie.
George văzu roşu în faţa ochilor. Tocmai o sărutase şi
era sigur că ea ţin use ochii închişi . *-
— George? întrebă mama lu i.
— Ce e? se răs ti el.
— Ai scos u n zgomot .
— Mi-am dres glasul, minţ i el.
Oare Billie se gîndise la Edward cît timp îl săruta pe el?
Nu, n-ar fi făcut aşa ceva. Sau ar fi făcut? De unde să ştie

el? Putea să dea vina pe ea? Dacă se gîndise la Edward, n-
avea cum s-o fi făcut înadins.
Ceea ce, cumva, înrăutăţea lucrurile.
O privi pe Billie, care vorbea încet cu mama lui. Oare
era îndrăgostită de Edward? Nu, nu se puteă. Dacă ar fi fost,
Edward n-ar fi îndrăznit să n-o iubească la rîndul lui, caz în
care ar fi fost deja căsătoriţi.

în plus, Billie spusese că n-o mai sărutase nimeni pînă
atunci, iar ea nu minţea.
Edward era un domn, poate mai domn decît George,
după ce făcuse el cu numai cîteva momente înainte, dar,
dacă ar fi fost îndrăgostit de Billie, în nici un caz n-ar fi plecat
în America fără să o sărute.
— George?
Ridică privirea. Mama lui se uita la el cu oarecare
îngrijorare.
— Nu arăţi pr ea bine, spuse.
— Nu mă simt prea bine, răspu nse el scurt.
Lady Manston tresări puţin, singura indicaţie a faptului
că fusese luată prin surprindere.
— Nu-mi imagine z că vreunu l dintre noi se simte prea
bine, spuse.
— Aş vrea să pot să me rg şi eu la Londra, oftă Billie.
George deveni imediat atent la ea.
— Glumeş ti?
Doamne, ar fi fost un dezastru. Dacă se temea că
mama lui i-ar fi distras atenţia...
Billie tresări ofensată.
— De ce aş glumi?
260 J ULIA QUINN
— Tu nu poţi să suferi Londra.
— N-am fost acolo decît o d ată, spuse ea cu răceală.

— Poftim? exclamă lady Manston. Cum se poat e? Ştiu
că n-ai participat la nici un sezon, dar pînă acolo abia dacă
faci o zi cu trăsura.
— Mama e ezit at să ne întoarcem acolo după ce s -a
întîmplat cînd am fost prezentată la curte.
Lady Manston se crispă o clipă, apoi îşi reveni cu totul
şi declară:
— Ei bine, atunci răm îne stabilit. Nu putem să trăim în
trecut.
George o privi cu o doză de oroare care i se strecură
lent prin vene.
— Ce anume rămîne stabil it?
— Billie trebu ie să meargă la Londra.
Capitolul 18
Astfel s-a trezit Billie, la nici o săptămînă după aceea,

dezbrăcată pînă la indispensabili în faţa celor două
croitorese care vorbeau între ele în franceză şi o înţepau pe
ea cu ace şi agrafe.
— Aş fi putut s ă foloses c una dintre rochiile pe ca re le
am acasă, îi spuse lui lady Manston pentru, probabil, a
cincea oară.
Lady Manston nici măcar nu mai ridică privirea de
deasupra catalogului cu modele de rochii prin care se uita.
— Ba nu, n-ai fi putut.
Billie oftă şi se uită fix la materialele brodate bogat care
îmbrăcau pereţii prăvăliei cu pretenţii ce îi devenise ca o a
doua casă acolo, la Londra. Era foarte exclusivist, aşa i se
spusese. Semnul discret care atîrna deasupra uşii avea
inscripţionat "Madame Delacroix, modistă", dar lady
Manston o numea pe mica franţuzoaică agilă Crossy, iar lui
Billie i se spusese să facă la fel.
în mod norm al, îi spusese lady Manston, Crossy şi
fetele ei ar fi venit la ele, dar nu aveau mult timp ca să-i facă
lui Billie o garderobă cum trebuia, aşa că era mai eficient să
meargă ele la prăvălie.
Billie încercase să protesteze. Nu mergea la Londra
pentru sezonul de baluri. Nici măcar nu era perioada
264 J ULIA QUINN
— Eşti sigură că poţi? între base Billie.
Nu se gîndise că va fi obligată să meargă şi ea, aşa că

fusese cu totul dezinteresată întrebînd.
— Fiul me u nu a mur it, spu se l ady Manston
surprinzînd-o pe Billie cu răspunsul ei direct. N-am de gînd
să mă port ca şi cum ar fi murit.
— Nu, sigu r că nu, dar...
— în plus, spuse lady Man ston, făr ă să dea nic i un
indiciu că ar fi auzit-o pe Billie vorbind, Ghislaine e o
prietenă foarte, foarte bună şi ar fi nepoliticos să refuz
invitaţia.
Billie se încruntase şi se uitase la teancul mare de
invitaţii care apăruseră în mod misterios pe vasul delicat din
porţelan care stătea pe biroul lui lady Manston.
— De unde şti e că eşti în Lon dra?

Doamna mai în vîrstă ridică din umeri şi se uită la restul
invitaţiilor.
— Presup un că a aflat de la George.
Billie zîmbi crispat. George ajunsese la Londra cu două
zile înaintea lor. Venise călare, norocosul! De cînd sosise,
însă, ea îl văzuse de exact trei ori. O dată la cină, o dată la
micul dejun şi o dată în salon, unde intrase ca să bea un
coniac în timp ce ea citea o carte.
Fusese foarte politicos, deşi puţin distant. Billie îl iertă,
fiindcă, din ce-şi dădea seama, era ocupat să încerce să afle
veşti despre Edward, iar ea cu siguranţă că nu voia să-l
distragă de la scopurile sale. Cu toate astea, nu se gîndise
că "fără consecinţe" avea să însemne "vai, mă scuzi, tu erai
pe canapea?".
Nu credea că pe el nu-l afectase sărutul lor. Nu avea
prea multă... ei bine, nu avea deloc experienţă cu bărbaţii,
dar îl cunoştea pe George şi ştia că o dorise la fel de mult

pe cît îl dorise şi ea pe el. Şi chiar îl dorise. Vai, cît de mult!
încă îl mai dorea.
De fiecare dată cînd închidea ochii îi vedea chipul. I se
părea straniu, însă, că nu sărutul îi bîntuia imaginaţia, ci
momentul de dinainte, cînd inima îi bătuse cp viteza aripilor
unei păsări colibri, iar răsuflarea ei abia aşteptase să o
întîlnească pe a lui. Sărutul fusese magic, dar momentul de
dinainte, fracţiunea de secundă în care ea ştiuse ce urma...
Aceea o transformase.
Trezise ceva în ea despre care nici nu ştia că exista,
ceva sălbatic şi egoist. Billie îşi dorea mai mult.
Din păcate, n-avea nici cea mai vagă idee cum ar fi
putut să obţină mai mult. Dacă existase vreun moment
potrivit ca să înveţe farmece feminine, atunci era acela. în

Londra, însă, nu se simţea deloc în largul ei. Ştia cum să se
poarte în Kent. Poate că nu era idealul de feminitate al
mamei ei, dar se simţea acasă la Aubrey sau la Crake. Acolo
ştia cine era. Dacă ar fi spus ceva straniu sau ar fi făcut ceva
neobişnuit, n-ar fi contat, fiindcă ea era Billie Bridgerton şi
toată lumea ştia ce însemna asta.

Ea însăşi ştia ce însemna să fie Billie Bridgerton. Dar
acolo, în casa aceea formală de la oraş, cu servitorii
necunoscuţi şi matroanele cu buze ţuguiate care veneau în
vizită, simţea că pluteşte în derivă. Se întreba după fiecare
cuvînt dacă nu cumva spusese ceva greşit.
Iar acum lady Manston voia să meargă la un bal?
— Fiica lui Ghislaine are optsp reze ce ani , aşa cred,
spuse aceasta pe un ton gînditor, întorcînd invitaţia şi citind
pe verso. Poate nouăsprezece. Clar la vîrsta măritişului.
266 JU LIA QUINN
Billie nu spuse nimic.
— E o tînără încîntătoare, frum oasă şi binecrescută.

Lady Manston ridică privirea. Zîmbea larg, diavoleşte.
— Să insist să mă însoţea scă G eorge? E mom entul să- şi
caute o soţie.
— Sînt sigur ă că i-ar face foarte m are plăcere, spuse
Billie cu diplomaţie.
în mintea ei, însă, fiica frum oasă a lui Ghislaine avea
deja coarne şi furcă.
— O să m ergi şi tu.
Billie ridică, alarmată, privirea.
— Nu cred...
— O să ai nevoie de o r ochie.
— Nu e nevoi e...
— Şi de pantofi, aşa c red.
— Dar lady Manston, e u...
— Mă între b dacă putem să scăpă m fără perucă. Sînt
greu de purtat dacă n-ai experienţă cu ele.
— Nu-mi place deloc să por t perucă.
— Atun ci n-o să fie nevoie, declară lady M anston.
Abia atunci îşi dădu Billie seama cît de abil fusese

manipulată.
Toate acestea se întîmplaseră cu două zile înainte.
Două zile şi cinci probe la croitoreasă. Şase, cu aceea în plină
desfăşurare.
— Billi e, ţine-ţi re spiraţia o clipă, o instrui lady
Manston.
— Poftim?
Era al naibii de dificil să se concentreze la orice altceva
în afară de cele două croitorese care o trăgeau şi o
îm p in ge au . A u zi se că m aj or ita te a m o di st e lo r se p re fă ce au
doar că vorbesc franţuzeşte, ca să pară mai sofisticate, dar

acelea două păreau a cunoaşte bine limba. Billie nu
pricepea o vorbă din ce-şi spuneau.
— Nu vorb eşte fran ceză, î i spuse lady Manston lui
Crossy. Nu sînt sigură ce-a fost în mintea mamei ei.
Se uită din nou la Billie.
— Respiraţia, draga mea. Au nevo ie să strîngă corsetul.
Tînăra se uită la cele două asistente ale lui Crossy, care
aşteptau răbdătoare în spatele ei, cu şireturile corsetului în
mînă.
— E nevoie de doi oam eni?
— E un corse t de foarte bună cali tate, sp use lady
Manston.
— Cel ma i bun , confirmă Crossy.

Billie oftă.
— Nu, draga mea, trage aerul în p iept şi ţine-l aco lo, o
instrui lady Manston.
Billie o ascultă şi îşi supse stomacul, astfel că ajutoarele
croitoresei reuşiră să lege într-o perfectă coregrafie
şireturile corsetului şi să-i reaşeze şira spinării într-un fel cu
totul nou.
Şoldurile îi zvîcniră înainte, iar capul, i se păru ei, îi
ajunse remarcabil de sus pe gît. Nu avea nici cea mai vagă
idee cum ar fi trebuit să meargă aşa.
— Nu e foarte comod, str igă.
— Nu, spuse lady Manston pe u n ton degajat. Nu e
deloc comod, ai dreptate.
Una dintre cele două asistente spuse ceva în franceză,
apoi îi împinse lui Billie umerii mai în faţă şi îi trase talia în
spate.
268 J ULIA QUINN
— Meill eur? întrebă.

Billie înclină capul într-o parte, apoi se răsuci în ambele
direcţii. Era mai bine, într-adevăr. încă un aspect al
feminităţii despre care nu ştia mare lucru: corsetul. Sau mai
bine spus, corsetul bine strîns. Se părea că acelea pe care
le purtase ea pînă atunci fuseseră mult prea permisive.
• — Mulţ umesc, îi spuse croitoresei, apo i îşi drese glasul.
Merci, rectifică.
— Pentru tine, corsetul n-ar trebui să fie prea incomod,
spuse Crossy apropiindu-se ca să-şi inspecteze munca. Ai
abdomenul plat şi frumos. Problema o avem cu sînii.
Billie ridică alarmată privirea.
— Cu...
— Au foarte puţi n volum, spuse Crossy clăti nînd
dezaprobator din cap.
Era stînjenitor să se discute despre sînii tăi cu aceeaşi
lejeritate cu care se vorbea despre aripile de pui, dar după
aceea Crossy chiar o atinse. Billie se uită la lady Manston.
— Trebuie să-i ridi căm mai sus, nu găsiţi?
Apoi demonstră ce voia să zică. Lui Billie îi venea să
intre în pămînt.
— Hmm, spuse lady Manston cu u n aer gîndi tor,
evaluînd poziţia sînilor lui Billie. Da, cred că ai dreptate. Le
stă mult mai bine ridicaţi.
— Sînt sigură că n u e necesar... înce pu Billi e, dar
renunţă.
Nu avea nici o putere în acea prăvălie.
Crossy spuse ceva rapid în franceză şi, înainte ca Billie
să-şi dea seama ce se întîmplase, asistentele modistei
desfăcuseră şi legaseră la loc şireturile, iar cînd se uită în
jos, descoperi că sînii nu îi mai erau unde fuseseră cu cîteva
momente înainte.
— Mult m ai bine, declară Crossy.
— Vai de mi ne, murm ură Bill ie.
Dacă dădea din cap, putea să-şi atingă sînii cu bărbia.
— N-o să-ţi poat ă rezista, spuse Cros Sy aplecînd u-se
spre ea şi făcîndu-i conspirativ cu ochiul.
— Cine?
— Există întotdeaun a cineva, spuse croi toreasa rîzînd
discret.
Billie încercă să nu se gîndească la George, dar nu
reuşi. îi plăcea sau nu, el era "cineva"-ul ei.
* * *
în tim p ce Billie încerca să nu se gîndească la George,

acesta încerca să nu se gîndească la peşte. Mai exact, la
heringi.
Petrecuse mare parte a săptămînii la Departamentul
de Război, încercînd să afle informaţii despre Edward.
Pentru asta fusese nevoit să ia de mai multe ori masa cu
lordul Arbuthnot, care, înainte să se îmbolnăvească de gută,
fusese general decorat în armata maiestăţii sale regele.
Guta er a un m otiv permane nt de neplăcere — iar generalul
o spunea mereu — dar asta înse mna că fusese nevoit s ă se
înto arcă pe păm înt englezesc, acolo unde puteai să iei un
mic dejun pe cinste în fiecare zi.
Lordul Arbuthnot recupera încă anii de mic dejunuri
nesatisfăcătoare, fiindcă, atunci cînd George i se alătură la
cină, pe masă era întins un festin ca pentru micul dejun.
270 J ULIA QUINN
Trei feluri de ouă, bacon, pîine prăjită. Şi heringi. Mulţi
heringi.
Lordul Arbuthnot mînca mult hering.
George îl mai întîlnise pe bătrînul soldat o singură dată,
dar acesta fusese coleg la Eton cu tatăl său, iar George, cu
fiul lui. Tînărul lord nu ştia vreo legătură care să fi deschis
uşi mai bine decît aceasta.
— Am întreb at lumea, spuse Arb uthn ot tă ind fe lii
dintr-o bucată de jam bon cu vigoarea unui bărbat îmbujo rat
ce prefera să fie în aer liber, şi nu se ştie mare lucru despre
fratele tău.
— Cu siguranţă există vreo pe rsoană care s ă aibă idee
unde s-ar putea afla.
— în coloni a Connecticut. Atît s e ştie.
George strînse pumnul pe sub masă.
— Nu acolo ar f i trebuit să fie.
Arbuthnot mestecă, apoi îl privi şiret pe George.
— Tu n-ai fost niciodată î n arm ată, aşa e?
— Spre regretul meu, nu, n-am fost.
Arbuthnot dădu din cap, evident aprobînd răspunsul
tînărului.
— Solda ţii sînt rar eori acolo unde ar trebui să f ie,
spuse. Cel puţin aceia precum fratele tău.
George strînse din buze, chinuindu-se să-şi păstreze
atitudinea ponderată.
— Mă tem că nu înţeleg ce vreţi s ă spuneţi.
Arbuthnot se sprijini de spătarul scaunului, bătînd cu
degetele ascuţite în masă şi privindu-l pe George ca şi cînd
l-ar fi măsurat.
— Fratele tău nu este un sold at de rînd, lord Kennard.
— Dar cu sigura nţă că pînă şi un căpitan tre bu ie să se
supună ordinelor.
— Şi să meargă acolo unde i se cere? spuse Arbuthno t.
Sigur că da, însă asta nu înseamnă că ajunge "unde trebuie
să fie".
George se gîndi puţin, apoi spuse cu neîncredere:
— înce rcaţi să-mi spuneţi că Edwar d e spi on?
Era de neconceput. Spionajul era o treabă murdară, iar
bărbaţii ca Edward îşi purtau hainele roşii cu mîndrie.
Arbuthnot clătină din cap.
— Nu, sau cel puţin nu cred. Spio naju l e tare m urdar.
Fratele tău n-ar fi obligat să facă aşa ceva.
"N-ar face -o şi gata", gîndi George.
— N-ar avea sens, ori cum , spuse Arbu thnot scurt .
Crezi că ar putea vreodată să treacă drept altceva decît un

adevărat gentleman englez? Nu cred că vreun rebel o să
creadă că fiul unui conte poate să adere la cauza lor.
Arbuthnot se şterse la gură cu şervetul şi întinse mîna
după hering.
— Cred că fratele tău e în rec unoaş tere.
— în recunoaştere, spuse ş i Geor ge.
Arbuthnot dădu din cap, apoi întinse vasul spre tînăr.
— Mai vrei?
George clătină din cap şi încercă să nu se strîmbe.
— Nu, mulţ umesc .
Lordul mormăi ceva şi răsturnă restul peştelui în
farfuria proprie.
— Doamne, c îtîm i plac e heringul ! oftă. Nu găseşti aş a
ceva în Caraibe. Nu atît de bun.
— în recunoaştere, spuse George din nou, încercînd
să readucă discuţia la subiect. De ce spuneţi asta?
272 J ULIA QUINN
— Nu mi-a sp us nim eni c lar asta şi, sinc er să fiu, nu ştiu

dacă vreunul dintre cei de aici ştie toată povestea, dar am
adunat informaţii de ici, de acolo şi mi se pare plauzibil.
Arbuthnot băgă un hering în gură şi începu să-l
mestece.
— Nu obişn uies c să pun răm ăşag uri, dar, dacă aş face-
0, aş pune rămăşag că fratele tău a fost trimis în
recunoaştere ca să inspecteze terenul. în Connecticut nu s-
a întîmplat mare lucru, nu de cînd a fost treaba aceea cu

Arnold Nu-mai-ştiu-cum, în Ridgefield, în '77.
George nu auzise de Arnold Nu-mai-ştiu-cum şi nici n-
avea idee unde era Ridgefield.
— Există cîteva po rturi pe cinste pe coasta aceea,
continuă Arbuthnot revenind la treaba serioasă a tăiatului
cărnii. Nu m-aş mira dacă rebelii le-ar folosi din plin. Şi nu
m-ar mira să aflu că Rokesby a fost trimis să investigheze.
Ridică privirea, iar sprîncenele stufoase îi coborîră spre
ochi şi fruntea i se încreţi.
— Fratele tău se pricepe s ă desene ze hărţi?
— Din cîte ştiu eu, nu.
Arbuthnot ridică din umeri.
Nu înseamnă nimic dacă nu se pricepe, cred. Poate
că nu au nevoie de ceva atît de precis.
— Dar atunci ce s-a întîm plat? insistă George.
Bătrînul general scutură din cap.
— Mă tem că nu ştiu, bă iete d ragă. Şi aş minţi dacă aş
spune că ştiu pe cineva care poate să spună.
George nu se aşteptase să primească răspunsuri, nu cu
adevărat, dar tot se simţea dezamăgit.
— E cale al naibii de lung ă pînă în colonii, fiule, s puse
lordul Arbuthnot pe un ton surprinzător de blînd. Veştile de
acolo nu ajung la noi pe cît de repede ne-am dori.
George acceptă afirmaţia dînd încet din cap. Trebuia
să investigheze pe alte căi, cu toate că habar n-avea ce să

mai încerce.
— Apropo, adăugă Arbuthnot aproape prea indi ferent,
nu cumva ai de gînd să vii mîine seară la balul lui lady
Winto ur, nu? ' /
— Ba da, confi rmă G eorge.
Nu voia, dar mama sa croise o poveste complicată al
cărei sfîrşit era că el trebuia să participe cu orice preţ.
George nu avusese inimă s-o dezamăgească. Nu cît timp era
atît de îngrijorată din cauza lui Edward.
Mai era şi Billie, care fusese, la rîndul ei, forţată să
participe. Văzuse panica de pe chipul ei cînd mama lui o
luase pe sus după micul dejun, ca să meargă la modistă. Un
bal din Londra părea să fie un fel de iad personal al lui Billie
Bridgerton, iar el nu putea să o abandoneze cînd avea mai
mare nevoie de el.
— îl cunoşti pe Robert Tallyw hite? î ntreb ă lordul
Arbuthnot.
— Puţin.
Tallywhite fusese cu cîţiva ani mai mare decît el la

Eton. Un tip tăcut, din ce-şi amintea George. Că părul
deschis la culoare şi o frunte înaltă. Interesat de cărţi.
— E nepo tul lui lady Win tour şi cu sigu ranţă o să fie la
bal. Ai face un mare serviciu biroului său dacă îi transmiţi
un mesaj.
George ridică întrebător din sprîncene.
— Acce pţi? întrebă lordul Arbu thno t pe un ton sec .
George dădu aprobator din cap.
— Spun e-i, t e rog, budincă terci de ma zăre.
274 J ULIA QUINN
— Budincă t erci de mazăre, spus e şi George cam
nedumerit.
Arbuthnot rupse o bucată de pîine prăjită şi o înmuie
în gălbenuş.
— O să înţeleagă el .
— Ce înse amnă ?
— E nevoie să ştii? întrebă Arbuthn ot.
George se sprijini de spătarul scaunului şi-l măsură pe
lord.
— Da, de fapt.
Lordul Arbuthnot izbucni în rîs.
— De asta, dragul meu băiat, n-ai fi tu un sold at bun.
Trebuie să asculţi ordinele fără să crîcneşti.
— Nu şi dacă eşt i la com andă.
— Prea adevă rat, spuse Arb uthn ot zîmbind, dar tot nu-
i explică mesajul.
în loc de asta îl privi calm şi întrebă:
— Putem să n e bază m pe tine?
Era vorba, totuşi, de Departamentul de Război. Dacă
ducea mesaje, cel puţin ştia că le ducea pentru oamenii
ceva.
potriviţi. Măcar făcea şi el Se uită la Arbuthnot şi
spuse:
Puteţi.
Capitolul 19
Casa Manston era tăcută cînd ajunse George înapoi,

mai tîrziu în acea seară. în antreu erau aprinse lumînările
din două suporturi cu mai multe lumînări, dar restul
camerelor păreau închise deja. Se încruntă. Nu era atît de
tîrziu. Cu siguranţă că mai era cineva treaz.
— Temperl ey, spuse George cînd m ajordomul se
apropie ca să-i ia haina şi pălăria. Mama s-a dus la culcare?
— Lady M anston a ceru t cina sus, pe o tavă, milord,
spuse Temperley.
— Şi domnişoar a Bridgert on?
— Cred că şi dom nia sa la fel.
— Aha.
George n-ar fi trebuit să fie dezamăgit. Pînă la urmă, el
petrecuse mare parte din ultimele zile evitîndu-le pe

amîndouă. De acea dată părea că făcuseră ele treaba în
locul lui.
— Să vă trim it cina sus şi dumnea voastră, milor d?
George se gîndi puţin, apoi spuse:
— De ce nu?
Se părea că oricum n-avea companie în acea seară şi
nu mîncase prea mult la lordul Arbuthnot.
Probabil din cauza heringului, al cărui miros îi stricase
orice poftă de mîncare.
276 JU LIA QUINN
— Beţi un coniac în salon înainte? întrebă Temperl ey.
— Nu. O să m erg direc t sus. A fost o zi lungă.

Temperley dădu aprobator din cap, aşa cum făceau de
obicei majordomii.
— Pentru no i toţi, mil ord.
George îl privi amuzat.
— Te-a pus mama să munceşti mult, Tem perley?
— Abso lut delo c, răspunse m ajordomul, zîmbind va g.
Mă refer la doamne. Dacă-mi permiteţi să fac o observaţie,
mi s-au părut obosite cînd s-au întors, după-amiază. Mai
ales domnişoara Bridgerton.
— Mă tem că mam a a pus-o pe ea la mun că, spuse
George zîmbind din colţul gurii.
— Chiar aşa, milor d. Lady Manston e foar te feri cită
cînd are la dispoziţie cîte o domnişoară căreia să-i găsească
un soţ.
George încremeni, apoi îşi mască reacţia devotînd
foarte mult timp scoaterii mănuşilor.
— Pare un plan destul de am biţios , dat fiind c ă
domnişoara Bridgerton nu are de gînd să rămînă în oraş
pentru sezonul de baluri.

Temperley îşi drese glasul.
— Au sosit mul te pachet e.
Era felul lui de-a spune că tot ce-i trebuia unei tinere
ca să scape cu bine din piaţa căsătoriilor londoneze fusese
deja cumpărat şi livrat.
— Sînt sigur că domnişoara Bridgerton o s ă aibă mare
succes, rosti George pe un ton egal.
— E o tînără fo arte plină de viaţă, căzu de acord
Temperley.
George zîmbi crispat şi plecă. îi era greu să-şi imagineze

cum ajunsese Temperley la concluzia că Billie era plină de
viaţă. în puţinele rînduri în care o văzuse el însuşi la casa
Manston, tînăra i se păruse neobişnuit de supusă şi tăcută.
Probabil, se gîndi, că ar fi trebuit să facă el mai mult
efort, să o scoată la îngheţată sau ceva similar, însă fusese
prea ocupat să vîneze informaţii la Departamentul de
Război. Era bine să facă şi el ceva în sfîrşit, chiar dacă
rezultatul fusese dezamăgitor.
Făcu un pas spre scări, apoi se opri şi se întoarse.
Temperley nu se mişcase din loc.
— Am crezu t mere u că mama vr ea să-i căsătorească
pe Edward şi pe domnişoara Bridgerton, spuse George pe
un ton de conversaţie.
— Milady n u a găsit de cuviinţă să-m i facă astf el de

confidenţe, spuse Temperley.
— Nu, sigur că nu, răspu nse George.
Clătină puţin din cap. Cum decădeau cei mai puternici!
Fusese redus la stadiul de a-l întreba pe majordom despre
mici bîrfe.
— Noapt e bun ă, Temperley.

Ajunse la scări, puse talpa pe prima treaptă, apoi
majordomul rosti tare:
— Vorb esc despre dumnealui, să şt iţi.
George se răsuci.
Majordomul îşi drese glasul.
— Nu cred că înşel încre der ea doam nei dacă vă spun
că au discutat despre dumnealui la micul dejun.
— Nu, spuse George. Abs olut del oc.
Urmă un moment lung de tăcere.
278 J ULIA QUINN
— Ne rugăm cu toţii pent ru d omn ul Edward, spuse

Temperley în sfîrşit. Cu toţii îi simţim lipsa.
Era adevărat. Dar oare ce spunea despre George faptul
că-i ducea dorul fratelui său acum mai mult decît cînd
acesta era doar la distanţă de un ocean şi nu dat dispărut?
Urcă încet scările. Casa Manston era mult mai mică
decît Crake, cu toate opt dormitoarele la un singur etaj.
Billie era în dormitorul de oaspeţi de pe locul al doilea ca
nivel de confort, ceea ce lui i se păruse ridicol, dar mama
sa insista ca dormitorul cel mai comod să fie păstrat liber.
"Nu se ştie niciodată cine ar putea să ne viziteze pe
neaşteptate", spunea mereu.
"A trecut regele pe la noi?" întreba el mereu. De obicei
primea o privire plină de reproş drept răspuns. Apoi un
zîmbet. Mama lui era de treabă, chiar dacă dormitorul cel

bun rămăsese gol în ultimii douăzeci de ani.
Se opri în mijlocul coridorului, nu chiar în faţa camerei
lui Billie, dar mai aproape de ea decît de oricare altă
cameră. Pe sub uşă era un spaţiu destul de larg încît să lase
să iasă un pic din lumina lumînărilor aprinse înăuntru.
George se întrebă ce făcea Billie acolo. Era mult prea
devreme ca să meargă la culcare.
îi era dor de ea. îşi dădu seam a de asta într-o
străfulgerare. îi era dor de ea. Erau în aceeaşi casă, dormeau
la trei uşi distanţă unul de celălalt, iar lui îi era dor de ea.
Era vina lui, de altfel, fiindcă el o evitase. Dar ce să fi
făcut? O sărutase pe Billie, o sărutase pînă cînd era cît pe
ce să-şi piardă uzul raţiunii, iar acum trebuia să converseze
politicos cu ea la micul dejun? în faţa mamei sale?
George nu putea să fie chiar atît de sofisticat.
Trebuia să se însoare cu ea. l-ar fi plăcut, probabil,

oricît de nebunească i s-ar fi părut ideea cu doar o lună
înainte. La Crake House, gîndul îi surîsese. Billie îi spusese
că nu era nevoie să se căsătorească, iar el nu se putea gîndi
decît că, de fapt, ar fi putut foarte bine s-o ia de soţie.
N-avusese la dispoziţie decît cîteva/clipe ca să se
gîndească la asta, fără timp să analizeze prea mult, doar să
simtă.
iar senzaţia fusese una minunată, caldă. Ca primăvara.
După aceea venise mama sa şi începuse să vorbească
despre cît de adorabili erau Billie şi Edward împreună şi ce
pereche perfectă făceau, plus alte lucruri la fel de
îngre ţoşăto r de dulci, pe care el nu şi le mai amintea, dar
care, conform spuselor lui Temperley, se potriveau bine la
micul dejun, cu pîine prăjită şi marmeladă de portocale.

Pîine prăjită şi marmeladă de portocale. Scutură din
cap. Era un idiot.
Şi se îndrăgostise de Billie Bridgerton. Aproape că rîse.
Ar fi rîs de-a dreptul, dacă nu el ar fi fost cel păcălit.
Dacă s-ar fi îndrăgostit de altcineva, de cineva nou, a
cărei prezenţă să nu fie atît de pregnantă în amintirile sale,
oare ar fi simţit lucrurile la fel de clar? Cu Billie, emoţia pe
care o simţea era foarte evidentă, foarte diferită de senzaţia
pe care i-o dăduse ea înainte de acel moment, stînjenitoare
precum o pietricică în pantof. Nu putea să nu-şi dea seama
că era înd răg os tit — ideea îi strălucea î n minte precum o
promisiune luminoasă.
Oare Billie era îndrăgostită de Edward? Poate. Mama
lui aşa părea să creadă. Nu spusese asta, sigur, dar ea avea
un remarcabil talent să se asigure că opiniile ei erau
280 J ULIA QUINN
cunoscute fără să fie nevoită vreodată să le exprime în

cuvinte. Chiar şi aşa, îl făcuse extrem de gelos.
îndrăgostit de Billie. Era o nebunie.
Răsuflă prelung şi se îndreptă spre camera lui. Trebuia
să treacă pe lîngă uşa ei, pe lîngă lumina ademenitoare de
sub ea. încetini pasul, fiindcă nu putea să facă altfel.
Şi atunci, uşa se deschise.
— George?
Billie scoase capul din cameră. Era încă îmbrăcată în
hainele de zi, dar îşi desfăcuse părul şi îl avea în coadă
împletită, pe umăr.
— Mi s-a părut că aud pe cineva, explică.
El reuşi să zîmbească şi făcu o plecăciune.
— După cum se vede.
— Tocmai luam cina , spuse Billie făcînd semn spre

dormitor. Mama ta se simţea obosită.
Zîmbi stingher.
— Şi eu sînt obosită. Nu prea mă pricep la cump ărături.
N-am ştiut că e nevoie să stai atît de mult nemişcat.
—-întotdeauna e mai obositor să stai nemişcat decît
să mergi.
— Aşa e! rosti ea însufle ţită. Am sp us şi eu mereu exact
acelaşi lucru!
George dădu să vorbească, dar în acea clipă o amintire
îi traversă gîndurile. Văzu cu ochii minţii mom entul în care
o dusese în braţe după întîmplarea nefericită cu pisica de
pe acoperiş. încercase să explice senzaţia pe care o aveai
cînd ţi se tăiau genunchii fără vreun motiv aparent.
Billie înţelesese perfect. Ironia era că lui nu i se tăiaseră
genunchii, ci inventase asta ca să mascheze altceva. Nici
măcar nu-şi mai amintea bine ce, darîşi amintea momentul
şi că ea îl înţelesese.
îşi am intea, mai ales, cum îl privise Billie, cu zîmbetul
acela discret care spunea că se bucură să fie înţeleasă.
George ridică privirea. Billie avea o expresie de uşoară
expectativă pe chip. Era rîndul lui să vorbească, îşi aminti.
Cum nu putea să spună ce gîndea, alese să remarce un lucru
evident:
— Eşti încă în hainele de str adă, spuse.
Ea se uită scurt spre rochia pe care încă o purta. Era
aceea pe care o avusese cînd George o sărutase.
Cu flori. îi venea bine. Ar fi trebuit să se îmbrace mereu
în rochii cu modele florale.
— M-am gîndit s ă cobor după cină, poate s ă caut ceva
de citit în bibliotecă.
El dădu din cap.
— Mama spune mereu că, odată ce e şti în hala t,
trebuie să rămîi în camera ta tot restul nopţii.
George zîmbi.
— Aşa spun e?
— Ea spu ne multe lucruri, de fapt. Sînt sigură că deja

am uitat ce n-am ignorat de la bun început.
George rămase încremenit ca o statuie, ştiind că ar fi
trebuit să-i ureze noapte bună, dar, cumva, incapabil să
rostească vorbele. Momentul era prea intim, prea perfect
luminat de lumînări şi prea minunat.
— Tu ai m încat c eva? întreb ă ea.
— Da. Ei bine, de fapt , nu.
Se gîndi la heringi.
— Nu toc mai.
282 J ULIA QUINN
Ea ridică din sprîncene.
— Ce int eresant.
— Nu chiar. Am c eru t o tavă c u mîncare în cam era
mea. Nu-mi place deloc să mănînc singur în sufragerie.
— Şi eu sînt la fel.
Rămase tăcută o clipă, apoi spuse:
— Avem plăcintă cu carne. Foarte bu nă.
— Excelent.
George îşi drese glasul.
— Ei bine, ar treb ui să plec. N oapte bună, Billie.
Făcu stînga împrejur, deşi nu voia deloc.
— George, aşt eaptă!
El îşi ţinu respiraţia şi se urî pentru asta.
— George, ast a-i nebunie.
El se întoarse. Billie era încă în pragul uşii, cu o mînă pe
marginea ei. Avea o figură foarte expresivă. Oare fusese
întotdeauna aşa?
Da, se gîndi. Ea nu era genul care să-şi ascundă emoţiile
sub o mască a indiferenţei. Era unul dintre lucrurile care-l
iritau atît de mult la ea atunci cînd erau mici. Pur şi simplu
refuza să fie ignorată.

Dar asta fusese demult. Iar în acel moment... Lucrurile
stăteau cu totul altfel.
— Nebunie? r epetă.
Nu era sigur la ce se referise ea şi nu voia să facă nici o
presupunere.
Buzele ei tremurară, apoi Billie zîmbi.
— Sînt sigură c ă putem să fim prieteni.
"Prieteni?"
— Adică, ştiu că...
— Te-am sărut at? spuse e l.
Ea tresări, apoi şuieră.

— N-aveam de gînd s-o spun atît de di rect. Pentru
Dumnezeu, George! Mama ta nu s-a culcat încă.
în tim p ce ea se uita speriată în sus şi-n jos pe coridor,
George renunţă la o viaţă de comportament decent şi păşi
în camera ei.
— George!
— Se pare că poţi s ă şopte şti şi să ţipi în ac elaşi timp,
rosti gînditor.
— Nu se poate s ă fii aici, spuse ea.
El zîmbi larg şi închise uşa.
— Cre dea m că nu vrei să avem d iscuţia asta pe
coridor.
Ea îi aruncă o privire încărcată de sarcasm.
— Cred că exi stă două salo ane şi o bi bliotecă jos.
— Şi uite ce s-a întîm plat ultima dată cînd am fos t într-
un salon numai noi doi.
Ea roşi pe loc. Era, însă, foarte rezistentă şi după un
moment în care lui i se păru că Billie strîngea din dinţi şi se
străduia să se liniştească, aceasta întrebă:

— Ai aflat ceva despre Edward?
Şi cu asta, dispoziţia lui veselă dispăru.
— Nimi c import ant.
— Dar ceva? întrebă ea plină de speranţă.
George nu voia să vorbească despre Edward, din mai
multe motive, dar Billie merita un răspuns, aşa că spuse:
— Doar presupun erile unui general la pensie.
— îm i pare r ău. Cred că e teribil de frustran t. Mi-a ş
dori să pot să fac ceva care să te ajute.
284 J ULIA QUINN
Se sprijini de marginea patului şi-l privi încruntată.

E atît de greu să nu faci nimic. Nu pot să sufăr asta!
El închise ochii. Respiră pe nas. Din nou, erau perfect
de acord.
— Uneori cred că ar fi tre bu it să mă nasc băiat .
— Nu.
Răspunsul lui fusese scurt şi categoric. Billie rîse.
— Foarte amab il di n partea t a. Presupun că trebuie să
spui asta după ce... ştii tu.

Ştia, dar i se părea că nu destul.
— M-ar plăcea să fiu proprietară la Aubrey, spuse cu
dor. Cunosc fiecare ungher, pot să numesc fiecare plantă de
pe fiecare cîmp, ştiu numele tuturor chiriaşilor şi ştiu cînd
s-au născut jumătate dintre ei.
George o privi uluit. Era mult mai complicată decît îşi
dăduse el voie să vadă.
— Aş fi fost u n excelent viconte Bridgerton.
— Fratel e tă u o să înveţe mersul lucrur il or, spuse
George cu blîndeţe.
Se aşeză apoi în fotoliul de la birou. Billie nu stătea jos,
dar nu era nici tocmai în picioare, şi era singur cu ea în
spatele unei uşi închise, aşa că gestul lui din acel moment
nu era cel mai îndrăzneţ pe care-l făcuse în ultima oră.
— Ştiu, spuse Billie. Fratele meu e foarte isteţ cînd nu
e enervant.
— Are cincisprezece ani. N-are cum să fie a ltfel decît
enervant.
Ea îi aruncă o privire supărată.
— Dacă-mi am intesc bin e, tu erai deja un dumnezeu
la vîrsta lui.
El ridică lent o sprînceană. Avea atîtea replici acide şi

amuzante în cuvintele ei încît se decise să le uite şi să se
bucure de momentul prietenesc.
— Cum supo rţi? întrebă ea .
— Ce an ume?
— Asta, rosti Bill ie ridicînd braţele în gestul universal
al celor care se simt învinşi. Neputinţa asta.
El îşi îndreptă spatele şi o privi mai atent.
— Simţi ş i tu, nu?
— Nu sînt sigu r că ştiu la ce te referi, murm ură.
Dar avea sentimentul că pricepuse, totuşi.
— Ştiu că ai fi vrut să te înro lezi. Văd asta pe chipul tă u
de fiecare dată cînd fraţii tăi aduc subiectul în discuţie.
Era, oare, atît de transparent? Spera că nu, dar, în
acelaşi timp...
— George?
El ridică privirea.
— Ai tăcut deodată, spuse Billie.
— Mă gîndeam doar .
Ea zîmbi indulgent şi îi dădu voie să gîndească vorbind
cu voce tare.
— Nu m i-aş dor i să mă fi înrolat.
Billie tresări, evident surprinsă.
— Locul meu e a ici, spuse el.
în privirea ei se aprinse ceva ce semăna bine cu
mîndria.
— Parcă abi a acum ţi-ai dat seama de asta.
— Nu, spuse e l, am şti ut dintotde auna.
— Dar nu acce ptase şi încă ide ea? insi stă ea.
George chicoti trist.
286 J ULIA QUINN
Ba da, o acceptasem. Cred doar că nu mi-am permis

să...
Ridică privirea direct spre ochii ei frumoşi, căprui, şi
tăcu o clipă, înţelegînd ce urma să spună.
— Cred că nu mi-am dat voie s ă mă bu cur de asta.
— Şi acum î ţi dai?
El dădu din cap aprobator, repede şi convins.
— Da. Dacă nu mă bucur...
Se opri şi se corectă:
— Dacă nouă nu ne pasă de ţara asta şi de oam enii ei,
atunci pentru ce luptă Edward şi Andrew?
— Dacă e să-şi rişte viaţa pe ntru rege şi pentru patrie,
atunci să ne facem şi noi bine datoria.
Privirile li se întîlniră, iar Billie zîmbi. Doar puţin. Nici
unul dintre ei nu spuse nimic, fiindcă nu era nevoie.
Pînă la urmă, ea zise:
— O să urce curînd cu mîncarea ta .
El ridică o sprinceană.
— înce rci să sc api de mine ?
— înc er c să-m i apăr reputaţia, răspunse ea. Ş i pe a ta.
— Dacă-ţi aminteşti , te-a m cerut d e soţie.
— Ba nu, pufni ea. Ai spu s "sigur, o să mă însor cu tine".

O rostise pe un ton remarcabil de asemănător cu al
unei fete bătrîne supărată.
— Nu e deloc acelaşi luc ru.
El o privi gînditor.
— Aş putea să m ă aşez în genunchi.
— Nu mă mai tachina, Georg e. E foarte urît din part ea
ta.
Vocea îi tremurase, iar el simţi o greutate în piept.
Deschise gura, dar ea se ridică de pe marginea patului şi se
apropie de fereas tră, unde îşi încru cişă mîinil e şi se uită în
gol, în noapte.
— Nu se glumeş te cu a şa ceva, spuse, dar cuvinte le îi
erau formate ciudat, rotunde şi largi, aproape de parcă i-ar
fi ieşit direct din piept.
Georg e se ridică re pe de .’ >
— Billie, îmi cer scuze. Treb uie să şti i că niciodată...
— Ar fi mai bine să plec i.
George rămase pe loc.
— Ar fi mai bine să pleci, rep etă ea mai apă sat de
această dată. O să vină din clipă în clipă cu cina ta.
Era un fel foarte clar de a-l da afară. Şi mai bine, de
altfel. îl oprea să se facă de rîs. Dacă voia ca el să o ceară
de soţie, atunci n-ar fi acceptat momeala pe care el o
legănase prin faţa ei?
— Cum doreş ti, spuse el , apoi f ăcu o plecăciu ne
politicoasă, cu toate că Billie nu era cu faţa la el.
O văzu dînd din cap, apoi ieşi din cameră.
* * *
Doamne, Dumne zeule, ce făcu se? Ar fi putut să o ceară

în căsătorie. Chiar atunci, pe loc. George.
Iar ea îl oprise. îl oprise pentru că, fir-ar să fie... nici ea
nu ştia de ce. Oare nu petrecuse ea întreaga zi fiind tristă şi
întrebîndu-se de ce o evita şi cum să-l facă să o sărute din
nou?
Oare căsătoria nu i-ar fi asigurat săruturi şi pe viitor?
Nu era asta exact ce-şi dorea ea, cu toate că scopul în sine
nu era tocmai demn de o tînără domnişoară?
288 J ULIA QUINN
El stătuse acolo, relaxat în fotoliu de parcă ar fi fost

proprietarul casei (ceea ce era, sau, mai bine zis, avea să
fie), iar ea nu ştia dacă vorbise serios sau nu. Oare doar o
tachina? Se distra pe seama ei? George nu fusese niciodată
crud. Nu i-ar fi rănit sentimentele înadins, dar, dacă i se
părea că ea lua totul în glumă, poate că ar fi simţit că putea
să facă şi el la fel.
Andrew aşa ar fi făcut, nu că el ar fi sărutat-o vreodată
sau că ea ar fi vrut asta, dar, dacă dintr-un motiv sau altul
ar fi glumit despre căsătorie, el cu siguranţă că ar fi spus
ceva ridicol şi s-ar fi aşezat în genunchi.
Dar cu George... pur şi simplu nu ştia dacă vorbise sau
nu serios. Dacă ea ar fi acceptat? Dacă ar fi spus că i-ar fi
făcut nemăsurată plăcere să-l vadă îngenun chind ca să-i jure
veşnic devotament... şi ar fi aflat că el glumea?

Roşi numai la acest gînd.
Nu credea că el ar fi tachinat-o cu aşa ceva, dar, pe de
altă parte, era totuşi vorba despre George. Era fiul cel mai
mare al contelui de Manston, nobilul şi onorabilul lord
Kennard. Dacă i-ar fi cerut vreunei domnişoare mîna, cu
siguranţă că nu ar fi luat în glumă toată tărăşenia. Ar fi venit
cu un inel, ar fi rostit cuvinte frumoase şi nu ar fi lăsat-o pe
ea să decidă dacă dorea ca el să se aşeze în genunchi.
Ceea ce însemna că nu vorbise serios, nu? George n-
ar fi fost niciodată atît de nesigur pe sine.
Se aruncă pe pat şi îşi duse amîndouă mîinile la piept,
încercînd să-şi liniştească inima care gonea. Cîndva nu putea
să sufere încrederea nestrămutată în sine însuşi de care
dădea dovadă George. Cînd erau copii, el ştia întotdeauna
mai bine decît ei, restul, orice. Absolut tot. Era cel mai
enervant lucru, chiar dacă acum Billie îşi dădea seama că,
fiind cu cinci ani mai mare decît ei, probabil chiar ştia mai
bine decît ei totul, despre toate lucrurile. Ei, restul, n-aveau
cum să-l prindă din urmă pînă nu ajungeau cu toţii adulţi.
Iar acum... acum adora încrederea sa calmă în sine. Nu
era niciodată obraznic, nu se lăuda niciodată. Era doar...
George.
Iar ea îl iubea. îl iubea, Doamne, şi tocmai îl împie
dicase să o ceară de soţie!
Ce făcuse? Şi, mai important, cum să desfacă
încurcătura?
Capitolul 20
George era întotdeauna primul din familia sa care

cobora la micul dejun, dar, cînd păşi în sufrageria informală
a doua zi dimineaţă, mama sa era deja la masă şi bea dintr-
o ceaşcă de ceai.
Nu exista nici o îndoială că o astfel de întîmplare nu era
o coincidenţă.
— George, spuse ea imed iat c e dădu c u ochii de el,
trebuie să-ţi vorbesc.
— Mamă, murmură e l aprop iindu-se de bu fet , ca să-şi
pună micul dejun pe farfurie.
Orice avea de zis, el nu se simţea în stare s-o asculte.
Era obosit şi cam nervos. Aproape că făcuse o cerere în
căsătorie cu o noapte înainte şi mai mulţjdecît sigur fusese
respins.
Nimeni nu visează la aşa ceva şi nici nu dormi prea bine
după o astfel de întîmplare.
— După cum şti i, spuse ea trecînd direct la sub iect, î n
seara asta e balul lui lady Wintour.
El îşi puse ouă pe farfurie.
— Te as igu r că nu am uitat nici o clipă.
Ea strînse din buze, dar nu îl certă pentru că îi vorbise
pe acel ton sarcastic. în loc de asta, aşteptă cu răbdare pînă
cînd el i se alătură la masă.
— E vorba de Bill ie, spuse ea .

Sigur că era vorba de Billie.
— Sînt foarte îngrijorată din cauza ei.
La fel era şi el, dar cu siguranţă nu din aceleaşi motive.
Zîmbi dezinteresat.
— Car e est e prob lema? >
— O să aibă nevoie de tot ajuto rul pe care p utem să i-
I oferim.
— Nu vorb i prostii! pufni el , cu toa te că ştia la ce se
referise mama sa.
Billie nu avea ce să caute la Londra. Era fată din
provincie, din cap pînă-n picioare.
— Te întrebi vreodată de ce alegem să social izăm cu
vulturii ăştia? gîndi el cu voce tare.
— Fiindcă jum ătate dintr e ei s înt, de fapt , porumbiţe.
— Poru mb iţe? întreb ă el privindu-o fără să-i vină să- şi
creadă urechilor.
Ea flutură din mînă.
— Bine, poate poru mb ei călăto ri. Dar nu asta e ideea.
— N-aveam eu aşa noroc, să-mi spui tu de la înce put
care este subiectul.
Ea îl privi cu suficientă dojană încît el să înţeleagă că,

deşi auzise replica, era suficient de elegantă încît s-o ignore.
— Succes ul ei e în mîinile tale.
George ştia că avea să regrete dacă o încuraja să îi
spună mai multe despre subiect, dar nu se putu opri:
— Poftim?
— Ştii l a fel de bine ca ş i m ine că, pentru a asigura
succesul unei debutante, trebuie ca un domn bine-văzut,
cum eşti tu, să îi dea atenţie.
Din nu se ştie ce motiv, cuvintele mamei sale îl
enervară la culme.
292 J ULIA QUINN
— De cînd e Bi llie o debuta ntă?

Mama lui îl privi de parcă ar fi fost un idiot.
— De ce altceva crezi că am adu s-o la Londra?
— Cred că a i spus că vrei să-ţ i ţină c om panie? răspunse
el.
Mama sa flutură din mînă, arătînd că ştia foarte bine
că acela era un nonsens.
— Fata asta a re nevoie de puţină cizelare.
"Ba nu, nu are nevoie", se gîndi George. înfipse
furculiţa într-un cîrnat, cu o mişcare ceva cam vehementă.
— E destu l de bi ne aşa cum est e.
— Foart e frum os din partea t a să spui as ta , George,
răspunse mama sa inspectîndu-şi brioşa şi decizînd să mai
adauge un pic de unt deasupra, dar te asigur că nici o
doamnă nu doreşte să fie "destul de bine aşa cum este".

El arboră o expresie răbdătoare.
— Unde v rei să ajungi , mama?
— La faptul că am n evoie ca în seara asta să-ţi joc i şi
tu rolul. Trebuie neapărat să dansezi cu ea.
Vorbise de parcă lui i s-ar fi părut o corvoadă să facă
asta.
— Sigur că o s ă dansez cu ea.
Avea să fie al naibii de stînjenitor, luînd în considerare
tot ce se întîmplase, dar chiar şi aşa, nu putea să nu aştepte
cu nerăbdare momentul. îşi dorea să danseze cu ea încă din
acea dimineaţă la Aubrey Hall, cînd ea îşi pusese mîinile în
şolduri şi-l întrebase dacă a dansat vreodată cu ea.
în ace l m o m e nt nu-i ve ni se să cr ea dă că nu da ns as er ă
niciodată împreună. După toţi acei ani în care fuseseră
vecini, cum să nu fi dansat măcar o dată?
Acum nu-i venea să creadă că atunci crezuse că
dansase cu ea. Dacă ar fi dansat cu Billie, dacă muzica i-ar

fi învăluit, iar el i-ar fi pus o mînă pe şold... Nu era ceva ce
să fi putut să uite.
Şi îşi dorea asta. Voia s-o ia de mînă şi s-o conducă pe
ringul de dans, pas, aplecare. Să-i simtă graţia trupului. Mai
mult decît atît, voia ca ea să simtă că putea să fie graţioasă.
Voia ca ea să ştie că era la fel de feminină şi de elegantă ca
şi restul, că pentru el era perfectă, nu doar "suficient de
bună aşa cum era". Dacă ar fi putut doar să...
— George!
Ridică privirea.
— Fii amabil ş i urmăre şte-m ă, spuse mama lui.
— Scuzele mel e, murmură el .
N-avea idee cît timp fusese pierdut în reverie, cu toate
că, în general vorbind, pentru mama lui chiar şi o secundă

era prea mult de tolerat.
— Spun eam , repetă e a cu un aer amuzat, că trebuie
să dansezi cu Billie de două ori.
— Conside ră treaba ca şi făcută.
Ea îl privi bănuitoare. Era clar nedumerită de ce
lucrurile mergeau atît de repede după bunul ei plac.
— Tre bu ie să laşi să trea că şi c el puţi n n ouăze ci de
minute între cele două dansuri.
El îşi dădu ochii peste cap fără să se ostenească să se
ascundă.
— Cum do reşti.
Lady Manston amestecă puţin zahăr în ceaşca de ceai.
— Treb uie să par i atent c u ea.
— Dar nu prea atent , totuşi?
— Nu mă lua peste picior, îl avertiză ea.
El lăsă furculiţa din mînă.
294 J ULIA QUINN
— Mam ă, te asig ur că sînt la fel de dorn ic ca şi tin e să

o văd pe Billie fericită.
Cuvintele lui părură să o liniştească întrucîtva.
— Foarte bine, spuse. Mă bu cur că sîntem de acord.
Vreau să ajungem la bal pe la nouă şi jumătate. O să avem
ocazia să intrăm cum se cuvine, dar o să fie încă destul de
devreme ca să putem să facem prezentările fără dificultate.
Petrecerile astea devin repede zgomotoase.

George dădu aprobator din cap. ■
— Cred că ar trebu i să plecăm pe la nouă. Sig ur o să
fie un şirîntreg de trăsuri la Wintour House şi ştii cît de mult
durează aşa ceva. Dacă ai putea să fii gata la nouă fără un
sfert...
— Nu se poate , o întrerupse George, am intindu-şi de
mesajul ridicol pe care trebuia să i-l transmită lui Robert
Tallywhite. Nu pot să vă însoţesc. Trebuie să merg singur la
bal.
— Nu fi absurd ! spu se ea pe u n ton care n u adm itea
să fie contrazisă. Trebuie să ne însoţeşti!
— Mi-aş dori s ă pot, spuse el cu sincerit ate.
l-ar fi plăcut ca Billie să-şi facă intrarea la braţul lui, dar
se gîndise deja mult la programul din acea seară şi hotărîse
că era nevoie să sosească singur. Dacă ajungea în compania
doamnelor, ar fi fost nevoit să le abandoneze la intrare, nici
mai mult, nici mai puţin. Dumnezeu ştia că n-avea cum să
facă asta fără să răspundă unui adevărat interogatoriu din
partea mamei sale.
Era mai bine să ajungă acolo devreme, ca să-l găsească
pe Tallywhite şi să rezolve problema înainte să sosească ele.
— Ce poate s ă fie mai imp ortan t decît s ă ne însoţe şti
pe mine şi pe Billie? întrebă mama sa pe un ton categoric.
— Am ceva stabilit d e dina inte, răsp unse el ducînd

ceaşca de ceai la gură. Nu pot să mă eschivez.
Mama sa strînse din buze.
— Sînt foarte nemul ţumi tă.
— îm i pare rău să te dezamăgesc.
Ea începu să amestece şi mai energioîn ceai.
— S-a r putea să mă înşe l, să şti i. Poate că Billie o să
aibă un mare succes. Ar putea să ne înconjoare o mulţime
de domni încă de la intrare.
— Ton ul tău pare a spu ne că ţi se pare c ă n-ar fi bine
dacă s-arîntîmpla aşa, spuse George.
— Sigu r că nu asta vrea u să spun. îm i pare doar ră u că
tu n-o să fii acolo ca s-o vezi.
Adevărul era că George îşi dorea foarte puţin să.vadă
aşa ceva. Billie, înconjurată de o ceată de gentlemeni destul
de isteţi ca să-şi dea seama că ea era o comoară? I se părea
un coşmar.
Şi ceva imposibil, dacă tot veni vorba.
— De fapt, îi spuse m amei sale, probab il că o să ajung
la Wintour înaintea voastră.
— Atunci nu ştiu de ce n-ai putea să vii înapoi la intrare
şi să ne însoţeşti.
George îşi stăpîni impulsul să ducă mîna la frunte,
exasperat.
— Mamă, nu o să meargă. Te rog lasă lucruril e aşa cum
sînt şi ai încredere că ne vedem la bal, unde o să fiu atît de
atent la Billie încît toţi domnii londonezi o să.aştepte la
coadă ca să-i cadă la picioare.
— Bună di mine aţa!
Se întoarseră amîndoi şi dădură cu ochii de cea despre
care discutau, stînd în pragul uşii. George se ridică să o
296 JU LIA QUINN
salute. Nu era sigur cît auzise din conversaţia lor în afară de

ceea ce spusese el pe un ton sarcastic şi se temea că ea avea
să interpreteze lucrurile altfel decît ar fi trebuit.
— Foarte ama bil din partea t a să te ocupi de mine în
seara asta, spuse pe un ton atît de dulce şi de plăcut încît el
nu reuşi să-şi dea exact seama cît era de sinceră.
Billie se apropie de bufet şi luă o farfurie.
— Sper să nu fiu o corvoadă.
Asta era.
— Ba din contră, s puse el. Abi a aştept să-ţi fiu însoţitor.
— Dar nu destul cît să ne aco mpan ieze î n trăsură,
spuse mama lui ca pentru sine.
— Termină, o dojeni el .
Billie se întoarse şi se uită de la un Rokesby la celălalt,
cu o curiozitate nemascată.
— Regre t să te informe z că în acea stă seară am o

sarcină care nu poate fi amînată, îi spuse, ceea ce înseamnă
că nu o să pot să vă conduc la Wintour House, dar ne vedem
fără îndoială acolo. Sper să-mi faci onoarea să dansezi de
două ori cu mine.
— Sigur, m urmură e a.
Oricum n-ar fi putut să spună nimic altceva.
— Dacă tot nu poţ i să ne însoţ eşti diseară... î nce pu
lady Manston.
George aproape că dădu cu şervetul de masă.
— Poate că eşti dispon ibil să ne ajuţi în alte feluri.
Billie scoase un sunet asemănător cu un pufnit. George
nu putea să fie sigur, dar clar era în firea ei să se amuze de
faptul că el îşi pierdea răbdarea cu mama sa.
— Tu îi cuno şti pe toţi dom nii tineri mai bine decît
mine, continuă lady Manston. Care sînt aceia pe care ar fi
mai bine să îi evităm?
"Evitaţi-i pe toţi", gîndi George.
— Să fim atente la vreun ul d intre ei în mod particular ?

Unul pe care să şi-l dorească Billie cu tot dinadinsul?
— Pe care să mi-l... poftim?
Probabil că Billie fusese luată prin surprindere, se gîndi
George, fiindcă tînăra scăpase trei felii de bacon pe podea.
— Pe care s ă ţi-l doreşti, scump a mea, spuse lady
Manston. E o expresie. Sigur ai mai auzit-o.
— Da, bineînţeles, răsp unse tînăra, grăbindu-s e să îşi
ducă farfuria la masă. Dar nu văd de ce aş face eu aşa ceva.
N-am venit la Londra ca să-mi caut un soţ.
— întotd eau na trebuie să cauţ i un s oţ, Bill ie, spus e
lady Manston, apoi se întoarse către George. Dar fiul lui
Ashbourne? Nu cel mai mare, sigur. El e deja însurat şi,
oricît de încîntătoare ai fi tu, spuse peste umăr spre Billie

cea încă uluită, nu cred că ai putea să te măriţi cu moş
tenitorul unui ducat.
— Sînt destul de sigură că nic i nu vreau aşa ceva, spuse
Billie.
— Foarte pragm atic di n partea ta, draga mea. Asta ar
presupune foarte multă pompă.
— Spuse soţ ia unu i cont e, remarcă George.
— Nu e delo c acela şi lucru, răsp uns e mam a lui. Şi nu
mi-ai răspuns la întrebare. Ce zici de fiul lui Ashbourne?
— Nu.
— Nu ? repetă mama lui. Adică nu ai nici o părere?
— Nu, adică nu. Nu e pentru Billie.
Care, nu putu George să nu observe, privea schimbul
dintre el şi mama sa cu un amestec de curiozitate şi spaimă.
— Din vreun moti v anume? î ntrebă lady Mans ton.
— Joacă jocuri de noroc , minţi George.
298 J ULIA QUINN
Ei, poate nu era chiar o minciună. Toţi domnii jucau
jocuri de noroc, iar ei nu avea de unde să ştie care dintre ei

exagera.
— Dar moşten itorul Billington? Cr ed că el...
— Nici el.
Mama sa îl privi impasibilă.
— E prea tînăr, spu se George , sperînd să aibă dr eptate.
— Chiar aşa? se încruntă lady Manston. Presupun c ă
s-ar putea. Nu-mi amintesc exact.
— Nu cred că eu am ceva de spu s despre asta,
interveni şi Billie.
— Ba sigu r că da, răspunse m ama lui bătînd-o pe mînă.
Doar că nu chiar acum.
Billie deschise gura, dar nu ştiu ce să spună.
— Cum ai putea s ă spui ceva cî nd tu nu n e cunoşti

decît pe noi? continuă lady Manston.
Billie băgă în gură o bucată de bacon şi începu să
mestece cu o forţă impresionantă. George bănuia că făcea
asta ca nu cumva să spună ceva ce avea să regrete mai
tîrziu.
— Nu te teme , draga mea, spu se lady Manston.
George luă o înghiţitură de ceai.
— Mie nu mi se pare îngrijorată .
Billie îl privi recunoscătoare. Mama sa, pe de altă parte,
îl ignoră complet.
— O să cuno şti pe toată lumea c urînd , Billie. Atunci
poţi să te decizi cu cine vrei să dezvolţi o relaţie de amiciţie.
— Nu am de gînd să stau aici destul ca să-mi fac păreri
într-un sens sau într-altul, spuse Billie pe un ton remarcabil
de egal şi de calm după părerea lui George.
— Prostii , spuse lady Manston. Lasă totul pe mi ne.
— Nu eşti mam a ei, rosti Georg e încet.
La care mama lui ridică sprîncenele şi spuse:

— Dar aş putea să fiu.
Atît el, cît şi Billie o priviră şocaţi.
— Ei, serios acum . Ştiţi amîndo i că sper de mult la o
alian ţă între familiile noastre. ’
— O alianţă ? repetă Billie, iar lui Geor ge c uvîntul i se
păru teribil, rece, unul care n-ar fi putut niciodată cuprinde
tot ce ajunsese el să simtă pentru ea.
— Pereche, căsăto rie, cum vreţi să-i spune ţi, rosti lady
Manston. Sîntem prieteni foarte buni. Sigur că mi-ar plăcea
să fim o familie.
— Dacă are vreo im portanţă, spuse Billie încet, eu dej a
vă consider ca făcînd parte din familia mea.
— Ştiu, drag a mea. Şi eu sim t la fel, do ar că mi s-a
părut mereu o idee minunată să oficializăm lucrurile. Dar
nu contează. O avem pe Georgiana.
— E încă foarte tînără .
Lady Manston zîmbi diavoleşte.
— La fel e şi Nicholas.
Expresia de pe chipul lui Billie era atît de aproape de
oroare încît George aproape că izbucni în rîs. Probabil că ar
fi făcut-o dacă nu ar fi simţit că şi chipul lui purta o expresie
asemănătoare.
— Văd că v-am şocat, spuse mam a lui, dar orice mamă
o să vă spună că nu e niciodată prea devreme ca să faci
planuri de viitor.
— Nu-ţi recoman d să-i spui asta lui Nicholas, murm ură
George.
— Sau Georgianei, desigur, continuă mama lu i,
turnîndu-şi încă o cană de ceai. Vrei şi tu, Billie?
300 J ULIA QUINN
— Da, mulţu mesc.

— Şi altceva, la fel de importa nt, spuse lady Manston
turnînd nişte lapte în ceaşca tinerei. Nu trebuie să-ţi mai
spunem Billie.
Aceasta clipi.
— Poftim?
Urmă ceaiul, apoi lady Manston îi întinse cana şi spuse:
— De astăzi o să-ţi folosim num ele de bot ez, Sybilla.
Billie rămase o clipă cu gura căscată, destul cît să fie
clar pentru toată lumea că era uluită, apoi spuse:
— Aşa-m i zice mama cînd e supărată pe mi ne.
— Atunci noi o să punem bazele unei tradiţii noi şi mai
fericite.
— Chiar e necesar? într ebă George.
— Ştiu c ă o să fie greu de ţinu t minte, sp use lady

Manston, aşezînd în sfîrşit ceaşca lîngă farfuria lui Billie, dar
cred că aşa e cel mai bine. Ca nume, Billie este... Nu ştiu
dacă i-aş spune masculin, dar nu cred că reprezintă corect
felul în care vrem să fii văzută.
— Dar reprezintă felul în care este ea în realitate, se
răsti George.
— Vai de mine , n-av eam habar că o să fii atît de
vehement în ceea ce priveşte acest subiect, spuse mama lui
privindu-l cu o expresie perfect nevinovată. Sigur, nu
depinde de tine.
— Prefer să mi se spună Billie, adău gă şi ea.
— Nu sînt sigură c ă depin de nici de tine, draga mea.
— De cine, atunci? întrebă G eorge exasperat.
Mama lui îl privi de parcă ar fi pus cea mai prostească
întrebare din lume.
— De mine.
— De tine, repetă el .
— Eu ştiu cum merg lucrurile astea. Am mai făcu t aşa
ceva şi înainte, ştii bine.
— Dar soţul lu i M ary nu e din Kent? îi aminti George .
— Ba da, însă l-a găs it după ce s- a cizela t la Londra.
Doamne! Mama lui înnebunise. Era singura explicaţie.
Putea să fie tenace şi insistentă cînd era vorba despre
eticheta înaltei societăţi, dar nu reuşise niciodată să atingă
un nivel atît de înalt de iraţional.
— Sînt convins ă că nu conteaz ă prea mult, spuse Billie.
Oare nu o să-mi spună majoritatea "domnişoară
Bridgerton"?
— Ba sigur c ă da, adm ise lady M anston, dar o să ne
audă pe noi vorbindu-ţi. O să-ţi ştie numele de botez.
— Asta-i cea ma i proste ască discuţie di n lume,

bombăni George.
Mama lui îi aruncă o privire letală.
— Sybilla, spuse înto rcînd u-s e sp re Bill ie, şt iu că n u ai
venit la Londra cu intenţia să-ţi găseşti un soţ, dar îţi dai
seama cît e de convenabil să faci asta dacă tot eşti aici. N-
o să găseşti pe nimeni mai potrivit în Kent.
— Nu ştiu, murm ură Billie pe deasu pra ceştii de ceai.

Cînd toţi fraţii Rokesby sînt acasă, în Kent e plin de burlaci
potriviţi.
George ridică brusc capul, iar mama lui izbucni imediat
în rîs.
— Aşa e, Bill ie, spuse aceas ta cu un zîm bet cald, uitî nd
să-i spună pe numele de botez, dar, vezi tu, acum numai
unul dintre ei e acasă.
— Doi, spuse George nevenindu-i s ă creadă .
Dacă nu plecai niciodată, se pare că nu erai considerat
nici ca fiind acasă.
302 JU LIA QUINN
— La tine mă şi refeream, George.

Acum se simţea prost. Se ridică.
— O să-i spun lui Billie cum îşi do reşte ea să i se spună.
Ne vedem la Wintour House, cum am promis, după ce
în ce p e balu l. Dac ă vr eţi să mă sc uz aţ i, am mul te de rez olv at
astăzi.
Nu era adevărat, dar nu credea că ar mai fi putut să
asculte un singur cuvinţel despre subiectul debutului lui
Billie în înalta societate.
Cu cît se termina mai repede acea zi nefastă, cu atît
mai bine.
* * *
Billie îl privi îndepărtîndu-se. Nu voia să spună nimic,

darîn momentul în care lăsă lingura în terci, se auzi rostind:
— Aş te ap tă !
George se opri în pragul uşii.
— Vreau doar să-ţi spun ceva, repede, zise lăsî nd
şervetul pe masă.
Nu avea idee ce voia să-i spună, darîn inima ei era ceva
ce, evident, dorea să iasă la lumină. Se întoarse către lady
Manston.
— Te rog să mă scuzi. Nu lipses c decît un mom ent.
George ieşi din sufrageria mică, pe coridor, ca să aibă
o oarecare intimitate.
— îm i pare r ău.
— Pe nt ru c e?
Bună întrebare. Nu-i părea rău.
— De fap t, spuse, trebu ie să -ţi mulţume sc.
— îm i mulţumeşti, rosti el încet.

— Fiindcă mi-ai luat apăra rea şi mi-ai spus Billie.
El zîmbi pe jumătate, cu oarecare tristeţe.
— Nu cred că aş putea să-ţi spun Sybilla nici dacă aş
încerca.
Ea răspunse cu acelaşi aer nefericit. ,
— Nu cred că aş răspun de dacă m-ar str iga aşa
altcineva în afară de mama.
El o studie o clipă, apoi îi zise:

— Să n-o laşi pe mama să t e transfo rm e în cineva care
nu eşti tu.
— Nu cred că se mai poa te atît de tîrziu. Sîn t prea
obişnuită cu felul meu de-a fi.
— La înainta ta vîrstă de douăze ci şi trei de an i?
— E o vîrstă foarte î na inta tă cînd nu eşti căsă torită, să
ştii.
Poate că n-ar fi trebuit să spună asta. Erau prea multe
cereri în căsătorie de tristă amintire în istoria lor recentă.
Lui Billie şi una i se părea în plus. Două o făceau deja să pară
o ciudăţenie a mamei natură.
Dar nu regreta că spusese ce spusese. Nu putea. Nu,
dacă voia să transforme una dintre acele cereri aproxi

mative în căsătorie în ceva real.
Şi voia asta. Stătuse trează jum ăta te din noapte — ei
bine, cel puţi n d ouăzeci de minute — certîndu-s e fiindcă î l
îm piedicase pe George s-o ceară de soţie. Dacă ar fi avut o
cămaşă aspră din păr de capră, ca a celor care se căiau
pentru cine ştie ce păcate, ar fi îmbrăcat-o, cu toate că nu
era adepta gesturilor inutile.
George se încruntă, făcînd-o să gîndească mult mai
repede decît înainte. Oare se întreba de ce făcuse ea un
304 JU LIA QUINN
comentariu despre statutul său de fată aproape bătrînă?
încerca să se hotărască la un răspuns? Să-şi dea seama dacă

ea îşi pierduse minţile?
— M-a ajutat, ce-i drept, s ă aleg o rochie minunată
pentru diseară.
— Mama me a?
Billie dădu aprobator din cap, apoi zîmbi poznaş.
— Cu toate că mi-a m adus şi pantalonii , doa r pentru
cazul în care o să fie nevoie s-o şochez.
El rîse tare.
— Chi ar a şa?
— Nu, recuno scu ea, cu inima deodată mai uşoară
fiindcă-l făcuse să rîdă, dar numai faptul că m-am gîndit la
asta contează, nu crezi?
— Abs olut.
O privi cu ochii lui foarte albaştri în lumina dimineţii,
iar amuzamentul i se transformă în ceva mai serios.
— Te rog, permite-mi să-mi ce r scuze în num ele mamei
mele. Nu ştiu ce-a apucat-o.
— Cred c ă se simte, spuse Billie încrun tîndu -se un
moment şi străduindu-se să găsească un cuvînt potrivit,

vinovată.
— Vinova tă? întrebă Ge orge surp rins. Pentru ce să se
simtă vinovată?
— Că nici unul dintre fraţii tăi nu m-a ce rut de soţi e.
Un alt lucru pe care, probabil, n-ar fi trebuit să-l spună.
Adevărul era că Billie chiar credea că lady Manston simţea
asta. Cînd expresia de pe chipul lui George se transformă
din curiozitate în ceva ce ar fi putut fi gelozie, ei bine, Billie
se bucură puţin.
— Cred c ă încearcă să mă recom pense ze pentru ast a,
spuse vesel. Nu aşteaptă să mă ceară vreunul dintre ei, dar

cred că ea crede că eu aşteptam asta, aşa că acum vrea să
mă prezinte...
— Destul, se răsti George.
— Pof tim? ! ,
El îşi drese glasul şi rosti pe un ton mult mai temperat.
— E ridicol.
— Că mama ta simte ast a?
— Că ea crede că , dacă t e p rezintă unei bande de
filfizoni inutili, face un lucru bun.
Billie se bucură un moment de cuvintele lui, apoi
răspunse:
— E bine intenţionat ă.
George pufni tare.
— Chia r este, insi stă Billi e, incapab ilă să- şi ascundă
zîmbetul. Vrea doar ce crede că e mai bine pentru mine.
— Ce crede ea c ă e mai bine pentru tine.
— Ei bine, da. Nu ai cum s-o conv ingi de contrariu l. Mă
tem că asta e o trăsătură Rokesby.
— Cred c ă tocma i m-ai i nsultat.
— Ba nu, spuse ea pă strîndu-şi expre sia calmă pe chip.
— O să trec c u vederea insulta as ta.
— Foarte amabil di n partea ta, domnule.
El dădu ochii peste cap auzindu-i obrăznicia şi, din nou,
Billie se simţi mai în largul ei. Poate că nu aşa flirtau
doamnele mai rafinate, dar ea atît ştia să facă. Şi părea să
funcţioneze. De asta era sigură. Poate că avea, totuşi,
puţină intuiţie feminină.
Capitolul 21
Mai tîrziu în acea seară, la balul Wintour.

După nouăzeci de minute de cînd ajunsese, George tot
nu-l întîlnise pe Taliywhite. Trase de cravată, pe care era
convins că valetul lui o strînsese mai mult decît de obicei.
Serata lui lady Wintour nu avea nimic neobişnuit. De fapt,
ar fi mers pînă într-atît încît să spună că era atît de banală
în c ît pl ic tis ea . As ta dac ă ar fi re uş it să sc ap e de se nt im en tu l
straniu, ca o gîdilătură pe ceafă.
Oriunde se întorcea, i se părea că era privit ciudat, cu
mai multă curiozitate decît ar fi trebuit.
îş i g în d is e at e nt so si re a. Pre a d e vr e m e şi ar fi at ra s
atenţie nedorită. Ca majoritatea burlacilor de vîrsta lui,
petrecea cîteva ore la club înainte să-şi îndeplinească
obligaţiile sociale. Dacă ar fi ajuns la bal la opt fix, ar fi fost
straniu. Plus că s-ar fi trezit obligat să petreacă următoarele
două ore făcînd conversaţie cu strămătuşa lui aproape
surdă, care era legendară pentru punctualitate, la fşl ca şi
pentru respiraţia "parfumată". Nu voia, însă, nici să-şi
urmeze programul obişnuit, adică să ajungă mult după
în ce pe re a pe tre ce ri i, l-a r fi fo st pre a gr eu să- l g ăs ea sc ă pe
Taliywhite în astfel de aglomeraţie sau, şi mai grav, nu l-ar
mai fi întîlnit deloc.
După ce se gîndise atent, decisese să intre în sala de
bal de la Wintour cu aproximativ o oră după începerea
petrecerii. Era încă foarte devreme, dar erau destui oameni
în ju r ca George să treacă neobservat.

Se întrebă, nu pentru prima dată, dacă nu cumva
analizase prea mult situaţia. Părea prea mare bătaie de cap
doar ca să-i spui cuiva un vers dintr-o poezioară pentru
copii. ’ f
Se uită la ceas. Era aproape ora zece, deci, dacă Billie
nu venise deja, atunci avea să apară curînd. Mama lui
încercase să ajungă la nouă şi jumătate, dar George auzise
numeroase persoane care se plîngeau că şirul de trăsuri de
la poartă era foarte mare. Billie şi mama sa erau, aproape
sigur, blocate în trăsură, aşteptîndu-şi rîndul să coboare.
Nu avea prea mult timp dacă voia să se ocupe de mesaj
înainte de sosirea celor două.
Cu o expresie calculat plictisită, continuă să se mişte

prin încăpere, murmurînd saluturi cînd se întîlnea cu cîte
un cunoscut. Un lacheu circula cu pahare de punci, aşa că
luă şi el unul, abia umezindu-şi buzele şi privind peste
marginea paharului. Nu-I văzu pe Tallywhite, dar... Oare
acela era lordul Arbuthnot?
De ce naiba îi ceruse lui George să livreze un mesaj cînd
ar fi putut foarte bine s-o facă el însuşi?
Poate că existau motive pentru care Arbuthnot nu
putea să fie văzut cu Tallywhite. Poate că mai era cineva
acolo, cineva care nu trebuia să afle că ei doi lucrau
împreună.
Sau poate că Tallywhite nu ştia destule. Poate nu ştia
că Arbuthnot era cel care îi transmitea mesajul.
Sau...
Poate că Tallywhite ştia că Arbuthnot era persoana de
contact, şi totul era doar un plan ca să-l testeze pe George
308 J ULIA QUINN
şi să-l folosească la misiuni ulterioare. Poate că tocmai

nimerise din întîmplare într-o carieră de spion.
Se uită la punciul din mîna lui. Poate că avea nevoie
de... sigur avea nevoie de ceva cu mai mult alcool.
— Ce e în p orcăria asta? între bă lăsî nd paharul di n
mînă.
Şi atunci o văzu. I se opri răsuflarea.
— Billie?
Era o imagine de vis. Rochia îi era de un vişiniu adînc,

culoare neaşteptat de vie pentru o domnişoară nemăritată,
dar una care pe ea venea perfect. Pielea îi era ca laptele,
ochii îi străluceau, iar buzele... Ştia că nu şi le colorase,
fiindcă Billie n-ar fi avut niciodată răbdare pentru aşa ceva,
dar, cumva, păreau mai voluptuoase, de parcă ar fi absorbit
din rubiniul rochiei strălucitoare.
El sărutase buzele acelea. O gustase şi o adorase. Voia
să o venereze în feluri la care ea nici nu putea să viseze.
Era straniu că nu îi auzise strigat numele. Era prea
departe de intrare, sau poate pur şi simplu fusese prea prins
de propriile gînduri, dar iat-o acolo, alături de mama lui, atît
de frumoasă şi de strălucitoare încît el nu mai vedea pe
nimeni în jur.
Deodată, restul lumii păru greu de suportat. Nu voia să
fie acolo, la bal, cu oameni cărora nu voia să le vorbească şi
cu mesaje pe care nu dorea cu tot dinadinsul să le livreze.
O voia numai pe Billie şi numai pentru sine.
Uită de Tallywhite. Uită de mazăre, terci şi budincă şi
se repezi de-a lungul încăperii cu atîta hotărîre încît
mulţimea parcă i se topi din cale.
Cumva, uimitor, restul nu o observaseră încă. Era atît
de frumoasă, atît de neobişnuit de vie şi de reală în acea
cameră plină de păpuşi de ceară! N-avea să rămînă multă
vreme nedescoperită.
Dar nu încă. în curînd va fi nevoit să se lupte cu armate
de tineri domni, dar în acea clipă ea era încă singură.
Avea, însă, emoţii. Era sigur că numai el îşi dădea
seama. Trebuia să o cunoşti că să ştii. Stătea dreaptă, cu
capul sus, mîndră, dar ochii îi fugeau în toate părţile, prin
mulţime. Oare îl căuta pe el?
Făcu un pas înainte.
— George! spuse e a fericită. Adică, lor d Kennard. C e
minunat şi...
îi zîmbi secret.
— ...Nesurprinzător s ă te văd ai ci.
— Dom nişoară Bridgert on, murmură e l înclinîndu-se
deasupra mîinii ei întinse.
— Georg e, spuse m ama sa c u un salut di n cap.
El se aplecă şi o sărută pe obraz.
— Mamă.
— Nu ţi se pare Bi llie foarte frumo asă?
El dădu încet din cap, incapabil să-şi ia ochii de la ea.
— Da, spuse. E foarte... frum oasă.

Dar nu acela era cuvîntul potrivit. Era prea prozaic.
Frumuseţea nu vorbea despre inteligenţa care dădea
profunzime privirii ei şi nu era isteţimea din spatele
zîmbetului. Era frumoasă, dar nu era numai atît, iar el de
asta o iubea.
— Spe r că mi-ai păstrat pri mul dans, spus e.
Billie se uită la mama lui, căutîndu-i aprobarea.
— Da, poţi să dansezi prima dată c u George, acceptă
cu un zîmbet indulgent.
310 JU LIA QUINN
— Sînt atît de multe reguli, spuse Billie stînjenită, încît

nu mai ştiam dacă nu cumva trebuia să dansez cu tine mai
tîrziu.
— Ai venit de mult? întrebă lady Mansto n.
— Cam de o oră, spuse G eorge . Sarcina mea a durat
mai puţin decît credeam.
— Ai avut o sarci nă de înde plinit? întrebă ea. Credeam
că te întîlneşti cu cineva.
Dacă George n-ar fi fost vrăjit de Billie, poate că s-ar fi
enervat. Mama lui, evident, încerca să afle ceva de la el sau
cel puţin să-l dojenească pentru comportamentul de mai
devreme, dar el nu reuşi să simtă nimic legat de asta. Nu
cînd Billie îl privea cu ochii strălucitori.
— Chiar e şti frumo asă, spuse .
— Mul ţumesc .
Zîmbi stînjenită, iar el îi privi mîinile, care se mişcau
emoţionate pe lîngă faldurile rochiei.
— Şi tu eşti foarte chipeş.
Alături de ei, lady Manston zîmbea fericită.
— Vrei să dansezi? î ntrebă el deodată.
— Acum ? spuse tînăra zîmbind adorabil. Avem
muzică?
Nu aveau. Era atît de prosteşte de îndrăgostit încît nici
măcar nu se simţi jenat.
— Poate vrei să ne plim băm prin sală? sugeră . '
Muzicienii vor reîncepe să cînte cît de curînd.
Billie se uită la lady Manston, care făcu un gest
aprobator din mînă.
— Mergeţi , spuse, dar să rămîneţi unde vă pot vedea.
George ieşi din visare suficient cît să îi arunce mamei
sale o privire de gheaţă.
— N-aş visa să fac ceva care să-i strice reputaţia.
— Sigu r că nu, răspun se aceasta de sus. Vreau doar să

mă asigur că e văzută. Există mulţi burlaci potriviţi aici. Mai
mulţi decît mă aşteptam.
George o luă pe Billie de braţ.
— L-am văzut pe moştenitorul Billingt on, continuă lady
Manston, şi nu mi s-a părut deloc prea tînăr.
George o privi aproape cu reproş.
— Nu cred că vrea să fie Billie Billington, m amă.
Billie îşi ascunse un hohot de rîs.
— Vai de mine, nic i nu mă gîndis em !
— Foart e bine.
— Oricum , acum e Sybilla, spuse mama lui,
demonstrînd că avea talentul să audă numai ce-i făcea
plăcere. Iar Sybilla Billington are o rezonanţă plăcută.

George se uită la Billie şi spuse:
— Nu-i adevăra t.
Ea strînse din buze, amuzată.
— Numele lui de fam ilie e W ycombe , continuă lady
Manston. Aşa, ca să ştii.
George dădu ochii peste cap. Mama lui era o adevărată
ameninţare. întinse mîna spre Billie:
— Mergem?
Tînăra dădu aprobator din cap şi se întoarse în direcţia
în care se uita şi el.
— Dacă-I vedeţi pe fiul lui Ashb ourne ...
Dar cei doi plecaseră deja.
— Nu ştiu cum arată fiu l lui Ash bourn e. Tu ştii?
— Are ceva burt ă, minţi George.
— Vai, se înc run tă Billie. Nu ştiu de ce l-ar vrea mam a
ta pentru mine. Doar ştie că eu sînt foarte activă.
312 J ULIA QUINN
George murmură ceva menit să-i exprime acordul şi îşi
continuă plimbarea lentă de-a lungul sălii de bal, bucurîndu-

se de senzaţia pe care i-o dădea faptul că mergea braţ la
braţ cu Billie.
— A fost un şir destul de lung de trăsuri la intr are,
spuse Billie, l-am spus mamei tale că ar trebui să coborîm
şi să mergem pe jos, fiindcă vremea e atît de frumoasă, dar
ea n-a vrut să audă aşa ceva.
George chicoti. Numai Billie ar fi fost în stare să facă o
asemenea sugestie.
— Sincer, continuă ea, ai fi zis că am între bat -o dacă
putem să ne oprim să-l vedem pe rege la un ceai pe drum
spre conac.
— Ei bine, dat fiind că palatul regal e în cea laltă p arte
a oraşului...o tachină George.
Ea îl lovi cu cotul în coaste, dar nu tare, ca să nu vadă
nimeni.
— Mă bucur c ă nu ai purtat perucă, îi spuse Ge orge.
Părul ei avea o coafură elaborată, după ultima modă,
dar era părul ei şi numai foarte puţin pudrat. îi plăcea
şatenul ei cu multe nuanţe. Era Billie, fără nici un artificiu,
şi, dacă ar fi definit-o un singur lucru, atunci acela era lipsa
de artificiu.
Voia să se bucure de perioada petrecută la Londra, dar
nu voia să o vadă schimbîndu-se din cauza ei.
— Foart e dem odat, ş tiu, spuse ea atingî nd şuviţa care-
i fusese lăsată să atîrne peste umăr, dar am reuşit s-o
conving pe mama ta că există riscul să mă apropii prea mult
de vreo lumînare şi să iau foc.
George se întoarse brusc.
— Dată fiind povestea cu prezentarea mea la curte,
spuse ea, nu e pe cît de nerezonabil pare.
El încercă să nu rîdă. încercă din răsputeri.
— Te rog, n-ai decît să rîzi. Mi-a luat mult pînă să pot

glumi pe tema asta. Am putea foarte bine să rîdem.
— Ce s-a întîm plat acolo pînă la urmă? întrebă el. Sau
nu vreau să ştiu.
— Vrei să şti i, spuse ea aruncîod u-i o privir e
impertinentă cu coada ochiului. Crede-mă, clar vrei să ştii.
El aşteptă.
— Dar nu o să afli acum, d eclară ea. O fem eie treb uie
să aibă şi secrete, sau cel puţin aşa-mi tot spune mama ta.
— Cum va, nu cred că a da foc curţii e genu l de secre t
la care se referea ea.
— Avînd în vedere cît de mult îşi doreşte să fiu văzută
ca o tînără domnişoară elegantă şi rafinată, cred că exact
la genul acesta de secret s-a referit.

îl privi cu o expresie superioară.
— Lady Alexandra Fortesc ue-End icott n- ar da
niciodată foc rochiei cuiva.
— Nu. Şi dacă ar fac e-o , îm i ima gine z că ar fi cu
intenţie.
— Ge org e Rokesby, ce lucru urît ai spus. Şi, probabil,
deloc adevărat.
— Aşa crez i?
— Oricît m -ar durea să recun osc, da. Nu e atît de rea.
Sau de isteaţă.
El tăcu o clipă, apoi întrebă:
— A fost un acc ident, nu ?
Ea se uită urît la el.
— Sig ur că a fost, sp use el, d ar pe un ton nu foart e
convins.
314 J ULIA QUINN
— Kennard!
La auzul numelui său, George se uită cam fără voie în
altă parte decît la Billie. Doi amici de la universitate, sir John
Willingham şi Freddy Coventry, se apropiau de ei prin
mulţime. Amîndoi erau perfect plăcuţi, respectabili şi exact
genul de gentlemeni pe care mama sa ar fi vrut ca el să-i
prezinte lui Billie. George descoperi că mai degrabă ar fi
preferat să-l lovească pe unul dintre ei, indiferent pe care.
Oricare ar fi fost suficient de bun, atîta vreme cît putea să
ţintească spre faţă.
— Kenna rd, spuse si r John apropiindu-se c u un zî mbet
larg pe figură. Au trecut secole de cînd nu ne-am văzut. Nu
credeam că ai venit deja în oraş.
— Am ceva afaceri de fam ilie d e rezol vat, spuse
George fără să dea prea multe detalii.

Sir John şi Freddie dădură amîndoi din cap a înţelegere
şi se uitară imediat la Billie, aşteptînd.
George se forţă să zîmbească şi se întoarse spre tînăra
pe care o însoţea.
— Perm ite-mi s ă ţi-i prezint pe sir John Willingha m şi
pe domnul Frederick Coventry.
Toată lumea murmură cîte un salut, apoi el spuse:
Domnilor, dînsa este domnişoara Sybilla Bridgerton
de la Aubrey Hall, din Kent.
— Kent, zici! exclamă Freddie. înse am nă că sînteţi
vecini?
— Chiar aşa, spuse Billie frum os. îl cu nosc pe lordul
Kennard de cînd mă ştiu.
George se strădui să nu facă o grimasă de nemul
ţumire. Ştia că Billie n-ar fi putut să-i folosească numele de
botez în astfel de companie, dar tot îl deranja să o audă
referindu-se la el într-un mod atît de formal.
— Eşti, într-ad evăr, norocos, spuse Freddie, s ă ai astfel

de frumuseţi atît de aproape de casă.
George se uită spre Billie, ca să-şi dea seama dacă şi
pe ea o dezgustase complimentul atît de zaharisit la fel de
mult ca şi pe el, însă ea zîmbea în continuare-cu bunăvoinţă,
părînd pentru tot restul lumii o debutantă echilibrată şi
blîndă.
Pufni. Echilibrată şi blîndă? Billie? Dacă ar fi ştiut ei...
— Ai spus cev a? întrebă ea.
El îi zîmbi pe măsură, la fel de lipsit de emoţie.
— Doar c ă sînt, într-adevăr, noro cos.
— Ce straniu că nu am auzit o propo ziţie atît de lungă.
George o privi cu coada ochiului, iar ea îi zîmbi discret,

numai lui. Ceva din el se aşeză acolo unde trebuia să fie.
Lumea era, din nou, bună, cel puţin pentru moment. Lumea
era o brambureală totală, dar în acea clipă, cînd Billie îi
zîmbea numai lui... Era mulţumit.
— îm i acordaţi u n dans, domnişoară Bridgerton?
întrebă sir John.
— Şi mie unul, interveni im ediat Freddie .
— Sigur că d a, spuse ea di n nou, atît d e frumo s încît
lui George îi veni să verse.
Nu vorbea ca de obicei.
— Mi-a prom is deja că-mi acordă mie primul dans, îi
întrerupse el. Şi pe cel de după cină.
Billie îl privi puţin surprinsă, fiindcă nu îi promisese să
danseze cu el după cină, dar nu-l contrazise.
— Oricum , spuse Fred die amu zat, la un bal sînt m ai
mult de două dansuri.
316 J ULIA QUINN
— Mi-ar face m are pl ăcere să dansez cu v oi amîndoi,

spuse Billie.
Se uită prin sala de bal de parcă ar fi căutat ceva.
— Nu cred că în seara as ta avem car neţe le de bal.
— Putem supra vieţui şi fără ele, spu se Freddie. Trebuie
doar să ne amintim că, odată ce termini cu Kennard, dansezi
cu mine.
Billie zîmbi prieteneşte şi dădu din cap precum o
regină.
— După care, cu sir John , continuă tîn ărul. Te avertizez,
însă, că e un dansator foarte prost. Să fii atentă la degetele
de la picioare.
Billie rîse din tot sufletul şi deveni din nou incandescent
de frumoasă. George era tentat să o acopere cu ceva, doar
ca să nu mai lase pe nimeni altul s-o vadă.
N-ar fi trebuit să fie invidios pe ea pentru acel moment,
ştia. Merita să fie adorată şi sărbătorită, să aibă
binemeritatul ei moment ca frumoasa balului, dar, pentru
Dumnezeu, cînd ie zîmbea lui sir John şi lui Freddie, părea
cu adevărat sinceră.
Cine zîmbea aşa dacă nu era sincer? Avea ea idee la ce
ar fi putut să ducă un astfel de zîmbet? Cei doi domni aveau

să creadă că era interesată de ei. George avu deodată în
minte imaginea unor buchete imense umplînd foaierul de
la Manston House, cu tineri domni stînd la coadă pentru
privilegiul să îi sărute ei mîna.
— S-a întîm plat ceva? într ebă Billie încet.
Sir John şi Freddie se răsuciseră puţin, distraşi de o altă
cunoştinţă, aşa că ea vorbise numai pentru George.
— Sig ur că nu, spuse el, poat e puţin mai răsti t decît de
obicei.
Billie se încruntă puţin.
— Eşti sigur? Pari...

— N-am nimic, o repezi el.
— Evident.
George făcu o grimasă nemulţumită. ,
— Dacă nu vrei să dansezi cu mine... încep u ea.

— Asta crezi tu că era problema?
— Deci chiar s -a întîm plat ceva !

Expresia de pe chipul ei era atît de triumfătoare încît,
ca să fie imaginea completă, i-ar mai fi trebuit un ciocan de
Pall Mali în mînă.
— Pentru Du mne zeu, Billie, spuse el . Nu e com petiţie.
— Nici nu ştiu ce e.
— N-ar trebui să le zîmbe şti aşa altor domni, spuse e l
încet.
— Poftim?
Ea făcu un pas înapoi, iar el nu ştiu sigur dacă era
indignată sau nu-i venea să creadă ce auzise.
— O să le dea o i mp resie greşită.
— Am c rezut că scopul venirii noastre aici era ca eu să-
i atrag pe domni, aproape că şuieră ea.
Deci era indignată. Destul de indignată.
George avu suficientă prezenţă de spirit încît să nu
spună un nătîng "da, dar nu prea multă". în loc de asta o
avertiză:
— Să nu te miri dacă m îine o să vină în vizită.
— Din nou, n u acesta e scopu l?
George nu avu nici un răspuns, fiindcă nu exista nici
unul. Era un idiot, atîta lucru le era clar amîndurora deja.
Doamne, cum ajunsese conversaţia să se deterioreze pînă
într-atît?
318 J ULIA QUINN
— Billie, ascu ltă, spuse. Eu doar...
Se încruntă. Arbuthnot se îndrepta spre ei.

— Tu doar... îl îndem nă Billie să continue.
El clătină din cap, iar ea îşi dădu cu isteţime seama că
mişcarea nu i se adresa ei. îi urmări privirea pînă la
Arbuthnot, dar domnul mai în vîrstă se oprise ca să îi
vorbească altuia dintre cei prezenţi.
— La cine te uiţi ? întrebă ea.
El redeveni atent.
— La nimeni .
Billie dădu ochii peste cap auzind evidenta minciună.
— Kennard, spuse Fredd ie Coventry revenind al ături
de ei în timp ce sir John se îndepărta, cred că orchestra
revine. Ai face bine s-o conduci pe domnişoara Bridgerton
pe ringul de dans, sau va trebui să te acuz de minciună.
Se aplecă spre Billie şi spuse cu un aer fals-confidenţial:
— Nu se cade să îţi ceară prim ul dans şi apoi să te lase
să stai pe margine în timp ce cîntă orchestra.
Ea rîse puţin, iar lui George rîsul ei nu i se păru tocmai
sincer.
N-ar face el una ca asta. Dacă nu din alt motiv,
atunci măcar pentru că mama lui l-ar dojeni aspru.
— Ha-ha! rîse Freddie. Deci aşa stau lucrurile.
George zîmbi crispat. îi venea s-o strîngă de gît pe Billie
fiindcă-l făcuse de rîs în faţa prietenilor lui, dar încă era
foarte conştient de prezenţa lui Arbuthnot la numai cîţiva
metri distanţă, probabil încercînd să-i vorbească între patru
ochi.
Freddie scăzu glasul şi murmură ca s-o tachineze pe
Billie:
— Nu cred că o să danse ze cu tine.
Tînăra se uită la George şi, cînd privirile li se întîlniră,
el simţi că îşi găsise întreaga lume. Făcu o plecăciune şi

întinse mîna, fiindcă, fir-ar a naibii de situaţie, aşteptase
acel moment atît de mult încît i se păru că trecuseră ani.
Sigur, exact atunci apăru lîngă ei, în sfîrşit, Arbuthnot.
— Kennar d, spuse. ’ /
Salutul lui vesel era exact acela la care te-ai fi aşteptat
din partea cuiva care-l întîlnea pe fiul unui prieten.
— Mă bucur să te văd aici . Ce te aduce î n oraş ?
— Un dans cu domnişoa ra Bridgerton, rosti lent
Freddie, cu toate că nu pare în stare s-o conducă pe ring.
Arbuthnot chicoti.
— Sînt sigur că nu e chiar atît de incapa bil.
George nu se putea hotărî pe care dintre ei să-l ucidă
mai întîi.
— Poate c ă ar trebu i să dan sez cu tine, spuse Billie
adresîndu-i-se lui Freddie.
Lasă-i pe domni. Avea să înceapă şirul de omoruri cu
Billie. Ce naiba era în mintea ei? Fusese o declaraţie
îndrăzneaţă chiar şi pentru ea. Domnişoarele nu-i invitau
pe domni la dans, mai ales dacă nu-i cunoşteau de mai mult
de cinci minute.
— O dom nişoar ă care spune c e gîndeş te, observ ă
Freddie. Cît de binevenit! înţeleg de ce lordul Kennard
vorbeşte atît de frumos despre.tine.
— Vorbeşt e des pre min e?
— Nu cu el, se răsti George.
— Ei bine, ar trebu i, spus e F reddie m işcîndu-şi
sprîncenele în sus şi în jos. Ai fi un subiect mult mai
interesant decît cel de la ultima noastră discuţie, care cred
că a fost terciul de ovăz.
320 J ULIA QUINN
George era aproape sigur că Freddie nu avea dreptate,

dar nu avea cum să îl contrazică fără să pară imatur.
— Mie terciul de ovăz mi se pare fascina nt, spuse Billie,
iar George aproape că izbucni în rîs, fiindcă doar el ştia că
tînăra nu glumise.
Succesul recent al culturii de ovăz de pe domeniul
tatălui ei era martor.
— O doamnă cu totul specială, o l ăudă Fredd ie.
Orchestra începu să facă sunetele discordante de

dinainte de începerea muzicii propriu-zise, iar Billie se uită
la George, aşteptînd ca el să repete plecăciunea şi s-o
conducă pe ringul de dans.
în a in te să ap u ce el să facă ast a, în să , lord ul A rb u th n o t
îşi dr es e gl as u l. G eo rg e ştiu ce ave a de fă cut .
— O la s în grija ta , Coven try, sp use făcînd o mi că
plecăciune. Dacă tot eşti atît de dornic să-i ţii companie.
în ce rc ă să nu se uite în oc hi i lui Billie , da r nu reuşi în tr u
totul şi, trecînd cu privirea peste chipul ei, văzu şocul
în ti p ă ri t ac ol o. Şi fu ria . Şi du re re a.
— Următorul ei dans îţi aparţi ne, sp use Freddie vesel,
iar inima lui George se strînse puţin urmărindu-l cum o
conducea la dans.
— îm i pare rău să i te răpesc dom nişoarei Bridgerton,
spuse lordul Arbuthnot după o clipă, dar sînt sigur că ai
venit şi cu alt scop în afară de dans.
Nu mai era nimeni în preajma lor, acum, că Billie
plecase cu Freddie Coventry, dar Arbuthnot dorea
intimitate, evident, aşa că George spuse:
— Una, a lta, e a devărat . Afac eri de famili e.
— Nu se întîmplă mereu a şa?
în cl in ă ca pu l sp re G eo rg e şi sp us e:
— Est e epuizant s ă fii capul famil iei.
Tînărul se gîndi la tatăl său.

— Am mare noroc c ă acest privi legi u nu-mi revi ne
încă.
— Ade vărat.
Arbuthnot înghiţi mult din băutura pe care o ţinea în
mînă, ceva ce părea mult mai substanţial decît punciul
ridicol pe care-l primise George mai devrerhe.,
— Dar o să îţi revină cu rînd, şi nu ne putem aleg e
familiile. Nu-i aşa?
George se întrebă dacă Arbuthnot încerca să îi spună
ceva cu dublu-înţeles. Dacă da, aceea era încă o dovadă că
el nu era făcut pentru o viaţă plină de întîlniri secrete.
Se decise să ia de bune cuvintele lordului şi răspunse:
— Dacă am pute a, eu cred că tot pe a mea aş fi ales -o.
— Eşti noro cos.
— Aşa cred şi eu.

— Cum îţi merge? Ai succes în seara asta ?
— Cred c ă depinde cum m ăsori succesul .
— Chiar aşa? într ebă Arbuthnot iritat.
Lui George nu-i era milă de el, fiindcă el iniţiase
conversaţia cu dublu sens. Putea să se distreze şi el puţin,
îl privi pe celălalt în ochi şi spuse:
— Ven im la ocaziile astea căutînd cîte c eva, aşa e?
— Eşti foa rte filozo f pentru o zi de mar ţi.
— în mod normal gîndes c profund lunea şi joia după-
amiaza, se răsti George.
Lordul Arbuthnot îl privi surprins.
— Nu am găsit c e căutam, spuse George.
Doamne, deja îl lua ameţeala din cauza atîtor
subînţelesuri. Arbuthnot îl privi bănuitor.
— Eşti sigur ?
— Cît se poate de si gur. E foarte aglom erat aici .
322 J ULIA QUINN
— Păcat.
— într-adevăr.
— Poate c ă ar fi bine să danse zi cu lady Weatherby,
spuse încet lordul Arbuthnot.
George se întoarse repede spre el.
— Poftim?
— Vi s-au făcut prezen tăril e? Te asigu r că e o feme ie
fără egal.
— Ne cunoaştem, conf irmă Geor ge.
O ştia pe Sally Weatherby de cînd era Sally Sandwick,
sora mai mare a unuia dintre amicii săi. între timp se
măritase şi rămăsese văduvă, şi abia recent ieşise din doliul
complet. Din fericire pentru ea, culoarea intermediară,
violetul, îi venea destul de bine.
— Weathe rby a fost un om bun , spuse Arbuthno t.
— Nu l-am cunoscut, răspunse George.
Era destul de în vîrstă, iar Sally fusese a doua sa soţie.
— Am lucrat din cînd în cîn d cu el , spu se Arbuthn ot.
Un om bun, foarte bun.
— N-am mai vorb it de ani între gi cu lady Weatherby.
Nu ştiu dacă am ce să-i spun.
— îm i imaginez că o să găseşt i tu ceva.
— îmi imaginez c ă da.
— O văd pe soţia mea acolo, spuse Arbu thn ot. Dă din
cap în felul acela care înseamnă fie că are nevoie de ajutorul
meu, fie că moare.
— Mergeţi la ea fără zăbavă, atunci, spu se George.
— Cred că oricum o să aibă nevoie de ajutorul meu,
spuse lordul ridicînd din umeri. Noroc mult, tinere. Sper ca
seara ta să se dovedească fructuoasă.
George îl privi pe Arbuthnot cum se îndepărta şi se
întoarse ca să-şi îndeplinească misiunea. Se părea că era
momentul să danseze cu lady Weatherby.
Capitolul 22
Domnul Coventry era un dansator priceput, însă Billie

nu reuşea să fie foarte atentă la el în timp ce acesta o
conducea în dansul complicat. George terminase de vorbit
cu domnul mai în vîrstă, iar acum făcea o plecăciune în faţa
unei doamne atît de frumoase încît era de mirare că
oamenii din jurul ei nu simţeau nevoia să-şi ferească
privirea din calea strălucirii ei miraculoase.
Ceva verde şi fierbinte începu să fiarbă în Billie, iar

seara, odată magică, deveni greu de suportat.
Ştia că n-ar fi trebuit să-l invite la dans pe domnul
Coventry. Lady Manston ar fi făcut un atac de apoplexie
dacă ar fi fost de faţă. Probabil avea să facă imediat ce
bîrfele ajungeau la ea. Şi aveau să ajungă. Poate că Billie
evitase Londra ani buni, dar ştia destule ca să-şi dea seama
că zvonul avea să se răspîndească prin sala de bal în numai
cîteva minute.
Şi în tot oraşul pînă a doua zi dimineaţă.
Oamenii aveau să spună despre ea că era exagerat de
directă, că se ţinea după domnul Coventry, că era disperată,
din motive pe are nimeni nu le ştia, dar că sigur avea vreun
secret păcătos, fiindcă altfel de ce să fi aruncat la gunoi
secole de convenţie socială ca să invite un domn la dans?
După aceea, sigur cineva avea să-şi amintească
nefericitul eveniment de la curte de cu cîţiva ani înainte. O
324 J ULIA QUINN
treabă înfiorătoare, aşa aveau s-o numească. Rochia

domnişoarei Philomena Wren luase foc şi, pînă să-şi dea
cineva seama ce se întîmplase, pe podea se formase o
movilă de tinere domnişoare prinse fără scăpare sub
greutatea propriilor rochii incomode, cu crinoline late. Şi
domnişoara Bridgerton nu era acolo?
Nu ea fusese deasupra domnişoarei Wren?
Billie strînse din dinţi ca să nu scoată un fel de mîrîit.
Dacă fusese deasupra Philomenei Wren era pentru că

în ce rc a se să st ing ă fo cu l, d ar ni m en i n-a ve a să m en ţio ne ze
asta vreodată.
Faptul că tot ea cauzase focul era un secret bine
păstrat, slavă cerului. Sincer, cum se aşteptau oamenii ca o
domnişoară să poată să se mişte îmbrăcată în costumul
în t re g pe nt ru cu rt e a re g e lu i? P ro to co lu l ce re a ro ch ii cu
crinoline mult mai largi decît purta orice femeie în viaţa ei
de zi cu zi. De obicei, Billie ştia exact unde se afla corpul ei
în sp aţ iu — era cea mai puţ in ne în d e m în at ic ă pe rs oa nă pe
care o cunoştea, dar cui nu i-ar fi fost greu cu un veşmînt
care se întindea pe aproape un metru pornindu-i de la
şolduri.
Şi, mai la subiect, ce idiot crezuse că era o idee bună

să lase lumînări aprinse într-o cameră plină de domnişoare
îm b ră ca te at ît de in co m od ?
Marginea rochiei ei era atît de departe de trup încît
Billie nici nu simţise lumînarea pe care o dărîmase. Nici
domnişoara Wren nu o simţise, nici pe ea, nici focul care
în c e p u s e să- i ard ă roc hia . A ce st a nu aj u n se se d el oc la ea,
de altfel, fiindcă Billie avusese prezenţa de spirit, se gîndi
ea cu satisfacţie, să astupe flacăra înainte să ajungă la pielea
domnişoarei.
Cu toate astea, nimeni nu părea să-şi amintească felul
cum Billie o salvase pe domnişoara Wren de la moarte şi

mutilare. Nu. Mama ei fusese atît de îngrozită de întreaga
situaţie încît renunţase la planurile pentru sezonul lui Billie
la Londra. Ceea ce, încercă tînăra să-şi amintească sieşi,
oricum era ce-şi dorise de la bun început. Se opunea de ani
buni participării ei la vreun sezon de baluri.
Chiar şi aşa, nu-şi dorise ca planul să i se îndeplinească
fiindcă părinţilor ei le era ruşine cu ea.
Oftînd, redeveni atentă la dansul pe care-l dansa cu
domnul Coventry. Nu-şi amintea să fi făcut asta, însă părea
că făcuse paşii corecţi şi nu călcase pe nimeni pe degetele
de la picioare. Din fericire nu fusese nevoită să converseze
prea m ult — era genul de dans care-i separa pe doamne şi
pe domni la fel de des pe cît îi aducea unul lîngă altul.

— Lady W eatherby, spuse domnul C oventry cî nd se
apropie su fici ent încît să vorbească.
Billie îl privi repede, surprinsă. Era destul de sigură că
domnul Coventry îi reţinuse numele.
— Poftim?
Se îndepărtară unui de celălalt, apoi se apropiară la loc.
— Femeia cu care danse ază lordul Kenna rd est e
văduva lui Weatherby, spuse domnul Coventry.
— E vădu vă?
— De curî nd, confirmă domnul Coventry. Abia a
renunţat să mai poarte negru.
Billie strînse din dinţi şi încercă să nu facă o grimasă.
Frumoasa văduvă era foarte tînără, probabil mai mare decît
ea cu cel mult cinci ani. Era îmbrăcată minunat, după cea
mai nouă modă, iar tenul îi era atît de perfect de alb încît
Billie n-ar fi putut să-l aibă la fel fără cremă de arsenic.
326 JU LIA QUINN
Ar fi fost gata să pună rămăşag că soarele nu-i atingea
niciodată obrajii lui lady Weatherby.

— O să fie nevoie să se mărite din nou, spuse domn ul
Coventry. Nu i-a dat un moştenitor bătrînului Weatherby,
aşa că trăieşte din bunăvoinţa noului lord Weatherby sau,
mai bine zis...
Dansul îi separă din nou, iar Billie aproape că ţipă de
frustrare. De ce credeau oamenii că era o idee bună să
discute lucruri importante în timp ce dansau? Oare nimănui
nu-i păsa de momentul livrării unei informaţii?
Păşi înainte, din nou în cercul conversaţional al
domnului Coventry, şi spuse:
— Mai bine zis?
El zîmbi atoateştiutor.
— Trebu ie să se bazeze p e bunăvo inţa soţiei
proaspătului lord de Weatherby.
— Sînt convi nsă că o să-i facă plăcere com pania
lordului Kennard, spuse Billie cu diplomaţie.
N-avea să-l păcălească pe domnul Coventry, fiindcă
acesta vedea bine că era geloasă pînă-n vîrful urechilor, dar
trebuia, cel puţin, să încerce să pară indiferentă.
— Eu nu mi-aş face griji, spuse dom nul Coventry.
— Griji?
Din nou, Billie se văzu nevoită să aştepte un răspuns.
Păşi elegant în jurul altei doamne, blestemînd în acelaşi
timp acel fel de dans. Nu apăruse unul nou pe continent
care le permitea doamnelor să rămînă alături de partener
pînă la final? Era descris drept scandalos, dar, sincer, oare
nimeni altcineva nu vedea cît era de util?
— Kennard nu s-a bucurat s ă te lase pe mîna mea,
spuse domnul Coventry cînd se apropie. Dacă a invitat-o pe
lady Weatherby la dans-nu e decît ca să se răzbune.
Dar George nu era genul. Poate că îi plăcea să

tachineze, dar niciodată să fie răzbunător. N-ar fi invitat o
doamnă la dans doar ca s-o facă geloasă pe alta. Poate că
simţea ceva resentiment, poate că era furios pe Billie
fiindcă-l făcuse de rîs în faţa prietenilor săi, dar, dacă dansa
cu lady Weatherby, era pentru că dorea să facă asta.
Deodată, lui Billie i se făcu rău. N-ar fi trebuit să încerce
să manipuleze situaţia mai devreme, spunînd că mai bine
dansa cu domnul Coventry, dar fusese atît de frustrată!
Seara mersese atît de bine pînă atunci! Gnd îl văzuse pe
George, minunat în hainele de seară, aproape că i se tăiase
răsuflarea. încercase să-şi spună că era acelaşi bărbat pe
care-l cunoştea în Kent, că purta aceeaşi haină şi aceiaşi
pantofi, dar acolo, la Londra, el arăta diferit.
Era la locul lui. Avea un aer serios, încredere în sine şi
siguranţa
despre care statutului său nimic,
ea nu ştia în lume.
unaAvea
care oincludea
viaţă întreagă
baluri şi
întîlniri ia White's. Pînă la urmă avea să-şi ocupe locul în
Parlament, iar ea avea să rămînă în continuare nesăbuita
Billie Bridgerton. Doar că în cîţiva ani, nesăbuita avea să
devină "excentrica", iar după aceea, lucrurile aveau să
degenereze tot mai mult.
"Nu",
se gîndi
o plăcea. Poate ferm.
chiar Nu aşa
o iubea aveaVăzuse
puţin. să se întîmple. George
asta în privirea
lui şi o simţise în sărut. Lady Weatherby n-ar fi putut
niciodată să... Dar unde era lady Weatherby. Şi, mai ales,
unde era George?
* * *
Cinci ore mai tîrziu, George intră în sfîrşit pe vîrfuri în
conacul Manston, obosit, frustrat şi gata-gata să-l strîngă
de gît pe lordul Arbuthnot.
328 JU LIA QUINN
Cînd generalul îl rugase să livreze mesajul, el se gîndise

că avea să fie foarte simplu.
Oricum voia să meargă la balul Wintour, iar Robert
Tallywhite era exact genul de cunoştinţă cu care să ai o
conversaţie banală. Una peste alta, avea să piardă zece
minute cu sarcina, apoi să se poată culca liniştit fiindcă îşi
servise regele şi ţara.
Nu anticipase că va fi nevoit s-o urmeze pe Sally
Weatherby la "Lebăda fără cap", un local destul de rău-
famat din cealaltă parte a oraşului. Abia acolo îl găsise pe
Robert Tallywhite, care se amuza aruncînd săgeţi într-un
tricorn prins de perete.
Legat la ochi.
George îi spusese mesajul, al cărui conţinut nu păruse
să-l surprindă deloc pe Tallywhite, dar, cînd încercase să
plece, fusese aproape obligat să rămînă şi să bea o halbă de
bere. Forţat cu adevărat, adică împins pe un scaun de doi
bărbaţi exagerat de laţi în umeri, dintre care unul cu un ochi
foarte, foarte vînăt.
O astfel de lovitură indica o remarcabilă toleranţă la
durere, iar George se temea că aceasta ar fi putut fi egală
cu abilitatea omului de a provoca durere. Atunci cînd acesta

îi sp us es e să ste a jo s şi să bea, G eo rg e îi fă cu se pe plac.
Petrecuse după aceea următoarele două ore purtînd o
conversaţie uluitor de prostească şi de complicată cu
Tallywhite şi gorilele lui. Sally dispăruse imediat după ce-l
lăsase la nefericita "lebădă" fără gît. Discutaseră despre
vreme, despre regulile crichetului şi despre meritele
colegiului Trinity faţă de Trinity Hall de la Cambridge. După
aceea trecuseră la beneficiile apei sărate, la cît era de greu
să obţii gheaţă vara şi la costul crescut al ananasului, care,
probabil, avea să afecteze popularitatea portocalelor şi a

lămîilor.
Pe la ora unu dimineaţa, George bănuia că Robert
Tallywhite nu era cu totul întreg la cap, iar pe la două, se
convinsese deja. La ora trei reuşi să plece într-un final, nu
înainte să primească, "accidental", un cot în coaste din
partea unuia dintre prietenii lui Tallywhite'. Avea şi o
zgîrietură pe pometul stîng, pe care nu îşi amintea cum o
căpătase.
Cel mai rău era, se gîndi în timp ce urca scările de
acasă, că o abandonase pe Billie. Ştia că seara aceea fusese
importantă pentru ea. Fusese importantă pînă şi pentru el.
Numai Dumnezeu putea să ştie ce crezuse ea despre
comportamentul lui.
— George.
Se împiedică, surprins, cînd intră în dormitor. Billie era

în mijlocul camerei, în halatul de noapte.
în halatul de noapte!
Acesta era legat doar cu un cordon larg şi de sub el se
vedea materialul fin, de culoarea piersicii, al cămăşii de
noapte. Părea foarte subţire, aproape transparent. Ai fi
putut să-ţi treci mîinile peste el şi să simţi pielea arzînd
dedesubt. Ai fi putut chiar să crezi că aveai dreptul să faci
asta, cu ea la o distanţă atît de mică de patul tău.
— Ce faci aici ? întrebă.
Ea strînse din buze. Era furioasă. De fapt, George
consideră că era incredibil de furioasă.
— Te-a m aşteptat , spus e.
— Am presup us asta , spuse el trăgînd de cravată.
Dacă o deranja să-l vadă scoţîndu-şi hainele în faţa ei,
problema nu era a lui, se hotărî. Ea îi ocupase camera pe
nepusă-masă.
330 J ULIA QUINN
— Ce s-a întîm plat cu ti ne? întrebă ea pe u n ton
poruncitor. Acum mă pasai în braţele bietului domn

Coventry...
Nu mi-e foarte milă de el, spuse George. A primit,
pînă la urmă, dansul care-mi era promis mie.
— Tu i-ai dat dansul acela.
George continuă să-şi desfacă de la gît cravata,
eliberîndu-se cu o mişcare bruscă.
— Nu prea am avut de ales, spuse arun cînd bucata de
material pe un fotoliu.
— Cum adi că?
El se opri, bucuros că nu era cu faţa spre ea. Se gîndise
la lordul Arbuthnot, dar sigur că Billie nu ştia şi nu trebuia
să afle despre discuţia lor.
— Nu puteam să fac altfel, spu se fixînd un loc la

întîmplare de pe perete, dat fiind că l-ai invitat la dans.
— N-a fost chiar o i nvitaţie.
El se uită peste umăr.
— Despici firul în patru, Billie.
Foarte bine, spuse ea încrucişîndu-şi braţele, dar nu
cred că am avut nici eu prea mult de ales. începuse muzica,
iar tu nu făceai nimic, rămăseseşi pe loc.
N-avea ce să obţină dacă îi atrăgea atenţia că tocmai
se pregătea s-o conducă pe ringul de dans cînd lordul
Arbuthnot apăruse, aşa că îşi ţinu gura. Se uitară unul la
celălalt un moment lung, încărcat.
— N-ar trebui să fi i aici, spuse George într-un fin al.
Se aşeză ca să-şi scoată cizmele.
— N-am ştiut unde să mă duc în altă parte.
El o privi atent, cu intensitate. Ce voia să spună cu asta?
— Mi-am fă cut griji di n cauza ta, rosti e a.
— Pot să am grijă de mine însumi.
— La fel şi eu, ripos tă Billie.

El dădu din cap. "Touche". Apoi îşi îndreptă atenţia
spre butonii cămăşii, împingînd la o parte dantela fină,
belgiană, ca să-i poată descheia.
— Ce s-a întîm plat în seara asta? o auzi jntrebînd.
închise ochii. Ştia că ea nu putea să-i vadă expresia de
pe chip. Acela fu singurul motiv pentru care-şi permise să
ofteze, obosit.
— Nici n-aş şt i de unde să înce p.
— De la începu t.
O privi, incapabil să-şi ascundă zîmbetul trist. Cît de
tipic pentru ea fusese acel răspuns! Clătină din cap şi rosti
obosit:
— Nu în seara ast a.
Ea îşi încrucişă braţele la piept.

— Pentru Dumnezeu, Billie! Sînt epuiza t.
— Nu mă intereseaz ă.
Replica ei îl luă pe neaşteptate şi, pentru o clipă, el nu
putu decît să o privească nedumerit, clipind precum o
bufniţă proastă.
— Unde a i fost? întrebă ea.
Pentru că adevărul era de preferat oricînd puteai să-l
spui, el răspunse:
— La un bar.
Ea tresări, surprinsă, dar rosti pe un ton rece:
— Aşa şi mi roşi.
George rîse trist.
— Aşa e , nu?
— De ce ai fost într-u n bar? Ce puteai să f aci mai
important decît...
Se opri, tresărind oripilată, şi îşi duse mîna la gură.
George nu-i putea răspunde, aşa că tăcu. Nimic pe lume nu
332 J ULIA QUINN
era mai important decît ea, dar existau lucruri mai

importante decît să danseze împreună, oricît şi-ar fi dorit el
altceva.
Fratele lui era dat dispărut. Poate că sarcina absurdă
din acea seară nu avea nimic de-a face cu Edward, ba chiar
George era sigur că nu avea. Cum ar fi putut să aibă?
Edward era pierdut în sălbăticia din Connecticut, iar el era
acolo, la Londra, recitînd versuri pentru copii cu un nebun.
Dar fusese rugat de guvernul ţării sale să îndeplinească

o sarcină şi, mai important, îşi dăduse cuvîntul că o va face.
N-avea nici o îndoială că ar fi refuzat fără probleme
vreo altă sarcină prostească din partea lui Arbuthnot. Nu
era genul care să îndeplinească orbeşte ordinele, dar de
această dată fusese de acord, aşa că trebuia să ducă
lucrurile la bun sfîrşit.
Tăcerea din încăpere deveni mai apăsată, iar Billie, care
se întorsese cu spatele şi îşi cuprinsese talia cu braţele,
spuse foarte încet:
— Ar trebui să mă duc l a culcar e.
— Plî ngi? întrebă el .
— Nu, răspuns e Billi e scurt .
Nu putea să suporte aşa ceva. Făcu un pas înainte fără
chiar să-şi dea seama.
— Nu plînge, spu se.
— Nu plîng, s e înecă ea.
— Nu, rosti el cu blîndeţe. S igu r că nu.
Billie îşi şterse nasul cu mîneca într-un gest lipsit de
eleganţă. r
— Eu nu plîng, protestă ea, şi cu sigu ran ţă că n u plîng

din cauza ta.
— Bill ie, spuse el şi, înainte să- şi dea sea ma ce face, o
luă în braţe.
O strînse aproape de inima lui şi o mîngîie pe spate, în
timp ce lacrimile ei curgeau una cîte una.

Plîngea delicat, ceea ce era, pe undeva, o surpriză.
Billie nu făcea nimic cu jumătate de măsură şi, dacă plîngea,
George s-ar fi aşteptat să suspine şi să sughiţe.
Atunci îşi dădu seama că ea spusese adevărul. între-
adevăr nu plîngea. O cunoştea de douăzeci şi trei de ani şi
nu o văzuse niciodată plîngînd. Chiar şi cînd îşi scrîntise
glezna şi fusese nevoită să coboare singură pe scară, tot nu
plînsese. O clipă lui i se păruse că ea va izbucni în lacrimi,
dar după aceea Billie îşi îndreptase umerii, îşi înghiţise
durerea şi coborîse.
însă acum plîngea. El o făcuse să plîngă.
— îm i pare foarte ră u, murm ură cu buzele li pite de
părul ei.
Nu ştia ce ar fi putut să facă diferit, dar nu părea să
conteze. Ea plîngea, şi îi frîngea lui inima cu fiecare suspin.
— Te rog să nu plîngi, spuse fiindcă nu ştia ce altceva
să spună. O să fie bine. Promit.
O simţi dînd din cap la pieptul lui, o mişcare mică, dar
suficientă ca să-i spună că ajunsese la o cotitură.
— Vezi, rosti George ating îndu-i bărbia ş i zîmbind cîn d
îşi ridică privirea, ţi-am spus că totul e bine.
Ea trase aer în piept.
— Mi-a fost teamă pent ru tine.
— Ţi-a fos t teamă?
Nu intenţionase să pară mulţumit, dar nu se putuse
abţine.
— Şi am fost ş i furioasă , continuă ea.
— Ştiu.
— Ai plecat, ros ti Bill ie simplu.
334 J ULIA QUINN
— Ştiu.
N-avea de gînd să inventeze scuze. Ea merita mai mult

decît atît.
— De ce? îl într ebă.
Cînd el nu răspunse, ea se îndepărtă din braţele sale şi
repe tă întrebare a.
— De ce ai plecat?
— Nu pot să-ţi spun, rosti e l cu regr et.

— Ai fost c u ea?
El nu se prefăcu a nu înţelege.
— Doar pent ru puţi n timp.
în cameră nu era decît un suport cu trei lumînări, dar
acesta se dovedi suficient ca George să vadă durerea de pe
chipul lui Billie. Tînăra înghiţi în sec, întretăiat.

Felul în care stătea, braţele care-i ţineau într-un gest
protector talia... Ar fi putut la fel de bine să poarte armură.
— N-o să te mint, spuse el înce t. Nu pot să-ţi răspund
la toate întrebările, dar nu o să-ţi spun nimic neadevărat.
Făcu un pas înainte, privind-o în ochi şi jurînd:
— înţele gi? Nu o să te mint niciodată.

Ea dădu din cap, iar el văzu ceva schimbîndu-se pe
chipul ei. Privirea îi deveni mai blîndă şi mai îngrijorată.
— Eşti rănit, spus e.
— Nu prea tare.
— Chiar ş i aşa...
întinse mîna spre faţa lui, dar se opri la un centim etru
distanţă.
— Te-a lovit cineva?
El clătină din cap. Probabil că se căpătuise cu zgîrietura

cînd fusese "convins" să bea cu Tallywhite.
— Nu-mi amintesc, ca să fiu foarte sincer, îi spuse. A
fost o seară foarte ciudată.
Billie deschise gura ca să îi pună şi alte întrebări, dar în
loc de asta rosti cu blîndeţe:
— N-ai dans at cu mine.
El o privi în ochi.
— Regret.
— Voiam... speram să ...
Strînse din buze şi înghiţi în sec, iar el îşi dădu seama
că nici nu mai respira în aşteptarea cuvintelor ei.
— Nu cred că ...
Orice ar fi fost ce voia să spună, nu reuşea să rostească
vorbele, iar el îşi dădu seama că trebuia să fie la fel de
curajos ca şi ea.
— A fost un chin , şopti.
Ea ăşi ridică, speriată, privirea. George îi luă mîna şi îi
sărută palma.
— Ai idee cît de greu mi-a fos t să-i spun lui Freddie
Coventry să danseze el cu tine? Cum a fost să-l văd că te ia
de mînă şi-ţi şopteşte la ureche, de parcă ar fi avut dreptul
să-ţi stea aproape?
— Da, spuse ea înce t. Ştiu exact.
Atunci, în acel moment, totul deveni clar. George nu
putea să facă decît un singur lucru. Nu exista decît un singur
lucru de făcut.
O sărută.
Capitolul 23
Billie nu era proastă. Ştiuse, cînd se decisese să-l

aştepte pe George în dormitorul lui, că exista posibilitatea
să se întîmple asta. Dar nu acela era motivul pentru care
aşteptase acolo. Nu de aceea se strecurase pe tăcute în
camera lui, răsucind mînerul uşii cu uşurinţă exersată, ca să
alunece din mecanismul de încuiere fără să scoată nici un
zgomot. Nu de asta se aşezase pe fotoliul lui, aşteptînd să-
I audă venind, şi nu de asta se uitase la patul lui în tot acel
timp, foarte conştientă că acolo dormea el, că, acolo, trupul
lui era vulnerabil, că acolo, dacă se însura vreodată, ar fi
făcut dragoste cu soţia lui.
Nu, îşi spuse. Venise în camera lui pentru că avea
nevoie să ştie unde se dusese el şi de ce o lăsase singură la
Wintour House. Plus că era îngrijorată. Ştia că n-o să poată

să adoarmă pînă cînd nu-l vedea acasă.
Cu toate astea, ştiuse şi că se putea întîmpla exact ce
se întîmplase. Ce se întîmpla încă...
Putea în sfîrşit să recunoască faptul că îşi dorise asta în
tot acel timp.
George o trase la piept, iar ea nu se prefăcu surprinsă
şi nici indignată. Erau prea sinceri unul cu celălalt, aşa cum
fuseseră întotdeauna. îl cuprinse pe după gît şi îl sărută cu
pasiune.
Era la fel ca prima dată cînd o sărutase, dar şi mult mai
mult decît atunci. Mîinile lui erau peste tot, iar halatul ei
era subţire, dintr-un material mai fin şi mai mătăsos decît
rochia ei de zi. Cînd îi cuprinse posteriorul în palme, ea simţi
fiecare deget care o strîngea cu disperare, făcîndu-i inima
să cînte. ’’ ■*
N-o trata ca pe o păpuşă de porţelan, ci ca pe o femeie,
iar ei îi plăcea mult asta.
Trupul lui îl apăsă pe al ei, de sus pînă jos. Billie îl simţi
aprins, tare şi insistent. Ea îl făcuse să fie aşa. Ea. Billie
Bridgerton. îl înnebunise de dorinţă pe George Rokesby, iar
asta-i trimise pe şira spinării un fior de plăcere şi o făcu să
fie mai îndrăzneaţă.
Voia să-i muşte lobul urechii şi să-i lingă pielea sărată.
Voia să asculte felul în care răsuflarea lui devenea mai
rapidă cînd ea îşi arcuia trupul, lipindu-l de al lui. Voia să
cunoască forma exactă a gurii lui George, dar nu cu ochii, ci
cu gura.
îl voia cu totul, în orice fel era posibil.
— George, gemu, adorînd să-i audă nume le rostit chiar
de ea.
îl spuse din nou şi din nou, punctînd fiecare sărut. Cum
de crezuse vreodată că acel bărbat era dur şi inflexibil? Felul
în care o săruta era din cale-afară de fierbinte. Parcă ar fi
vrut să o devoreze, să o consume.
Să o facă a lui.
Billie, căreia nu-i plăcuse niciodată să lase pe altcineva
să deţină controlul, descoperi că-şi dorea ca el să reuşească.
— Eşti at ît de incred ibil de frum oasă ! spu se el,
nereuşind să rostească propoziţia fără întrerupere, fiindcă
era prea ocupat cu alte lucruri de făcut cu gura. Rochia ta
din seara asta... nu-mi vine să cred că ai purtat roşu.

Julia Quin - Din Vina Domnișoarei Bridgerton PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Julia Quin - Din Vina Domnișoarei Bridgerton PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SINGURUL OM

PE CARE NU-L POŢI

Bridgerton să se mărite cu unul dintre linţu

nesuferit lui Billie: arogantul George. I I este cel

Uneori soarta are un ciudat simţ al umorului

Acoperişul unei ferm e abandonate, la jumătatea

Nu se poate spune că lui Billie Bridgertonîi lipsea bun-

toată umanitatea ar fi considerat-o mai mult decît

Billie se gîndi puţin la standardele de eleganţă şi

demnitate, hotărî că li se dădea, în genere, prea mare im

— Nu ştiu ce credeai că faci în cop acul ăla, continuă.

Bineînţeles că necuvîntătoarea aterizase pe acoperiş

Atunci văzu în depărtare ceva mişcîndu-se şi, dacă nu

că mai strigă o dată, cît de tare putea, şi aproape că suspină

de bucurie cînd dom nul acela — dă Doam ne să fie un

stăteau mai prost, cînd ea era într-o situaţie stînjenitoare,

să prezică fiecare cuvînt exagerat şi pompos care ieşea din

gura lui George Rokesby.

măsură cu o privire egală. Pînă la urmă, după ce-şi lăsă

acide, însă îşi aminti că George Rokesby era singura fiinţă

— Pisică, răspunse ea pe u n ton care, c u puţină

— Nu, sînt sigu r că nu, răspu nse el şi, cu toate că

folosise un ton perfect politicos, Billie era convinsă că

— Limbaj pe care l-am învă ţat de la fraţii tăi.

— George, spuse, auzind o mie de lucruri diferite în

la numai trei kilometri depărtare una de cealaltă, într-un

Rokesby la îndemînă. Edward era plecat în colonii ca să se

jo ace cu sabia, pistolul sau Dumnezeu mai ştia ce, iar

Ce s-a întîmplat de fapt? strigă la ea în timp ce

— E destul de rezist entă? întrebă.

Lemnul părea crăpat şi scîrţîia periculos la fiecare pas

George se uită în sus.

— Chiar ş i pentru t ine?

— îţi mulţ umesc .

Cam fără voie, ea întinse piciorul spre el. îşi scosese

deja pantoful. George o atinse cu gesturi reci, apucîndu-i

să fie, o durea piciorul.

de altfel, şi ar fi fost o prostie să se opună doar pentru că

întrebare absurdă. Billie se uită în sus. George părea solid,

foarte bine să-i fie fraţi, acasă la familia Rokesby. Patru

încercase să-l salveze din nou, măcar ca să nu-i fi fost efortul

isteric şi se repezi printre picioarele lui. George se poticni,

Se putea spune că George Rokesby, fiul mai mare al

şi, ce era mai important, întotdeauna conform programului

— Ce neplăcut, spuse uitîndu-se în jos, spre scară.

Pe un ton care nu era menit să încurajeze continuarea

subiect. Ea însă spuse:

discuţie. Tu ai lovit scara.

Billie îl privi, se uită la scara din ţărînă, apoi din nou la

el, cu o expresie care-l făcu să-şi dorească să nu-i mai dea

— Andre w o să vină încoac e peste vreo jum ătate de

— A trecu t un si ngur m inut între mom entul în car e

se simţea ruşinată în nici o situaţie. Billie făcea doar cum o

familia lui, întreg satul, fir-ai ei să fie, o adorau. Avea un

pusese la loc... George se cutremură. Fusese genul de sunet

— Nu e nim ic de făc ut, rosti Billie sec. Nu, dacă nu

Bridgerton, care parcă ar fi spus "n-ai decît să crezi ce vrei,

fratele său spre sat, de la Crake House. De obicei nu

— Ai grijă cu pi ciorul acel a, spuse G eorge ap roape

George întoarse capul spre ea.

— Ce s-a întîmplat? î ntrebă repede.

— Oare ar putea cineva să creadă că tu... că noi...

— Fiindcă a u minte, răspunse George î n grabă. Nimeni