JULIA QUINN

Seria: Bridgertons
Volumul 5

LUI SIR PHILLIP,

CU DRAGOSTE
Original: To Sir Phillip, With Love (2003)

Traducere din limba engleză de:

IRINA FULGER

virtual-project.eu

2021

VP - 2
 …Știu că spui că într-o zi îmi vor plăcea băieții, dar eu zic
niciodată! NICIODATĂ!!! Cu trei semne de exclamație!!!
de la Eloise Bridgerton către mama ei, băgat pe sub ușa lui Violet
Bridgerton când Eloise avea opt ani

…Nu mi-am închipuit niciodată că un sezon poate să fie așa de

palpitant! Bărbații sunt așa de chipeși și fermecători. Știu că mă
voi îndrăgosti imediat. Cum altfel?
de la Eloise Bridgerton către fratele ei Colin, cu ocazia debutului ei
la Londra

…Sunt destul de sigură că nu mă voi căsători niciodată. Dacă ar

exista cineva pentru mine, nu crezi că l-aș fi găsit deja?
de la Eloise Bridgerton către draga ei prietenă Penelope
Featherington, pe durata celui de-al șaselea ei sezon ca debutantă

…este ultima mea ocazie. O voi apuca cu ambele mâini și o dau

încolo de precauție. Sir Phillip, te rog, te rog, să fii cum mi-am
imaginat eu că ești. Pentru cât dacă ești bărbatul care reiese din
scrisorile tale, cred că te-aș putea iubi. Și dacă simți la fel…
de la Eloise Bridgerton, scris în grabă pe o bucată de hârtie, aflată
pentru prima dată pe drum să-l cunoască pe Sir Phillip Crane

VP - 3
 PROLOG

Februarie 1823
Gloucestershire, Anglia

Chiar era ironic că se petrecuse într-o zi așa de însorită.

Prima zi însorită în – cât timp trecuse? – șase săptămâni la rând cu cerul
gri, cu căderi ocazionale și ușoare de zăpadă sau de ploaie. Până și Phillip,
care se credea imun la capriciile vremii, simțise cum i se ridică moralul, cum
zâmbetul i se lărgește. Ieșise afară din casă – fusese nevoit. Nimeni nu putea
să rămână înăuntru la așa manifestare splendidă a soarelui.
Mai ales în mijlocul unei ierni atât de cenușii.
Chiar și acum, la mai bine de o lună după ce se petrecuse, nu-i venea să
creadă că soarele avusese cutezanța să-l tachineze așa.
Și cum de fusese așa de orb și nu se așteptase la asta? Trăise alături de
Marina din ziua căsătoriei lor. Opt ani lungi ca să cunoască femeia. Ar fi
trebuit să se aștepte la asta. Și într-adevăr…
Ei bine, într-adevăr, se așteptase la asta. Doar că nu voise să o recunoască.
Poate că încerca să se amăgească, să se protejeze chiar. Să se ascundă de
evident, sperând că, dacă nu se gândea la asta, nu se va întâmpla niciodată.
Dar se întâmplase. Și într-o zi însorită pe deasupra. Dumnezeu avea clar
un simț ciudat al umorului.
Coborî privirea la paharul de whisky, care în mod inexplicabil era gol.
Probabil că băuse blestemăția aia și totuși nu-și amintea să o fi făcut. Nu se
simțea amețit cum ar fi trebuit să fie. Sau atât de amețit cum voia să fie.
Se uită afară pe fereastră la soare, care cobora la orizont. Astăzi fusese o
altă zi însorită. Asta probabil că explica melancolia lui excepțională. Cel
puțin, asta spera. Voia o explicație, avea nevoie de una, pentru oboseala asta
îngrozitoare care părea că-l acaparează.
Melancolia îl îngrozea.
Mai mult decât orice. Mai mult decât focul, mai mult decât războiul, mai
mult decât însuși infernul. Gândul de a se scufunda în tristețe, de a fi ca ea…
Marina fusese melancolică. Marina își petrecuse întreaga viață, sau cel
puțin întreaga viață cât o cunoscuse el, fiind melancolică. Nu-și amintea
sunetul râsului ei și, într-adevăr, nu era sigur să-l fi știut vreodată.
Fusese o zi însorită și…
Închise ochii, nefiind sigur dacă mișcarea avea menirea să încurajeze
VP - 4
amintirea sau să o risipească.
Fusese o zi însorită și…
•
— N-ați crezut că veți mai simți așa ceva pe piele vreodată, eh, Sir Phillip?
Phillip Crane întoarse fața spre soare, închizând ochii și lăsând căldura să
i se împrăștie pe piele.
— Este perfect, murmură el. Sau ar fi, dacă nu ar fi așa de al naibii de frig.
Miles Carter, secretarul lui, chicoti.
— Nu-i chiar așa de frig. Lacul n-a înghețat anul ăsta. Doar câteva petice
neuniforme.
Phillip se întoarse reticent de la soare și deschise ochii.
— Nu este primăvară totuși.
— Dacă doreați primăvară, domnule, poate că ar fi trebuit să consultați
un calendar.
Phillip se uită pieziș la el.
— Te plătesc pentru asemenea impertinență?
— Da. Și destul de bine.
Phillip zâmbi către sine în vreme ce ambii bărbați se opriră pentru a se
bucura de soare câteva momente în plus.
— Credeam că nu vă deranjează cenușiul, zise Miles, când reluară drumul
spre sera lui Phillip.
— Așa este, răspunse Phillip, pășind cu încrederea unui sportiv înnăscut.
Dar doar pentru că nu mă deranjează un cer înnorat, nu înseamnă că nu
prefer soarele. Se opri pentru un moment. Asigură-te că-i spui bonei Millsby
să scoată copiii afară astăzi. Vor avea nevoie de haine călduroase, desigur, de
căciuli și de mănuși, dar ar trebui să-i vadă un pic soarele. Au stat înăuntru
prea mult.
— Ca și noi toți, murmură Miles.
Phillip chicoti.
— Într-adevăr.
Privi peste umăr la seră. Probabil că acum ar trebui să se ocupe de
corespondență, dar avea niște semințe de sortat și adevărul era că n-avea
niciun motiv pentru care să nu-și rezolve problemele cu Miles o oră mai
târziu.
— Du-te, îi spuse lui Miles. Găsește-o pe Millsby. Ne apucăm de treabă
mai târziu. Oricum știu că urăști sera.
— Nu în perioada asta a anului, zise Miles. Căldura e destul de bine-
venită.
Phillip arcui o sprânceană în timp ce-și înclina capul spre conacul
Romney.
VP - 5
 — Vrei să spui că-i rece casa mea strămoșească?
— Toate casele strămoșești sunt reci.
— Adevărat, zise Phillip cu un zâmbet.
Îl plăcea pe Miles. Îl angajase cu șase luni mai înainte ca să-l ajute cu
munții de hârtii și detaliile despre administrarea micii lui proprietăți ce
păreau să se acumuleze. Miles era destul de priceput. Tânăr, dar priceput. Și
umorul lui sec nu era niciodată suficient. Servitorii n-ar fi îndrăznit
niciodată să glumească cu Phillip și cu Marina… ei bine, se înțelegea de la
sine că Marina nu râdea sau tachina.
Copiii îl făceau uneori să râdă pe Phillip, dar era un umor diferit și, apoi,
în mare parte a timpului nu știa ce să le spună. Încerca, dar apoi se simțea
prea ciudat, prea mare, prea puternic, dacă așa ceva era posibil. Și apoi îi
gonea, spunându-le să se ducă înapoi la bona lor.
Era mai ușor așa.
— Du-te, deci, zise Phillip, trimițându-l pe Miles cu o sarcină pe care ar fi
trebuit să o facă chiar el.
Astăzi nu-și văzuse copiii încă și bănuia că ar fi trebuit, dar nu voia să
strice ziua spunând ceva sever, ceea ce în mod inevitabil părea să facă.
Îi va găsi când vor fi afară, la plimbarea lor prin natură cu bona Millsby.
Asta ar fi o idee bună. Apoi ar putea să le arate vreo plantă și să le
povestească despre ea și totul va rămâne perfect simplu și inofensiv.
Phillip intră în seră și închise ușa în urma lui, inspirând aerul umed. La
Cambridge studiase botanica, câștigase un premiu chiar, iar adevărul era că
probabil ar fi intrat în viața academică dacă fratele lui mai mare nu ar fi
murit la Waterloo, împingându-l pe al doilea născut Phillip în rolul de
moșier și gentilom de provincie.
Bănuia că lucrurile ar fi putut sta mai rău. Până la urmă ar fi putut să fie
moșier și gentilom de oraș. Măcar aici putea să-și vadă liniștit de
preocupările lui botanice.
Se aplecă peste masa de lucru, examinându-și cel mai recent proiect – o
specie de mazăre pe care încerca să o înmulțească pentru a crește mai
repede și mai plină în teacă. Dar încă nu avusese noroc. Ultimul lot se ofilise
și se îngălbenise, ceea ce nu fusese deloc rezultatul sperat.
Phillip se încruntă, apoi își permise să zâmbească un pic cât se duse în
spatele serei pentru a-și aduna materialele. Nu se supăra niciodată prea
mult când experimentele lui nu ajungeau la rezultatul așteptat. După
părerea lui, nevoia nu fusese niciodată mama invențiilor.
Accidentele. În accidente stătea totul. Evident că niciun om de știință nu
ar recunoaște-o, dar majoritatea marilor invenții aveau loc cât încercai să
rezolvi o cu totul altă problemă.
VP - 6
 Chicoti când dădu la o parte mazărea ofilită. În ritmul ăsta, va vindeca
guta până la sfârșitul anului.
Înapoi la muncă. Înapoi la muncă. Se aplecă peste colecția de semințe,
netezindu-le ca să le poată examina pe toate. Avea nevoie doar de cea
potrivită pentru…
Ridică privirea și se uită afară prin geamul proaspăt spălat. O mișcare
peste câmp îi atrase atenția. O sclipire roșie.
Roșu. Phillip își zâmbi sieși și clătină din cap. Trebuie să fie Marina. Roșu
era culoarea ei preferată, ceva ce mereu i se păruse ciudat. Oricine petrecea
timp cu ea ar fi crezut că ea prefera ceva mai închis, mai sumbru.
Privi cum ea dispare în crângul de copaci, apoi reveni la muncă. Era rar
când Marina ieșea din casă. Zilele acestea nici nu ieșea prea des din
dormitorul ei. Phillip era fericit să o vadă afară la soare. Poate îi va
îmbunătăți starea de spirit. Evident, nu complet. Phillip credea că nici
soarele nu avea abilitatea să facă asta. Dar poate o zi luminoasă, caldă va fi
de ajuns să o scoată afară câteva ore, să-i aducă un mic zâmbet pe chip.
Dumnezeu era martor că copiilor le-ar prinde bine asta. Aproape în
fiecare seară își vizitau mama în camera ei, dar nu era suficient.
Și Phillip știa că această absență nu era compensată de el.
Oftă, copleșit de un val de vinovăție. Știa că nu era genul de tată de care
aveau ei nevoie. Încercă să-și spună că făcea tot ce putea, că reușea în ceea
ce era singurul lui scop când venea vorba de paternitate – să nu se poarte în
modul în care o făcuse propriul tată.
Cu toate astea, știa că nu era suficient.
Cu mișcări ferme se îndepărtă de masa de lucru. Semințele puteau să
aștepte. Și copiii puteau probabil să aștepte, dar asta nu însemna că trebuiau
să aștepte. Și el ar trebui să-i scoată la plimbare în natură, nu bona Millsby,
care nu deosebea un copac foios de un conifer și care cel mai probabil le-ar
spune că un trandafir este o margaretă și…
Privi din nou afară pe fereastră, amintindu-și că era februarie. Bona
Millsby nu va putea să dea de vreo floare pe vremea asta, dar chiar și așa, nu
scuza faptul că el ar fi trebuit să scoată copiii la plimbarea lor prin natură.
Era genul de activitate cu copiii la care excela cu adevărat și n-ar trebui să se
eschiveze de responsabilitate.
Ieși din seră, dar apoi se opri, nu parcursese nicio treime din drumul
înapoi spre conacul Romney. Dacă se ducea după copii, ar trebui să-i ducă
să-și vadă mama. Tânjeau după compania ei, chiar și când ea nu făcea nimic
mai mult decât să-i mângâie pe cap. Da, ar trebui să o găsească pe Marina.
Asta ar fi și mai benefic decât o plimbare în natură.
Dar știa din experiență că n-ar trebui să facă presupuneri despre starea
VP - 7
Marinei. Doar pentru că ieșise afară nu însemna că ea se simțea bine. Și el
detesta când copiii erau martori la toanele ei.
Phillip se întoarse și se îndreptă spre crângul în care o văzuse dispărând
pe Marina cu câteva clipe mai devreme. Merse cu o viteză aproape dublă
decât a Marinei; nu-i va lua prea mult să o prindă din urmă și să-i determine
starea. Se putea întoarce în camera copiilor înainte ca bona Millsby să iasă
cu ei.
Merse prin pădure, urmărind ușor drumul Marinei. Pământul era moale,
dar Marina era probabil încălțată cu cizme grele, pentru că urmele ei se
afundau în pământ și erau bine definite. O luau spre o pantă înclinată și
ieșeau din pădure, apoi pe un petic cu iarbă.
— La naiba, mormăi Phillip, abia auzindu-se din cauza vântului care se
stârni în jurul lui.
Era imposibil să-i vadă urmele pe iarbă. Își folosi mâna pentru a-și umbri
ochii de soare și cercetă orizontul, căutând o urmă de roșu.
Nimic lângă căsuța abandonată, nici lângă câmpul lui Phillip cu grâne
experimentale, nici lângă bolovanul mare pe care Phillip se cățărase
nenumărate ore când era copil. Se întoarse spre nord, mijind ochii când în
sfârșit o zări. Se îndrepta spre lac.
Lacul.
Phillip deschise buzele cât se uită la silueta ei înaintând lent spre
marginea apei. Nu era chiar încremenit; se simțea mai mult… suspendat… în
timp ce mintea lui observa imaginea ciudată. Marina nu înota. Nici măcar nu
știa dacă putea. Bănuia că ea era conștientă că exista un lac pe domeniu, dar
în realitate el nu știuse ca ea să fi mers vreodată acolo, nu în cei opt ani de
când erau căsătoriți. Porni spre ea, picioarele lui dându-și oarecum seama
de ceea ce mintea lui refuza să accepte. În timp ce ea păși în apele puțin
adânci, el mări viteza, fiind încă prea departe să facă altceva în afară de a o
striga pe nume.
Dar ea nu dădu vreun semn că îl auzise și își continuă înaintarea lentă și
constantă în apă.
— Marina! urlă el, luând-o acum la fugă. Mai avea încă un minut chiar și
fugind cu cea mai mare viteză. Marina!
Ea ajunse în punctul în care nu mai atingea fundul și apoi pluti, dispărând
sub suprafața de un gri metalizat. Mantia roșie îi pluti câteva secunde
deasupra, apoi fu trasă sub apă după ea.
El îi strigă din nou numele, chiar dacă ea nu avea cum să-l audă. Alunecă
și se împiedică pe panta dealului ce cobora spre lac, apoi avu suficientă
prezență de spirit să-și dea haina și cizmele jos, după care sări în apa rece ca
gheața. Ea era sub apă abia de un minut; mintea lui își dădea seama că asta
VP - 8
nu era probabil suficient timp ca să se înece, dar fiecare secundă pierdută în
căutarea ei era o secundă mai aproape de moartea ei.
Înotase în lac de nenumărate ori, știa exact unde nu mai ajungeai la fund
și ajunse la acel punct critic cu mișcări rapide, egale, abia observând cum
apa îi trăgea hainele grele.
Putea să o găsească. Trebuia să o găsească.
Înainte să fie prea târziu.
Se scufundă, cercetând cu ochii apa tulbure. Probabil că Marina ridicase
niște nisip de pe fund și cu siguranță și el făcuse la fel, pentru că nisipul fin
se învârtea în jurul lui, iar norii opaci pufoși îngreunau vizibilitatea.
Dar până la urmă Marina fu salvată de propriul capriciu colorat, și Phillip
înotă prin apă, spre fund, unde văzu mantia roșie plutind prin apă precum
un zmeu languros. Nu se luptă cu el când o trase spre suprafață; era deja
inconștientă și nu era nimic mai mult decât o piatră de moară în brațele lui.
Ieșiră la suprafață, iar el trase aer în piept în reprize mari pentru a-și
umple plămânii ce-l ardeau. Pentru o clipă nu putu face nimic altceva decât
să respire, corpul lui dându-și seama că trebuia să se salveze pe sine înainte
de a salva pe oricine altcineva. Apoi o trase spre mal, ținându-i cu grijă
chipul deasupra apei, chiar dacă ea nu părea să respire.
Ajunseră în sfârșit la marginea apei și o trase pe fâșia îngustă de noroi și
pietriș care separa apa de iarbă. Cu mișcări frenetice pipăi în fața chipului ei
să simtă aerul, dar de pe buzele ei nu ieșea nimic.
Nu știa ce să facă, nu se gândise că vreodată va trebui să salveze pe cineva
de la înec, așa că făcu ceea ce i se păru cel mai rațional și o trase în poală, cu
fața în jos, bătând-o pe spate. La început nu se întâmplă nimic, dar după a
patra lovitură violentă, ea tuși și un șuvoi de apă tulbure îi curse din gură.
O întoarse repede.
— Marina? întrebă el insistent, dându-i ușor palme peste față. Marina?
Ea tuși din nou. Corpul era răvășit de tremurături spasmodice. Apoi
începu să respire, obligată de plămâni să rămână în viață, chiar dacă sufletul
ei dorea altceva.
— Marina, zise Phillip, cu vocea tremurând de ușurare. Slavă Domnului!
Nu o iubea, nu o iubise niciodată în realitate, dar era soția lui și era mama
copiilor lui și, în adâncul ei, sub mantia neclintită de tristețe și disperare, era
o persoană bună și frumoasă. Poate că nu o iubise, dar nici nu-i dorea
moartea.
Ea clipi cu ochii dezorientați. Și apoi păru să-și dea în sfârșit seama unde
se afla, cine era el și șopti:
— Nu.
— Trebuie să te duc înapoi în casă, zise el ursuz, uimit de cât de furios era
VP - 9
din cauza acelui singur cuvânt.
Nu.
Cum îndrăznea să refuze să fie salvată de el? Cum să renunțe la viață doar
pentru că era tristă? Melancolia ei era mai importantă deci cei doi copii ai
lor? O stare proastă era mai grea în balanța vieții decât nevoia lor de o
mamă?
— Te duc acasă, se răsti el, luând-o fără prea mare blândețe în brațe.
Acum respira și clar își revenise, oricât de rătăcită îi era mintea. Nu avea
de ce să o trateze ca pe o floare delicată.
— Nu, plânse ea încet. Te rog, nu. Nu vreau… Nu…
— Mergi acasă, declară el, urcând panta dealului, nepăsător la vântul rece
ce-i îngheța hainele ude; nepăsător chiar și la terenul stâncos de sub tălpile
goale.
— Nu pot, șopti ea, cu ceea ce părea să fie ultima fărâmă de energie.
Și în timp ce Phillip își căra povara spre casă, nu se putea gândi decât la
cât de potrivite erau acele cuvinte.
Nu pot.
Asta rezuma într-un fel întreaga ei viață.
•
Până la căderea nopții deveni clar că febra ar putea reuși acolo unde lacul
dăduse greș.
Phillip o dusese acasă pe Marina cât de repede putuse și, cu ajutorul
doamnei Hurley, menajera lui, o dezbrăcase de hainele înghețate și
încercase să o încălzească cu plapuma umplută cu puf de gâscă care, în urmă
cu opt ani, reprezentase piesa centrală a trusoului ei.
— Ce s-a întâmplat? exclamase doamna Hurley când el se împleticise pe
ușa bucătăriei.
Nu voise să folosească intrarea principală, unde ar fi putut fi văzut de
copiii lui și, apoi, ușa de la bucătărie era mai aproape cu vreo douăzeci de
metri.
— A căzut în lac, zise el posac.
Doamna Hurley îl privi cu o expresie care era și bănuitoare, și
înțelegătoare în același timp, și el își dădu seama că ea știa adevărul. Lucra
pentru familia Crane de la căsătoria lor; știa de stările Marinei.
Îl gonise din cameră după ce Marina fusese băgată în pat, insistând să se
schimbe de propriile haine înainte să se îmbolnăvească și el. Dar revenise
lângă Marina. Acolo era locul lui ca soț, se gândi el vinovat, un loc pe care îl
evitase în ultimii ani.
Era deprimant să fie cu Marina. Era greu.
Dar acum nu era momentul să-și evite îndatoririle, așa că rămase lângă
VP - 10
patul ei pe timpul zilei și al nopții. Îi șterse fruntea când ea începu să
transpire, încercă să-i toarne pe gât supă caldă când ea era calmă. Îi spuse să
lupte, chiar dacă vorbea cu pereții.
Trei zile mai târziu, ea muri.
Era ceea ce ea își dorise, dar asta nu-l alina prea mult pe Phillip când
încercă să le explice copiilor lui, gemeni, care tocmai împliniseră șapte ani,
că mama lor nu mai era. Stătea în camera lor, cu corpul lui prea mare pentru
scaunele lor cu dimensiuni de copii. Dar se așeză oricum, răsucit ca un
covrig, și făcu efortul să se uite în ochii lor în timp ce rosti cu greutate
cuvintele.
Ei nu spuseră multe, ceea ce era neobișnuit. Dar nu arătau surprinși, ceea
ce lui Phillip i se păru tulburător.
— Îmi pare rău, spuse el când ajunse la finalul discursului său.
Îi iubea așa de mult și îi dezamăgise în așa de multe feluri. Abia știa cum
să le fie tată; cum naiba mai trebuia acum să preia și rolul de mamă?
— Nu este vina ta, zise Oliver, uitându-se în ochii tatălui său cu ochii lui
căprui cu o intensitate neliniștitoare. A căzut în lac, nu-i așa? N-ai împins-o
tu.
Phillip doar încuviință din cap, nefiind sigur cum să răspundă.
— Acum este fericită? întrebă încet Amanda.
— Așa cred, zise Phillip. Acum vă poate veghea tot timpul din cer, deci
cred că-i fericită.
Gemenii dădură impresia că se gândesc ceva timp la asta.
— Sper că-i fericită, spuse în sfârșit Oliver, cu o voce mai hotărâtă decât
expresia lui. Poate nu va mai plânge.
Phillip simți că i se taie respirația în gât. Nu-și dăduse seama că ei
auziseră suspinele Marinei. Părea să se scufunde doar târziu noaptea;
camera lor era chiar deasupra ei, dar mereu crezuse că ei dormeau când
mama lor începea să plângă.
Amanda își încuviință din cap acordul, mișcând în sus și în jos din
căpșorul ei blond.
— Dacă-i fericită acum, atunci sunt fericită că s-a dus, zise ea.
— Nu s-a dus, interveni Oliver. A murit.
— Nu, s-a dus, insistă Amanda.
— Este același lucru, rosti egal Phillip, dorindu-și să le poată spune
altceva în afară de adevăr. Dar cred că acum este fericită.
Într-un fel, și asta era adevărat. Până la urmă era ceea ce Marina își
dorise. Poate că era ceea ce-și dorise de la bun început.
Amanda și Oliver rămaseră tăcuți o vreme îndelungată, cu privirile în
podea, în timp ce-și legănau picioarele cocoțați pe patul lui Oliver. Păreau
VP - 11
așa de mici, stând acolo pe un pat care era clar prea mare pentru ei. Phillip
se încruntă. Cum de nu observase niciodată asta? N-ar trebui să fie în paturi
mai joase? Dacă noaptea cădeau?
Sau poate erau prea mari pentru asta. Poate că nu mai cădeau din pat.
Poate că nu căzuseră vreodată.
Poate chiar era un tată abominabil. Poate că ar trebui să știe lucrurile
astea.
Poate… Poate… Închise ochii și oftă. Poate ar trebui să nu mai gândească
așa de mult și să facă pur și simplu tot ce poate și să fie mulțumit cu asta.
— Vei pleca? întrebă Amanda, ridicând capul.
El se uită în ochii ei, așa de albaștri, așa de asemănători cu ai mamei ei.
— Nu, șopti el aprig, îngenunchind în fața ei și luându-i mânuțele în ale
lui.
Păreau așa de mici, de fragile în ale lui.
— Nu, repetă el. Nu plec. Nu o să plec niciodată…
•
Phillip privi paharul său de whisky. Iarăși era gol. Ciudat cum se golea un
pahar de whisky chiar și după ce-l umpleai de patru ori.
Detesta să-și amintească. Nu era sigur ce era mai rău. Scufundarea sub
apă sau momentul în care doamna Hurley se întorsese spre el și spusese:
— S-a dus?
Sau copiii lui, cu tristețe pe fețe și teamă în ochi?
Ridică paharul la buze, lăsând să-i alunece în gură ultimele picături. Cea
mai rea parte erau clar copiii lui. Le spusese că nu-i va părăsi niciodată și nu
o făcuse – nu o va face –, dar simpla lui prezență nu era suficientă. Aveau
nevoie de mai mult. Aveau nevoie de cineva care știa să fie prezent, care știa
cum să le vorbească și să-i înțeleagă și să-i învețe să se controleze și să se
comporte frumos.
Și cum nu le putea aduce un alt tată, bănuia că trebuia să se gândească la
a le găsi o mamă. Desigur că era prea devreme. Nu se putea căsători cu
altcineva până când nu trecea perioada obligatorie de doliu, dar asta nu
însemna că nu putea să caute.
Oftă, prăbușindu-se în scaunul lui. Avea nevoie de o soție. Ar fi mers
aproape orice fel de soție. Nu-i păsa de înfățișare. Nu-i păsa dacă avea bani.
Nu-i păsa dacă putea să facă adunări în minte sau vorbi franceză ori chiar să
călărească.
Trebuia doar să fie fericită.
Cerea așa de mult de la o soție? Un zâmbet măcar o dată pe zi. Poate chiar
și sunetul râsului ei?
Și trebuia să-i iubească pe copii. Sau măcar să se prefacă așa de bine, încât
VP - 12
ei să nu simtă diferența.
Nu cerea chiar așa de multe, nu-i așa?
— Sir Phillip?
Phillip ridică privirea, blestemându-se că lăsase ușa de la birou ușor
deschisă. Miles Carter, secretarul lui, băgă capul.
— Ce-i?
— O scrisoare, domnule, zise Miles, înaintând pentru a-i înmâna un plic.
De la Londra.
Phillip privi la plicul din mâna lui, ridicând din sprâncene la caligrafia
înclinată, evident feminină. Îl concedie pe Miles încuviințând din cap, apoi
luă cuțitașul de scrisori și-l băgă sub ceară. Ieși o singură foaie de hârtie.
Phillip o frecă între degete. De calitate superioară. Scumpă. Și grea, un semn
clar că expeditorul nu avea nevoie să reducă costul timbrelor.
Apoi o întoarse și o citi.

Bruton Street nr. 5, Londra

Sir Phillip Crane,
Vă scriu să-mi exprim condoleanțele pentru pierderea soției
dumneavoastră, draga mea verișoară Marina. Deși au trecut
mulți ani de când am văzut-o ultima oară pe Marina, mi-o
amintesc cu drag și m-a întristat profund să aflu de trecerea ei în
neființă.
Vă rog să nu ezitați să-mi scrieți dacă pot face ceva să vă alin
suferința în acest moment dificil.
A dumneavoastră,
Domnișoara Eloise Bridgerton

Phillip se frecă la ochi. Bridgerton… Bridgerton. Marina avea verișoare în

familia Bridgerton? Probabil că da, dacă una din ele îi trimitea o scrisoare.
Oftă, apoi rămase surprins că se întinde mâna după propria hârtie și
pană. De la moartea Marinei primise foarte puține scrisori de condoleanțe.
Se părea că majoritatea prietenilor și familia ei o uitaseră de când se
căsătorise. Bănuia că n-ar trebui să fie supărat, nici chiar surprins. Ea ieșise
rareori din dormitorul ei; era ușor să uiți de cineva pe care nu-l vedeai
niciodată.
Domnișoara Bridgerton merita un răspuns. Era de bun-simț sau, chiar
dacă nu era (și Phillip era destul de sigur că nu cunoștea eticheta completă
pentru moartea unei soții), tot i se părea cumva că ăsta era lucrul corect de
făcut.

VP - 13
Și astfel, cu o suflare obosită, puse condeiul pe hârtie.

VP - 14
 CAPITOLUL 1

Mai 1824
Undeva pe drumul dintre Londra și Gloucestershire
Miezul nopții

Dragă domnișoară Bridgerton,

Vă mulțumesc pentru scrisoarea amabilă pentru pierderea
soției mele. A fost amabil din partea dumneavoastră să vă luați
din timp și să scrieți unui domn pe care nu l-ați cunoscut
niciodată. Vă ofer această floare presată drept mulțumire. Nu-i
nimic altceva decât o simplă opaiță roșie (Silene dioica), dar
înveselește câmpurile de aici, din Gloucestershire, și pare să fi
sosit devreme în acest an.
Era floarea de câmp preferată a Marinei.
Cu stimă,
Sir Phillip Crane

Eloise Bridgerton netezi hârtia bine citită din poala ei. Nu era multă
lumină pentru a vedea cuvintele, chiar și cu luna plină luminând prin
ferestrele trăsurii, dar asta nu conta cu adevărat. Memorase întreaga
scrisoare, și floarea presată delicată, care era mai mult roz decât roșie de
fapt, se afla în siguranță între paginile unei cărți pe care o șterpelise din
biblioteca fratelui ei.
Nu fusese teribil de surprinsă când primise un răspuns de la Sir Phillip.
Bunele maniere dictau așa ceva, deși până și mama lui Eloise, cu siguranță
arbitra supremă a comportamentului adecvat, spunea că Eloise își lua
corespondența un pic cam prea în serios.
Desigur că era ceva obișnuit pentru domnișoarele de statutul lui Eloise să
petreacă câteva ore îndelungate în fiecare săptămână scriind scrisori, dar
Eloise își făcuse de mult un obicei din a petrece acest timp în fiecare zi. Îi
plăcea să scrie scrisori, mai mult persoanelor pe care nu le vedea de ani
întregi (mereu îi plăcuse să-și imagineze surpriza acestora când deschideau
plicul ei), așa că-și scotea tocul și hârtia pentru aproape orice ocazie –
nașteri, decese, orice fel de realizare care merita felicitări sau condoleanțe.
Nu era sigură de ce continua să trimită scrisori, doar că petrecea așa de

VP - 15
mult timp scriind scrisori oricăruia dintre frații ei care nu se afla la Londra
în acel moment și i se păruse destul de ușor să scrie o scrisoare scurtă unei
rude îndepărtate cât stătea la biroul ei.
Și deși toată lumea scria o scurtă scrisoare drept răspuns – până la urmă
era o Bridgerton și nimeni nu dorea să jignească un Bridgerton –, niciodată
cineva nu trimisese un cadou, chiar și ceva așa de umil precum o floare
presată.
Eloise închise ochii, imaginându-și delicatele petale roz. Îi era greu să-și
imagineze un bărbat manevrând o floare așa fragilă. Toți cei patru frați ai ei
erau bărbați mari, puternici, cu umeri largi și mâini mari care, cu siguranță,
ar mutila biata floare într-o secundă.
Fusese intrigată de răspunsul lui Sir Phillip, mai ales de utilizarea limbii
latine, și-i răspunsese imediat.

Dragă Sir Phillip,

Vă mulțumesc foarte mult pentru fermecătoarea floare
presată. A fost o surpriză așa de minunată când a ieșit plutind din
plic. Și o amintire așa de prețioasă despre scumpa și dragă
Marina.
Am observat ușurința cu privire la numele științific al florii.
Sunteți botanist?
A dumneavoastră,
Domnișoara Eloise Bridgerton

Era viclean din partea ei să încheie scrisoarea cu o întrebare. Acum bietul

om va fi obligat să-i răspundă din nou.
Nu o dezamăgi.
Eloise primise un răspuns în doar zece zile.

Dragă domnișoară Bridgerton,

Într-adevăr sunt botanist, educat la Cambridge, deși
momentan nu țin legătura cu nicio universitate sau consiliu
științific. Fac experimente aici la conacul Romney, în propria
seră.
Și dumneavoastră aveți înclinații științifice?
Al dumneavoastră,
Sir Phillip Crane

Corespondența avea ceva palpitant; poate că era pur și simplu

VP - 16
entuziasmul de a găsi pe cineva, care nu-i era rudă, care părea realmente
dornic să poarte un dialog în scris. Orice ar fi fost, Eloise îi răspunse imediat.

Dragă Sir Phillip,

Doamne, Dumnezeule, nu, mă tem că nu am o gândire
științifică, deși mă pricep la calcule. Sunt mai mult interesată de
științele umaniste; s-ar putea să fi observat că-mi place să scriu
scrisori.
A dumneavoastră prietenă,
Eloise Bridgerton

Eloise nu fusese sigură dacă să încheie cu o formulare așa de informală,

dar hotărî să greșească fiind prea îndrăzneață. Evident că lui Sir Phillip îi
făcea la fel de mult plăcere corespondența ca și ei; altfel sigur n-ar fi
terminat scrisoarea cu o întrebare. Răspunsul lui veni după două săptămâni.

Draga mea domnișoară Bridgerton,

Ah, dar este un soi de prietenie, nu-i așa? Mărturisesc că sunt
oarecum izolat aici în provincie și, dacă nu am parte de un chip
zâmbitor la micul dejun, aș putea măcar să am o scrisoare
amicală, nu sunteți de acord?
V-am trimis o altă floare. Aceasta este Geranium pratense, mai
cunoscută sub numele de săgețică.
Cu mare respect,
Phillip Crane

Eloise își amintea bine acea zi. Stătuse în scaunul ei, cel din camera ei de
lângă fereastră, și se uitase la floarea mov presată cu grijă pentru ceea ce i se
păruse o eternitate. Încerca să o curteze? Prin scrisori?
Și apoi într-o zi primise o scrisoare care era destul de diferită de restul.

Draga mea domnișoară Bridgerton,

Corespondăm deja de ceva vreme și, deși nu ne-am cunoscut
niciodată formal, simt că vă cunosc. Sper că simțiți la fel.
Mă iertați dacă sunt prea îndrăzneț, dar vă scriu să vă invit în
vizită la conacul Romney. Speranța mea este că, după o perioadă
potrivită, poate decidem că ne potrivim și veți fi de acord să-mi
fiți soție.

VP - 17
 Veți fi, desigur, însoțită cum se cuvine. Dacă-mi acceptați
invitația, voi planifica imediat să o aduc pe mătușa mea văduvă la
conacul Romney.
Sper că vă veți gândi la propunerea mea.
Al dumneavoastră mereu,
Sir Phillip Crane

Eloise băgase imediat scrisoarea într-un sertar, nefiind în stare nici măcar
să-i înțeleagă cererea. Voia să se căsătorească cu cineva pe care nici măcar
nu îl cunoștea?
Nu, ca să fie corectă, asta nu era complet adevărat. Se știau. Își spuseseră
mai multe într-un an de corespondență decât mulți soți și soții o făceau pe
durata unei întregi căsnicii.
Totuși, nu se întâlniseră niciodată.
Eloise se gândi la toate cererile în căsătorie pe care le refuzase de-a
lungul anilor. Câte fuseseră? Cel puțin șase. Acum nici măcar nu-și amintea
de ce îi refuzase pe unii dintre ei. Fără vreun motiv serios, doar că nu erau…
Perfecți.
Cerea așa de mult?
Clătină din cap, conștientă că părea prostuță și răsfățată. Nu, nu avea
nevoie de cineva perfect. Avea nevoie doar de cineva perfect pentru ea.
Știa ce spuneau matroanele bogate despre ea. Că era prea exigentă, mai
rău decât năroadă. Va ajunge fată bătrână – nu, asta nu o mai spuneau.
Spuneau că era deja o fată bătrână, ceea ce era adevărat. Nu ajungeai la
vârsta de 28 de ani fără să auzi cum se șoptește asta pe la spatele tău.
Sau îți este aruncat în față.
Dar adevărul amuzant era că pe Eloise nu o deranja situația ei. Sau cel
puțin nu până recent.
Nu-i trecuse niciodată prin cap că va rămâne fată bătrână pentru
totdeauna și, pe lângă asta, îi plăcea viața ei destul de mult. Avea cea mai
bună familie pe care cineva și-o putea imagina – șapte frați și surori în total,
cu numele în ordine alfabetică, ceea ce o punea chiar la mijloc cu E, cu patru
frați mai mari și trei mai mici. Mama ei era încântătoare și chiar se oprise
din a o bate la cap pe Eloise cu măritișul. Eloise avea încă un loc proeminent
în societate; familia Bridgerton era adorată și respectată unanim (și uneori
temută), iar Eloise avea o personalitate așa de veselă și irezistibilă, încât
toată lumea căuta să fie în compania ei, fată bătrână sau nu.
Dar în ultima vreme…
Oftă, simțindu-se dintr-odată un pic mai în vârstă decât cei 28 de ani ai ei.
În ultima vreme nu se mai simțise așa de bine dispusă. În ultima vreme
VP - 18
începuse să creadă că poate matroanele acelea bogate și arțăgoase aveau
dreptate și că ea nu-și va găsi un soț. Poate fusese prea pretențioasă, prea
hotărâtă să urmeze exemplele fraților și surorii ei mai mari, care găsiseră o
iubire profundă și pasională alături de soții lor (chiar dacă nu fusese
neapărat prezentă la început).
Poate că o căsătorie bazată pe respect reciproc și tovărășie era mai bine
decât deloc.
Dar îi era dificil să vorbească despre aceste sentimente cu cineva. Mama
ei o îndemnase așa de mulți ani să-și găsească un soț; pe cât de mult o adora
Eloise, i-ar fi fost dificil să se umilească și să spună că ar fi trebuit să o
asculte. Frații ei nu i-ar fi fost de niciun ajutor. Anthony, cel mai mare, și-ar fi
asumat îndatorirea să-i selecteze un partener potrivit și apoi să-l intimideze
pe bietul bărbat să se supună. Benedict era un prea mare visător și, pe lângă
asta, nu mai venea aproape deloc pe la Londra, preferând liniștea din
provincie. În ceea ce-l privește pe Colin – ei bine, acolo era o cu totul altă
istorie, care își merită propriul paragraf.
Bănuia că ar fi trebuit să stea de vorbă cu Daphne, dar de fiecare dată
când se ducea în vizită la ea, sora ei mai mare era așa de fericită, așa de
binecuvântat de îndrăgostită de soțul ei și de viața ei de mamă a celor patru
pui ai ei. Cum putea cineva așa să-i ofere un sfat util cuiva în situația lui
Eloise? Și Francesca părea la jumătate de lume distanță, plecată în Scoția. Și
apoi, lui Eloise nu i se părea corect să o deranjeze cu problemele ei prostești.
Francesca rămăsese văduvă la vârsta de 23 de ani, pentru Dumnezeu! Prin
comparație, temerile și grijile lui Eloise păreau teribil de nesemnificative.
Și poate din toate aceste motive corespondența ei cu Sir Phillip devenise
o plăcere așa de vinovată. Familia Bridgerton era o familie mare, gălăgioasă
și zgomotoasă. Era aproape imposibil să păstrezi vreun secret, mai ales față
de surorile ei, iar cea mai tânără dintre ele – Hyacinth – ar fi putut câștiga
războiul împotriva lui Napoleon în jumătate din timp dacă Maiestatea Sa s-
ar fi gândit să o recruteze în serviciul de spionaj.
În modul lui ciudat, Sir Phillip era al ei. Singurul lucru pe care nu trebuise
niciodată să-l împartă cu cineva. Scrisorile lui erau adunate și legate cu o
fundă mov, ascunse la fundul sertarului din mijloc al biroului ei, băgate sub
teancul de hârtie folosită pentru multele ei scrisori.
El era secretul ei. Al ei.
Și pentru că nu-l întâlnise în realitate niciodată, fusese în stare să-l creeze
în mintea ei, folosindu-se de scrisorile lui ca un schelet și apoi imaginându-
și-l cum crezuse ea de cuviință. Dacă vreodată existase un bărbat perfect,
sigur trebuia să fie Sir Phillip Crane din imaginația ei.
Și acum el voia să o cunoască? Să o cunoască? Era nebun? Și să strice ceea
VP - 19
ce fusese o curtare perfectă?
Dar apoi se petrecuse imposibilul. Penelope Featherington, cea mai bună
prietenă a lui Eloise de aproape doisprezece ani, se măritase. Și mai mult, se
măritase cu Colin. Fratele lui Eloise!
Eloise n-ar fi putut fi mai surprinsă nici dacă luna ar fi căzut subit de pe
cer și ar fi aterizat în grădina ei din spate.
Era fericită pentru Penelope. Chiar era. Și era fericită și pentru Colin.
Probabil că erau oamenii ei preferați din întreaga lume și era încântată că-și
găsiseră fericirea. Nimeni nu o merita mai mult.
Dar asta nu însemna că mariajul lor nu lăsase un loc gol în viața ei.
Bănuia că atunci când se gândise la viața ei ca fată bătrână și încercase să
se convingă că era ceea ce-și dorea într-adevăr, Penelope se aflase mereu
acolo în această imagine, și ea tot fată bătrână lângă ea. Era acceptabil –
aproape chiar îndrăzneț – să ai 28 de ani și să fii necăsătorită atâta vreme
cât și Penelope avea 28 de ani și era necăsătorită. Nu era că nu-și dorise ca
Penelope să găsească un soț; doar că niciodată nu i se păruse ceva măcar
posibil. Eloise știa că Penelope era minunată, bună, inteligentă și spirituală,
dar domnii din nobilime nu păruseră niciodată să observe asta. În toți anii ei
în societate – unsprezece în total –, Penelope nu fusese cerută niciodată în
căsătorie. Nu suscitase nici măcar un gram de interes.
Într-un fel, Eloise contase pe ea să rămână unde era, ce era – mai întâi de
toate – prietena lui Eloise. Tovarășa ei de celibat.
Și cea mai rea parte – cea care o făcea pe Eloise să se simtă cumplit de
vinovată – era că ea nu se gândise niciodată cum s-ar simți Penelope dacă ea
s-ar mărita prima, ceea ce, într-adevăr, mereu bănuise că va face.
Dar acum că Penelope îl avea pe Colin, Eloise putea să vadă că mariajul
lor era o chestiune superbă. Și ea era singură. Singură în mijlocul
aglomeratei Londre, în mijlocul unei familii mari și iubitoare.
Era greu să-și imagineze o poziție mai singuratică.
Dintr-odată propunerea îndrăzneață a lui Sir Phillip – ascunsă chiar la
fundul teancului ei, pe fundul sertarului din mijloc, încuiată într-un seif nou
cumpărat, doar ca Eloise să nu fie tentată să se uite la ea de șase ori pe zi – ei
bine, părea un pic mai interesantă.
Mai interesantă cu fiecare zi ce trecea, sincer, pentru că devenea tot mai
neliniștită, mai nesatisfăcută de locul în viață pe care, era nevoită să admită,
ea îl alesese.
Și așa, într-o zi, după ce o vizitase pe Penelope, doar ca să fie informată de
majordom că domnul și doamna Bridgerton nu puteau primi vizitatori
(frazat de așa manieră că până și Eloise știa ce însemna), luă o hotărâre.
Sosise momentul să-și ia propria viață în mâini, să-și controleze destinul, în
VP - 20
loc să participe la bal după bal, cu speranța deșartă că bărbatul perfect se va
materializa dintr-odată în fața ei, fără a mai ține cont că niciodată nu era
cineva nou în Londra și că după zece ani în societate îi cunoscuse deja pe toți
cei de vârsta și genul potrivit pentru a se căsători.
Își spuse că asta nu însemna că era obligată să se mărite cu Sir Phillip;
doar analiza ceea ce părea a fi o posibilitate excelentă. Dacă nu se potriveau,
nu va trebui să se căsătorească; până la urmă nu-i promitea nimic lui.
Dar dacă ceva o caracteriza pe Eloise era că, atunci când decidea ceva,
acționa repede. Nu, se gândi ea cu o etalare destul de impresionantă de
onestitate (cel puțin, după părerea ei), două lucruri la ea îi marcau fiecare
acțiune – îi plăcea să acționeze repede și era tenace. Penelope o descrisese
cândva că semăna cu un câine care avea un os.
Și Penelope nu glumise.
Când Eloise se agăța de o idee, nici măcar întreaga forță a familiei
Bridgerton nu o putea abate de la scopul stabilit. (Și familia Bridgerton chiar
era o forță impresionantă.) Era probabil doar un adevărat noroc faptul că
scopurile ei și cele ale familiei ei nu fuseseră în contradicție niciodată
înainte, cel puțin nu în legătură cu ceva important.
Eloise știa că ei n-ar accepta niciodată ca ea să plece orbește să se
întâlnească cu un bărbat pe care nu-l cunoscuse niciodată. Anthony i-ar fi
cerut probabil lui Sir Phillip să vină la Londra și să cunoască toată familia, și
Eloise nu-și putea imagina niciun alt scenariu mai posibil care să sperie un
potențial pețitor. Bărbații care încercaseră în trecut să-i intre în grații
cunoșteau măcar scena londoneză și știau exact în ceea ce se băgau; bietul
Sir Phillip, care – după propria mărturisire din scrisorile lui – nu călcase în
Londra de pe vremea școlii și nu participase vreodată la sezonul social, ar fi
fost prins într-o ambuscadă.
Așa că singura opțiune era ca ea să călătorească în Gloucestershire și
trebuia să o facă în secret, lucru pe care îl realizase după ce se gândise
câteva zile la chestiune. Dacă familia ei i-ar fi știut planurile, ar fi putut
foarte bine să-i interzică să se ducă. Eloise era o adversară demnă de luat în
seamă și poate ar fi câștigat până la urmă, dar ar fi fost o luptă lungă și
dureroasă. Ca să nu mai menționeze că, dacă îi permiteau să se ducă – că era
sau nu după o luptă prelungită asupra subiectului –, ar fi insistat să fie
însoțită de cel puțin doi dintre ei.
Eloise se cutremură. Iar aceste două persoane ar fi fost cel mai probabil
mama ei și Hyacinth.
Dumnezeule, nimeni nu se putea îndrăgosti cu ele două prin preajmă.
Nimeni n-ar fi putut nici măcar dezvolta un atașament moderat, dar de
durată, lucru cu care Eloise era dispusă să se mulțumească de data asta.
VP - 21
 Se hotărî să evadeze pe durata balului surorii ei Daphne. Urma să fie un
mare eveniment, cu sute de invitați și exact cantitatea potrivită de zgomot și
confuzie pentru ca absența ei să treacă neobservată vreo șase ore, poate și
mai mult. Mama ei insistase mereu să fie punctuali – chiar să ajungă mai
devreme – când un membru al familiei organiza un eveniment social, așa că
cu siguranță vor ajunge la Daphne nu mai târziu de ora opt. Dacă pleca
devreme și balul nu se încheia treptat până spre dimineață… ei bine, avea să
fie aproape de răsărit până când cineva își va da seama că plecase și ea
putea să fie la jumătatea drumului spre Gloucestershire.
Și dacă nu la jumătate, atunci suficient de departe încât să fie sigură că lor
nu le va fi prea ușor să-i dea de urmă.
Până la urmă, totul se dovedise aproape înspăimântător de ușor. Întreaga
ei familie fusese distrasă de un mare anunț pe care Colin plănuia să-l facă, și
astfel tot ce trebuise să facă fu să se scuze că se duce la toaletă, să iasă prin
spate și să parcurgă pe jos scurta distanță până la casa ei, unde își ascunsese
bagajele în grădina din spate. De acolo nu trebuise decât să meargă până la
colț, unde aranjase să fie așteptată de o birjă închiriată.
Dumnezeule, dacă ar fi știut că era așa de ușor să-și croiască singură
drumul prin lume, ar fi făcut-o cu ani în urmă.
Și acum uite-o, mergând spre Gloucestershire, bănuind că se îndreaptă
spre destin – sau așa spera, nu era sigură care – cu nimic altceva decât cu
câteva schimburi de haine și un teanc de scrisori ce-i fuseseră scrise de un
bărbat pe care nu-l întâlnise niciodată.
Un bărbat pe care spera să-l poată iubi.
Era palpitant.
Nu, era terifiant.
Se gândi că era probabil cea mai mare prostie pe care o făcea în viața ei și
trebuia să admită că luase câteva decizii proaste la viața ei.
Sau poate era singura ei șansă la fericire.
Eloise făcu o grimasă. Devenea fantezistă. Ăsta era un semn prost.
Trebuia să abordeze această aventură cu tot pragmatismul și spiritul practic
cu care încercase mereu să-și ia deciziile. Mai avea timp să se întoarcă din
drum. Ce știa până la urmă despre acest bărbat? Îi spusese destul de multe
în decursul corespondenței de un an…
Avea 30 de ani, cu doi ani mai mare decât ea.
Urmase cursuri la Cambridge și studiase botanica.
Timp de opt ani fusese căsătorit cu verișoara ei de-a patra, Marina, ceea
ce însemna că avusese 21 de ani la nuntă.
Era brunet.
Avea toți dinții.
VP - 22
 Era baron.
Locuia la conacul Romney, o structură din piatră construită în secolul al
XVIII-lea, lângă Tabéry, Gloucestershire.
Îi plăcea să citească tratate științifice și poezie, dar nu romane și clar nu
lucrări filosofice.
Îi plăcea ploaia.
Culoarea lui preferată era verde.
Nu călătorise niciodată în afara Angliei.
Nu-i plăcea peștele.
Eloise se luptă cu un hohot de râs nervos. Nu-i plăcea peștele? Asta știa
despre el?
— Sigur o bază solidă pentru căsătorie, mormăi ea către ea însăși,
încercând să ignore panica din voce.
Și ce știa el despre ea? Ce-l putuse determina să propună căsătoria unei
persoane complet străine?
Încercă să-și amintească ce indusese în scrisorile ei.
Avea 28 de ani.
Era brunetă (șatenă, de fapt) și avea toți dinții.
Avea ochii cenușii.
Provenea dintr-o familie mare și iubitoare.
Fratele ei era viconte.
Tatăl ei murise când ea era copil, răpus inimaginabil de înțepătura unei
umile albine.
Avea tendința de a vorbi prea mult. (Dumnezeule, chiar scrisese asta?)
Îi plăcea să citească poezie și romane, dar clar nu tratate științifice sau
lucrări de filosofie.
Călătorise în Scoția, dar doar atât.
Culoarea ei preferată era mov.
Nu-i plăcea carnea de oaie și clar detesta sângeretele.
Încă un mic hohot de râs nervos îi scăpă de pe buze. Dacă puneai
problema așa, chiar părea o partidă bună, se gândi ea fără vreun gram de
sarcasm.
Privi afară pe geam, de parcă asta i-ar fi putut spune pe unde se afla pe
drumul dintre Londra și Tetbury.
Dealurile verzi ondulate semănau cu dealurile verzi ondulate care
semănau cu dealurile verzi ondulate și la fel de bine ar fi putut să fie în Țara
Galilor.
Încruntându-se, se uită la hârtia din poala ei și îndoi la loc scrisoarea lui
Sir Phillip. O puse înapoi în teancul legat cu o fundă pe care îl ținea în valiza
ei, apoi bătu darabana cu degetele pe coapse într-un gest nervos.
VP - 23
 Avea motive să fie nervoasă. Plecase de acasă și de lângă tot ce-i era
familiar până la urmă. Traversa jumătate din Anglia și nimeni nu știa.
Nimeni.
Nici măcar Sir Phillip.
Pentru că, în graba ei de a pleca din Londra, neglijase să-i spună că venea.
Nu că uitase; mai degrabă… amânase sarcina până când fusese prea târziu.
Dacă îi spunea, atunci trebuia să se țină de plan. Așa, încă avea șansa să se
retragă în orice moment. Își spuse că era așa pentru că-i plăcea să aibă de
ales și opțiuni, dar adevărul era că pur și simplu era îngrozită și se temuse
de pierderea totală a curajului.
Și apoi, el fusese cel care ceruse să se întâlnească. Se va bucura să o vadă?
Nu-i așa?
•
Phillip se dădu jos din pat și trase draperiile de la dormitorul lui,
dezvăluind o altă zi perfectă, însorită.
Perfect.
Se îndreptă spre dulap pentru a găsi niște haine, pentru că de mult
renunțase la servitorii care obișnuiau să aibă aceste îndatoriri. Nu putea să
explice, dar după moartea Marinei, nu dorise ca nimeni să se agite prin
dormitorul lui dimineața, trăgându-i draperiile și alegându-i hainele.
Îl concediase până și pe Miles Carter, care încercase așa de mult să-i fie
prieten după moartea Marinei. Dar tânărul secretar reușise cumva să-l facă
să se simtă mai rău, și astfel îl trimisese la plimbare, cu salariul pe șase luni
și o superbă scrisoare de recomandare.
Pe durata căsătoriei cu Marina căutase pe cineva cu care să vorbească,
din moment ce ea era așa de des absentă, dar acum că ea nu mai era, tot ce-
și dorea era propria companie.
Bănuia că făcuse referire la asta într-una din multele lui scrisori către
misterioasa Eloise Bridgerton, pentru că în urmă cu o lună îi trimisese o
propunere de nu chiar-căsătorie-dar-poate-ceva-ce-va-duce-la-asta și
tăcerea din partea ei fusese asurzitoare, mai ales că de obicei îi răspundea la
scrisori cu o promptitudine fermecătoare.
Se încruntă. Misterioasa Eloise Bridgerton nu era așa de misterioasă. În
scrisorile ei părea chiar deschisă, onestă și avea o dispoziție veselă și
pozitivă, ceea ce, până la urmă, era tot ceea ce insista el să aibă la o soție de
data asta.
Trase pe el o cămașă de lucru; avea de gând să-și petreacă mare parte din
zi în seră, băgat până la coate în pământ. Era oarecum dezamăgit că
domnișoara Bridgerton hotărâse evident că el era un soi de dement de evitat
cu orice preț. Păruse soluția perfectă pentru problemele lui. Avea nevoie cu
VP - 24
disperare de o mamă pentru Amanda și Oliver, dar ajunseseră așa de greu
de controlat încât nu-și putea imagina vreo femeie să fie de acord de
bunăvoie să se lipească de el prin căsătorie și astfel să se lege pe viață de
acei doi mici drăcușori (sau măcar până ajungeau la majorat).
Dar domnișoara Bridgerton avea 28 de ani; evident o domnișoară
bătrână. Și corespondase mai bine de un an cu un străin; sigur era un pic
disperată? N-ar aprecia șansa de a găsi un soț? Avea o casă, o avere
respectabilă și doar 30 de ani. Ce și-ar putea ea dori mai mult?
Bolborosi enervat câteva fraze în timp ce-și trăgea peste picioare
pantalonii din lână aspră. Clar ea dorea ceva mai mult, altfel ar fi avut
amabilitatea să-i răspundă măcar și să refuze.
BUF!
Phillip ridică privirea în tavan și făcu o grimasă. Conacul Romney era
vechi, solid, foarte bine construit și dacă tavanul bufnea, atunci copiilor lui le
căzuse (împinseseră? aruncaseră?) ceva foarte mare.
BUF!
Tresări. Asta se auzi și mai tare. Dar bona lor era acolo cu ei și ea se
descurcase mereu mai bine cu ei decât el. Dacă s-ar putea încălța în mai
puțin de-un minut, ar putea să iasă din casă înainte ca ei să mai facă alte
pagube și astfel se putea preface că nu se petrecea nimic.
Se întinse după cizme. Da, excelentă idee! Nu-i mai auzea, nu se mai
gândea la asta.
Se îmbrăcă cu restul hainelor cu o viteză impresionantă și ieși rapid pe
hol, îndreptându-se cu pași mari spre scări.
— Sir Phillip! Sir Phillip!
La dracu’. Acum îl urmărea majordomul său.
Phillip se prefăcu că nu-l aude.
— Sir Phillip!
— La dracu’, mormăi el.
Nu avea cum să ignore strigătul acela decât dacă era dispus ca servitorii
lui să stea pe lângă el, îngrijorați în legătură cu aparenta pierdere a auzului
său.
— Da, zise el, întorcându-se lent. Gunning?
— Sir Phillip, zise Gunning, dregându-și glasul. Avem un musafir. – Un
musafir? repetă Phillip. Asta a fost sursa, ah…
— Zgomotului? completă îndatoritor Gunning.
— Da.
— Nu. Majordomul își drese glasul. Sursa ar fi copiii dumneavoastră.
— Înțeleg, mormăi Phillip. Ce prostie din partea mea să sper altfel!
— Nu cred că au spart ceva, domnule.
VP - 25
 — Asta-i o ușurare și ceva nou.
— Într-adevăr, domnule, dar trebuie avut în vedere musafirul.
Phillip gemu. Cine naiba îl vizita la ora asta a dimineții? Nu era ca și cum
obișnuiau să primească musafiri la ore rezonabile.
Gunning încercă să zâmbească, dar se vedea că era ieșit din formă.
— Obișnuiam să avem musafiri, vă amintiți?
Asta era problema cu majordomii care lucrau pentru familie de dinainte
să se nască el. Aveau tendința să fie destul de sarcastici.
— Cine-i musafirul?
— Nu sunt complet sigur, domnule.
— Nu ești sigur? întrebă neîncrezător Phillip.
— N-am întrebat.
— Nu asta ar trebui să facă majordomii?
— Să întrebe, domnule?
— Da, zise Phillip, întrebându-se dacă Gunning încerca să vadă cât de
mult se putea înroși la față stăpânul lui fără a se prăbuși pe podea într-o
criză de apoplexie.
— Am zis să vă las pe dumneavoastră să întrebați, domnule.
— Te-ai gândit să mă lași pe mine să întreb.
Asta ieși ca o afirmație pentru că Phillip își dăduse seama că era inutil să
pună întrebări.
— Da, domnule. Până la urmă, ea este aici ca să vă vadă.
— De asta vin toți musafirii, și asta nu te-a oprit niciodată să stabilești
cine sunt.
— Păi, de fapt, domnule…
— Sunt destul de sigur… încercă Phillip să-l întrerupă.
— Noi nu avem musafiri, domnule, termină Gunning, câștigând destul de
evident lupta conversațională.
Phillip deschise gura să sublinieze că aveau musafiri, chiar în acest
moment jos era un vizitator; dar serios, care era scopul?
— Bine, zise complet iritat. O să cobor.
Gunning se lumină la față.
— Excelent, domnule.
Phillip se uită șocat la majordomul său.
— Gunning, nu te simți bine?
— Ba da, domnule. De ce mă întrebați, domnule?
Nu i se părea prea politicos să sublinieze că zâmbetul larg îl făcea pe
Gunning să arate un pic ca un cal, așa că Phillip doar mormăi.
— Nimic, și coborî.
Un musafir? Cine să vină în vizită? Nu venise nimeni în vizită de aproape
VP - 26
un an, de când vecinii terminaseră cu vizitele obligatorii de condoleanțe.
Bănuia că nu avea de ce să-i găsească vinovați că păstrau distanța; ultima
dată când unul din ei venise în vizită, Oliver și Amanda întinseseră gem de
căpșune pe scaune.
Lady Winslet plecase cu o criză de nervi cu mult peste ceea ce Phillip ar fi
crezut că ar fi sănătos pentru o femeie de vârsta ei.
Phillip se încruntă când ajunse la baza scărilor și în holul de la intrare. Era
ea, nu-i așa? Nu zisese Gunning că musafirul era o ea?
Cine dracului…
Se opri dintr-odată; se împiedică chiar.
Pentru că femeia care stătea în holul de la intrare era tânără și destul de
frumușică și, când ridică ochii și-i întâlni privirea, văzu că avea cei mai
dureros de frumoși ochi cenușii pe care îi văzuse el vreodată.
S-ar fi putut îneca în acei ochi.
Și Phillip, după cum vă puteți imagina, nici măcar nu gândea cuvântul înec
la modul superficial.

VP - 27
 CAPITOLUL 2

…și apoi, sunt sigură că nu vei fi surprins să auzi , am vorbit

mult prea mult. Pur și simplu, nu mă puteam opri din vorbit, dar
bănuiesc că asta fac când sunt agitată. Aș vrea să sper că voi avea
mai puține motive să fiu agitată pe măsură ce restul vieții mele se
va derula.
de la Eloise Bridgerton către fratele ei Colin, cu ocazia
debutului ei în societatea londoneză

Apoi ea deschise gura.

— Sir Phillip? întrebă ea și, înainte ca el să apuce să încuviințeze din cap,
ea continuă cu viteza fulgerului: Îmi pare teribil de rău că am sosit
neanunțată, dar chiar n-am avut nicio altă opțiune și, ca să fiu sinceră, dacă
aș fi trimis înștiințare, probabil că ar fi ajuns după mine, făcând ca
înștiințarea să fie chiar irelevantă, după cum sunt sigură că veți fi de acord
și…
Phillip clipi, fiind sigur că ar fi trebuit să îi urmărească spusele, dar
nemaiputând să înțeleagă unde se termina un cuvânt și unde începea
următorul.
— …o călătorie lungă și mă tem că nu am dormit, așa că trebuie să-mi cer
scuze pentru înfățișarea mea…
Îl amețea. Ar fi fost nepoliticos dacă se așeza?
— … nu am adus foarte multe, dar n-am avut de ales, și…
Asta clar ținea de prea mult timp, fără vreun semn că, de fapt, se va
termina vreodată. Dacă o mai lăsa să vorbească încă un moment, era destul
de sigur că va suferi un dezechilibru la urechea internă sau poate ea va
leșina de la lipsa de aer și se va lovi cu capul de podea. Oricum ar fi, unul
dintre ei se va răni și va fi într-o suferință istovitoare.
— Doamnă, zise el, dregându-și vocea.
Ea nu dădu vreun semn că l-ar fi auzit, continuând să spună ceva despre
trăsura care aparent o lăsase la ușa lui.
— Doamnă, zise el un pic mai tare de data asta.
— …dar apoi eu… Ea ridică privirea, clipind cu ochii aceea cenușii
devastatori la el și pentru un moment el se simți înspăimântător de
dezechilibrat. Da? întrebă ea.
Acum că-i captase atenția, părea să fi uitat de ce-i trebuise.
VP - 28
 — Ăăă, întrebă el, cine sunteți?
Ea se uită fix la el vreo cinci secunde, deschizând surprinsă buzele și într-
un final răspunse:
— Eloise Bridgerton, desigur.
•
Eloise era destul de sigură că vorbea prea mult și știa că vorbea și repede,
dar avea tendința să facă asta când era agitată și, deși se mândrea cu faptul
că rareori era agitată, acum părea un moment destul de potrivit să exploreze
acea emoție, și apoi, Sir Phillip – dacă bărbatul mare cât un urs stând în fața
ei era el – nu era deloc cum și-l imaginase ea.
— Dumneavoastră sunteți Eloise Bridgerton?
Ea se uită la chipul lui uimit și simți primele semne de enervare.
— Normal că eu sunt. Cine altcineva aș fi?
— Nu mi-aș putea imagina.
— M-ați invitat, sublinie ea.
— Și nu ați răspuns la invitația mea, răspunse el.
Ea înghiți în sec. Avea dreptate aici. Destul de mult, dacă era să fie
corectă, ceea ce nu voia. Nu atunci oricum.
— Nu prea am avut ocazia, se scuză ea, și apoi, când din expresia lui văzu
că asta nu era suficient ca explicație, mai adăugă: După cum am menționat
când am vorbit mai devreme.
Se uită la ea cu ochii lui negri, enigmatici mai mult decât o făcea să se
simtă confortabil și apoi spuse:
— N-am înțeles un cuvânt din ce ați spus.
Ea simți cum gura îi formează un oval de… surpriză? Nu, enervare.
— N-ați ascultat? întrebă ea.
— Am încercat.
Eloise își încreți buzele.
— Prea bine atunci, spuse ea, numărând până la cinci în minte – în latină
– după care adăugă: Mă scuzați. Îmi pare rău că am sosit neanunțată. A fost
un semn de nespusă proastă creștere din partea mea.
El tăcu trei secunde – Eloise numără și asta – după care spuse:
— Vă accept scuzele.
Ea își drese glasul.
— Și desigur – el tuși, privind în jur ca și cum căuta pe cineva să-l salveze
de ea – sunt încântat că vă aflați aici.
Probabil că ar fi fost nepoliticos să scoată în evidență că părea oricum
numai încântat nu, așa că Eloise doar rămase acolo, uitându-se la pometele
lui drept, în timp ce încerca să se hotărască ce să spună fără a-l insulta.
I se păru o situație tristă că ea – care de obicei avea de spus ceva pentru
VP - 29
orice ocazie – nu găsea nimic de zis.
Din fericire, el întrebă, evitând ca tăcerea ciudată dintre ei să devină
monumentală:
— Acesta-i tot bagajul dumneavoastră?
Eloise își îndreptă umerii, încântată să treacă la un subiect banal prin
comparație.
— Da. Eu nu am…
Se întrerupse. Chiar trebuia să-i spună că fugise de acasă în mijlocul
nopții? La drept vorbind, nu părea să lase o impresie bună despre ea sau
despre familia ei. Nu era sigură de ce, dar nu voia ca el să afle că, din toate
punctele de vedere, fugise. Nu era sigură de ce credea asta, dar avea senzația
clară că, dacă el ar ști adevărul, ar face-o pachet și ar trimite-o în grabă
înapoi la Londra. Și, deși întâlnirea cu Sir Phillip nu se dovedise a fi așa de
romantică și fericită cum și-o imaginase ea, nu era încă pregătită să renunțe.
Mai ales când asta însemna să se întoarcă la familia ei cu coada între
picioare.
— Asta-i tot ce am, spuse ea ferm.
— Bun. Eu, ăăă…
Privi din nou în jur, de data asta un pic cam cu disperare, ceea ce lui
Eloise nu i se păru deloc flatant.
— Gunning! strigă el.
Majordomul apăru așa de repede încât probabil că trăsese cu urechea.
— Da, domnule?
— Noi… ah… trebuie să pregătim o cameră pentru domnișoara
Bridgerton.
— Am făcut-o deja, îl asigură Gunning.
Obrajii lui Sir Phillip se colorară un pic.
— Bun, mormăi el. Va sta aici…
Se uită întrebător spre ea.
— Două săptămâni, zise ea, sperând că aceasta era perioada potrivită de
stat.
— Două săptămâni, repetă Sir Phillip, de parcă majordomul nu auzise
răspunsul ei. Vom face tot ce putem să se simtă confortabil, desigur.
— Desigur, fu de acord majordomul.
— Bun, zise Sir Phillip, părând încă oarecum inconfortabil cu întreaga
situație.
Sau dacă nu tocmai inconfortabil, atunci poate ostenit, ceea ce ar fi putut
să fie și mai rău.
Eloise era dezamăgită. Și-l imaginase ca pe un bărbat cu farmec, cam ca
fratele ei Colin, care avea un zâmbet fermecător și mereu știa ce să spună în
VP - 30
orice situație, ciudată sau altfel.
Sir Phillip, pe de altă parte, părea că ar fi vrut să se afle oriunde
altundeva, dar nu unde se afla, ceea ce pentru Eloise nu era deloc
încurajator, pentru că împrejurimile lui actuale o includeau și pe ea. Și mai
mult, el trebuia să depună măcar niște efort să o cunoască și să hotărască
dacă ar fi o soție acceptabilă.
Și ar fi bine ca el chiar să depună eforturi, pentru că, dacă era adevărat că
prima impresie conta, ea se cam îndoia că pentru ea el va fi un soț
acceptabil.
Îi zâmbi printre dinții încleștați.
— Vreți să luați loc? zise el.
— Ar fi chiar plăcut, mulțumesc.
El privi în jur fără vreo expresie pe față, dându-i impresia lui Eloise că
abia știa să se descurce în propria casă.
— Aici, mormăi el, arătând spre o ușă la capătul holului, salonul.
Gunning tuși. Sir Phillip se uită la el și se încruntă.
— Poate doreați să cereți ceva de băut și o gustare, domnule? întrebă
îndatoritor majordomul.
— Ăăă, da, desigur, răspunse Sir Phillip, dregându-și vocea. Desigur. Ăăă,
poate…
— O tavă cu ceai, poate? sugeră Gunning. Cu brioșe?
— Excelent, mormăi Sir Phillips.
— Sau poate dacă domnișoarei Bridgerton îi este foame, continuă
majordomul, aș putea pregăti un mic dejun mai consistent.
Sir Phillip își mută privirea la Eloise.
— Brioșe ar fi minunat, zise ea, chiar dacă îi era foame.
Eloise îi permise lui Sir Phillip să o ia de braț și o conduse în salon, unde
ea se așeză pe un divan acoperit cu un satin albastru în dungi. Încăperea era
curată și îngrijită, dar mobila era învechită, întreaga casă avea un aspect vag
neglijat, de parcă proprietarul rămăsese fără bani sau poate că doar nu-i
păsa.
Eloise era înclinată să creadă că era ultima parte. Bănuia că era posibil ca
Sir Phillip să stea prost cu banii, dar terenul fusese magnific și văzuse destul
din sera lui când venise ca să-și dea seama că era într-o stare excelentă.
Ținând cont că Sir Phillip era botanist, asta ar putea explica marea grijă
acordată exteriorului, în timp ce interiorul era lăsat să se ofilească.
Clar avea nevoie de o soție.
Ea își prinse mâinile în poală, apoi îl urmări cum se așază vizavi de ea,
pliindu-și corpul mare într-un scaun care clar fusese menit pentru cineva
mult mai mic decât el.
VP - 31
 Părea că se simte foarte incomod și (Eloise avea destui frați ca să
recunoască semnele) că ar vrea cu disperare să blesteme, dar ea se hotărî că
era vina lui că alesese acel scaun, așa că îi zâmbi într-o manieră ce spera ea
să fie politicoasă și încurajatoare, așteptând ca el să înceapă conversația.
El își drese vocea.
Ea se aplecă în față.
El își drese vocea din nou.
Ea tuși.
El își drese vocea iarăși.
— Aveți nevoie de niște ceai? întrebă ea într-un final, fără a mai putea
tolera nici măcar gândul unui alt hm.
El ridică recunoscător privirea, deși Eloise nu era sigură că era pentru
oferta de ceai sau pentru întreruperea miloasă a tăcerii din partea ei.
— Da, zise el, ar fi minunat.
Eloise deschise gura să răspundă, apoi își aminti că ea era în casa lui și nu
avea de ce să-i ofere ceai. Ca să nu mai menționeze că și el ar fi trebuit să-și
amintească de acest fapt.
— Bine, zise ea. Păi, sunt sigură că va veni în curând.
— Corect, fu el de acord, foindu-se pe scaunul său.
— Îmi pare rău că am venit neanunțată, murmură ea, chiar dacă mai
spusese asta.
Dar trebuia spus ceva; Sir Phillip s-ar putea să fie obișnuit cu pauzele
stânjenitoare, dar Eloise era genul căreia îi plăcea să umple orice tăcere.
— Nu-i nimic, zise el.
— Ba este, de fapt, răspunse ea. A fost o dovadă de teribilă proastă
creștere din partea mea să fac asta și îmi cer scuze.
El păru uimit de franchețea ei.
— Mulțumesc, murmură el. Vă asigur că nu-i o problemă. Eu doar am
fost…
— Surprins? zise ea.
— Da.
Eloise încuviință din cap.
— Da, păi, oricine ar fi fost. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta și chiar îmi
pare rău pentru deranj.
Sir Phillip deschise gura, dar apoi o închise, privind în schimb pe
fereastră.
— Este o zi însorită, spuse el.
— Da, este, fu de acord Eloise, gândindu-se că asta era chiar evident.
El ridică din umeri.
— Îmi închipui că va ploua până la căderea nopții.
VP - 32
 Nu era prea sigură cum să-i răspundă la asta, așa că doar încuviință din
cap, studiindu-l pe furiș cât el se uita afară pe fereastră. Era mai mare decât
și-l imaginase, cu un aspect mai aspru, mai puțin urban. Scrisorile lui
fuseseră așa de fermecătoare și de bine scrise; și-l imaginase mult mai… fin.
Poate mai suplu, clar nu era gras, dar oricum, mai puțin musculos. Părea că
lucra afară ca un muncitor, mai ales cu acei pantaloni aspri și cu cămașa fără
lavalieră. Și chiar dacă el îi scrisese că era brunet, ea mereu și-l imaginase cu
părul de un blond-închis, arătând mai degrabă ca un poet (nu știa de ce-și
imagina mereu poeții cu părul blond). Dar părul lui era exact cum îl
descrisese – brunet, o nuanță destul de închisă de fapt, aproape de negru,
ondulat și indisciplinat. Ochii îi erau căprui, aceeași nuanță ca părul, atât de
închiși la culoare încât erau complet ilizibili.
Ea se încruntă. Detesta oamenii pe care nu-i putea ghici într-o secundă.
— Ați călătorit toată noaptea? întrebă el politicos.
— Da.
— Cred că sunteți obosită.
Ea încuviință din cap.
— Da, destul de obosită.
Se ridică, făcând galant un gest spre ușă.
— Ați prefera să vă odihniți? Nu doresc să vă țin aici dacă ați prefera să
dormiți.
Eloise era extenuată, dar era și moartă de foame.
— O să mănânc un pic înainte, zise ea, și apoi voi accepta recunoscătoare
ospitalitatea dumneavoastră și mă voi odihni.
El încuviință din cap și vru să se așeze, încercând să se îngrămădească la
loc în scaunul ridicol de mic, apoi mormăind într-un final ceva în șoaptă,
întorcându-se spre ea și spunând ceva mai inteligibil.
— Mă scuzați, și se mută pe un alt scaun, mai mare. Îmi cer iertare, zise el
după ce se așeză.
Eloise doar încuviință din cap spre el, întrebându-se când vreodată se
aflase într-o situație mai ciudată. El își drese vocea.
— Ăăă, călătoria a fost plăcută?
— Da, răspunse ea, recunoscând în gând că măcar încerca să susțină o
conversație. O faptă bună merita același lucru, așa că și ea contribui: Aveți o
casă minunată.
La asta el ridică dintr-o sprânceană, cu o expresie care spunea că nu-i
credea nicio secundă falsul compliment.
— Terenul este superb, adăugă ea repede.
Cine și-ar fi imaginat că el chiar știa că mobilierul era degradat? Bărbații
nu observau niciodată asemenea lucruri.
VP - 33
 — Mulțumesc, zise el. După cum știți, sunt botanist, așa că petrec mult
timp afară.
— Astăzi aveați de gând să lucrați afară?
El răspunse afirmativ. Eloise îi zâmbi timid.
— Îmi pare rău că v-am întrerupt programul.
— Nu-i nimic, vă asigur.
— Dar…
— Chiar nu trebuie să vă scuzați din nou, interveni el. Pentru nimic.
Și apoi iarăși tăcerea aceea îngrozitoare, amândoi uitându-se cu jind spre
ușă, așteptându-l pe Gunning să se întoarcă cu salvarea în forma unei tăvi cu
ceai.
Eloise bătea darabana pe perna canapelei într-un mod care mamei ei i s-
ar fi părut de o proastă creștere îngrozitoare. Privi la Sir Phillip și fu
oarecum mulțumită să vadă că și el făcea la fel. Apoi el o surprinse privindu-l
și zâmbi pe jumătate enervant când privirea îi căzu pe mâna ei neliniștită.
Ea se opri imediat. Se uită la el, provocându-l în tăcere – implorându-l? –
să spună ceva. Orice.
Nu spuse nimic.
Asta o omora. Trebuia să întrerupă tăcerea. Nu era normal. Era groaznic.
Oamenii erau meniți să vorbească. Asta era…
Deschise gura, condusă de o disperare pe care nu prea o înțelegea.
— Eu…
Dar înainte să apuce să continue cu o frază pe care avea de gând să o
completeze pe măsură ce vorbea, un țipăt înfricoșător străpunse aerul.
Eloise sări în picioare.
— Ce a fost…
— Copiii mei, zise Sir Phillip, oftând încet.
Eloise rămase cu gura căscată la el.
— N-ați spus niciodată că aveți copii.
El miji ochii.
— Asta-i o problemă? întrebă destul de tăios.
— Normal că nu! zise ea, burzuluindu-se. Ador copiii. Am mai mulți
nepoți și nepoate decât pot număra și vă pot asigura că sunt mătușa lor
preferată. Dar asta nu scuză faptul că nu ați menționat de existența lor.
— Asta-i imposibil, zise el, clătinând din cap. Probabil că v-a scăpat din
vedere.
Ea își retrase bărbia așa de subit, încât fu de mirare că nu-și frânse gâtul.
— Ăsta nu este, zise ea trufaș, genul de lucru peste care să trec cu
vederea.
El ridică din umeri, respingând evident protestul ei.
VP - 34
 — Nu i-ați menționat niciodată, spuse ea, și o pot dovedi.
Sir Phillip își încrucișă brațele, uitându-se la ea cu o privire răbdătoare și
neîncrezătoare.
Eloise se îndreptă spre ușă.
— Unde mi-e bagajul?
— Îmi imaginez că acolo unde l-ați lăsat, zise el, privind-o cu o expresie
condescendentă. Sau mai degrabă deja în camera dumneavoastră. Servitorii
mei nu sunt așa de neatenți.
Ea se întoarse spre el încruntată.
— Am toate scrisorile de la dumneavoastră cu mine și vă asigur că
niciuna nu conține cuvintele „copiii mei”.
Phillip deschise gura surprins.
— Ați păstrat scrisorile mele?
— Normal. Nu le-ați păstrat pe ale mele?
El clipi.
— Ah…
— Nu le-ați păstrat?! exclamă ea.
Phillip nu înțelesese niciodată femeile și jumătate din timp era destul de
dispus să lase deoparte orice gândire medicală curentă și să le declare o
specie cu totul aparte. Accepta complet că rareori știa ce trebuia să le spui,
dar de data asta până și el își dădu seama că gafase rău.
— Sunt sigur că le am pe undeva, încercă el.
Ea închise gura într-o linie dreaptă, furioasă.
— Pe majoritatea, sunt sigur, adăugă iute.
Eloise părea revoltată. Începea să-și dea seama că Eloise Bridgerton avea
o voință formidabilă.
— Nu este ca și cum le-aș fi aruncat, zise el, încercând să iasă din groapa
fără fund în care era. Doar că nu-s foarte sigur unde le-am pus.
Privi cu interes cum ea își recapătă controlul asupra furiei, cum apoi
expiră scurt. Ochii însă rămâneau o furtună cenușie.
— Prea bine, zise ea. Oricum nu contează.
Exact opinia lui, se gândi Phillip, dar până și el era suficient de inteligent
să nu spună asta.
Și apoi, tonul ei făcuse destul de clar că, după părerea ei, conta. Mult.
Încă un țipăt se auzi prin aer, urmat de o lovitură răsunătoare. Phillip
tresări. Părea să fie mobila.
Eloise privi spre tavan, de parcă se aștepta ca tencuiala să cadă în orice
moment.
— N-ar trebui să vă duceți la ei? întrebă ea.
Ar fi trebuit, dar, pe tot ce era sfânt, nu voia. Când gemenii erau scăpați de
VP - 35
sub control, nimeni nu reușea să se descurce cu ei, ceea ce era definiția
„scăpării de sub control” bănuia Phillip. După părerea lui, era în general mai
ușor să-i lași în pace până cădeau rupți de oboseală (ceea ce de obicei nu
dura mult) și atunci să te ocupi de ei. Probabil că nu era cel mai benefic curs
de acțiune și cu siguranță nu era ceva ce vreun alt părinte ar fi recomandat,
dar energia pe care o avea un bărbat pentru a se ocupa de doi copii de opt
ani era limitată, și el se temea că o terminase pe a lui în urmă cu vreo șase
luni.
— Sir Phillip? insistă Eloise.
El oftă.
— Aveți dreptate, desigur.
Sigur nu s-ar fi cuvenit să pară un părinte dezinteresat în fața
domnișoarei Bridgerton, pe care încerca să o cucerească – indiferent cât de
neîndemânatic – să devină mamă celor doi diavoli care în acest moment
încercau să-i distrugă complet casa.
— Mă scuzați, zise el, dând din cap când ieși pe hol. Oliver! strigă el.
Amanda!
Nu era sigur, dar i se păru că o aude pe domnișoara Bridgerton cum își
înăbușe un râs îngrozit.
Un val de iritare îl străbătu și o săgetă cu privirea, chiar dacă știa că nu ar
fi trebuit. Bănuia că ea credea că s-ar descurca mai bine cu cei doi diavoli.
Se îndreptă spre scări și strigă din nou numele gemenilor. Pe de altă
parte, poate că n-ar trebui să fie așa de nemilos. Spera – nu, se ruga cu
ardoare – ca Eloise Bridgerton să poată face o treabă mai bună cu gemenii
decât putea el. Dumnezeule, dacă i-ar putea învăța să se comporte, va săruta
pământul pe care ea va păși de trei ori pe zi.
Oliver și Amanda apărură de după colț în capul scărilor și coborâră până
în hol, fără a părea vreun pic rușinați.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Phillip.
— Ce s-a întâmplat? răspunse obraznic Oliver.
— Urletul, se răsti Phillip.
— Aia a fost Amanda, zise Oliver.
— Da, fu ea de acord.
Phillip așteptă mai multe explicații și, cum nu părea să vină niciuna,
adăugă:
— Și de ce urla Amanda?
— A fost o broască, explică ea.
— O broască.
Ea încuviință din cap.
— Într-adevăr. În patul meu.
VP - 36
 — Înțeleg, zise Phillip. Ai idee cum a ajuns acolo?
— Eu am pus-o acolo, răspunse ea.
El își mută privirea de la Oliver, căruia îi adresase întrebarea, și o
îndreptă spre Amanda.
— Tu ai pus o broască în patul tău?
Ea încuviință din cap.
De ce, de ce, de ce? Își drese vocea.
— De ce?
Amanda ridică din umeri.
— Așa am vrut.
Phillip simți cum aduce bărbia înainte fără să-i vină să creadă.
— Ai vrut?
— Da.
— Să pui o broască în patul tău?
— Încercam să cresc mormoloci, explică ea.
— În patul tău?
— Mi s-a părut cald și comod.
— Eu am ajutat, interveni Oliver.
— De asta nu mă îndoiam, zise Phillip pe o voce încordată. Dar de ce ai
țipat?
— Nu am țipat, zise indignat Oliver. Amanda a țipat.
— O întrebam pe Amanda! spuse Phillip, abia rezistând impulsului de a
ridica brațele în semn de înfrângere și de a se retrage în sera lui.
— Te uitai la mine, domnule, zise Oliver. Și apoi, ca și cum tatăl lui ar fi
fost prea prost ca să priceapă la ce se referise, adăugă: Când ai pus
întrebarea.
Phillip inspiră adânc, după care își controlă trăsăturile, sperând să aibă o
expresie răbdătoare, și se întoarse spre Amanda.
— Amanda, de ce ai țipat?
Ea ridică din umeri.
— Am uitat că am pus broasca acolo.
— Am crezut că o să moară! interveni Oliver foarte dramatic.
Phillip se hotărî să nu continue în această direcție.
— Credeam, zise el, încrucișându-și brațele și uitându-se la copiii lui cu
cea mai aspră privire a lui, că am spus fără broaște în casă.
— Nu, zise Oliver (cu încuviințări vehemente de cap din partea Amandei),
tu ai zis fără broaște râioase.
— Fără amfibieni de orice fel, se răsti Phillip.
— Dar dacă unul din ei este pe moarte? întrebă Amanda, cu frumoșii ei
ochi albaștri umplându-se de lacrimi.
VP - 37
 — Nici măcar atunci.
— Dar…
— Le poți îngriji afară.
— Și dacă-i frig și îngheață și are nevoie doar de grija mea și de un pat
cald în casă?
— Broaștelor ar trebui să le fie frig și să înghețe, răspunse Phillip. De asta
sunt amfibieni.
— Dar dacă…
— Nu! urlă el. Fără broaște, broaște râioase, greieri, cosași sau animale de
orice fel în casă!
Amanda începu să înghită aer.
— Dar, dar, dar…
Phillip oftă prelung. Niciodată nu știa ce să le spună copiilor săi, și acum
fiica lui părea că s-ar putea topi într-o baltă de lacrimi.
— Pentru Dumnezeu… Se opri la timp și-și înmuie vocea. Ce este,
Amanda?
Ea suspină, apoi izbucni în lacrimi.
— Și Bessie?
Phillip pipăi prin jur fără succes după un zid de care să se sprijine.
— Normal că nu am avut intenția să includ iubitul nostru Spaniel în
această declarație, spuse el.
— Păi, aș fi vrut să spui așa, zise Amanda, trăgându-și nasul, părând
surprinzător – și suspect – de bine. M-ai întristat teribil.
Phillip scrâșni din dinți.
— Îmi pare rău că te-am întristat.
Ea încuviință din cap către el precum o regină.
Phillip gemu. Când preluaseră gemenii controlul conversației? Cu
siguranță, un bărbat cât el și cu inteligența lui (îi plăcea să creadă asta
oricum) ar fi trebuit să se poată ocupa de doi copii de opt ani.
Dar nu, încă o dată, în ciuda bunelor lui intenții, pierduse tot controlul
asupra conversației și acum el le cerea lor scuze.
Nimic nu-l făcea să simtă mai mult că a eșuat.
— Bine, atunci, zise el, dornic să termine. Dați-i drumul! Sunt foarte
ocupat.
Ei rămaseră acolo o clipă, doar privindu-l cu ochii mari, clipind.
— Toată ziua? întrebă în sfârșit Oliver.
— Toată ziua? repetă Phillip.
La ce naiba se referea?
— Vei fi ocupat toată ziua? completă Oliver.
— Da, zise el tăios. Sunt.
VP - 38
 — Dar dacă am vrea să mergem la o plimbare în natură? sugeră Amanda.
— Nu pot, zise el, chiar dacă o parte din el își dorea asta.
Dar gemenii erau așa de enervanți și sigur l-ar fi făcut să-și piardă calmul
și nimic nu-l îngrozea mai mult.
— Te-am putea ajuta în seră, zise Oliver.
Să o distrugă, mai degrabă.
— Nu, zise Phillip.
Chiar nu credea că și-ar fi putut păstra cumpătul dacă îi distrugeau
munca.
— Dar…
— Nu pot, se răsti el, detestând tonul propriei voci.
— Dar…
— Și cine sunt ei? se auzi o voce din spatele lui.
El se întoarse. Era Eloise Bridgerton, băgându-și nasul în ceea ce cu
siguranță nu era treaba ei și asta după ce-i sosise la ușă fără ca măcar să-l fi
anunțat.
— Mă scuzați, îi spuse el, fără a se deranja să-și ascundă iritarea din voce.
Ea îl ignoră și se uită la gemeni.
— Și voi cine sunteți? întrebă ea.
— Cine ești tu? întrebă Oliver.
Amanda miji ochii.
Phillip își permise să zâmbească pentru prima oară în acea dimineață și-și
încrucișă brațele peste piept. Da, să vedem cum se descurcă domnișoara
Bridgerton cu asta.
— Eu sunt domnișoara Bridgerton, zise ea.
— Nu ești noua noastră guvernantă, nu-i așa? întrebă Oliver, cu o
bănuială la limita veninului.
— Cerule, nu, răspunse ea. Ce s-a întâmplat cu ultima voastră
guvernantă?
Phillip tuși. Tare.
Gemenii pricepură aluzia.
— Ăăă, nimic, spuse Oliver.
Domnișoara Bridgerton nu păru deloc păcălită de aerul inocent pe care
gemenii încercau să-l afișeze, dar în mod înțelept nu insistă asupra
subiectului și doar spuse:
— Eu sunt musafira voastră.
Gemenii se gândiră la asta un moment, și apoi Amanda spuse:
— Noi nu vrem niciun musafir.
Iar Oliver urmă:
— Nu avem nevoie de niciun musafir.
VP - 39
 — Copii! interveni Phillip, nedorind să fie de partea domnișoarei
Bridgerton după ce fusese așa de băgăcioasă, dar neavând de ales de fapt.
Nu putea permite ca copiii lui să fie așa de nepoliticoși.
Gemenii își încrucișară brațele la unison și o ignorară direct pe
domnișoara Bridgerton.
— Destul, tună Phillip. Îi veți cere scuze imediat domnișoarei Bridgerton.
Ei se uitară revoltați la ea.
— Acum! urlă el.
— Scuze, mormăiră ei, dar nimeni nu i-ar fi crezut că o spuseseră cu
intenție.
— Amândoi înapoi în camera voastră, zise tăios Phillip.
Plecară ca doi soldați mândri, cu nasurile în vânt. Ar fi fost o imagine
chiar impresionantă dacă la baza scărilor Amanda nu s-ar fi întors și n-ar fi
scos limba.
— Amanda! urlă el, îndreptându-se spre ea.
Ea o luă la goană în sus pe scări cu viteza unei vulpi.
Phillip rămase nemișcat câteva momente, cu mâinile făcute pumni și
tremurând pe lateral. Măcar o dată – o dată! – ar fi vrut și el că ai lui copii să
se controleze și să se comporte frumos, și să nu răspundă la o întrebare cu o
altă întrebare, și să fie politicoși cu musafirii, și să nu scoată limbile și…
Măcar o dată ar fi vrut să simtă că era un tată bun, că știa ce făcea.
Și să nu ridice vocea. Detesta când ridica vocea, detesta scăpărarea de
groază pe care credea că o vede în ochii lor.
Detesta amintirile pe care i le trezea.
— Sir Phillip?
Domnișoara Bridgerton. La naiba, aproape uitase că ea se afla acolo. Se
întoarse.
— Da? întrebă el, jenat că ea fusese martoră la umilirea lui.
Ceea ce evident că-l făcea să fie nervos pe ea.
— Majordomul dumneavoastră a adus tava cu ceai, zise ea, arătând spre
salon.
El încuviință scurt din cap către ea. Avea nevoie să iasă afară. Departe de
copiii lui, departe de femeia care văzuse ce tată groaznic le era. Începuse să
plouă, dar lui nu-i păsa.
— Poftă bună, sper să vă placă micul dejun, zise el. Ne vedem după ce vă
odihniți.
Și apoi ieși iute pe ușă, îndreptându-se spre seră, unde putea să fie singur
cu plantele lui nevorbitoare, neobraznice, nebăgăcioase.

VP - 40
 CAPITOLUL 3

…vei înțelege de ce nu am putut accepta ca el să mă curteze.

Era cel puțin prea avar și clar avea un comportament
respingător. Aș vrea să mă mărit cu cineva binevoitor și amabil,
care să mă trateze ca pe o regină. Sau cel puțin ca pe o prințesă.
Sigur nu cer prea mult.
– de la Eloise Bridgerton către prietena ei
Penelope Featherington, trimis prin curier
după ce Eloise primise prima ei cerere în căsătorie

Spre după-amiază Eloise era aproape convinsă că făcuse o greșeală

teribilă.
Și adevărul, de care era aproape convinsă, era că singurul lucru pe care îl
detesta mai mult decât să greșească era să recunoască faptul că greșise. Așa
că încerca să demonstreze un curaj proverbial și se forța să pretindă că
această situație oribilă s-ar putea rezolva de la sine până la urmă.
Rămăsese uimită – chiar cu gura căscată – când Sir Phillip plecase,
spunându-i doar „Poftă bună” și apoi ieșise pe ușă. Traversase jumătate de
Anglie, răspunzând la invitația lui de a veni și de a-l vizita, iar el o lăsase
singură în salon la doar o jumătate de oră după ce sosise?
Nu se așteptase ca el să se îndrăgostească la prima vedere de ea și să cadă
în genunchi, declarându-i devotamentul lui nemuritor, dar sperase la ceva
mai mult decât un scurt „Cine sunteți?” și „Poftă bună”.
Sau poate că se așteptase ca el să se îndrăgostească de ea de la prima
vedere. Își construise un vis elaborat în jurul imaginii ei despre acest bărbat
– o imagine care acum știa că nu era adevărată. Își permisese să-l
transforme în bărbatul perfect și durea așa de tare să afle nu doar că era
imperfect, ci că era foarte aproape de a fi abisal.
Și cea mai rea parte – era doar vina ei. Sir Phillip nu se prezentase
niciodată fals în scrisorile lui (deși ea credea că ar fi trebuit să menționeze
că era tată, mai ales înainte de propunerea de căsătorie).
Visurile ei fuseseră taman asta – visuri. Iluzii optimiste create doar de ea.
Dacă el nu era cum se așteptase ea era vina ei. Se așteptase la ceva ce nici
măcar nu exista.
Și ar fi trebuit să știe mai bine.
Mai mult, nu părea să fie un tată prea bun, ceea ce era o bilă neagră
VP - 41
pentru el.
Nu, nu era corectă. N-ar trebui să-l judece așa de repede în această
privință. Copiii nu păreau tratați rău sau subnutriți, sau ceva așa de rău, dar
Sir Phillip clar habar n-avea cum să se ocupe de ei. În această dimineață îi
tratase complet greșit, și era clar din modul în care ei se comportaseră că
relația lui cu ei era în cel mai bun caz distantă.
Cerule, aproape că îl imploraseră să petreacă ziua cu ei. Orice copil care
primește suficientă atenție de la părinții lui nu s-ar comporta așa. Eloise și
frații ei își petrecuseră jumătate din copilărie încercând să-și evite părinții –
lipsa de supraveghere fiind desigur mai favorabilă poznelor.
Tatăl ei fusese extraordinar. Avea doar șapte ani când el murise, dar și-l
amintea bine, de la poveștile pe care le țesea la ora de culcare la plimbările
pe care le făceau peste câmpiile din Kent, uneori cu toată familia Bridgerton,
uneori doar cu un copil norocos, ales pentru a petrece niște timp special cu
tata.
Îi era clar că, dacă ea nu i-ar fi sugerat lui Sir Phillip să vadă de ce copiii
lui urlau și loveau mobila, el i-ar fi lăsat în voia lor. Sau, mai precis, ar fi lăsat
să vadă altcineva ce se întâmplă. Și spre sfârșitul conversației lor, aparent
principalul scop în viață al lui Sir Phillip era să-și evite copiii.
Lucru cu care Eloise nu era deloc de acord.
Se dădu jos din pat, făcând un efort să stea dreaptă, deși era moartă de
oboseală. Dar de fiecare dată când se întindea, ceva începea să se adune în
plămânii ei și ea simțea cum suspină în modul acela îngrozitor care anunță
nu doar lacrimi, ci hohote de plâns adevărate, ce-ți cutremură corpul. Dacă
nu se ridică și nu făcea ceva, nu se va putea controla.
Și nu credea că ar fi suportat să plângă.
Deschise fereastra, chiar dacă afară era încă cenușiu și ploua. Nu bătea
vântul, așa că ploaia n-ar fi trebuit să intre în cameră, și acum chiar îi trebuia
un pic de aer proaspăt. Ceva rece peste față poate că nu o făcea să se simtă
mai bine, dar cu siguranță nu o va face să se simtă mai rău.
De la fereastra ei putea să vadă sera lui Sir Phillip. Bănuia că acolo se afla
el, din moment ce nu-l auzise tropăind pe aici prin casă și urlând la copiii lui.
Sticla era aburită și tot ce putea să distingă era o perdea cețoasă verde –
bănuia că iubitele lui plante. Ce soi de om era de prefera plantele în locul
oamenilor? Cu siguranță nu unul care să aprecieze o conversație frumoasă.
Simți cum i se lasă umerii. Eloise își petrecuse jumătate din viață în
căutarea unei conversații frumoase.
Și dacă el era așa un eremit, de ce se deranjase să-i răspundă? Muncise la
fel de mult ca ea pentru a continua corespondența lor. Ca să nu mai
menționeze propunerea lui. Dacă nu dorise companie, nu avea de ce să o
VP - 42
invite aici.
Inspiră profund de câteva ori aerul cețos și apoi făcu un efort să stea
dreaptă. Nu era sigură ce să facă toată ziua. Dormise deja; oboseala
învinsese nefericirea. Dar nimeni nu venise să o informeze despre prânz sau
de orice alte planuri pentru ea ca musafir.
Dacă rămânea aici, în această cameră ușor monotonă și rece, va înnebuni.
Sau cel puțin va plânge până va uita de ea însăși, lucru pe care ea nu-l tolera
la alții, așa că gândul de a face ea asta era înspăimântător.
Nu avea niciun motiv să nu exploreze un pic casă, nu-i așa? Și poate așa va
găsi și ceva de mâncare. În dimineața aceea mâncase toate cele patru brioșe
de pe tava de ceai, punând pe toate cât de mult unt și marmeladă putea să
pună în mod politicos, dar îi era încă foame. În acest moment credea că era
dispusă să comită acte de violență pentru un sandviș cu șuncă.
Se schimbă de haine, îmbrăcându-se cu o rochie din muselină de culoarea
piersicii, care era frumoasă și feminină, fără a fi prea înzorzonată. Și cel mai
important, era ușor să intre și să iasă din rochie, un factor cu siguranță critic
când fugeai de acasă fără cameristă.
O privire rapidă în oglindă îi spuse că arăta prezentabil, chiar dacă nu era
de o frumusețe răpitoare, așa că ieși pe hol.
Doar că dădu imediat peste cei doi gemeni Crane, care păreau să fi fost
acolo, așteptând, de ore întregi.
— Bună ziua, spuse Eloise, așteptând ca ei să se ridice în picioare. Ce
drăguț din partea voastră să mă întâmpinați!
— Nu suntem aici ca să te întâmpinăm, zise Amanda, mormăind când
Oliver îi dădu un cot în coaste.
— Nu? întrebă Eloise, încercând să pară surprinsă. Atunci sunteți aici ca
să mă conduceți în salon? Recunosc că îmi este cam foame.
— Nu, zise Oliver, încrucișându-și brațele.
— Nici asta? cugetă Eloise. Să ghicesc. Sunteți aici ca să mă duceți în
camera voastră și să-mi arătați jucăriile voastre.
— Nu, spuseră ei la unison.
— Atunci ca să mergem într-un tur al casei. Este destul de mare și s-ar
putea să mă pierd.
— Nu.
— Nu? N-ați vrea să mă pierd, nu-i așa?
— Nu, zise Amanda. Adică, da!
Eloise se prefăcu că nu înțelege.
— Vreți să mă pierd?
Amanda încuviință din cap. Oliver doar încordă brațele încrucișate peste
pieptul lui și o săgetă cu o privire ursuză.
VP - 43
 — Hmm. Asta-i interesant, dar nu prea explică prezența voastră aici, în
fața ușii mele, nu-i așa? Nu am cum să mă pierd în compania voastră.
Buzele lor se deschiseră într-o surpriză descumpănită.
— Cunoașteți casă, nu-i așa?
— Desigur, mormăi Oliver.
— Nu suntem bebeluși, zise și Amanda.
— Nu, văd asta, spuse Eloise încuviințând gânditoare din cap. Bebelușii n-
ar avea voie să aștepte singuri lângă ușa mea până la urmă. Sunt destul de
obosiți cu scutece și biberoane și din astea.
Ei nu avură nimic de adăugat la asta.
— Tatăl vostru știe unde sunteți?
— Este ocupat.
— Foarte ocupat.
— Este un om foarte ocupat.
— Mult prea ocupat pentru tine.
Eloise privi și ascultă cu interes cum gemenii își rostesc afirmațiile cu
viteza fulgerului, dându-se peste cap să demonstreze cât de ocupat era Sir
Phillip.
— Deci ceea ce-mi spuneți voi este că tatăl vostru este ocupat, spuse
Eloise.
Se uitară la ea, uluiți pentru moment de calmul cu care era repetată
informația, apoi încuviințară din cap.
— Dar asta tot nu explică prezența voastră, cugetă Eloise. Pentru că nu
cred că tatăl vostru v-a trimis aici în locul lui… Așteptă până când ei
clătinară din cap, apoi adăugă: Doar dacă… Știu! spuse pe o voce
entuziasmată, zâmbind în gând pentru ingeniozitatea ei. Avea nouă nepoți și
nepoate. Știa exact cum să vorbească cu copiii. Sunteți aici ca să-mi spuneți
că aveți puteri magice și puteți prezice vremea.
— Nu, răspunseră ei, dar Eloise auzi un chicotit.
— Nu? Ce păcat, pentru că ploaia asta măruntă constantă este groaznică,
nu credeți?
— Nu, zise Amanda destul de apăsat. Lui tati îi place ploaia, și nouă la fel.
— Îi place ploaia? întrebă surprinsă Eloise. Cât de ciudat!
— Nu, nu este, răspunse Oliver într-o poziție defensivă. Tatăl meu nu-i
ciudat. Este perfect. Nu spune răutăți despre el.
— N-am spus, răspunse Eloise, întrebându-se ce naiba se întâmpla acum.
La început crezuse doar că gemenii se aflau acolo ca să o sperie și să
plece. Probabil că auziseră că tatăl lor se gândea să se căsătorească cu ea și
nu doreau o mamă vitregă, mai ales ținând cont de istoriile pe care Eloise le
auzise de la menajeră despre succesiunea de biete guvernante abuzate care
VP - 44
veniseră și plecaseră.
Dar dacă acesta era simplul adevăr, n-ar vrea ca ea să credea că ceva este
în neregulă cu Sir Phillip? Dacă voiau ca ea să plece, n-ar încerca să o
convingă că el ar fi un candidat teribil pentru căsătorie?
— Vă asigur că nu vă port ranchiună nici unuia dintre voi, zise Eloise. De
fapt, abia îl cunosc pe tatăl vostru.
— Dacă-l faci pe tata să sufere, eu… eu…
Eloise privi cum chipul băiețelului se înroșește de frustrare când se lupta
să găsească cuvintele și curajul. Ea se lăsă pe vine cu grijă și blândețe lângă
el până când ajunse la același nivel cu el și spuse:
— Oliver, îți promit, nu sunt aici să-l fac pe tatăl tău să sufere. El nu zise
nimic, așa că ea se întoarse spre geamăna lui și întrebă: Amanda?
— Trebuie să pleci, zise Amanda, cu brațele încrucișate așa de încordat,
încât chipul i se înroșea. Nu te vrem aici.
— Păi, eu nu plec nicăieri cel puțin o săptămână, le spuse Eloise,
păstrându-și vocea fermă.
Copiii aveau nevoie de compasiune și probabil și de multă iubire, dar
aveau nevoie și de un pic de disciplină și de a ști clar cine conduce.
Și apoi, de nicăieri, Oliver se aruncă înainte și cu ambele mâini o împinse
cu putere în piept.
Pentru că stătea pe vine, echilibrul îi era precar. Eloise se răsturnă spre
spate, aterizând foarte stângaci în fund și căzând pe spate până când fu
destul de sigură că gemenii îi văzuseră bine jupoanele.
— Păi, declară ea, ridicându-se în picioare și încrucișându-și brațele în
timp ce se uita serioasă la ei.
Ambii făcuseră câțiva pași în spate și se uitau la ea cu un amestec de
bucurie și groază, de parcă nu le venea să creadă că unul dintre ei avusese
tupeul să o împingă.
— Asta a fost inoportun, continuă Eloise.
— O să ne lovești? întrebă Oliver.
Vocea îi era sfidătoare, dar era un indiciu de teamă acolo, de parcă cineva
îi mai lovise.
— Normal că nu, zise repede Eloise. Nu cred în a bate copii. Nu cred în a
bate pe nimeni.
„Cu excepția celor care bat copii”, își zise ea.
Părură oarecum ușurați să audă asta.
— Dar s-ar putea să-ți amintesc că tu m-ai lovit primul, continuă Eloise.
— Te-am împins, o corectă el.
Ea își permise un mic geamăt. Ar fi trebuit să anticipeze asta.
— Dacă nu vrei ca oamenii să te lovească, ar trebui să practici aceeași
VP - 45
filosofie.
— Regula de aur, zise Amanda.
— Exact, spuse Eloise cu un zâmbet larg.
Se cam îndoia că le va schimba cursul vieților cu o singură lecție, dar chiar
și așa era plăcut să spere că ceva spus de ea fusese luat în considerare.
— Dar asta n-ar trebui să însemne că ar trebui să te întorci acasă? zise
gânditoare Amanda.
Eloise simți cum i se face praf micul moment de jubilare, pentru că
încercă să-și imagineze care era logica Amandei când spunea că Eloise ar
trebui izgonită pe Amazon.
— Noi suntem acasă, zise Amanda, părând deosebit de arogantă pentru
opt ani. Sau poate că era arogantă cum numai un copil de opt ani poate fi.
Deci tu ar trebui să te duci acasă.
— Nu funcționează așa, zise tăios Eloise.
— Ba da, răspunse Amanda, încuviințând îngâmfată din cap. Fă altora ce
ți-ar plăcea să ți se facă ție. Noi nu am venit la tine acasă, deci nici tu nu ar
trebui să vii în casa noastră.
— Ești foarte isteață, știai asta? întrebă Eloise.
Amanda părea că vrea să încuviințeze din cap, dar era clar prea
bănuitoare cu complimentul de la Eloise ca să-l accepte.
Eloise se aplecă ca să fie față în față toți trei.
— Dar și eu, zise ea pe o voce foarte serioasă – și un pic sfidătoare – sunt
foarte isteață.
Se holbară la ea cu ochii mari, cu gurile căscate, privind această persoană
care era așa de diferită de orice adult pe care îl cunoscuseră vreodată.
— Ne-am înțeles? întrebă Eloise, îndreptându-și spatele și netezindu-și
fustele cu mâinile într-o manieră înșelător lejeră.
Ei nu spuseră nimic, așa că ea hotărî să răspundă în locul lor:
— Bun, zise ea. Acum, vreți să-mi arătați unde este salonul? Sunt lihnită
de foame.
— Avem lecții, zise Oliver.
— Da? întrebă Eloise, arcuind sprâncenele. Ce interesant! Atunci trebuie
să vă întoarceți imediat la ele. Îmi închipui că ați rămas în urmă după ce ați
stat așa de mult așteptând la ușa mea.
— De unde ai știut…
Întrebarea Amandei fu întreruptă de cotul lui Oliver în coastele ei.
— Am șapte frați și surori, răspunse Eloise, hotărând că întrebarea
Amandei merita un răspuns, chiar dacă fratele ei nu o lăsase să-și termine
propoziția. Nu prea există ceva care să nu știu deja despre acest gen de
război.
VP - 46
 Dar, în timp ce gemenii o luară la goană pe hol, Eloise rămase să-și
mestece cu teamă buza inferioară. Avea senzația că nu ar fi trebuit să încheie
întâlnirea lor cu așa o provocare. Îi provocase practic pe Oliver și Amanda să
găsească o cale de a o evacua din casă.
Și, deși era destul de sigură că nu vor reuși – până la urmă era o
Bridgerton și era făcută dintr-un material mai dur decât știau cei doi că
există –, avea senzația că ei se vor implica cu fiecare fibră a ființei lor în
această treabă.
Eloise se cutremură. Țipari în pat, păr băgat în cerneală, gem pe scaune.
Avusese parte de toate la un moment dat sau altul și nu-i surâdea ideea de a
repeta experiența – și cu siguranță nu cu doi copii cu douăzeci de ani mai
tineri ca ea.
Oftă, întrebându-se ce o apucase. Mai bine îl găsea pe Sir Phillip și treceau
la treabă ca să decidă dacă se potrivesc sau nu. Pentru că, dacă chiar pleca
într-una sau două săptămâni, fără să-i mai vadă pe copiii Crane vreodată, nu
era sigură că voia să treacă prin deranjul șoarecilor, păianjenilor și a sării în
zaharniță.
Stomacul îi ghiorțăi. Eloise nu știa dacă era de la sare sau de la zahăr. Dar
clar era momentul să găsească ceva de mâncare. Și mai bine mai devreme
decât mai târziu, înainte ca gemenii să descopere cum să-i otrăvească
mâncarea.
•
Phillip știa că făcuse o mare boacănă. Dar la naiba, blestemata femeie nu-l
avertizase deloc. Dacă l-ar fi informat de sosirea ei, s-ar fi putut pregăti, s-ar
fi gândit la câteva lucruri poetice de spus. Ea chiar credea că el scrisese toate
acele scrisori fără a munci la fiecare cuvânt? Niciodată nu trimisese prima
ciornă în niciuna din scrisorile lui (deși mereu scria pe cea mai bună hârtie,
sperând de fiecare dată că de data aceea îi va ieși bine de la prima
încercare).
La dracu’, dacă ea l-ar fi avertizat, ar fi avut și unul sau două gesturi
romantice. Florile ar fi fost drăguțe și, Dumnezeu știa, că dacă se pricepea la
ceva, se pricepea la flori.
Dar în schimb, ea apăruse pur și simplu în fața lui de parcă fusese
invocată dintr-un vis, iar el distrusese totul.
Și nu fusese de ajutor nici faptul că domnișoara Eloise Bridgerton nu era
cum se așteptase el.
Pentru Dumnezeu, era o domnișoară bătrână de 28 de ani. Ar fi trebuit să
fie neatrăgătoare. Chiar cu un chip de cal. Dar ea era…
Ei bine, nu era chiar sigur cum să o descrie. Nu era neapărat frumoasă,
dar cumva era uluitoare, cu părul castaniu des și ochii de un gri clar, rece.
VP - 47
Era genul de femeie ale cărei expresii o făceau frumoasă. În ochii ei era
inteligență, în modul cum înclina capul într-o parte era curiozitate.
Trăsăturile ei erau unice, aproape exotice, cu chipul ei în formă de inimă și
zâmbetul larg.
Nu că i-ar fi văzut de prea multe ori zâmbetul acela. Șarmul lui mai puțin
legendar se ocupase de asta.
Băgă mâinile în grămada de pământ moale și puse o parte într-un mic
ghiveci, umplându-l nu foarte mult, cât era optim pentru creșterea
rădăcinilor. Ce naiba va face acum? Își pusese speranțele în mirajul
domnișoarei Eloise Bridgerton, bazându-se pe scrisorile trimise de ea de-a
lungul anului trecut. Nu avea timpul (și nici înclinația, de fapt) să curteze o
posibilă mamă pentru gemeni, așa că i se păruse perfect (ca să nu mai
menționeze aproape prea ușor) să o vrăjească prin scrisori.
Cu siguranță o femeie necăsătorită care se apropia rapid de 30 de ani ar fi
fost măgulită să primească o cerere în căsătorie. Nu se așteptase ca ea să-i
accepte cererea fără să se întâlnească cu el, evident, și nu era pregătit să
accepte în mod oficial ideea fără a-l cunoaște și pe el. Dar se așteptase ca ea
să fie cineva cel puțin un pic disperată după un soț.
În schimb, sosise arătând tânără, frumușică, inteligentă și încrezătoare, și,
Dumnezeule, dar de ce o astfel de femeie ar vrea să se mărite cu cineva pe
care nici măcar nu-l cunoștea? Ca să nu mai menționeze că s-ar lega de o
proprietate clar rurală, undeva prin cel mai îndepărtat colț din
Gloucestershire. Poate că Phillip nu știa aproape nimic despre modă, dar
până și el își dăduse seama că hainele ei fuseseră bine croite și cel mai
probabil după ultima modă. Se va aștepta la călătorii la Londra, la o viață
socială activă, la prieteni.
Nimic din toate astea nu le va găsi la conacul Romney.
I se părea aproape inutil să încerce să o cunoască. Nu va rămâne, și ar fi
fost un prost să spere.
Gemu, apoi blestemă ceva vreme. Acum va trebui să curteze o altă femeie.
Fir-ar să fie, acum va trebui să găsească o altă femeie pe care să o curteze,
ceea ce va fi aproape la fel de dificil. Nimeni din comitat nici măcar nu se uita
la el. Toate doamnele necăsătorite știau despre gemeni și niciuna nu era
dispusă să preia responsabilitatea pentru drăcușorii lui.
Își pusese toate speranțele în domnișoara Bridgerton și acum se părea că
va trebui să renunțe și la ea.
Așeză ghiveciul cu prea multă forță pe raft, tresărind când îl auzi
zăngănind prin seră.
Cu un oftat sonor, băgă mâinile pline de pământ într-o găleată cu apa deja
murdară pentru a le spăla. De dimineață fusese așa de bădăran. Era încă
VP - 48
destul de nervos că ea venise aici și-i irosise timpul – sau dacă nu i-l irosise,
era aproape sigur că i-l va irosi, pentru că era puțin probabil să se întoarcă și
să plece în seara asta.
Dar asta nu-i scuza comportamentul. Nu era vina ei că el nu-și putea
struni propriii copii și cu siguranță nu era vina ei că acest eșec îi provoca
mereu o dispoziție proastă.
Ștergându-și mâinile pe un prosop ținut lângă ușă, ieși afară în ploaia
măruntă și se îndreptă spre casă. Probabil că era ora prânzului și n-ar fi
dăunat nimănui să stea cu ea la masă și să poarte o conversație politicoasă.
Plus că ea era aici. După toate eforturile lui cu scrisorile, i se părea o
prostie să nu vadă măcar dacă se înțelegeau suficient pentru căsătorie. Doar
un idiot ar trimite-o pachet – sau ar lăsa-o să plece – fără măcar să-și dea
seama dacă se potriveau.
El socoti că era improbabil ca ea să rămână, dar nu imposibil, și ar putea
măcar să încerce.
Merse prin ploaia cețoasă și intră în casă, ștergându-și picioarele pe
covorul pe care menajera lui îl lăsa mereu afară în apropierea intrării pentru
el. Era murdar, cum era mereu după ce lucra în seră, dar servitorii erau
obișnuiți cu el astfel, însă bănuia că ar trebui să se curețe înainte de a o
întâlni pe domnișoara Bridgerton și de a o invita să mănânce cu el. Era din
Londra și sigur va obiecta să stea la masă cu un bărbat care nu era perfect
aranjat.
O tăie prin bucătărie, încuviințând cordial din cap către o servitoare care
spăla morcovi într-un lighean cu apă. Scările servitorilor erau chiar dincolo
de cealaltă ușă a bucătăriei și…
— Domnișoară Bridgerton! zise el surprins.
Ea stătea la o masă în bucătărie, cu un sandviș cu șuncă mâncat pe
jumătate și arătând foarte confortabil cocoțată pe un taburet.
— Ce faceți aici?
— Sir Phillip, zise ea, încuviințând din cap spre el.
— Nu trebuie să mâncați în bucătărie, zise el, încruntându-se la ea pentru
niciun alt motiv decât că ea nu se afla unde se așteptase el.
Și pentru că avusese de fapt de gând să-și schimbe hainele la prânz – ceva
cu care de obicei nu se deranja – pentru ea și uite că ea îl prinsese oricum
murdar.
— Știu, răspunse ea, înclinându-și capul și clipind cu ochii aceia gri și
devastatori la el. Dar căutam și mâncare, și companie, și acesta mi s-a părut
cel mai bun loc ca să le găsesc pe amândouă.
Asta era o insultă? Nu era sigur, iar ochii ei păreau inocenți, așa că se
hotărî să ignore remarca și spuse:
VP - 49
 — Eu tocmai mă duceam să mă schimb cu haine mai curate și să vă invit
să luăm prânzul împreună.
— Eu mă mut fericită în salonul pentru micul dejun și termin sandvișul
acolo, dacă doriți să vă alăturați, zise Eloise. Sunt sigură că pe doamna Smith
nu o va deranja să facă un alt sandviș pentru dumneavoastră. Acesta este
delicios. Se uită la bucătăreasă. Doamnă Smith?
— Nu-i niciun deranj, domnișoară Bridgerton, zise bucătăreasa, lăsându-l
pe Phillip aproape cu gura căscată la ea.
Era aproape cel mai prietenos ton al vocii pe care îl auzise el vreodată de
pe buzele ei. Eloise se dădu jos de pe taburetul ei și-și ridică farfuria.
— Mergem? îi spuse lui Phillip. N-am nicio obiecție față de hainele
dumneavoastră.
Înainte să-și dea seama că nu fusese de acord cu planul ei, Phillip se trezi
în salonul pentru micul dejun, stând în fața ei la mica masă rotundă pe care
el o folosea mult mai des decât pe cea lungă și singuratică din sufrageria
oficială. O servitoare adusese serviciul de ceai al domnișoarei Bridgerton și,
după ce-l întrebă dacă voia și el, domnișoara Bridgerton îi pregăti cu
pricepere o ceașcă.
Era un sentiment tulburător. Îl manevrase cu destulă dibăcie să servească
scopurilor ei și cumva nu prea contase că el avusese de gând să o invite să ia
prânzul cu el în aceeași manieră. Îi plăcea să creadă că măcar cu numele el
își conducea propria casă.
— Mai devreme m-am întâlnit cu copiii dumneavoastră, zise domnișoara
Bridgerton, ridicând ceașca de ceai la buze.
— Da, eram acolo, răspunse el, mulțumit că ea inițiase conversația.
Acum nu mai trebuia să o facă el.
— Nu, se corectă ea, după aceea.
El ridică întrebător privirea.
— Mă așteptau, îi explică ea, în fața ușii dormitorului meu.
O senzație îngrozitoare i se învârti și răsuci în stomac. O așteptau cu ce? O
pungă cu broaște vii? O pungă cu broaște moarte? Copiii lui nu fuseseră
amabili cu guvernantele lor și nu-și imagina că vor fi mai amabili cu o
musafiră care clar se afla acolo pentru rolul de posibilă mamă vitregă.
El tuși.
— Sper că ați supraviețuit întâlnirii.
— Oh, da, zise ea. Am ajuns la un soi de înțelegere.
— O înțelegere? O privi cu precauție. Un soi?
Ea îi îndepărtă întrebarea fluturând din mână, în timp ce-și mesteca
mâncarea.
— Nu trebuie să vă faceți griji pentru mine.
VP - 50
 — Trebuie să-mi fac griji pentru copiii mei?
Ea ridică privirea la el cu un zâmbet enigmatic.
— Desigur că nu.
— Prea bine.
Privi la sandvișul ce-i fusese pus în față și luă o mușcătură sănătoasă.
După ce înghiți, se uită direct în ochii ei și spuse:
— Trebuie să-mi cer scuze pentru primirea mea din această dimineață.
Nu am fost prea elegant.
Ea încuviință regal din cap.
— Și eu îmi cer scuze pentru că am sosit pe neașteptate. A fost un semn
de proastă creștere din partea mea.
Încuviință și el din cap.
— Dumneavoastră însă v-ați cerut scuze în această dimineață, în vreme
ce eu, nu.
Ea îi zâmbi autentic, iar el simți că-i tresare inima. Dumnezeule, când
zâmbea, tot chipul i se transforma. În toată perioada cât corespondase cu ea,
niciodată nu visase că ea îi va tăia răsuflarea.
— Mulțumesc, murmură ea, cu obrajii îmbujorați de cea mai vagă nuanță
de roz. A fost foarte amabil din partea dumneavoastră.
Phillip își drese vocea și se foi neliniștit în scaun. Ce era în neregulă cu el,
de se simțea mai puțin confortabil cu zâmbetele ei decât cu încruntările ei?
— Bine, zise el, tușind încă o dată ca să acopere vocea morocănoasă.
Acum că am scăpat de asta, poate ar trebui să ne ocupăm de motivul pentru
care sunteți aici.
Eloise puse jos sandvișul și-l privi cu o surpriză evidentă. Clar nu se
așteptase ca el să fie așa de direct.
— Erați interesat de căsătorie, zise ea.
— Dumneavoastră sunteți? întrebă el.
— Mă aflu aici, răspunse ea simplu.
O evaluă cu privirea, ochii lui cercetându-i pe ai ei până când ea se foi pe
scaunul ei.
— Domnișoară Bridgerton, nu sunteți cum mă așteptam.
— Ținând cont de circumstanțe, nu mi s-ar părea nepotrivit să-mi folosiți
numele de botez, zise ea, și nici dumneavoastră nu sunteți cum mă așteptam
eu.
El se rezemă de scaun, uitându-se la ea cu un vag zâmbet.
— Și la ce te așteptai?
— La ce te așteptai tu? zise și Eloise.
El îi aruncă o privire care spunea că observase că ea îi evitase întrebarea,
apoi spuse destul de direct:
VP - 51
 — Nu mă așteptam să fii așa drăguță.
Eloise simți cum se retrage un pic la complimentul neașteptat. În acea
dimineață nu arătase foarte bine și chiar dacă ar fi arătat – ei bine, nu fusese
niciodată considerată una din frumusețile înaltei societăți. Femeile
Bridgerton erau în general considerate atrăgătoare, pline de viață și
prezentabile. Ea și surorile ei erau populare și toate fuseseră cerute în
căsătorie mai mult de o dată, dar bărbații păreau să le placă pentru că le
plăceau, nu pentru că erau impresionați de frumusețea lor.
— Eu… ah… Simți cum se înroșește, ceea ce o rușină, făcându-i obrajii să i
se înroșească și mai tare. Mulțumesc.
El încuviință elegant din cap.
— Nu sunt sigură de ce înfățișarea mea a fost o surpriză pentru tine, zise
ea, extrem de enervată pe ea însăși pentru că reacționase așa de puternic la
complimentul lui.
Cerule, ai fi zis că nu mai primise niciodată un compliment. Dar el stătea
acolo, privind-o. Uitându-se și holbându-se și…
Ea se cutremură.
Și nu era deloc rece. Te puteai cutremura că îți era prea… cald?
— Chiar tu ai scris că ești o domnișoară necăsătorită, zise el. Trebuie să
existe vreun motiv pentru care nu te-ai măritat niciodată.
— Nu a fost din lipsă de oferte, se simți ea obligată să-l informeze.
— Evident nu, spuse el, înclinând capul în direcția ei în semn de
compliment. Dar nu mă pot abține să nu fiu curios de ce o femeie ca tine ar
simți nevoia să apeleze… ei bine… la mine.
Se uită la el în mod serios pentru prima dată de când sosise. Era chiar
chipeș într-un fel aspru, ușor neîngrijit. Părul lui brunet părea să aibă mare
nevoie să fie tuns și pielea lui era ușor bronzată, ceea ce era impresionant,
ținând cont de cât de puțin soare se bucuraseră în ultima vreme. Era mare și
musculos și stătea pe scaunul lui fără griji, cu o grație atletică, cu picioarele
întinse într-o manieră care nu ar fi fost acceptabilă într-un salon londonez.
Și expresia de pe chipul lui îi spuse el că lui nu-i prea păsa că manierele
lui nu erau la modă. Nu era același soi de atitudine sfidătoare pe care o
vedea deseori printre tinerii nobili. Întâlnise așa de mulți bărbați astfel – cei
care se străduiau să sfideze convențiile și apoi stricau efectul dându-se peste
cap pentru a se asigura că toată lumea știe cât de îndrăzneți și de scandaloși
erau.
Dar cu Sir Phillip era diferit. Eloise ar fi pariat o sumă frumușică pe faptul
că el pur și simplu nu s-ar fi gândit niciodată să-i pese că nu stătea într-un
mod formal și cu siguranță nu i-ar fi dat prin cap să se asigure că alți oameni
știu că lui nu-i pasă.
VP - 52
 Eloise se întrebă dacă acesta era semnul unei persoane cu adevărat
încrezătoare în sine și, dacă era așa, de ce avea nevoie să apeleze la ea?
Pentru că, din câte văzuse ea la el, dând la o parte manierele tăioase din
această dimineață, n-ar trebui să aibă prea multe dificultăți în a-și găsi o
soție.
— Mă aflu aici, zise ea, amintindu-și într-un final că el îi pusese o
întrebare, pentru că, după ce am refuzat câteva cereri în căsătorie – știa că o
persoană mai bună ar fi fost mai modestă și nu ar fi subliniat așa cuvântul
„câteva”, dar nu se putuse abține –, am descoperit că încă doresc un soț.
Scrisorile tale păreau să indice că ai putea fi un candidat potrivit. Mi s-a
părut obtuz să nu mă întâlnesc cu tine și să descopăr dacă-i chiar așa.
El încuviință din cap.
— Cât de practic din partea ta!
— Dar tu? zise ea. Tu ai fost cel care a deschis subiectul căsătoriei. De ce
n-ai reușit să găsești pur și simplu o soție printre femeile de aici?
El nu făcu nimic pentru o clipă, doar clipi, uitându-se la ea de parcă nu-i
prea venea să creadă că ea nu-și dăduse singură seama, într-un final spuse:
— Mi-ai cunoscut copiii.
Eloise aproape că se înecă cu bucata din sandviș pe care tocmai începuse
să o mestece.
— Poftim?
— Copiii mei, zise el pe un ton impasibil. I-ai întâlnit. De două ori, cred. Tu
mi-ai spus.
— Da, dar ce… Simți cum i se măresc ochii. Oh, nu, nu-mi spune că au
speriat orice posibilă soție din comitat!
Privirea cu care se uită la ea era sumbră.
— Majoritatea femeilor din zonă refuză să intre măcar în rândurile
perspectivelor.
Ea îl luă peste picior.
— Nu-s chiar așa de răi.
— Au nevoie de o mamă, zise el direct.
Eloise ridică sprâncenele.
— Sigur poți găsi o cale mai romantică pentru a mă convinge să-ți fiu
soție.
Phillip oftă istovit, trecând cu o mână prin părul deja ciufulit.
— Domnișoară Bridgerton, zise el, apoi se corectă, Eloise. Am să fiu onest
cu tine, deoarece, ca să fiu sincer, n-am nici energia, nici răbdarea pentru
cuvinte elegante, romantice sau povești construite inteligent. Am nevoie de
o soție. Copiii mei au nevoie de o mamă. Te-am invitat aici să văd dacă ești
dispusă să-ți asumi un asemenea rol și, într-adevăr, dacă noi doi ne
VP - 53
potrivim.
— Pe care? șopti ea.
El își încleștă mâinile, atingând fața de masă cu degetele. Ce era cu
femeile? Vorbeau cumva codificat?
— Pe care… ce?
— Pe care o vrei, clarifică ea cu o voce încă moale. O soție sau o mamă?
— Ambele, zise el. Credeam că asta-i evident.
— Pe care o vrei mai mult?
Phillip se uită lung la ea, conștient că asta era o întrebare importantă,
posibil chiar cea care ar semnala finalul curtării lui insolite. Până la urmă
doar ridică neputincios din umeri și zise:
— Îmi pare rău, dar nu știu cum să le separ.
Ea încuviință din cap, cu ochii serioși.
— Înțeleg, murmură ea. Bănuiesc că ai dreptate.
Phillip oftă prelung, nedându-și seama că-și ținuse respirația. Cumva –
numai Dumnezeu știa – răspunsese corect. Sau cel puțin nu incorect.
Eloise se foi un pic pe scaun, apoi făcu un gest spre sandvișul lui mâncat
pe jumătate.
— Ne continuăm masa? sugeră ea. Ai fost în seră toată dimineața. Sunt
sigură că ți-e destul de foame.
Phillip încuviință din cap și mușcă din sandvișul lui, simțindu-se dintr-
odată destul de mulțumit de viață. Încă nu era sigur că domnișoara
Bridgerton va fi de acord să devină Lady Crane, dar dacă da…
Ei bine, nu credea că avea ceva de obiectat.
Dar nu va fi așa de ușor cum anticipase el să o cucerească. Îi era clar că el
avea mai mare nevoie de ea decât invers. Contase pe faptul că ea era o
domnișoară bătrână disperată, ceea ce clar nu era cazul, în ciuda vârstei ei.
Bănuia că domnișoara Bridgerton avea destule opțiuni în viața ei, iar el era
doar una dintre ele.
Dar chiar și așa, ceva trebuie să o fi silit să plece din casa ei și să
călătorească până în Gloucestershire. Dacă viața ei la Londra era perfectă,
atunci de ce plecase?
Dar în timp ce o privea peste masă, urmărind cum chipul ei se transformă
cu un simplu zâmbet, îi trecu prin minte că nu prea îi păsa de ce plecase.
El doar trebuia să se asigure că ea va rămâne.

VP - 54
 CAPITOLUL 4

…îmi pare așa de rău să aud că Caroline are colici și face crize.
Și desigur că este păcat că nici Amelia, nici Belinda nu sunt
receptive la sosirea ei. Dar trebuie să vezi partea pozitivă, dragă
Daphne. Totul ar fi fost mult mai dificil dacă ai fi născut gemeni.
– de la Eloise Bridgerton către sora ei,
ducesa de Hastings, la o lună după nașterea
celui de-al treilea copil al lui Daphne

Phillip fluiera pentru sine în timp ce mergea prin holul principal spre
scări, extrem de mulțumit cu viața lui. Își petrecuse mare parte din după-
amiază în compania domnișoarei Bridgerton – nu, Eloise, își reaminti el – și
acum era convins că ea ar fi o soție excelentă. Era evident inteligentă, și cu
toți frații și surorile (ca să nu mai menționeze nepoții și nepoatele) despre
care îi povestise, sigur va ști cum să se ocupe de Oliver și Amanda.
Și apoi era destul de frumușică, se gândi el cu un zâmbet de lup, și în
după-amiaza asta se surprinsese de mai multe ori uitându-se la ea,
întrebându-se cum ar simți-o în brațele lui, dacă i-ar răspunde la sărut.
Corpul i se încordă la acest gând. Trecuse așa de mult de când fusese cu o
femeie. Mai mulți ani decât voia el să numere.
Mai mulți ani decât ar vrea orice bărbat să recunoască, ca să fie sincer.
Nu profitase de serviciile oferite de niciuna din servitoarele de la
cârciumile locale, preferând femei mai proaspăt spălate și nu chiar așa de
anonime, de fapt.
Sau poate mai anonime. Era puțin probabil ca vreuna dintre acele
servitoare să părăsească satul pe durata vieții lor, și Phillip se bucura prea
mult de timpul petrecut la cârciumă ca să-l strice fiind permanent nevoit să
dea peste femei cu care se culcase o dată și pe care nu le mai voia.
Și înainte de moartea Marinei – ei bine, nu se gândise niciodată să o
înșele, în ciuda faptului că nu împărțiseră patul de când gemenii fuseseră
destul de mici.
Fusese așa de melancolică după nașterea lor. Marina mereu păruse fragilă
și excesiv de meditativă, dar abia după sosirea lui Oliver și a Amandei se
cufundase în propria lume plină de tristețe și disperare. Pentru Phillip
fusese înspăimântător să vadă cum se scurge viața din ochii ei cu fiecare zi,
până în ziua în care nu mai rămăsese decât o inexpresivitate stranie, cea mai
VP - 55
vagă umbră a femeii care existase cândva.
Știa că femeile nu puteau avea raporturi sexuale imediat după naștere,
dar chiar și după ce își revenise fizic el nu-și putea imagina să o ia cu forța.
Cum puteai să dorești o femeie care mereu părea că stă să plângă?
Când gemenii se mai măriseră, iar Phillip se gândise – sperase, de fapt –
că Marina se simțea mai bine, o vizitase în dormitorul ei.
O dată.
Nu-l refuzase, dar nu participase când făcuse dragoste cu ea. Doar stătuse
acolo întinsă, fără să facă nimic, cu capul într-o parte, cu ochii deschiși, abia
clipind.
Fusese ca și cum nu se aflase deloc acolo.
Plecase simțindu-se murdar, corupt moral, de parcă cumva o violase,
chiar dacă ea nu rostise deloc cuvântul nu.
Și de atunci nu o mai atinsese vreodată.
Nevoile lui nu erau așa de mari încât să și le potolească cu o femeie care
stătea sub el ca un cadavru.
Și nici nu mai voia să se simtă vreodată cum se simțise în acea ultimă
noapte. Odată revenit în camera lui, își golise repede stomacul, tremurând și
agitat, dezgustat de el însuși. Se comportase ca un animal, încercând cu
disperare să trezească în ea un răspuns – orice fel de răspuns. Când asta se
dovedise imposibil, se enervase pe el, dorindu-și să o pedepsească.
Și asta îl îngrozise.
Fusese prea dur. Nu credea că o rănise, dar nu fusese blând. Și nu mai
voia să vadă vreodată partea aceea din el.
Dar Marina plecase.
Plecase.
Și Eloise era diferită. Nu va plânge din orice sau nu se va închide în
camera ei, alegând mâncarea și plângând în pernă.
Eloise avea curaj. Coloană vertebrală. Eloise era fericită.
Și dacă acesta nu era un bun criteriu pentru o soție, atunci el nu știa care
era.
Se opri la baza scărilor pentru a-și verifica ceasul de buzunar. Îi spusese
lui Eloise că cina va fi la ora șapte și că se vor întâlni în fața ușii ei pentru a o
conduce în sufragerie. Nu voia să ajungă devreme și să pară prea dornic.
Pe de altă parte, nu s-ar fi cuvenit să întârzie. Nu avea ce să câștige dacă
ea îl credea neinteresat.
Închise ceasul și își dădu ochii peste cap. Se purta ca un băietan. Era
ridicol. Era stăpânul propriei case și un om de știință realizat. N-ar trebui să
numere minutele doar ca să câștige favorul unei femei.
Dar chiar când gândi asta, deschise din nou ceasul pentru a-l verifica. Mai
VP - 56
erau trei minute până la ora șapte. Excelent. Asta însemna că avea suficient
timp să urce scările și să se întâlnească cu ea în fața ușii ei cu fix un minut de
rezervă.
Zâmbi, bucurându-se de valul cald de dorință la gândul cu ea într-o rochie
de seară. Spera că era albastră. Ar arăta minunat în albastru.
Zâmbetul i se lărgi. Ar arăta minunat și fără nimic.
Doar că atunci când o găsi sus în holul din afara camerei ei, părul ei era
alb.
Și la fel și restul din ea se părea.
La dracu’!
— Oliver! urlă el. Amanda!
— Oh, au plecat demult, zise Eloise.
Ridică privirea la el cu ochii fumegând. Ochi fumegând care, observă el,
erau singura parte din ea care nu fusese acoperită de un strat remarcabil de
gros de faină.
Păi, bine că-i închisese la timp. Mereu admirase reflexele rapide ale unei
femei.
— Domnișoară Bridgerton, zise el, întinzând mâna pentru a o ajuta, apoi
retrăgând-o când își dădu seama că nu avea cum să o ajute. Nu pot să-ți spun
cât de…
— Nu îți cere scuze pentru ei, se răsti ea.
— Bine, zise el. Desigur. Dar îți promit… că voi…
Cuvintele se opriră. Expresia din ochii ei ar fi fost suficientă să-l reducă la
tăcere și pe Napoleon, serios.
— Sir Phillip, zise ea… încet, încordat, de parcă era gata să sară pe el într-
o furie frenetică. După cum vezi, nu sunt chiar gata de cină.
El făcu un pas în spate pentru autoprotecție.
— Înțeleg că te-au vizitat gemenii, zise el.
— Oh, da, răspunse ea, cu destul sarcasm. Și au fugit. Micii lași nu-s de
găsit.
— Păi, n-ar trebui să fie departe, cugetă el, permițându-i meritata insultă
la adresa copiilor lui, în timp ce el încerca să poarte o conversație ca și cum
ea nu arăta ca o apariție fantomatică hidoasă.
I se părea cumva cea mai bună soluție. Sau măcar aceea cu cele mai mici
șanse ca ea să-l strângă de gât.
— Bineînțeles că ar vrea să vadă rezultatele, zise el, făcând un alt pas
discret în spate, în timp ce ea tuși și ridică un nor învolburat de faină. Ai
auzit cumva vreun râset când a căzut faina? Hohote de râs poate?
Ea îl săgetă cu privirea.
— Corect. Tresări. Îmi pare rău pentru asta. Glumă proastă.
VP - 57
 — Mi-a fost greu, zise ea așa de încordată, încât el se întrebă dacă îi
pocnise maxilarul, să aud ceva în afară de sunetul făcut de găleata care m-a
lovit în cap.
— La naiba, mormăi el, urmărindu-i privirea până când ochii i se opriră
pe o găleată mare de metal, căzută pe o parte pe covor, cu un pic de faină
încă înăuntru. Ești rănită?
Ea clătină din cap.
El se întinse și-i prinse capul în mâini, încercând să inspecteze pielea
după cucuie sau vânătăi.
— Sir Phillip! se răsti ea, încercând să iasă din strânsoarea mâinilor lui.
Trebuie să-ți cer să…
— Stai nemișcată, îi ordonă el, atingându-i tâmplele cu degetele mari, în
căutare de umflături.
Era un gest intim și i se păru ciudat de satisfăcător. Părea să aibă
înălțimea potrivită pentru el și, dacă ar fi fost curată, nu era sigur că s-ar fi
putut opri din a se apleca și din a o săruta blând pe frunte.
— Sunt bine, mârâi ea, smulgându-se pentru a se elibera. Făina a fost mai
grea decât găleata.
Phillip se aplecă și îndreptă găleata, testându-i greutatea cu mâna. Era
destul de ușoară și n-ar fi trebuit să provoace prea mult rău, dar chiar și așa,
nu era genul de lucru care să vrei să te lovească în cap.
— Te asigur că voi supraviețui, spuse ea.
El își drese vocea.
— Îmi imaginez că vei dori o baie?
Crezu că ea spuse:
— Îmi imaginez că-i vreau pe cei doi mici nenorociți la capătul unei funii,
dar cuvintele fură rostite în șoaptă și doar pentru că asta era ceea ce ar fi zis
el – ei bine, nu însemna că ea avea o înclinație așa de crudă.
— Voi cere să ți se pregătească una, zise el repede.
— Nu te deranja. Apa de la baia mea este încă în cadă.
El tresări. Sincronizarea copiilor lui nici că ar fi putut fi mai bună.
— Chiar și așa, spuse el iute, mă voi asigura că este încălzită cu câteva
găleți noi.
Tresări din nou când ea îl săgetă cu privirea. Proastă alegere de cuvinte!
— Da, răspunse ea încordată. Fă asta!
Porni pe hol pentru a da ordinul unei servitoare, doar că, în clipa în care
coti, văzu că vreo șase servitori se holbau deja la ei și începuseră deja să facă
pariuri legat de cât va trece până când Phillip va bate gemenii la fund.
După ce-i trimise cu indicația de a pregăti imediat o nouă baie, se întoarse
lângă Eloise. Era deja plin de faină, așa că nu vedea nimic rău în a o lua de
VP - 58
mână.
— Îmi pare teribil de rău, murmură el, încercând acum să nu râdă.
Prima lui reacție fusese de furie, dar acum… ei bine, chiar arăta ridicol.
Ea se uită urât la el, simțind evident schimbarea stării lui. El afișă repede
o mină mai serioasă.
— Poate că ar trebui să te întorci în camera ta? sugeră el.
— Și să stau acolo? se răsti ea.
Avea dreptate. Probabil că va murdări orice va atinge și va fi nevoie cel
puțin de o curățenie temeinică.
— Atunci o să-ți țin companie, zise el, încercând să pară jovial.
Ea îi aruncă o privire clar neamuzată.
— Bine, zise el, într-o încercare de a umple tăcerea cu altceva decât cu
faină. Ridică privirea la ușă, impresionat de îndemânarea gemenilor, în
ciuda rezultatelor nefericite. Mă întreb cum au făcut-o, cugetă el.
Ea rămase cu gura căscată.
— Contează?
— Păi, spuse el, văzând după fața ei că discuția nu o luase în direcția
potrivită, dar continuând chiar și așa, eu cu siguranță nu le pot tolera
acțiunile, dar clar a fost o chestie ingenioasă. Nu văd unde au agățat găleata
și…
— Au pus-o sus pe ușă.
— Poftim?
— Am șapte frați și surori, zise ea disprețuitor. Crezi că n-am mai văzut
niciodată gluma asta înainte? Au deschis ușa – doar un pic – și au așezat cu
grijă găleata.
— Și nu i-ai auzit?
Ea îl săgetă cu privirea.
— Corect, spuse el repede. Erai în baie.
— Sper că nu vrei să insinuezi că a fost vina mea că nu i-am auzit, spuse
ea pe o voce arogantă.
— Bineînțeles că nu, spuse el foarte repede. Judecând după expresia
criminală din ochii domnișoarei Bridgerton, era destul de sigur că sănătatea
și bunăstarea lui depindeau direct de viteza cu care era de acord cu ea. Mai
bine te las cu…
Exista oare o modalitate bună de a descrie procesul de a te curăța de
câteva kilograme de faină?
— Ne vedem la cină? întrebă el, hotărând că o schimbare de subiect era
categoric necesară.
Ea încuviință o dată, scurt din cap. Nu era prea multă căldură în acel gest,
dar Phillip socoti că ar trebui să fie fericit că ea nu plănuia să plece din
VP - 59
comitat în acea noapte.
— Voi instrui bucătăreasa să țină mâncarea caldă, zise el. Și mă voi ocupa
de pedepsirea gemenilor.
— Nu, zise ea, oprindu-l din drum. Lasă-mi-i mie!
El se întoarse lent, un pic enervat de tonul vocii ei.
— Ce anume ai de gând să faci cu ei?
— Cu ei sau lor?
Phillip nu crezuse vreodată că va veni ziua în care va fi înspăimântat de o
femeie, dar martor îi era Dumnezeu, Eloise Bridgerton îl speria de moarte.
Expresia din ochii ei era de-a dreptul diabolică.
— Domnișoară Bridgerton, spuse el, încrucișându-și brațele, trebuie să
întreb: Ce ai de gând să le faci copiilor mei?
— Meditez la opțiunile mele.
El se gândi la asta.
— Pot să contez că mâine-dimineață vor fi încă în viață?
— Oh, da, răspunse ea. În viață și cu toate membrele intacte, te asigur.
Phillip se uită la ea câteva momente, apoi buzele i se întinseră într-un
zâmbet lent, satisfăcut. Avea senzația că răzbunarea lui Eloise Bridgerton –
oricare ar fi fost – va fi exact ce aveau nevoie copiii lui. Cu siguranță oricine
cu șapte frați și surori va ști cum să facă prăpăd în cea mai vicleană, iscusită
și ingenioasă manieră.
— Prea bine, domnișoară Bridgerton, zise el, aproape mulțumit că
vărsaseră o găleată de faină peste ea. Sunt ai tăi cu totul.
•
O oră mai târziu, chiar după ce el și Eloise se așezaseră la cină, începură
urletele.
Lui Phillip chiar îi căzu lingura; țipetele Amandei erau mai terifiante
decât de obicei.
Eloise nici măcar nu se opri, luând o lingură de supă de țestoasă și
băgând-o în gură.
— Este bine, murmură el, ștergându-și delicat gura cu șervetul.
Deasupra bubui tropăitul rapid al micilor pași, semnalizând că Amanda
alerga spre trepte. Phillip se ridică pe jumătate din scaun.
— Poate că ar trebui…
— I-am pus un pește în pat, zise domnișoara Bridgerton, fără a zâmbi, dar
arătând oricum destul de mulțumită de ea însăși.
— Un pește? repetă el.
— Bine, a fost un pește destul de mare.
Mormolocul din mintea lui crescu iute într-un rechin cu dinți, iar el simți
că rămâne fără aer.
VP - 60
 — Ăăă, nu se putu abține să nu întrebe, unde ai găsit un pește?
— Doamna Smith, zise ea, de parcă bucătăreasa lui împărțea păstrăvi în
fiecare zi.
Făcu un efort să se așeze la loc. Nu va alerga să o salveze pe Amanda. Voia
să o facă; avea ciudatul instinct patern până la urmă, iar ea țipa de parcă
focurile iadului îi ardeau degetele de la picioare.
Dar fiica lui își așternuse singură patul; acum sosise momentul să se
așeze în el. Băgă lingura în supă, o ridică câțiva centimetri, apoi se opri.
— Și în patul lui Oliver ce ai pus?
— Nimic.
El ridică întrebător dintr-o sprânceană.
— Pe el îl voi ține în suspans, îi explică ea rece.
Phillip înclină capul spre ea în semn de salut. Era pricepută.
— Bineînțeles că se vor răzbuna, se simți el obligat de onoare să o
avertizeze.
— Voi fi pregătită. Nu părea preocupată. Apoi se uită la el, privindu-l
direct în ochi, surprinzându-l pe moment cu privirea directă. Bănuiesc că
știu că m-ai invitat aici cu scopul de a-mi cere să-ți fiu soție.
— Nu le-am spus niciodată nimic.
— Nu, murmură ea, nu le-ai spus.
El se uită tăios la ea, fără a putea discerne dacă intenția ei fusese să-l
insulte.
— Nu simt nevoia să-mi informez copiii despre chestiunile mele
personale.
Ea ridică din umeri cu un gest delicat, care lui i se păru enervant.
— Domnișoară Bridgerton, n-am nevoie de sfatul tău despre cum să-mi
cresc copiii, spuse el.
— Eu n-am spus niciun cuvânt despre subiect, răspunse ea, deși aș putea
sublinia că pari destul de disperat să le găsești o mamă, ceea ce pare să
indice că ai nevoie de ajutor.
— Până când vei fi de acord să-ți asumi acel rol, scrâșni el, poți să-ți ții
opiniile pentru tine.
Îl săgetă cu o privire de gheață, apoi reveni cu atenția la supă. Dar după
doar două linguri, ridică sfidătoare privirea la el și spuse:
— Au nevoie de disciplină.
— Crezi că eu nu știu asta?
— Au nevoie și de iubire.
— Au iubire, mormăi el.
— Și atenție.
— Au și asta.
VP - 61
 — De la tine.
Poate că Phillip era conștient că era departe de a fi un tată perfect, dar
nici de-al naibii nu ar fi permis altcuiva să spună asta.
— Și bănuiesc că ai dedus că-s într-o stare rușinoasă de neglijare în cele
douăsprezece ore de când ai venit.
Ea pufni disprețuitor.
— N-a fost nevoie de douăsprezece ore ca să-i aud în această dimineață
implorându-te să petreci câteva minute neînsemnate în compania lor.
— Nu au făcut așa ceva, răspunse el, dar simțea cum i se înfierbântă
vârfurile urechilor, așa cum se întâmpla mereu când mințea.
Nu petrecea suficient timp cu ei și era umilit că ea reușise să-și dea seama
de asta într-o perioadă așa de scurtă.
— Aproape că te-au implorat să nu fii ocupat toată ziua, răspunse ea.
Dacă ai petrece un pic mai mult timp cu ei…
— Nu știi nimic despre copiii mei, șuieră el. Și nu știi nimic despre mine.
Ea se ridică dintr-odată.
— Evident, spuse, îndreptându-se spre ușă.
— Stai! strigă el, sărind în picioare.
La naiba! Cum se întâmplase asta? Cu nicio oră în urmă fusese convins că
ea îi va deveni soție și acum ea era practic înapoi spre Londra.
Expiră frustrat. Nimic nu reușea să-l facă să-și piardă cumpătul cum
reușeau copiii lui sau discuția despre ei. Sau, mai precis, discuția despre
rateurile lui ca tată al lor.
— Îmi pare rău, spuse el în mod serios. Sau măcar suficient de serios, căci
nu-și dorea ca ea să plece. Te rog. Întinse mâna. Nu pleca!
— Nu vreau să fiu tratată ca o imbecilă.
— Dacă-i ceva ce am învățat în cele douăsprezece ore de când ai venit,
acesta este că nu ești o imbecilă, spuse el, repetându-și intenționat cuvintele
de mai devreme.
Ea îl privi câteva secunde, apoi își puse mâna în a lui.
— Rămâi măcar până vine Amanda, spuse el, fără să-i pese că părea că o
imploră.
Ea ridică întrebătoare din sprâncene.
— Sunt sigur că vei dori să-ți savurezi victoria, murmură el, apoi adăugă
în șoaptă: Eu aș vrea.
Îi permise să o așeze din nou, dar mai avură doar un minut împreună
înainte ca Amanda să intre țipând în cameră, cu dădaca în urma ei.
— Tată! se jeli Amanda, aruncându-se în poala lui.
Phillip o îmbrățișă stânjenit. Trecuse ceva timp de când o făcuse și uitase
cum se simțea.
VP - 62
 — Care-i problema? întrebă el, bătând-o ușor pe spate ca măsură de
precauție.
Amanda își scoase chipul de unde îl îngropase în gâtul lui și arătă cu un
deget furios și tremurând spre Eloise.
— Ea este, zise ea, de parcă se referea la însuși diavolul.
— Domnișoara Bridgerton? întrebă Phillip.
— A pus un pește în patul meu!
— Și tu ai aruncat o găleată de faină în capul ei, zise el ferm, deci aș zice
că sunteți chit.
Amanda rămase cu gura căscată.
— Dar ești tatăl meu!
— Așa este.
— Ar trebui să fii de partea mea!
— Când ai dreptate.
— A fost un pește, suspină ea.
— Așa miroase. Îmi închipui că o să vrei să faci o baie.
— Nu vreau baie! se tângui ea. Vreau să o pedepsești.
Phillip zâmbi la asta.
— Este cam mare pentru a fi pedepsită, nu ești de acord?
Amanda se uită îngrozită la el, nevenindu-i să creadă și apoi în sfârșit, cu
buza inferioară tremurând, zise:
— Trebuie să-i spui să plece. Chiar acum!
Phillip o puse pe Amanda jos, destul de mulțumit de cum decurgea
întreaga întâlnire. Poate că era datorită prezenței calme a domnișoarei
Bridgerton, dar părea să fie mai răbdător decât de obicei. Nu avu impulsul
de a se răsti la Amanda sau de a evita complet problema, izgonind-o în
camera ei.
— Îmi pare rău, Amanda, dar domnișoara Bridgerton este musafirul meu,
nu al tău, și va rămâne aici cât doresc eu, zise el.
Eloise își drese vocea. Sonor.
— Sau, adăugă Phillip, cât dorește ea să rămână.
Tot chipul Amandei era încrețit gânditor.
— Ceea ce nu înseamnă, zise el iute, că tu o poți tortura în încercarea de a
o obliga să plece.
— Dar…
— Fără dar.
— Dar…
— Ce am zis?
— Dar este rea!
— Eu cred că-i foarte inteligentă, zise Phillip, și îmi doresc să-ți fi pus eu
VP - 63
peștele în pat cu luni bune mai devreme.
Amanda păși îngrozită înapoi.
— Amanda, du-te în camera ta!
— Dar miroase urât.
— Este numai vina ta.
— Dar patul meu…
— Va trebui să dormi pe podea, răspunse el.
Cu chipul tremurând – cu tot corpul tremurând, de fapt – ea se târî spre
ușă.
— Dar… dar…
— Da, Amanda? întrebă el pe o voce care i se păru impresionant de
răbdătoare.
— Dar nu l-a pedepsit pe Oliver, șopti fetița. N-a fost prea corect din
partea ei. Făina a fost ideea lui.
Phillip ridică din sprâncene.
— Păi, n-a fost doar ideea mea, insistă Amanda. Am gândit-o împreună.
Phillip chiar chicoti.
— Eu nu mi-aș face griji pentru Oliver dacă aș fi în locul tău, Amanda. Sau
mai degrabă, zise el, mângâindu-și gânditor bărbia cu degetele, mi-aș face
griji. Bănuiesc că domnișoara Bridgerton are planuri și pentru el.
Asta păru să o satisfacă pe Amanda și mormăi un „Noapte bună, tată” abia
articulat, după care se lăsă scoasă din cameră de dădaca ei.
Phillip reveni la supa lui, simțindu-se foarte satisfăcut de el însuși. Nu-și
putea aminti ultima dată când ieșise dintr-o ceartă cu unul din gemeni
simțindu-se că gestionase totul chiar corect. Luă o înghițitură, apoi, încă
ținând lingura, se uită la Eloise și spuse:
— Bietul Oliver va tremura în ghete.
Ea părea să facă eforturi să nu rânjească.
— Nu va putea dormi.
Phillip clătină din cap.
— Cred că nu va pune geană pe geană. Și tu ar trebui să fii atentă. Aș face
pariu că va pune niște capcane la ușa lui.
— Oh, n-am de gând să-l torturez pe Oliver în seara asta, zise ea,
fluturând fără griji mâna. Ar fi mult prea ușor de anticipat. Prefer elementul-
surpriză.
— Da, zise el chicotind. Văd că da.
Eloise îi răspunse cu o expresie încrezută.
— Aproape că m-aș gândi să-l las într-o agonie eternă, doar că asta nu ar
fi corect față de Amanda.
Phillip se cutremură.
VP - 64
 — Urăsc peștele.
— Știu. Despre asta mi-ai scris.
— Da?
Ea încuviință din cap.
— Ciudat că doamna Smith avea pește în casă, dar bănuiesc că
servitorilor le place.
Se lăsă tăcerea, dar era o liniște confortabilă, prietenoasă. Și în timp ce
mâncau, trecând prin felurile de mâncare de la cină și discutând despre
nimic în mod deosebit, lui Phillip îi trecu prin minte că poate căsătoria n-ar
trebui să fie așa de grea.
Cu Marina mereu simțise că mergea în vârful degetelor prin casă,
temându-se mereu că ea se va scufunda într-una din accesele ei de
melancolie, mereu dezamăgit când ea părea să se retragă din viață și,
desigur, aproape dispărând.
Dar poate căsătoria trebuia să fie mai ușoară, nu așa. Poate că trebuia să
fie așa. Prietenoasă. Confortabilă.
Nu-și putea aminti ultima dată când discutase cu cineva despre copiii lui
sau despre creșterea lor. Grijile lui îi aparținuseră doar lui, chiar și când
Marina fusese în viață. Însăși Marina fusese o povară, și el încă se lupta cu
vinovăția pe care o simțea la ușurarea că ea nu mai era.
Dar Eloise…
Privi peste masă la femeia care apăruse așa de neașteptat în viața lui.
Părul ei sclipea aproape roșu în lumina pâlpâitoare a lumânărilor, iar ochii
ei, când îl surprinse uitându-se la ea, sclipiră cu vitalitate și un pic de
neastâmpăr.
Începea să-și dea seama că ea era exact ceea ce-i trebuia lui. Inteligentă,
încăpățânată, autoritară – nu erau chiar trăsăturile pe care bărbații să le
găsească de obicei atrăgătoare la o soție, dar Phillip avea o nevoie disperată
de cineva care să vină la conacul Romney și să îndrepte lucrurile. Nimic nu
prea era în regulă, de la casă și de la copii până la vălul de tăcere ce atârnase
asupra locului când Marina fusese în viață și care din păcate nu se ridicase
nici după moartea ei.
Phillip ar fi cedat bucuros unei soții o parte din autoritatea lui de soț dacă
doar ar îndrepta din nou lucrurile. Ar fi mai mult decât fericit să dispară în
seră și să o lase responsabilă cu restul.
Va fi dispusă Eloise Bridgerton să-și asume un asemenea rol?
Dumnezeule, el așa spera.

VP - 65
 CAPITOLUL 5

…te implor, mamă, TREBUIE să o pedepsești pe Daphne. NU

ESTE CORECT că eu sunt singura trimisă la culcare fără budincă.
Și o săptămână. O săptămână este mult prea mult. Mai ales că a
fost ideea tuturor în mare parte a lui Daphne.
de la Eloise Bridgerton către mama ei, lăsat pe noptiera lui
Violet Bridgerton când Eloise avea 10 ani

Era ciudat, se gândi Eloise, cât de multe se puteau schimba într-o singură
zi.
Pentru că acum, în timp ce Sir Phillip o însoțea prin casa lui, cu scopul
aparent de a se uita la galeria cu portrete, dar doar prelungind timpul
petrecut împreună, se gândi ea…
Până la urmă el ar putea fi un soț foarte bun.
Nu era cel mai romantic mod de a exprima un concept care ar fi trebuit să
fie plin de romantism și pasiune, dar curtarea ei nu era una tipică, și cum
Eloise mai avea doar doi ani până făcea 30 de ani, nu-și permitea să fie
pretențioasă.
Totuși, exista ceva…
La lumina lumânărilor, Sir Phillip era cumva mai chipeș, poate chiar arăta
un pic periculos. Trăsăturile aspre ale chipului lui păreau să se încline și
erau umbrite de lumina pâlpâitoare, oferindu-i o imagine și mai sculptată,
aproape ca statuile pe care le văzuse la Muzeul Britanic. Și cum stătea lângă
ea, cu mâna lui mare stângă posesiv pe cotul ei, întreaga lui prezență părea
să o învăluie.
Era ciudat, palpitant și doar un pic terifiant.
Dar și satisfăcător. Făcuse o nebunie, fugind așa în miezul nopții, sperând
să găsească fericirea alături de un bărbat pe care nu-l cunoscuse niciodată.
Era o ușurare să creadă că poate nu fusese totul o greșeală în întregime, că
poate se jucase cu viitorul ei și câștigase.
Nimic n-ar fi fost mai rău decât să se furișeze înapoi la Londra,
recunoscându-și eșecul și fiind obligată să-i explice întregii ei familii ce
făcuse.
Nu voia să fie nevoită să recunoască faptul că greșise, față de ea sau față
de altcineva.
Dar în mare parte față de ea însăși.
VP - 66
 Sir Phillip se dovedise a fi un tovarăș de cină plăcut, chiar dacă nu era
chiar așa de volubil sau vivace cum era ea obișnuită.
Dar clar deținea noțiunea de a juca corect, ceea ce lui Eloise i se părea
esențial la orice soț. Acceptase – chiar admirase – tehnica ei cu peștele pus
în patul Amandei. Mulți din bărbații pe care Eloise îi cunoscuse la Londra ar
fi fost îngroziți că o domnișoară bine-crescută s-ar gândi să apeleze la
asemenea tactici necinstite.
Și poate, doar poate, asta va funcționa. Căsătoria cu Sir Phillip chiar părea
un plan aiurit dacă stătea să se gândească logic la asta, dar nu era ca și cum
el îi era complet străin – corespondau până la urmă de mai bine de un an.
— Bunicul meu, zise blând Phillip, arătând spre un portret mare.
— A fost chiar chipeș, zise Eloise, chiar dacă abia îl putea vedea în lumina
slabă. Arătă spre tabloul din dreapta. Acela este tatăl tău?
Phillip încuviință o dată și scurt din cap, iar colțurile buzelor i se
încordară.
— Și tu unde ești? întrebă ea, simțind că el nu dorea să vorbească despre
tatăl lui.
— Mă tem că aici.
Eloise se uită la tabloul indicat, un portret al lui Phillip ca băiat pe la vreo
12 ani, pozând cu cineva care n-ar fi putut să fie decât fratele lui.
Fratele lui mai mare.
— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă ea, din moment ce trebuia să fie mort.
Dacă trăia, Phillip n-ar fi avut cum să-i moștenească casa sau titlul de
baron.
— Waterloo.
Ea își puse impulsiv mâna peste a lui.
— Îmi pare rău.
Pentru un moment ea crezu că el nu va spune nimic, dar până la urmă el
zise încet:
— Nimănui nu i-a părut mai rău decât mie.
— Cum îl chema?
— George.
— Cred că era foarte tânăr, zise ea, numărând înapoi până la 1815 și
calculând în minte.
— 21 de ani. Tatăl meu a murit două săptămâni mai târziu.
Ea se gândi la asta. La 21 de ani ar fi trebuit să fie măritată. Toate tinerele
domnișoare de statutul ei trebuiau să fie măritate până la această vârstă. Ai
fi crezut că asta ar conferi o măsură de maturitate, dar 21 de ani părea o
vârstă mult prea tânără, o persoană fiind fără experiență și mult prea
inocentă pentru a moșteni o povară la care nu s-ar fi gândit niciodată că o va
VP - 67
primi.
— Marina era logodnica lui, zise el.
Respirația i se repezi pe buze și se întoarse spre el, în timp ce mâna îi
cădea din a lui.
— N-am știut, zise ea.
El ridică din umeri.
— Nu contează. Aici, vrei să vezi portretul ei?
— Da, răspunse Eloise, descoperind că chiar voia să o vadă pe Marina.
Fuseseră verișoare, dar îndepărtate, și trecuseră ani întregi de când se
vizitaseră. Eloise își aminti părul brunet și ochii deschiși la culoare – poate
albaștri dar atât. Ea și Marina fuseseră apropiate ca vârstă și stătuseră una
lângă alta la întrunirile de familie, dar Eloise nu-și amintea să fi avut prea
multe în comun. Chiar și când erau un pic mai mari decât Amanda și Oliver,
diferențele dintre ele fuseseră clare. Eloise fusese un copil zgomotos,
urcându-se în copaci și alunecând pe balustrade, mereu după frații ei mai
mari, implorându-i să o lase să participe la orice făceau ei.
Marina fusese mai tăcută, aproape contemplativă. Eloise își aminti cum o
trăgea de mână, încercând să o facă să iasă din casă și să se joace. Dar
Marina își dorea doar să stea cu o carte.
Eloise se uitase însă la numărul de pagini și era destul de convinsă că
Marina nu trecea niciodată de pagina 32.
Bănuia că era ciudat să-și amintească așa ceva, doar că la nouă ani i se
păruse așa de uluitor – de ce ar alege cineva să stea înăuntru cu o carte când
soarele strălucea și apoi nici măcar să nu citească? Își petrecuse restul
vizitei șușotind cu sora ei Francesca, încercând să afle ce anume făcea
Marina cu acea carte.
— Ți-o amintești? întrebă Phillip.
— Doar un pic, răspunse Eloise, nefiind sigură de ce nu voia să
împărtășească amintirea cu el.
Și oricum era adevărul. Astea erau toate amintirile ei cu Marina – acea
săptămână din aprilie din urmă cu douăzeci de ani, șușotind cu Francesca, în
timp ce Marina se uita la o carte.
Eloise îi permise lui Phillip să o conducă la portretul Marinei. Fusese
pictată stând pe un soi de sofa, cu fustele de un roșu-închis aranjate cu
măiestrie în jurul ei. O Amanda mai mică era în poala ei, iar Oliver stătea
lângă ea, într-una din acele posturi pe care băieții mici erau mereu obligați
să le adopte – serios și sever, de parcă erau adulți în miniatură.
— A fost minunată, zise Eloise.
Phillip doar se uita la tabloul cu soția lui moartă, apoi, ca și cum era
nevoie de forța voinței, întoarse capul și se îndepărtă.
VP - 68
 O iubise? Încă o iubea?
Marina ar fi trebuit să fie soția fratelui său; totul părea să sugereze că
Phillip o primise în mod implicit.
Dar asta nu însemna că nu o iubea. Poate că fusese îndrăgostit în secret
de ea cât ea fusese logodită cu fratele lui. Sau poate se îndrăgostise după
căsătorie.
Eloise se uită pe furiș la profilul lui în timp ce el privea absent la tabloul
de pe perete. Când se uitase la portretul Marinei pe chipul lui se văzuse
emoție. Nu era sigură ce simțise el pentru ea, dar clar încă mai era ceva. Își
reaminti că trecuse doar un an. Un an ar putea fi perioada oficială de doliu,
dar nu era foarte mult ca să treci peste moartea unei persoane dragi.
Apoi el se întoarse. Ochii li se întâlniră și ea își dădu seama că se holba la
el, fascinantă de trăsăturile chipului lui. Deschise buzele surprinsă și vru să-
și ferească privirea, simțind că ar trebui să se înroșească și să se bâlbâie
pentru că fusese prinsă, dar cumva nu putu. Rămase acolo, fascinată, fără
aer, în timp ce o căldură ciudată i se întindea pe piele.
El era la zece pași distanță, cel puțin, și parcă se atingeau.
— Eloise? șopti el sau cel puțin asta crezu ea.
Văzu cum buzele lui rostesc cuvântul, mai mult decât să-i audă de fapt
vocea.
Și apoi cumva vraja se rupse. Poate că fusese șoapta lui, poate scârțâitul
unui copac suflat de vânt afară. Dar Eloise reuși în sfârșit să se miște – să
gândească – și reveni repede la portretul Marinei, fixând ferm privirea pe
chipul senin al defunctei ei verișoare.
— Cred că copiilor le este dor de ea, zise Eloise, având nevoie să spună
ceva, orice pentru a reîncepe conversația și a-și recăpăta sângele-rece.
Phillip nu zise nimic pentru o clipă. Și apoi în sfârșit:
— Da, i-au simțit lipsa mult timp.
Lui Eloise i se păru o exprimare ciudată.
— Știu cum se simt, zise ea. Eram destul de mică atunci când a murit tatăl
meu.
El se uită la ea.
— N-am știut.
Eloise ridică din umeri.
— Nu-i ceva despre care vorbesc mult. A fost cu mult timp în urmă.
El veni înapoi lângă ea, cu pași lenți și metodici.
— Ți-a luat mult să treci peste?
— Nu sunt sigură că este ceva peste care treci vreodată, spuse ea. În mod
complet, adică. Dar nu, nu mă gândesc la el în fiecare zi, dacă asta voiai să
știi.
VP - 69
 Ea se întoarse de la portretul Marinei; se concentrase prea mult asupra
lui și începea să se simtă ciudat de indiscretă.
— Cred că a fost mai dificil pentru frații mei mai mari, spuse ea. Lui
Anthony – el este cel mai mare și era deja adult când s-a întâmplat – i-a fost
deosebit de dificil. Erau foarte apropiați. Și mamei mele, desigur. Se uită la
el. Părinții mei se iubeau foarte mult.
— Cum a reacționat ea la moartea lui?
— Păi, la început a plâns mult, zise Eloise. Sunt sigură că nu ar fi trebuit
să știm. Mereu o făcea în camera ei, noaptea, după ce credea că noi toți
dormeam. Dar i-a fost teribil de dor de el și nu cred că i-a fost ușor cu șapte
copii.
— Credeam că erați opt.
— Hyacinth nu se născuse încă. Cred că mama era însărcinată în opt luni.
— Dumnezeule, crezu ea că îl aude murmurând.
Dumnezeule, era corect. Eloise habar n-avea cum reușise mama ei.
— A fost neașteptat, îi spuse ea. L-a înțepat o albină. O albină. Îți poți
imagina asta? L-a înțepat o albină și apoi… Ei bine, nu trebuie să te plictisesc
cu detaliile. Uite, zise ea vioi, hai să plecăm! Oricum aici este prea întuneric
ca să vedem bine portretele.
Evident că era o minciună. Era prea întuneric, dar lui Eloise nici că i-ar fi
păsat de asta. Când vorbea despre moartea tatălui ei mereu se simțea un pic
ciudat și nu avea chef să stea aici, înconjurată de portretele unor oameni
morți.
— Mi-ar plăcea să-ți văd sera, zise ea.
— Acum?
Spus așa, părea o cerință ciudată.
— Mâine atunci, zise ea, când este lumină.
Buzele lui se curbară într-o umbră de zâmbet.
— Putem merge acum.
— Dar nu vom putea vedea nimic.
— Nu vom putea vedea totul, o corectă el. Dar luna a răsărit și vom lua un
felinar.
Ea privi nesigură afară pe fereastră.
— Este frig.
— Poți să iei o haină. Se apropie cu o sclipire în ochi. Doar nu ți-e frică,
nu-i așa?
— Normal că nu! îi răspunse ea, știind că o momea, dar căzând oricum în
plasă.
Ridică dintr-o sprânceană în cel mai provocator mod.
— Te anunț că sunt cea mai puțin fricoasă femeie pe care o vei întâlni
VP - 70
vreodată.
— Sunt convins că ești, murmură el.
— Acum ești condescendent.
El doar chicoti.
— Prea bine, zise ea jucăuș, ia-o înainte!
•
— Este așa de cald! exclamă Eloise când Phillip închise ușa serei în urma
ei.
— De obicei este mai cald decât atât, îi spuse el. Sticla permite soarelui să
încălzească aerul, dar cu excepția acestei dimineți, a fost destul de înnorat în
ultimele zile.
Phillip își vizita des sera pe timpul nopții, trudind la lumina felinarului
când nu putea dormi. Sau, înainte să fi rămas văduv, ca să-și facă de lucru și
să nu-i treacă prin cap să intre în dormitorul Marinei.
Dar nu ceruse nimănui să-l însoțească pe întuneric; chiar și pe durata
zilei, aproape mereu lucra singur. Acum vedea totul prin ochii lui Eloise –
magia prin care lumina perlată a lunii făcea umbre pe frunze și ramuri. Pe
timpul zilei, o plimbare prin seră nu era așa diferită de o plimbare prin orice
zonă împădurită din Anglia, cu excepția ferigilor ciudate și rare sau a
bromeliei importate.
Dar acum, sub mantia întunericului care juca feste ochilor, era ca și cum
se aflau într-o junglă secretă, ascunsă, la fiecare colț pândind magia și
surpriza.
— Ce-i asta? întrebă Eloise, privind în jos la opt mici vase de lut, aranjate
în linie pe masa de lucru.
Phillip veni lângă ea, absurd de mulțumit că ea chiar părea curioasă.
Majoritatea oamenilor se prefăceau interesați sau nici măcar nu se oboseau
să pretindă și încercau să scape repede.
— Este un experiment cu mazăre la care lucrez, zise el.
— Genul pe care le mâncăm?
— Da. Încerc să dezvolt o tulpină în care boabele vor crește mai mult în
păstaie.
Ea privi la vase. Nimic nu încolțise încă; plantase semințele cu doar o
săptămână în urmă.
— Ce curios, murmură ea. Nu știam că se poate face așa ceva.
— Nu știu dacă se poate, recunoscu el. Încerc de mai bine de un an.
— Fără succes? Cât de frustrant!
— Am avut ceva succes, recunoscu el, dar nu așa de mult cum mi-ar fi
plăcut.
— Într-un an am încercat să cresc trandafiri, îi spuse ea. S-au ofilit toți.
VP - 71
 — Trandafirii sunt mai dificili decât cred majoritatea oamenilor, zise el.
Buzele ei tresăriră un pic.
— Am observat că tu ai din abundență.
— Am un grădinar.
— Un botanist cu un grădinar?
Mai auzise de multe ori întrebarea asta.
— Nu-i mai diferit decât o croitoreasă cu o femeie care îi coase.
Ea se gândi un moment la asta, apoi merse mai departe prin seră,
oprindu-se să se uite la diferite plante și dojenindu-l că nu ținea pasul cu ea
cu felinarul.
— Ești un pic cam autoritară în seara asta, zise el.
Eloise se întoarse, îl surprinse zâmbind – măcar pe jumătate – și-i zâmbi
malițios.
— Eu prefer să mi se spună „întreprinzătoare”.
— O femeie întreprinzătoare, eh?
— Sunt surprinsă că nu ți-ai dat seama de asta din scrisorile mele.
— De ce crezi că te-am invitat? contră el.
— Vrei pe cineva care să-ți gestioneze viața? întrebă ea, aruncând
cuvintele peste umăr în timp ce se îndepărta cochetă de el.
Voia pe cineva care să-i gestioneze copiii, dar nu părea cel mai bun
moment să-i aducă în discuție. Nu când se uita la el ca și cum…
Ca și cum voia să fie sărutată.
Phillip făcu doi pași lenți, de prădător, spre ea, înainte să-și dea seama că
făcea asta.
— Ce-i asta? întrebă ea, arătând spre ceva.
— O plantă.
— Știu că-i o plantă, zise ea râzând. Dacă…
Dar când ridică privirea, surprinse sclipirea din ochii lui și tăcu.
— Pot să te sărut? întrebă el.
Bănuia că s-ar fi oprit dacă ea ar fi spus nu, dar nu-i oferi prea multe
ocazii, apropiindu-se de ea înainte să-i poată răspundă.
— Pot? repetă el, atât de aproape încât cuvintele fură șoptite peste buzele
ei.
Ea încuviință din cap cu o mișcare scurtă, dar sigură, și el îi atinse blând,
moale gura cu a lui, așa cum ar trebui să săruți o femeie cu care voiai să te
căsătorești.
Dar apoi mâinile ei se furișară în jurul lui și-i atinseră gâtul și, pentru
Dumnezeu, el dori mai mult.
Mult mai mult.
Adânci sărutul, ignorând suspinul ei de surpriză când el îi deschise buzele
VP - 72
cu limba. Dar nici măcar asta nu era ceea ce voia el. Voia să o simtă, să-i
simtă căldura, vitalitatea, în sus și în jos pe corpul lui, în jurul lui, prin el,
infuzându-l.
Își petrecu mâinile în jurul ei, oprind una pe spatele ei, în timp ce cu
cealaltă găsi cu îndrăzneală curba senzuală a fundului ei. O lipi tare de el,
fără să-i pese că ea va simți evidența dorinței lui. Trecuse așa de mult. Atât
de al naibii de mult, și ea era așa de moale și dulce în brațele lui.
O dorea.
O dorea cu totul, dar până și mintea lui încețoșată de pasiune știa că asta
era imposibil în seara asta, așa că era hotărât să aibă cea mai bună variantă,
adică doar să simtă senzația de a o avea în brațele lui, căldura ei peste tot
corpul lui.
Și ea îi răspundea. La început ezitant, de parcă nu era chiar sigură de ceea
ce făcea, dar apoi cu o ardoare mai mare, scoțând din fundul gâtului mici
sunete inocent de seducătoare.
Îl înnebunea. Ea îl înnebunea.
— Eloise, Eloise, murmură el, cu vocea răgușită și aspră din cauza
dorinței.
Își petrecu o mână în părul ei, trăgând de el până când coafura ei se
desfăcu și o șuviță groasă castanie alunecă și formă o buclă seducătoare
peste piept. Buzele lui se mutară pe gâtul ei, gustându-i pielea, bucurându-se
când ea se arcui spre spate și-i oferi mai mult acces. Și apoi, chiar când
începea să coboare, cu genunchii îndoindu-se în timp ce buzele i se
îndreptau spre clavicula ei, ea se retrase.
— Îmi pare rău, zise ea, ridicând mâinile la decolteul rochiei, chiar dacă
nu era deloc deranjat.
— Mie, nu, zise el curajos.
Ochii ei se măriră la sinceritatea lui. Lui nu-i păsa. Niciodată nu se prea
pricepuse la cuvinte și probabil că era mai bine ca ea să afle asta acum,
înainte ca ei să facă ceva iremediabil.
Și apoi ea îl surprinse.
— Era o figură de stil, zise ea.
— Poftim?
— Am zis că-mi pare rău. Dar nu-mi pare. Era o figură de stil.
Pentru o femeie care tocmai fusese sărutată temeinic părea remarcabil de
calmă și semăna cu o profesoară.
— Oamenii spun asemenea lucruri tot timpul, continuă ea, doar ca să
umple tăcerea.
Phillip începea să-și dea seama că nu era genul de femeie căreia să-i placă
tăcerea.
VP - 73
 — Este ca și cum cineva…
El o sărută din nou.
— Sir Phillip!
— Uneori, zise el cu un zâmbet satisfăcut, tăcerea este ceva bun.
Ea rămase cu gura căscată.
— Vrei să spui că vorbesc prea mult?
El ridică din umeri, se distra prea mult tachinând-o ca să facă altceva.
— Să știi că aici am fost mult mai tăcută decât sunt acasă.
— Mi-e greu să cred.
— Sir Phillip!
— Ștt, zise el, luând-o de mână. Când ea și-o smulse, el o luă din nou de
mână, dar mai ferm de data asta. Avem nevoie de un pic de gălăgie pe aici.
•
În dimineața următoare, Eloise se trezi ca și cum era încă într-un vis. Nu
se așteptase ca el să o sărute.
Și nu se așteptase să-i placă așa de mult.
Stomacul îi ghiorțăi zgomotos și se hotărî să se ducă în salonul pentru
micul dejun. Nu știa dacă Sir Phillip va fi acolo. Se trezea devreme? Sau îi
plăcea să stea în pat până la prânz? I se părea o prostie că nu știa lucrurile
astea despre el când se gândea serios la căsătorie.
Și dacă el era acolo, așteptând-o cu o farfurie cu ouă fierte, ce i-ar spune
ea? Ce-i spuneai unui bărbat după ce-și băgase limba în urechea ta?
Nu mai conta că fusese o limbă foarte plăcută. Oricum era mai mult decât
scandalos.
Dacă ajungea acolo și abia reușea să spună „Bună dimineața?” Sigur că lui
i se va părea asta amuzant, după ce în noaptea precedentă o tachinase
despre locvacitatea ei.
Aproape că izbucni în râs. Ea, care ar fi putut purta o conversație despre
nimic în special și o făcea frecvent, nu era sigură ce-i va spune lui Sir Phillip
Crane când îl va vedea data viitoare.
Normal, pentru că o sărutase. Asta schimba totul.
Traversând camera, înainte de a deschide ușa, verifică dacă aceasta era
bine închisă. Nu-i surâdea neapărat gândul la o altă baie de faină. Sau mai
rău. După incidentul cu peștele, probabil că se gândeau la ceva lichid. Ceva
lichid și urât mirositor.
Fredonând încetișor doar pentru ea, ieși pe hol și coti dreapta pentru a o
lua spre scări. Ziua părea plină de promisiuni; când se uitase afară pe
fereastră, soarele ieșise dintre nori în această dimineață și…
— Oh!
Țipătul i se smulse din gât în momentul în care plonjă înainte, piciorul i se
VP - 74
prinse în ceva ce fusese întins prin hol. Nici măcar nu avu șansa să încerce să
se reechilibreze; mersese rapid, cum îi era obiceiul, și când căzu, căzu rău.
Și fără să aibă măcar timp ca să-și folosească mâinile pentru a amortiza
căderea.
Lacrimile îi ardeau ochii. Bărbia – Dumnezeule, simțea că-i luase bărbia
foc. Pe lateral, cel puțin. Înainte să cadă reușise să-și răsucească foarte puțin
spre lateral capul.
Suspină ceva incoerent, genul de sunet pe care îl scoți când ești rănit așa
de tare, încât nu poți să ții totul în tine. Și continua să aștepte ca durerea să
se potolească, gândindu-se că asta ar fi ca un deget lovit, care pulsează
nemilos timp de câteva secunde și apoi, după ce trece surpriza, se
transformă în nimic mai mult decât o durere surdă.
Dar durerea continua să ardă. În bărbie, în partea laterală a capului, la
genunchi și pe șold.
Se simțea bătută.
Lent, cu mare efort, se împinse în mâini și genunchi, ridicându-se, și apoi
așezându-se. Se sprijini de perete și ridică mâna la obraz, inspirând
precipitat pe nas pentru a încerca să controleze durerea.
— Eloise!
Phillip. Ea nu se deranjă să ridice privirea, nu voia să se miște din poziția
ghemuită.
— Eloise, Dumnezeule, zise el, urcând câte trei trepte deodată și
grăbindu-se să vină lângă ea. Ce s-a întâmplat?
— Am căzut.
Nu voise să scâncească, dar așa ieși oricum.
Cu o tandrețe care părea deplasată la un bărbat de statura lui, îi luă mâna
în a lui și i-o trase de pe obraz.
Următoarele cuvinte spuse erau unele care nu se rosteau des în prezența
lui Eloise.
— Ai nevoie de o bucată de carne pe asta, zise el.
Ea ridică privirea la el cu ochii înlăcrimați.
— M-am învinețit?
El încuviință serios.
— S-ar putea să ai un ochi vânăt. Este prea devreme să ne dăm seama.
Ea încercă să zâmbească, să se țină bine, dar nu reuși.
— Te doare foarte tare? întrebă el blând.
Eloise încuviință din cap, întrebându-se de ce sunetul vocii lui o făcea să
vrea și mai mult să plângă. Îi amintea de când fusese mică și căzuse dintr-un
copac. Își scrântise glezna destul de rău, dar cumva reușise să nu plângă
până când ajunsese înapoi acasă.
VP - 75
 O privire de la mama ei și începuse să plângă.
Phillip îi atinse grijuliu obrazul, încruntându-se când ea tresări.
— O să fiu bine, îl asigură ea.
Și avea să fie, în câteva zile.
— Ce s-a întâmplat?
Și evident că știa exact ce se întâmplase. Ceva fusese legat prin hol, pus ca
ea să se împiedice și să cadă. Nu era nevoie de prea multă inteligență să-ți
dai seama cine o făcuse.
Dar Eloise nu voia să provoace gemenilor probleme. Cel puțin, nu genul
de probleme la care probabil ar fi expuși când Sir Phillip ar pune mâna pe ei.
Nu credea că intenția lor fusese să-i facă așa de mult rău.
Dar Phillip zărise deja firul subțire de sfoară, întins bine prin hol și legat
de picioarele a doua mese, ambele trase spre centrul holul când Eloise se
împiedicase.
Eloise îl privi cum îngenunchează, atingând firul și răsucindu-l în jurul
degetelor. Se uită la ea, nu cu o privire întrebătoare, ci mai degrabă cu o
constatare sumbră a faptelor.
— Nu l-am văzut, zise ea, chiar dacă asta era evident.
Phillip nu-și luă ochii din ai ei, dar degetele continuau să răsucească
sfoara până când se tensionă și se rupse.
Eloise inspiră. Momentul avea ceva aproape înspăimântător. Phillip nu
părea să știe că rupsese sfoara, fiind abia conștient de forța lui.
Sau de forța furiei lui.
— Sir Phillip, șopti ea, dar el nu o auzi deloc.
— Oliver! urlă el. Amanda!
— Sunt sigură că nu au vrut să mă rănească, începu Eloise, nefiind sigură
de ce-i apăra.
Era adevărat că o răniseră, dar avea senzația că pedeapsa ei ar fi mult mai
puțin dureroasă decât orice venind de la tatăl lor.
— Nu-mi pasă ce au vrut, se răsti Phillip. Uite cât de aproape ai fost de
scări. Dacă ai fi căzut?
Eloise se uită la scări. Erau aproape, dar nu suficient de aproape ca ea să
cadă.
— Nu cred…
— Trebuie să răspundă pentru asta, zise el, pe o voce mortal de joasă și
tremurând de furie.
— Voi fi bine, zise Eloise.
Înțepătura durerii ceda deja locul unei dureri surde. Dar încă o durea,
suficient cât, atunci când Sir Phillip o ridică în brațe, să scoată un mic țipăt.
Și furia lui se intensifică.
VP - 76
 — Te pun în pat, zise el, cu o voce aspră și tăioasă.
Eloise nu-l contrazise.
O servitoare apăru la etaj, exclamând uimită când văzu vânătaia ce se
învinețea pe fața lui Eloise.
— Adu-mi ceva pentru asta, ordonă Sir Phillip. O bucată de carne. Orice.
Servitoarea încuviință din cap și fugi cât Phillip o duse pe Eloise în
camera ei.
— Ești rănită prin altă parte? întrebă el.
— Șoldul, recunoscu Eloise când el o așeză peste așternuturi. Și cotul.
El încuviință serios din cap.
— Crezi că ți-ai rupt ceva?
— Nu! zise ea repede. Nu, eu…
— Va trebui oricum să verific, zise el, ignorându-i protestele și
examinându-i ușor brațul.
— Sir Phillip, eu…
— Copiii mei aproape că te-au omorât, zise el fără urmă de umor în ochi.
Cred că poți renunța la sir.
Eloise înghiți și-l privi cum traversează camera spre ușă, cu pași lungi și
apăsați.
— Adu-mi imediat gemenii, zise el, probabil către un servitor aflat afară
pe hol.
Eloise nu-și putea imagina că copiii nu-i auziseră urletul de mai devreme,
dar nici nu putea să-i învinovățească că încercau să întârzie ziua judecății
din mâinile tatălui lor.
— Phillip, zise ea, încercând să-l convingă să revină în cameră cu sunetul
vocii ei, lasă-mi-i mie! Eu am fost cea rănită și…
— Sunt copiii mei, zise el pe o voce dură, și eu îi voi pedepsi. Dumnezeu
mi-e martor că trebuia să o fac demult.
Eloise se uită la el cu o groază crescândă. Aproape că tremura de furie și,
chiar dacă ea le-ar fi dat fericită una la fund copiilor, nu credea că el ar
trebui să le aplice pedeapsa în starea în care era.
— Te-au rănit, zise Phillip pe o voce joasă. Asta nu-i acceptabil.
— Voi fi bine, îl asigură ea din nou. În câteva zile nici măcar…
— Nu asta-i ideea, zise el tăios. Dacă eu… Se opri, încercă din nou. Dacă eu
nu…
Se opri, nu avea cuvinte, și se sprijini de perete, cu capul pe spate în timp
ce cerceta tavanul cu ochii – după ce, nici ea nu știa. Bănuia că după
răspunsuri. De parcă puteai să găsești răspunsuri cu o simplă ridicare a
ochilor.
El se întoarse, se uită la ea cu ochii serioși, și Eloise văzu pe chipul lui
VP - 77
ceva ce nu se așteptase să vadă acolo.
Și în acel moment își dădu seama – toată acea furie din vocea lui, din
corpul lui ce tremura – nu era dirijată către copii. Nu în mod serios și cu
siguranță nu în întregime.
Expresia de pe fața lui, lipsa de speranță din ochii lui, era dispreț de sine.
Nu dădea vina pe copiii lui.
Se învinovățea pe sine.

VP - 78
 CAPITOLUL 6

…n-ar fi trebuit să-l lași să te sărute. Cine știe ce libertăți își va

permite data viitoare când vă întâlniți? Dar bănuiesc că ce a fost a
fost, așa că tot ce rămâne să te întrebi este: A fost frumos?
de la Eloise Bridgerton către sora ei Francesca,
strecurat pe sub ușa dormitorului ei în noaptea în care
Francesca l-a cunoscut pe contele de Kilmartin,
cu care se va căsători două luni mai târziu

Când copiii intrară în cameră, pe jumătate târâți, pe jumătate împinși de

dădaca lor, Phillip se forță să rămână în poziția lui rigidă de perete,
temându-se că, dacă se ducea la ei, i-ar bate măr.
Și temându-se și mai mult că, atunci când va termina, își va regreta
acțiunile.
Așa că își încrucișă brațele și-i privi, lăsându-i să se foiască sub dogoarea
furiei lui, în timp ce el încerca să-și dea seama ce naiba voia să spună.
Într-un final, Oliver vorbi, cu vocea tremurând:
— Tată?
Phillip spuse singurul lucru care îi trecu prin mine, singurul lucru care
părea să conteze:
— O vedeți pe domnișoara Bridgerton?
Gemenii încuviințară din cap, dar nu se prea uitară la ea. Cel puțin nu la
fața ei, care începea să se învinețească în jurul ochiului.
— Observați ceva în neregulă la ea?
Copiii nu spuseră nimic, forțând tăcerea până când în ușă apăru o
servitoare și zise:
— Domnule?
Phillip încuviință din cap la sosirea ei, apoi se duse să ia bucata de carne
pe care o adusese pentru ochiul lui Eloise.
— Vă este foame? se răsti el la copiii lui. Când ei nu răspunseră, el zise:
Bun, pentru că din păcate niciunul dintre noi nu va mânca asta, nu-i așa?
Traversă camera spre pat, apoi se așeză cu blândețe lângă Eloise.
— Uite, zise el, încă prea furios ca vocea lui să răsune altfel decât serioasă.
Fără s-o lase să-l ajute, îi puse carnea peste ochi, apoi puse o bucată de
cârpă deasupra, astfel încât să nu fie nevoită să-și murdărească degetele cât
o ținea pe loc.
VP - 79
 Apoi, când termină, se duse unde tremurau gemenii și rămase în fața lor,
cu brațele încrucișate. Și așteptă.
— Uitați-vă la mine, ordonă el, când niciunul dintre ei nu ridică privirea
din podea.
Când ei se uitară, el văzu groaza din ochii lor și i se făcu rău, dar nu știa
cum altfel ar fi trebuit să se poarte.
— N-am vrut să o rănim, șopti Amanda.
— Oh, nu ați vrut? se răsti el, întorcându-se împotriva amândurora cu o
furie palpabilă.
Vocea îi era de gheață, dar pe chip i se vedea clar furia, și până și Eloise se
făcu mică în patul ei.
— Nu credeați că-i posibil să se rănească atunci când se împiedică de
sfoară? continuă Phillip, pe un ton controlat de sarcasm, ceea ce era și mai
înspăimântător. Sau poate că v-ați dat corect seama că sfoara în sine nu va
răni, dar nu v-ați dat seama că s-ar putea răni când va cădea.
Ei nu spuseră nimic.
Se uită la Eloise, care își luase carnea de pe față și-și atingea gingaș
pometele. Vânătaia de sub ochiul ei părea să se înrăutățească cu fiecare
minut.
Gemenii trebuiau să învețe că nu mai puteau continua așa. Trebuiau să
învețe că erau nevoiți să trateze oamenii cu mai mult respect. Trebuiau să
învețe…
Phillip înjură în șoaptă. Trebuiau să învețe ceva.
Smuci din cap spre ușă.
— Veți veni cu mine. Ieși pe hol, se întoarse spre ei și se răsti: Acum.
Și în timp ce-i scotea din cameră, se ruga să se poată controla.
•
Eloise încercă să nu asculte, dar nu părea să se poată opri din a ciuli
urechile. Nu știa unde îi dusese Phillip pe copii – ar fi putut să fie în camera
următoare, ar fi putut să fie în camera lor, ar fi putut să fie afară. Dar de un
lucru era sigură. Vor fi pedepsiți.
Dar, în timp ce considera că trebuiau pedepsiți – ceea ce făcuseră nu era
scuzabil și cu siguranță erau destul de mari să-și dea seama de asta –, în mod
ciudat, tot își făcea griji pentru ei. Păruseră îngroziți când Phillip îi
condusese afară și mai era și amintirea aceea neplăcută de ieri, când Oliver
întrebase: „O să ne bați?”
Se retrăsese când întrebase, de parcă se așteptase să fie lovit.
Sir Phillip doar nu-i… Nu, gândi Eloise, asta era imposibil. Una era să le
dai o palmă la fund în unele momente, dar sigur nu-și bătea copiii în mod
obișnuit.
VP - 80
 Nu avea cum să se fi înșelat așa de tare asupra unei persoane. Se lăsase
sărutată de el în noaptea precedentă, chiar îl și sărutase. Sigur ar fi simțit că
ceva era în neregulă, ar fi simțit cruzimea interioară dacă Phillip ar fi fost
genul care să-și bată copiii.
Într-un final, după o perioadă ce păru o eternitate, Oliver și Amanda
reveniră, arătând serioși și cu ochii roșii, urmați de un Sir Phillip sever, a
cărui treabă în urma lor era clar să-și îndemne copiii să meargă cu un pas
mai iute decât cel al unui melc.
Copiii veniră la pat, lângă ea, și Eloise întoarse capul ca să-i poată vedea.
Nu putea să vadă cu ochiul stâng, acoperit de carne, și evident că aceea era
partea aleasă de copii.
— Ne pare rău, domnișoară Bridgerton, mormăiră ei.
— Mai tare, se auzi ordinul tăios al tatălui lor.
— Ne pare rău.
Eloise încuviință din cap.
— Nu se va mai întâmpla, adăugă Amanda.
— Este clar o ușurare să aud asta, spuse Eloise.
Phillip își drese vocea.
— Tata spune că trebuie să ne revanșăm față de tine, zise Oliver. – Ăăă…
Eloise nu era exact sigură cum vor face asta.
— Îți plac dulciurile? întrebă Amanda.
Eloise se uită la ea, clipind confuză din ochiul bun.
— Dulciurile?
Amanda ridică și coborî din bărbie.
— Păi, da, bănuiesc că-mi plac. Nu le plac tuturor?
— Am o cutie de bomboane cu lămâie. Le păstrez de luni întregi. Ți le dau
ție.
Eloise își înghiți nodul din gât în timp ce se uita la expresia chinuită a
Amandei. Era ceva în neregulă cu copiii ăștia. Sau dacă nu cu ei, pentru ei.
Ceva nu era în regulă cu viețile lor. Cu toți nepoții și nepoatele ei, Eloise
văzuse destui copii fericiți ca să știe asta.
— Nu-i nevoie, Amanda, spuse ea cu inima chinuită. Poți să-ți păstrezi
bomboanele cu lămâie.
— Dar trebuie să-ți dăm ceva, zise Amanda, uitându-se temătoare la tatăl
ei.
Eloise era pe cale să-i spună că nu era nevoie, dar apoi, uitându-se la fața
Amandei, își dădu seama că era. În parte, desigur, pentru că Sir Phillip
insistase asupra acestui lucru și Eloise nu era pe cale să-i submineze
autoritatea spunând altceva. Dar și pentru că gemenii aveau nevoie să
înțeleagă conceptul de a îndrepta lucrurile.
VP - 81
 — Prea bine, zise Eloise. Puteți să-mi oferiți o după-amiază.
— O după-amiază?
— Da. Când mă simt mai bine, tu și fratele tău îmi oferiți o după-amiază.
Sunt multe aici la conacul Romney care-mi sunt necunoscute și îmi imaginez
că voi doi cunoașteți fiecare colțișor din casă și teren. Puteți să-mi faceți un
tur. Cu condiția, bineînțeles, adăugă ea, pentru că ținea la sănătatea și
bunăstarea ei, să-mi promiteți că nu vor exista farse.
— Niciuna, zise repede Amanda, încuviințând în cel mai serios mod din
bărbie. Promit!
— Oliver, mârâi Phillip, când fiul lui nu vorbi suficient de repede.
— Nu vor exista farse în acea după-amiază, mormăi Oliver.
Phillip traversă camera și-l apucă pe fiul lui de guler.
— Vreodată! zise Oliver pe o voce strangulată. Promit! O vom lăsa pe
domnișoara Eloise în pace de tot.
— Sper că nu de tot, zise Eloise, ridicând privirea la Phillip și sperând că
el interpretase corect asta ca însemnând „Poți să lași copilul jos acum”. Până
la urmă, îmi sunteți datori cu o după-amiază.
Amanda îi zâmbi timid, dar Oliver rămase încruntat cu fermitate.
— Puteți pleca acum, zise Phillip, și copiii o zbughiră din cameră pe ușa
deschisă.
Cei doi adulți rămaseră în tăcere cam un minut plictisitor după ce copiii
plecară, uitându-se amândoi la ușă cu expresii goale, ostenite. Eloise se
simțea extenuată și îngrijorată, aproape ca și cum nimerise brusc într-o
situație pe care nu prea o înțelegea.
Aproape că-i scăpă un hohot de râs nervos de pe buze. Ce fusese în capul
ei? Normal că nimerise într-o situație pe care nu o înțelegea și se mințea pe
sine dacă credea că știa ce face.
Phillip veni la pat, dar când ajunse acolo, rămase în picioare destul de
rigid.
— Cum te simți? o întrebă pe Eloise.
— Dacă nu dau mai repede la o parte carnea asta, zise ea destul de
sinceră, cred că mi se face rău.
El ridică farfuria pe care fusese carnea și i-o întinse. Eloise puse carnea pe
ea, făcu o grimasă la sunetul umed, neademenitor pe care îl făcu.
— Cred că mi-ar plăcea să mă spăl pe față, zise ea. Mirosul este copleșitor.
El încuviință din cap.
— Mai întâi lasă-mă să mă uit la ochiul tău.
— Ai multă experiență cu genul ăsta de lucruri? întrebă ea, privind la
tavan când el îi ceru să se uite în sus.
— Un pic. Apăsă cu blândețe cu degetul mare pe marginea pometelui ei.
VP - 82
Uită-te la dreapta!
Ea făcu așa.
— Un pic?
— Am boxat la universitate.
— Erai bun?
El îi întoarse capul în lateral.
— Uită-te la stânga! Destul de bun.
— Ce înseamnă asta?
— Închide ochiul!
— Ce înseamnă asta? insistă ea.
— Nu închizi ochiul.
Ea îl ascultă, închizându-i pe amândoi, pentru că, atunci când închidea
doar un ochi, îl strângea prea tare.
— Ce înseamnă?
Nu-l putea vedea, dar îl simți că se oprește.
— Ți-a spus cineva vreodată că poți să fii un pic cam încăpățânată?
— Tot timpul. Este defectul meu.
Ea îl auzi zâmbind din tonul respirației lui.
— Singurul, eh?
— Singurul care merită menționat.
Deschise ochii.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Uitasem care era.
Ea deschise gura să repete, apoi își dădu seama că el o tachina și se
încruntă în schimb.
— Închide din nou ochiul, zise el. N-am terminat încă. Când ea îi ascultă
ordinul, el adăugă: Destul de bun însemna că nu trebuia niciodată să mă bat
dacă nu voiam.
— Dar nu ai fost campionul, rezumă ea.
— Poți să deschizi ochiul acum.
Ea îl deschise, apoi clipi când își dădu seama cât de aproape era el încă.
Phillip se retrase.
— Nu eram campion.
— De ce nu?
El ridică din umeri.
— Nu mi-a păsat suficient.
— Cum arată? întrebă ea.
— Ochiul tău?
Eloise încuviință din cap.
— Nu cred că se poate face ceva pentru a opri învinețirea.
VP - 83
 — Nu credeam că m-am lovit la ochi, zise ea, oftând cu frustrare. Când am
căzut. Am crezut că m-am lovit la obraz.
— Nu trebuie să te lovești la ochi ca să te învinețești acolo. După chipul
tău îmi dau seama că ai căzut aici – îi atinse pometele, chiar unde se lovise,
dar fu așa de blând, încât ea nu simți nicio durere – și este suficient de
aproape ca sângerarea să se întindă în zona ochiului.
Ea gemu.
— O să arăt îngrozitor săptămâni întregi.
— S-ar putea să nu dureze săptămâni.
— Am frați, zise ea, uitându-se la el cu o expresie care spunea că știa
despre ce vorbește. Am văzut ochi învinețiți. Benedict a avut unul care nu a
dispărut complet două luni.
— Ce a pățit? întrebă Phillip.
— Celălalt frate al meu, zise ea pe un ton mucalit.
— Nu-mi mai spune nimic, zise el. Am avut și eu un frate.
— Bestii, mormăi ea, cu toții.
Dar o spuse cu iubire în voce.
— A ta probabil că nu va ține atât, spuse el, ajutând-o să se ridice ca să se
poată duce la lighean.
— Dar ar putea.
Phillip încuviință din cap, apoi, când ea se spălă de mirosul cărnii ce-i
rămăsese pe piele, zise:
— Trebuie să-ți aducem o însoțitoare.
Ea încremeni.
— Uitasem.
Lăsă câteva secunde să treacă, după care el răspunse:
— Eu, nu.
Eloise luă un prosop și-și tamponă fața.
— Îmi pare rău. Evident că-i vina mea. Mi-ai scris că vei aranja să aduci o
însoțitoare. În graba mea de a pleca din Londra, am uitat că vei avea nevoie
de timp să faci aranjamentele.
Phillip o privi cu atenție, întrebându-se dacă ea își dăduse seama că se
scăpase și spusese mai multe decât intenționase. Îi era greu să-și imagineze
că o femeie precum Eloise – deschisă, luminoasă și foarte vorbăreață – avea
secrete, dar fusese destul de tăcută cu privire la motivele ei de a veni în
Gloucestershire.
Spusese că era în căutarea unui soț, dar el bănuia că motivele ei aveau o
legătură la fel de mare cu ceea ce lăsase la Londra cum aveau legătură cu ce
spera ea să găsească aici, în provincie.
Și apoi spusese – „în graba mea”.
VP - 84
 De ce plecase în grabă? Ce se petrecuse acolo?
— Am luat deja legătura cu mătușa mea, zise el, ajutând-o să se întoarcă
în pat, deși ea voia să o facă singură. I-am trimis o scrisoare în dimineața în
care ai sosit. Dar mă îndoiesc că va ajunge aici mai devreme de joi. Trăiește
în Dorset, dar nu este genul care să plece de acasă cât ai clipi. Va avea nevoie
de timp să împacheteze, sunt sigur, și să facă toate acele lucruri – flutură din
mână într-un mod ușor disprețuitor – pe care au nevoie să le facă femeile.
Eloise încuviință din cap cu o expresie serioasă.
— Sunt doar patru zile. Și ai mulți servitori. Nu-i ca și cum suntem singuri
în vreo cabană de vânătoare.
— Chiar și așa, reputația ta ar putea fi compromisă serios dacă oamenii ar
afla de vizita ta.
Ea expiră prelung, apoi ridică din umeri într-un gest fatalist.
— Păi, nu prea am ce să mai fac acum. Arătă spre ochi. Dacă mă întorc,
aspectul de acum va provoca mai multe comentarii decât faptul că am plecat
în sine.
El încuviință lent din cap, semnalând că era de acord, chiar dacă mintea îi
zbură în alte direcții. Exista vreun motiv pentru care era așa de neîngrijorată
de reputația ei? Nu petrecuse el mult timp în societate, dar din experiența
lui, domnișoarele necăsătorite, indiferent de vârsta lor, erau mereu
preocupate de reputația lor.
Era posibil ca reputația lui Eloise să fi fost compromisă înainte ca ea să fi
ajuns la ușa lui?
Și mai mult, lui îi păsa?
Se încruntă, neputând să răspundă încă la ultima întrebare. Știa ce voia –
nu, ce avea nevoie – de la o soție și avea prea puțin de-a face cu puritatea și
castitatea și toate acele idealuri pe care tinerele domnișoare trebuiau să le
reprezinte.
Avea nevoie de cineva care putea să intervină și să-i ușureze și să-i
simplifice viața. Cineva care să-i gestioneze casa și să fie mamă pentru copiii
lui. Era chiar sincer mulțumit că în Eloise găsise și o femeie de care se simțea
destul de atras, dar chiar dacă ar fi fost urâtă ca o hârcă – ei bine, ar fi fost
fericit să se însoare cu o hârcă atât timp cât aceasta era practică, eficientă și
bună cu copiii lui.
Dar dacă toate astea erau adevărate, de ce se simțea destul de enervat de
posibilitatea că Eloise să fi avut un iubit?
Nu, nu neapărat enervat. Nu reușea să identifice cuvântul corect pentru
sentimentele lui. Bănuia că era iritat așa cum te irita o pietricică în pantof
sau o arsură solară ușoară.
Era sentimentul acela că ceva nu era chiar în regulă. Nu îngrozitor sau
VP - 85
catastrofal de greșit, doar cumva… în neregulă.
O privi cum se așază pe perne.
— Vrei să te las să te odihnești? întrebă el.
Ea oftă.
— Bănuiesc, deși nu-s obosită. Învinețită, poate, dar nu obosită. Este abia
opt dimineața.
El se uită la ceasul de pe un raft.
— Nouă.
— Opt, nouă, zise ea, nepăsându-i de diferență. Oricare, tot dimineață
este. Se uită cu jind afară pe fereastră. Și în sfârșit nu plouă.
— Ai prefera să stai în grădină? întrebă el.
— Aș prefera să mă plimb prin grădină, răspunse ea cu încăpățânare, dar
mă doare un pic șoldul. Bănuiesc că ar trebui să încerc să mă odihnesc o zi.
— Mai mult de o zi, zise el ursuz.
— Cel mai probabil ai dreptate, dar te asigur că nu voi reuși.
El zâmbi. Nu era genul de femeie care ar alege vreodată să-și petreacă
zilele liniștită într-un salon, lucrând la broderia ei sau cosând sau orice
altceva se presupunea că fac femeile cu acul și ața.
Se uită la ea cum se foia. Nu era genul de femeie care ar alege să stea
nemișcată, punct.
— Vrei să iei o carte cu tine? întrebă el.
Ochii ei se umbriră cu dezamăgire. Știa că ea se aștepta ca el să o
însoțească în grădină, și cerul îi era martor că o parte din el voia, dar cumva
simțea că trebuia să scape, aproape ca o măsură de autoconservare. Încă se
simțea dezechilibrat, disperat de stânjenit pentru că fusese nevoit să îi
pedepsească pe copii.
Se părea că la fiecare două săptămâni făceau ceva ce impunea o pedeapsă
și nu știa ce altceva să facă. Dar nu-i făcea nicio plăcere să facă asta. Detesta,
detesta total, se simțea ca și cum de fiecare dată ar putea să vomite și, cu
toate astea, ce ar fi trebuit să facă când ei se purtau așa de urât? Încerca să
treacă peste chestiile mărunte, dar, când lipiseră părul guvernantei de
cearceafuri cât ea dormea, cum ar fi trebuit să treacă peste asta? Sau când
rupseseră un raft întreg cu vase de teracotă în sera lui? Pretinseseră că
fusese un accident, dar Phillip știa mai bine. Și expresia din ochii lor când
protestaseră că erau nevinovați îi spusese că nici măcar ei nu crezuseră că el
chiar îi va crede.
Și așa îi disciplina în singurul mod în care știa, deși până acum reușise să
evite să folosească altceva decât palma. Asta când făcea ceva. Jumătate din
timp – mai mult de jumătate, de fapt – era așa copleșit de amintirile cu
disciplina aplicată de propriul tată, încât pleca poticnindu-se, tremurând și
VP - 86
transpirând, îngrozit de felul cum îl mânca palma să le dea una la fund.
Își făcea griji că era prea îngăduitor. Probabil că era, din moment ce copiii
lui nu păreau să își îmbunătățească atitudinea. Își spunea că trebuia să fie
mai ferm și o dată se dusese afară, până la grajduri și luase un bici…
Se cutremură la amintire. Fusese după incidentul cu lipiciul și fuseseră
nevoiți să-i taie părul domnișoarei Lockhart doar ca să o elibereze, iar el
fusese așa de furios – atât de incredibil și copleșitor de furios. I se înroșise
totul în fața ochilor și tot ce voia era să-i pedepsească și să-i facă să se poarte
frumos, să-i învețe cum să fie buni cu oamenii și înșfăcase biciul…
Dar îi arsese mâinile și-l scăpase îngrozit, temându-se de ceea ce ar
deveni dacă chiar l-ar folosi.
Copiii scăpaseră nepedepsiți o zi întreagă. Phillip fugise în sera lui,
tremurând dezgustat, detestându-se pentru ceea ce aproape făcuse.
Și pentru ceea ce nu era în stare să facă.
Să-și facă mai buni copiii.
Nu știa cum să le fie tată. Asta măcar era clar. Nu știa cum și poate pur și
simplu nu era potrivit pentru asta. Poate unii bărbați se nășteau știind ce să
spună și cum să se poarte și unii dintre ei nu erau în stare să facă o treabă
bună, indiferent cât de mult încercau.
Poate că aveai nevoie de un tată bun ca să știi cum să fii la fel.
Ceea ce însemna că el era blestemat de la naștere.
Și acum iată-l încercând să-și remedieze lacunele cu Eloise Bridgerton.
Poate că în sfârșit va putea să nu se mai simtă așa de vinovat că este un tată
rău, dacă le-ar putea oferi o mamă bună.
Dar nimic nu este vreodată simplu cum ne dorim, și Eloise, într-o singură
zi de când se afla în casă, reușise să-i întoarcă viața cu susul în jos. Nu se
așteptase niciodată să o dorească, cel puțin nu cu intensitatea pe care o
simțea de fiecare dată când se uita pe furiș la ea. Și când o văzuse pe podea –
de ce primul lui gând fusese de teroare?
Teroare pentru starea ei și, dacă era să fie onest, teroare că poate gemenii
o convinseseră să plece.
Când biata domnișoară Lockhart fusese lipită de pat, prima emoție a lui
Phillip fusese de furie pe copiii lui. Cu Eloise, doar câteva gânduri fuseseră
dirijate către ei până când se asigurase că nu era rănită grav.
Nu-și dorise să țină la ea, nu-și dorise nimic altceva decât o mamă bună
pentru copiii lui. Și acum nu știa ce să facă.
Așa că, chiar dacă o dimineață în grădină cu domnișoara Bridgerton părea
minunată, cumva nu-și putea permite plăcerea.
Avea nevoie de niște timp singur. Avea nevoie să gândească. Sau mai
degrabă să nu gândească, din moment ce, când gândea, ajungea să fie furios
VP - 87
și confuz. Avea nevoie să-și îngroape mâinile în pământ, și să tundă niște
plante, și să se închidă acolo până când mintea nu-i va mai urla copleșită de
toate problemele.
Avea nevoie să evadeze.
Și dacă era un laș, atunci așa să fie.

VP - 88
 CAPITOLUL 7

…niciodată în viața mea nu m-am plictisit așa. Colin, trebuie să

vii acasă. Fără tine plictiseala este interminabilă și nu cred că mai
suport un alt moment de atâta plictiseală.
Te rog întoarce-te, pentru că eu clar am început să mă repet și
nimic n-ar putea fi mai plictisitor.
de la Eloise Bridgerton către fratele ei Colin,
în al cincilea ei sezon ca debutantă, trimisă (dar niciodată
primită) când Colin călătorea prin Danemarca

Eloise își petrecu întreaga zi în grădină, întinsă pe un șezlong extrem de

confortabil, de care era chiar convinsă că fusese importat din Italia, din
moment ce din experiența ei nici englezii, nici francezii nu știau să facă
mobilier comod.
Nu că în mod normal petrecea mult timp gândindu-se la construcția
scaunelor și a canapelelor, dar prinsă afară de una singură în grădina
conacului Romney, nu era ca și cum avea altceva la care să se gândească.
Nu, la nimic. Nimic altceva la care să se gândească în afară de comoditatea
șezlongului de sub ea și poate la faptul că Sir Phillip era o bestie fără
maniere pentru că o lăsase singură întreaga zi după ce cei doi monstruleți ai
lui – despre a căror existență, adăugă ea în gând cu o înfloritură mentală, nu
considerase niciodată potrivit să-i dezvăluie în corespondența lor – îi
învinețiseră un ochi.
Era o zi perfectă, cu cerul albastru și o briză ușoară, și Eloise nu avea
nimic pe lume la care să se gândească.
Niciodată în viața ei nu fusese așa de plictisită.
Nu-i stătea în fire să stea nemișcată și să se uite cum trec norii. Ar fi
preferat să fie afară, făcând ceva – să se plimbe, să inspecteze un gard viu,
orice altceva decât să stea întinsă pe un șezlong, uitându-se fără țintă la
orizont.
Sau dacă era nevoită să stea aici, măcar ar fi putut să o facă în compania
unei alte persoane. Bănuia că norii ar fi putut fi mai interesanți dacă nu ar fi
fost chiar așa de singură, dacă ea ar fi putut să spună cuiva care se afla aici
„Dumnezeule, dar acela seamănă cu un iepure, nu crezi?”
Dar nu, fusese lăsată chiar singură. Sir Phillip era în sera lui – putea să
vadă de aici, chiar îl vedea cum se mișca din când în când – și, deși voia tare
VP - 89
mult să se ridice și să i se alăture, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că
plantele lui trebuiau să fie mai interesante decât blestemații ăia de nori, nu
avea de gând să-i ofere satisfacția de a-l căuta.
Nu după ce în această după-amiază el o respinsese așa de brusc. Cerule,
bărbatul fugise practic de compania ei. Fusese cel mai ciudat lucru. Ea
crezuse că se descurcau destul de bine unul cu celălalt, și apoi el se
schimbase brusc, inventând un soi de scuză că trebuia să lucreze și fugise
din încăpere de parcă era ciumată.
Odios om!
Luă cartea aleasă din bibliotecă și o ținu hotărâtă în față. Va citi drăcia de
data asta și dacă o omora.
Evident că asta își spusese ultimele patru dăți când ridicase cartea. Nu
reușise niciodată să treacă de o frază – un paragraf dacă chiar era
disciplinată – înainte ca mintea ei să hoinărească și ca textul de pe pagină să
devină încețoșat și, se înțelege de la sine, necitibil.
Bănuia că așa merita, pentru că se enervase așa de tare pe Sir Phillip încât
nu fusese atentă în bibliotecă și luase prima carte pe care o văzuse.
Botanica ferigilor? Ce fusese în capul ei?
Mai rău, dacă el o vedea cu cartea, sigur o să creadă că o alesese pentru că
voia să afle mai multe despre interesele lui.
Eloise clipi surprinsă când își dădu seama că ajunsese la capătul paginii.
Nu-și amintea nicio frază și, de fapt, se întreba dacă poate ochii ei trecuseră
așa peste cuvinte, fără a citi în realitate literele.
Asta era ridicol. Dădu cartea la o parte și se ridică, făcu vreo câțiva pași ca
să-și testeze sensibilitatea șoldului. Își permise să zâmbească satisfăcută în
clipa în care își dădu seama că durerea nu era chiar așa de mare și că de fapt
nici măcar nu-i putea spune mai mult decât un disconfort moderat. Merse
până la masa tumultuoasă de tufe de trandafiri din nord, aplecându-se
pentru a mirosi bobocii. Erau încă bine închiși – până la urmă era devreme
în sezon –, dar poate că aveau parfum și…
— Ce naiba faci?
Eloise abia reuși să evite căzătura în tufele de trandafiri când se întoarse.
— Sir Phillip, zise ea, de parcă nu era complet evident.
El părea nervos.
— Trebuia să stai întinsă.
— Am stat întinsă.
— Trebuia să rămâi întinsă.
Eloise hotărî că adevărul ar fi o explicație excelentă.
— Mă plictiseam.
El se uită la șezlongul aflat la distanță.
VP - 90
 — N-ai luat o carte din bibliotecă?
Ea ridică din umeri.
— Am terminat-o.
Phillip ridică dintr-o sprânceană cu o neîncredere răbdătoare. Ea îi
răspunse la expresie cu propria sprânceană arcuită.
— Păi, trebuie să stai jos, zise el serios.
— Mă simt bine. Se lovi blând peste șold. Abia mă mai doare acum.
El se uită fix o vreme la ea, cu o expresie de iritare, de parcă voia să spună
ceva, dar nu știa ce. Probabil că plecase în grabă din seră, pentru că era
destul de murdar, cu noroi pe brațe, sub fiecare unghie și întins pe cămașă.
Părea speriat, cel puțin după standardele cu care Eloise era obișnuită la
Londra, dar avea ceva aproape atrăgător, ceva destul de primitiv și
elementar stând acolo încruntat la ea.
— Nu pot să muncesc dacă-mi fac griji pentru tine, mormăi el.
— Atunci nu munci, răspunse ea, considerând că soluția era chiar
evidentă.
— Sunt în mijlocul a ceva, mormăi el, părând un copil îmbufnat, după
părerea lui Eloise.
— Atunci te voi însoți, zise ea, trecând pe lângă el în drum spre seră.
Serios, cum se aștepta el să hotărască dacă se vor potrivi dacă nu
petreceau timp împreună?
El se întinse să o prindă, apoi își aminti că are mâna plină de pământ.
— Domnișoară Bridgerton, zise el tăios, nu poți să…
— Nu ți-ar prinde bine ajutorul? îl întrerupse ea.
— Nu, spuse el pe un astfel de ton încât ea nu mai putea continua discuția
în acea direcție.
— Sir Phillip, scrâșni ea, pierzându-și complet răbdarea cu el, pot să te
întreb ceva?
Uimit vizibil de schimbarea subită a direcției discuției din partea ei, el
doar încuviință din cap – o dată, scurt, în felul în care le place bărbaților să o
facă atunci când sunt enervați și vor să pretindă că sunt la conducere.
— Ești același bărbat care ai fost azi-noapte?
Se uită la ea de parcă era nebună.
— Poftim?
— Bărbatul cu care mi-am petrecut seara de ieri, zise ea, abia rezistând
impulsului de a-și încrucișa brațele cât vorbea, cel cu care am împărțit o
masă și cu care apoi am făcut turul casei și al serei, cel care chiar mi-a vorbit
și care într-adevăr a părut să se bucure de compania mea, oricât de uimitor
poate părea.
El nu făcu decât să se holbeze la ea câteva secunde, apoi bombăni.
VP - 91
 — Îmi face plăcere compania ta.
— Atunci de ce, întrebă ea, am stat singură în grădină trei ore?
— Nu au trecut trei ore.
— Nu contează cât de mult…
— Au fost 45 de minute, zise el.
— Oricum ar fi…
— Oricum atâtea au fost.
— Ei bine, declară ea, în mare parte pentru că bănuia că el s-ar putea să
aibă dreptate, ceea ce o punea într-o poziție oarecum ciudată, și ei bine,
părea să fie singurul lucru pe care îl putea spune fără să devină și mai
penibilă.
— Domnișoară Bridgerton, zise el, vocea tăioasă amintind că abia seara
trecută îi spusese Eloise.
Și o sărutase.
— După cum se poate să fi ghicit, continuă el tăios, episodul din această
dimineață cu copiii mei m-a prost dispus. M-am gândit doar să te scutesc de
compania mea într-o asemenea stare.
— Înțeleg, zise ea, destul de impresionată de aroganța din vocea ei.
— Bun.
Doar că era destul de sigură că înțelegea. Că el mințea, mai precis. Oh,
copiii îi stricaseră dispoziția, asta era adevărat, dar mai era ceva la mijloc.
— Te las cu munca ta atunci, zise ea, gesticulând spre seră cu un gest care
voia să pară că îl concedia.
El o privi bănuitor.
— Și tu ce ai de gând să faci?
— Bănuiesc că o să scriu niște scrisori și apoi o să mă duc la o plimbare,
răspunse ea.
— Nu te vei duce la o plimbare, mârâi el.
Aproape ca și cum chiar i-ar păsa de ea, se gândi Eloise.
— Sir Phillip, răspunse ea, te asigur că mă simt bine. Sunt destul de sigură
că arăt mult mai rău decât mă simt.
— Ai face bine să arăți mai rău decât te simți, mormăi el.
Eloise se încruntă la el. Până la urmă era un ochi învinețit și deci doar o
pacoste temporară asupra aspectului ei, dar serios, chiar nu era nevoie să-i
amintească faptul că arăta groaznic?
— Nu îți voi sta în cale, îi zise ea, este tot ceea ce contează, corect?
O venă începu să pulseze la tâmpla lui. Lui Eloise îi făcu mare plăcere
asta.
— Bun, zise ea.
Și când el nu răspunse, ea se întoarse și o luă spre o poartă către o altă
VP - 92
parte a grădinii.
— Oprește-te imediat! îi ordonă Sir Phillip, recuperând distanța dintre ei
cu un singur pas. Nu poți să te duci la plimbare.
Eloise voia să-l întrebe dacă avea de gând să o lege, dar își ținu gura,
temându-se că el s-ar putea să fie de acord cu sugestia.
— Sir Phillip, zise ea. Nu înțeleg cum… Oh!
Bombănind ceva despre femei nebune (și folosind un alt adjectiv, care lui
Eloise i se păru mai puțin măgulitor), Sir Phillip o luă în brațe și o duse la
șezlong, unde o așeză destul de fără menajamente înapoi pe pernă.
— Stai aici, ordonă el.
Ea bolborosi, încercând să-și găsească vocea după incredibila lui
manifestare de aroganță.
— Nu poți…
— Femeie, pentru Dumnezeu, pui la încercare și răbdarea unui sfânt.
Ea îl săgetă cu privirea.
— De ce, întrebă el cu o nerăbdare obosită, ar fi nevoie ca să nu te miști
din locul ăsta?
— Nu-mi vine nimic în minte, răspunse ea chiar onest.
— Bine, zise el, cu bărbia ieșită în afară într-un mod furios și încăpățânat.
Plimbă-te prin tot ținutul. Înoată până în Franța.
— Din Gloucestershire? întrebă ea cu buzele tresărind.
— Dacă cineva poate găsi o cale să o facă, zise el, tu ai fi aceea. O zi bună,
domnișoară Bridgerton.
Și apoi plecă, lăsând-o pe Eloise exact unde se afla în urmă cu zece
minute. Stând pe șezlong, atât de surprinsă de plecarea lui, că uitase de
intenția ei de a se ridică și de a pleca.
•
Dacă Phillip n-ar fi fost deja convins că mai devreme în acea zi se făcuse
de râs, biletul scurt de la Eloise, prin care îl informa că intenționa să ia cina
în camera ei în acea seară, fu destul de clar.
Ținând cont că-și petrecuse după-amiaza plângându-se că nu avea
companie, decizia ei de a-și petrece seara de una singură era într-adevăr o
insultă incisivă.
Mâncă singur, în liniște, așa cum o făcuse de multe luni. Ani, de fapt, din
moment ce Marina rareori ieșise din camera ei să cineze când fusese în
viață. Ai fi crezut că se obișnuise cu asta, dar acum era neliniștit și stânjenit,
foarte conștient de servitori, care știau cu toții că domnișoara Bridgerton îi
refuzase compania.
Mormăi către sine în timp ce mesteca friptura de vită. Știa că servitorii
trebuiau ignorați și că trebuia să-ți vezi de viața ta ca și cum ei nu existau,
VP - 93
sau dacă existau, ca și cum ar fi dintr-o specie complet diferită. Și, deși
trebuia să recunoască faptul că nu era prea interesat de viețile lor în afara
conacului Romney, rămânea faptul că ei erau interesați de a lui și el detesta
să fie subiect de bârfă.
Ceea ce cu siguranță va fi în seara asta, când se vor aduna la cină în nișa
de lângă bucătărie.
Mușcă din chiflă. Spera că ei vor mânca peștele ăla blestemat din patul
Amandei.
Trecu peste salată, pui, budincă, chiar și peste supă, iar carnea se dovedi
suficientă. Dar mereu exista șansa ca Eloise să se răzgândească și să i se
alăture la cină. Nu părea probabil, ținând cont de latura ei încăpățânată, dar
dacă hotăra să-și încalce decizia, voia să fie prezent când se va întâmpla asta.
Când deveni evident că asta nu era decât o iluzie din partea lui, se gândi
să urce la ea, dar chiar și aici, în provincie, asta era chiar nepotrivit și apoi se
îndoia că ea voia să-l vadă.
Bine, asta nu era chiar adevărat. El credea că ea voia să-l vadă, dar voia ca
el să fie smerit și să-și ceară scuze. Și chiar dacă nu scotea un singur cuvânt
asemănător cu „îmi pare rău”, înfățișarea lui ar fi echivalat cu a accepta că
greșise.
Ceea ce nu ar fi cel mai rău lucru din lume, ținând cont că deja hotărâse că
ar fi dispus să se încolăcească în jurul picioarelor ei și să o implore jalnic să
se mărite cu el dacă ea ar fi de acord să rămână și să fie mama copiilor lui.
Asta, chiar dacă el dăduse complet cu bâta în baltă în acea după-amiază – și
de dimineață, de fapt, dacă era să fie onest cu asta.
Dar să vrei să curtezi o femeie nu însemna că și știi cum să o faci.
Fratele lui fusese cel care se născuse cu tot farmecul și talentul, mereu
știind ce să spună și cum să se poarte. George n-ar fi observat niciodată că
servitorii se uitau la el de parcă zece minute mai târziu urmau să-l bârfească
și, de fapt, ideea era irelevantă, pentru că tot ceea ce spuseseră vreodată
servitorii fusese ceva de genul „Stăpânul George este așa un ștrengar”. Totul
spus cu un zâmbet și o îmbujorare, desigur.
Phillip, pe de altă parte, fusese mai liniștit, mai gânditor și cu siguranță
mai puțin potrivit pentru rolul de tată și de stăpân al conacului. Mereu
avusese de gând să plece de la conacul Romney și să nu se mai uite vreodată
în urmă, cel puțin cât trăia tatăl său. George urma să se însoare cu Marina și
să aibă vreo șase copii perfecți, iar Phillip ar fi fost unchiul serios și ușor
excentric care locuia la Cambridge, petrecându-și tot timpul în sera lui,
făcând experimente pe care nimeni nu le înțelegea sau de care, de fapt,
nimănui nu-i păsa.
Așa ar fi trebuit să fie lucrurile, dar totul se schimbase pe câmpul de luptă
VP - 94
din Belgia.
Anglia câștigase războiul, dar asta nu fusese vreo mare alinare pentru
Phillip când tatăl lui îl târâse înapoi în Gloucestershire, hotărât să-l
modeleze într-un moștenitor cum se cuvine.
Hotărât să-l transforme în George, care mereu fusese preferatul lui.
Și apoi tatăl lui murise. Chiar acolo, chiar în fața lui Phillip, inima îi cedase
într-o criză de furie urlată, cu siguranță exagerată de faptul că fiul lui era
acum prea mare ca să fie bătut pe genunchi cu o vâslă.
Și Phillip devenise Sir Phillip, cu toate drepturile și responsabilitățile unui
baron. Drepturi și responsabilități pe care niciodată nu le dorise.
Își iubea copiii, îi iubea mai mult decât viața, așa că bănuia că era bucuros
de cum ieșise totul, dar tot se simțea ca și cum eșua. Conacul Romney se
descurca bine – Phillip introdusese câteva tehnici agricole noi, învățate la
universitate, și câmpurile scoteau profit pentru prima dată de când… ei bine,
Phillip nu știa de când. Cu siguranță nu produseseră bani cât tatăl lui fusese
în viață.
Dar câmpurile erau doar câmpuri. Copiii lui erau ființe umane, carne și
sânge, și cu fiecare zi era tot mai convins că-i dezamăgea. Fiecare zi părea să
aducă necazuri mai mari (ceea ce-l îngrozea; nu-și putea imagina ce ar fi mai
rău decât lipirea părului domnișoarei Lockhart sau ochiul vânăt al lui Eloise)
și nu știa ce să facă. Oricând încerca să vorbească cu ei, părea să spună ceva
greșit. Sau să facă ceva greșit. Sau să nu facă nimic, doar pentru că-i era prea
teamă că-și va pierde calmul.
Cu excepția acelui singur moment. La cina din urmă cu o seară cu Eloise și
cu Amanda. Pentru prima dată în amintirile recente, își gestionase fiica exact
cum trebuie. Ceva din prezența lui Eloise îl calma, îl făcea să gândească clar,
ceea ce de obicei îi lipsea când venea vorba de copiii lui. Putea să vadă
umorul situației, când de obicei nu vedea decât propria frustrare.
Un motiv în plus pentru care trebuia să se asigure că Eloise rămânea și se
căsătorea cu el. Și un motiv în plus pentru care nu se va duce la ea în seara
asta să încerce să îndrepte lucrurile.
Nu-l deranja să accepte că greșise. La dracu’, ar fi acceptat orice dacă de
asta era nevoie.
Doar că nu voia să încurce lucrurile mai mult decât erau deja.
*
Eloise se trezi destul de devreme în dimineața următoare, ceea ce nu era
surprinzător, din moment ce se strecurase în pat la doar opt și jumătate în
seara precedentă. Își regretase exilul autoimpus aproape din clipa în care îi
trimisese biletului lui Sir Phillip, informându-l de decizia ei de a lua cina în
cameră.
VP - 95
 Se enervase teribil pe el mai devreme în timpul zilei și lăsase enervarea
să-i controleze mintea. Adevărul era că ura să mănânce singură, ura să stea
singură la o masă cu nimic altceva de făcut decât să se uite la mâncare și să
ghicească de câte îmbucături ar fi nevoie să-ți termini cartofii. Până și Sir
Phillip în cea mai încăpățânată și necomunicativă stare a lui ar fi fost mai
bun decât nimic.
În plus, încă nu era convinsă că nu s-ar potrivi, iar cina separată nu-i va
oferi mai multă perspectivă asupra personalității și temperamentului lui.
Putea să fie un urs – și unul ursuz –, dar când zâmbea… Eloise înțelese
dintr-odată despre ce vorbeau toate acele tinere domnișoare când vorbeau
poetic despre zâmbetul fratelui ei Colin (care lui Eloise i se părea destul de
obișnuit; până la urmă era Colin).
Dar când Sir Phillip zâmbea, se transforma. Ochii lui negri sclipeau
neastâmpărați, plini de umor și jucăuș, de parcă știa ceva ce ea nu știa. Dar
nu asta făcea să-i tresară inima. Eloise era până la urmă o Bridgerton.
Văzuse destule sclipiri neastâmpărate și se mândrea că era chiar imună la
ele.
Când Sir Phillip se uita la ea și zâmbea, avea un aer timid, de parcă nu era
prea obișnuit să zâmbească femeilor. Și avea senzația că era un bărbat care,
dacă piesele puzzle-ului lor se aliniau bine, ar putea într-o zi să o prețuiască.
Chiar dacă n-ar iubi-o niciodată, ar aprecia-o și nu ar trata-o ca pe ceva de la
sine înțeles.
Și din acest motiv Eloise nu era încă pregătită să-și facă bagajele și să
plece, în ciuda comportamentului său destul de posac din ziua precedentă.
Cu stomacul ghiorțăind, coborî în salonul pentru micul dejun, doar ca să
fie informată că Sir Phillip trecuse deja pe acolo. Eloise încercase să nu se
lase descurajată. Nu însemna că încerca să o evite; până la urmă, era complet
posibil ca el să fi presupus că ea nu era genul care să se trezească devreme și
alesese să nu o aștepte.
Dar când ea trase cu ochiul spre sera lui și o descoperi goală, se declară
bătută și se duse să caute altă companie.
Oliver și Amanda îi datorau o după-amiază, nu-i așa? Eloise urcă hotărâtă
scările. Nu exista niciun motiv pentru care să nu o transforme în dimineață,
în schimb.
•
— Vrei să mergem să înotăm?
Oliver se uita la ea de parcă era nebună.
— Da, răspunse Eloise încuviințând din cap. Voi, nu?
— Nu, zise el.
— Eu, da, spuse Amanda, scoțând limba la fratele ei când el o săgetă cu o
VP - 96
privire feroce. Îmi place să înot, și lui Oliver, la fel. Doar că-i prea supărat pe
tine ca să recunoască.
— Nu cred că ar trebui să meargă, răspunse dădaca lor, o femeie destul de
severă și de o vârstă incertă.
— Prostii, zise relaxată Eloise, displăcându-i imediat femeia. Părea genul
care trăgea de urechi și dădea palme. Este neobișnuit de cald și un pic de
exercițiu va fi chiar sănătos.
— Chiar și așa… zise dădaca, demonstrându-și iritarea prin vocea
țâfnoasă pentru că îi era contestată autoritatea.
— Voi face lecții cu ei cât mergem, continuă Eloise, folosindu-se de tonul
pe care l-ar folosi o mamă când devenea clar că nu va accepta un refuz.
Momentan, nu au o guvernantă, nu-i așa?
— Într-adevăr, zise dădaca, cei doi monstruleți au lipit…
— Indiferent de motivul plecării ei, o întrerupse Eloise, destul de sigură
că nu voia să știe ce îi făcuseră ultimei lor guvernante. Sunt sigură că a fost o
povară monstruoasă pentru dumneavoastră să preluați ambele roluri în
ultimele câteva săptămâni.
— Luni, zise dădaca.
— Și mai rău, fu de acord Eloise. Aș crede că meritați o dimineață liberă,
nu-i așa?
— Păi, nu m-ar deranja un scurt drum până în oraș…
— Atunci rămâne stabilit. Eloise se uită la copii și-și permise să se felicite
singură pentru moment. Se uitau uimiți la ea. Mergeți, îi spuse ea dădacei,
dând-o pe ușă afară. Bucurați-vă de dimineață!
Închise ușa în urma dădacei încă uimite și se întoarse spre copii.
— Ești foarte isteață, zise Amanda cu sufletul la gură.
Până și Oliver nu se putu abține și încuviință din cap acordul său.
— O urăsc pe dădaca Edwards, zise Amanda.
— Sigur că nu, replică Eloise, dar fără tragere de inimă; nici ei nu-i prea
plăcuse de dădaca Edwards.
— Ba da, o urâm, confirmă Oliver. Este oribilă.
Amanda încuviință din cap.
— Mi-aș dori să o avem din nou pe dădaca Millsby, dar a trebuit să plece
să aibă grijă de mama ei. Este bolnavă, îi explică ea.
— Mama ei, preciză Oliver, nu dădaca Millsby.
— De când este dădaca Edwards aici? întrebă Eloise.
— De cinci luni, răspunse lugubru Amanda. De cinci luni lungi.
— Păi, sunt sigură că nu-i așa de rea, zise Eloise, cu intenția de a spune
mai multe, dar închizând gura când Oliver o întrerupse:
— Ba este.
VP - 97
 Eloise nu avea de gând să discrediteze un alt adult, mai ales un adult care
trebuia să aibă ceva autoritate asupra lor, așa că hotărî să ocolească
problema, spunând:
— În dimineața asta nu contează, nu-i așa, pentru că mă aveți pe mine.
Amanda se întinse și-i atinse timid mâna.
— Îmi place de tine, zise ea.
— Și mie de tine, răspunse Eloise, surprinsă de lacrimile ce i se formau în
colțurile ochilor.
Oliver nu zise nimic. Eloise nu se simți insultată. Unor oameni le lua mai
mult să se apropie de o persoană decât altora. Și apoi, acești copii aveau
dreptul să fie precauți. Mama lor îi părăsise până la urmă. Fie, fusese prin
moarte, dar erau mici; tot ce știau era că o iubiseră și că ea nu mai era.
Eloise își amintea bine de lunile de după moartea tatălui ei. Se agățase de
mama ei cu orice ocazie, spunându-și că, dacă rămânea prin preajmă (sau
mai bine, dacă o ținea de mână), atunci mama ei nu va putea pleca și ea.
Era oare de mirare că acești copii își detestau dădaca? Probabil că dădaca
Millsby avusese grijă de ei de la naștere. Probabil că le fusese de două ori
mai dificil pentru că o pierduseră așa de repede după moartea Marinei.
— Îmi pare rău că ți-am învinețit ochiul, zise Amanda.
Eloise îi strânse mâna.
— Arată mai rău decât este de fapt.
— Arată îngrozitor, recunoscu Oliver, cu semne de remușcare pe
fețișoară.
— Da, așa este, fu de acord Eloise, dar începe să-mi placă. Cred că arăt ca
un soldat care a fost la luptă și a câștigat!
— Nu arăți ca și cum ai fi câștigat, zise Oliver cu un colț al gurii
strâmbându-se într-o expresie dubioasă.
— Prostii! Normal că așa arăt. Oricine se întoarce dintr-o luptă câștigă.
— Asta înseamnă că unchiul George a pierdut? întrebă Amanda.
— Fratele tatălui vostru?
Amanda încuviință din cap.
— A murit înainte ca noi să ne naștem.
Eloise se întrebă dacă ei știau că mama lor ar fi trebuit inițial să se
căsătorească cu el. Probabil că nu.
— Unchiul vostru a fost un erou, rosti ea cu un respect reținut.
— Dar tata, nu, zise Oliver.
— Tatăl vostru nu a putut merge la război pentru că avea prea multe
responsabilități aici, le explică Eloise. Dar asta-i o conversație prea serioasă
pentru o dimineață așa frumoasă, nu credeți? Ar trebui să fim afară să
înotăm și să ne simțim bine.
VP - 98
 Gemenii se alăturară repede entuziasmului ei, se schimbară repede în
costumele de baie și o luară peste câmpuri spre lac.
— Trebuie să exersăm aritmetica! strigă Eloise când ei o luară înainte.
Și spre surprinderea ei chiar o făcură. Cine ar fi știut că adunările puteau
să fie așa de amuzante?

VP - 99
 CAPITOLUL 8

…ce norocos ești că ești la școală. Nouă, fetelor, ne-a fost

prezentată o nouă guvernantă și este suferința în persoană.
Bolborosește despre sume de la răsărit la apus. Biata Hyacinth
izbucnește în lacrimi de fiecare dată când aude cuvântul „șapte”
(Deși trebuie să recunosc că nu înțeleg de ce cifrele de la unu la
șase nu îi provoacă aceeași reacție.) Nu știu ce vom face.
Bănuiesc că-i vom băga părul în cerneală. (Părul domnișoarei
Haversham, adică, nu al lui Hyacinth, deși n-aș exclude nici a
doua variantă.)
de la Eloise Bridgerton către fratele ei Gregory,
pe durata primului lui trimestru ca student la Eton

Când Phillip se întoarse din grădina de trandafiri, fu surprins să-și

găsească casa liniștită și goală. Erau rare zilele când prin aer nu exploda
sunetul vreunei mese răsturnate sau un țipăt de indignare.
„Copiii”, se gândi el, oprindu-se pentru a savura liniștea. Clar fuseseră
scoși din casă. Probabil că dădaca Edwards îi scosese afară la o plimbare.
Și bănuia că Eloise era încă în pat, deși era deja aproape ora zece și nu
părea genul care să lenevească sub așternuturi.
Phillip coborî privirea la trandafirii din mâna lui. Petrecuse o oră
alegându-i exact pe cei mai potriviți; conacul Romney se lăuda cu trei
grădini de trandafiri și fusese nevoit să se ducă în grădina îndepărtată
pentru a găsi speciile ce înfloreau devreme. Apoi îi alesese cu migală, având
grijă să taie exact în punctul corect pentru a le permite să înflorească în
continuare și apoi tăiase cu meticulozitate fiecare spin.
Cu florile se descurca. Cu plantele verzi se descurca și mai bine, dar nu
credea că lui Eloise i se va părea foarte romantic un pumn de iederă.
Se îndreptă spre salonul pentru micul dejun, așteptându-se să vadă
mâncarea așezată, în așteptarea sosirii lui Eloise, dar bufetul era ordonat și
curat, semnalizând că masa de dimineață se terminase. Phillip se încruntă și
rămase o clipă în mijlocul camerei, încercând să-și dea seama ce ar trebui să
facă apoi. Evident că Eloise se trezise deja și luase micul dejun, dar al naibii
să fie dacă știa unde era.
Chiar atunci apăru o servitoare, cu un pămătuf de praf și o cârpă. Făcu o
reverență rapidă când îl văzu.
VP - 100
 — O să am nevoie de o vază pentru ăștia, zise el, ridicând florile.
Sperase să îi înmâneze direct lui Eloise, dar nu avea chef să-i țină toată
dimineața până dădea de ea.
Servitoarea încuviință din cap și vru să plece, dar el o opri întrebând:
— Oh, și știi cumva pe unde s-a dus domnișoara Bridgerton? Am observat
că s-a strâns micul dejun.
— Afară, Sir Phillip, zise servitoarea. Cu copiii.
Phillip clipi surprins.
— A ieșit afară cu Oliver și Amanda? De bunăvoie?
Servitoarea încuviință din cap.
— Interesant. Oftă, încercând să nu-și imagineze scena. Sper că n-au
omorât-o.
Servitoarea păru îngrijorată.
— Sir Phillip?
— Era o glumă… ah… Mary?
Nu voia să termine propoziția pe un ton întrebător, dar adevărul era că
nu era prea sigur de numele ei.
Ea încuviință din cap într-un asemenea mod, încât nu-și dădu seama dacă
nimerise sau ea era doar politicoasă.
— Știi cumva unde s-au dus? întrebă el.
— Cred că la lac. Să înoate.
Phillip îngheță.
— Să înoate? întrebă el, cu o voce ce-i răsună imaterială și goală în urechi.
— Da. Copiii erau în costumele de baie.
Să înoate. Dumnezeule!
Evitase lacul de un an deja, luând-o mereu pe drumul lung, ocolitor, doar
ca să nu-l vadă. Și le interzisese copiilor să-l viziteze.
Sau nu?
Îi spusese dădacei Millsby să nu-i lase lângă apă, dar își amintise să facă la
fel și cu dădaca Edwards?
Plecă în goană, lăsând trandafirii împrăștiați pe podea.
•
— Ultimul în apă este un crab eremit! strigă Oliver, intrând în viteză în
apă, râzând când apa îi ajunse la talie și fu obligat să încetinească.
— Eu nu-s un crab eremit. Tu ești un crab eremit! strigă Amanda,
stropind în jur în apele de la mal.
— Tu ești un crab eremit putrezit!
— Atunci tu ești un crab eremit mort!
Eloise râse în timp ce înainta prin apă la câțiva metri de Amanda. Nu-și
adusese un costum de baie – într-adevăr, cine s-ar fi gândit că ar putea avea
VP - 101
nevoie de unul? – așa că-și ridicase și legase fusta și juponul, dezvelindu-și
picioarele până deasupra genunchilor. Arăta destul de mult din picior, dar
conta prea puțin în compania a doi copii de opt ani.
Și apoi, se distrau mult prea mult chinuindu-se unul pe celălalt că să se
uite la picioarele ei.
Gemenii se acomodaseră cu ea pe durata drumului lor până la lac, râzând
și sporovăind tot drumul, și Eloise se întrebă dacă nu cumva tot ce le trebuia
era un pic de atenție. Își pierduseră mama, relația lor cu tatăl lor era în cel
mai bun caz distantă și apoi dădaca lor iubită îi părăsise. Slavă Cerului că se
aveau unul pe celălalt!
Și poate, poate, pe ea.
Eloise își mușcă buza, nefiind sigură dacă ar trebui să permită gândurilor
ei să o ia în acea direcție. Nu se hotărâse încă dacă voia să se mărite cu Sir
Phillip și, pe cât de mult se părea că acești doi copii aveau nevoie de ea – și
aveau nevoie de ea, știa asta –, nu putea lua decizia bazându-se pe Oliver și
pe Amanda.
Nu cu ei se mărita.
— Nu te duce mai departe! strigă ea, atentă la Oliver care se îndepărtase.
El făcu o față cum fac băieții când cred ei că sunt cocoloșiți, dar ea
observă că el făcuse doi pași mari înapoi spre țărm.
— Ar trebui să intri mai mult, domnișoară Bridgerton, zise Amanda,
așezându-se pe fundul lacului și apoi țipând. Oh! Este rece!
— De ce te-ai așezat atunci? zise Oliver. Știai cât de rece era.
— Da, dar picioarele mele s-au obișnuit, răspunse ea, cuprinzându-și
corpul cu brațele. Nu mi se mai părea așa de rece.
— Nu-ți face griji, îi spuse el cu un zâmbet arogant, și fundul tău se va
obișnui în curând.
— Oliver, zise severă Eloise, dar era destul de sigură că stricase efectul
zâmbind.
— Are dreptate! exclamă Amanda, întorcându-se spre Eloise cu o
expresie surprinsă. Nu-mi mai simt fundul.
— Nu sunt sigură că asta-i bine, spuse Eloise.
— Ar trebui să înoți, o îndemnă Oliver. Sau măcar să intri cât Amanda.
Abia ți-ai udat picioarele.
— Nu am costum de baie, zise Eloise, chiar dacă le mai explicase asta de
cel puțin șase ori.
— Eu cred că nu știi să înoți, replică el.
— Te asigur că știu să înot foarte bine, răspunse ea, și nu mă vei provoca
să-ți demonstrez asta cât port cea de-a treia cea mai bună rochie a mea de
dimineață.
VP - 102
 Amanda se uită la ea și clipi de câteva ori.
— Aș vrea să văd prima și a doua cele mai bune. Este o rochie foarte
frumoasă.
— Vai, mulțumesc, Amanda, răspunse Eloise, întrebându-se cine alegea
hainele fetiței.
Probabil că arțăgoasa dădacă Edwards. Nu era nimic greșit la ceea ce
purta Amanda, dar Eloise ar fi pariat că nimeni nu se gândise să-i ofere
distracția de a-și alege propriile haine, îi zâmbi Amandei și zise:
— Dacă vrei să mergi vreodată la cumpărături, mi-ar face plăcere să te
duc.
— Oh, aș adora asta! exclamă Amanda cu sufletul la gură. Mai mult decât
orice. Mulțumesc!
— Fetele, zise disprețuitor Oliver.
— Te vei bucura într-o zi pentru noi, remarcă Eloise.
— Eh?
Ea doar clătină din cap cu un zâmbet. Va trece ceva timp până când el va
considera că fetele erau bune și pentru altceva decât să-și împletească
cozile.
Oliver doar ridică din umeri și se întoarse la a lovi suprafața apei cu podul
palmei la unghiul potrivit cât să împroaște maximum de apă pe sora lui.
— Încetează! strigă Amanda.
El chicoti și o stropi și mai mult.
— Oliver!
Amanda se ridică și avansă amenințător spre el. Apoi, când mersul se
dovedi prea lent, plonjă și începu să înoate. El țipă și râse și se îndepărtă
înot, ieșind după aer doar cât să o tachineze.
— Te prind eu! mârâi Amanda, oprindu-se pentru un moment să taie apa.
— Nu vă îndepărtați prea mult! strigă Eloise, dar chiar nu era foarte
important.
Era clar că ambii copii înotau excelent. Dacă erau ca Eloise și frații ei,
probabil că înotau de la patru ani. Copiii Bridgerton petrecuseră
nenumărate ore de vară stropindu-se în iazul de lângă casa lor din Kent,
deși, de fapt, înotul lor fusese întrerupt de moartea tatălui lor. Când Edmund
Bridgerton fusese în viață, familia își petrecuse mare parte din timp la țară,
dar după moartea lui, mai des erau în casa de la oraș. Eloise nu știuse
niciodată dacă se întâmplase așa pentru că mama ei prefera orașul sau pur
și simplu dacă în casa lor de la țară erau prea multe amintiri.
Eloise adora Londra și sigur că se bucurase de timpul petrecut acolo, dar
acum că se afla în Gloucestershire, stropindu-se într-un iaz cu doi copii
zgomotoși, își dădu seama cât de dor îi fusese de felul de viață de la țară.
VP - 103
 Nu că ar fi fost pregătită să renunțe la Londra, la toți prietenii ei și la
distracțiile oferite, dar totuși, începea să creadă că nu avea nevoie să
petreacă așa de mult timp în capitală.
Amanda își prinse în sfârșit din urmă fratele și se lansă asupra lui, intrând
amândoi din apă. Eloise îi supraveghea atent; vedea o mână sau un picior
ieșind la suprafață la fiecare câteva secunde până când ieșiră amândoi din
apă, râzând și gâfâind și jurând să se bată unul pe celălalt în ceea ce clar era
un război extrem de important.
— Aveți grijă! strigă Eloise, mai mult pentru că așa simți că ar trebui să
facă. Era ciudat să se afle în poziția unui adult cu autoritate; cu nepoții și
nepoatele ei putea să fie mătușa amuzantă și permisivă. Oliver! Nu o trage
de păr pe sora ta!
El se opri, dar apoi imediat trecu la gulerul costumului ei de baie, ceea ce
nu avea cum să fie confortabil pentru Amanda și, într-adevăr, ea începu să
scuipe și să tușească.
— Oliver! strigă Eloise. Încetează imediat!
El se opri, ceea ce o surprinse și o mulțumi, dar Amanda folosi pauza de
moment pentru a sări peste el, băgându-l sub apă cât stătea pe spate.
— Amanda! strigă Eloise.
Amanda se făcu că nu aude.
Oh, la naiba, acum va trebui să înainteze în apă până acolo ca să pună
capăt chiar ea conflictului și se va uda complet.
— Amanda, încetează imediat! strigă ea, mai făcând o ultimă încercare să-
și salveze rochia și demnitatea.
Amanda se opri și Oliver ieși gâfâind.
— Amanda Crane, o să te…
— Nu, n-ai să faci nimic, zise severă Eloise. Niciunul dintre voi nu va
omorî, mutila, ataca sau nici măcar îmbrățișa pe celălalt pentru cel puțin
treizeci de minute.
Erau clar șocați că Eloise menționase posibilitatea unei îmbrățișări.
— Ei bine? întrebă Eloise.
Rămaseră complet tăcuți, apoi Amanda întrebă:
— Atunci ce vom face?
Bună întrebare! Majoritatea amintirilor lui Eloise despre înot implicau
același gen de jocuri războinice.
— Poate ne vom usca și ne vom odihni un pic, zise ea.
Amândoi se arătară șocați de sugestie.
— Cu siguranță ar trebui să facem lecții, adăugă Eloise. Poate încă un pic
de aritmetică. I-am promis dădacei Edwards că vom face ceva constructiv cu
timpul nostru.
VP - 104
 Această sugestie avu același succes ca prima.
— Prea bine, zise Eloise. Ce sugerați să facem?
— Nu știu, mormăi răspunsul Oliver, punctat și de ridicatul din umeri al
Amandei.
— Păi, oricum nu are sens să stăm aici degeaba, zise Eloise, punându-și
mâinile în șolduri. În afară de faptul că este teribil de plictisitor, cel mai
probabil vom îng…
— Ieșiți din lac!
Eloise se întoarse, atât de surprinsă de urletul furios, încât alunecă și căzu
în apă. La naiba și fir-ar să fie, gata cu rochia ei și cu intențiile de a o ține
uscată.
— Sir Phillip, exclamă ea, mulțumită că aterizase în mâini și nu în fund.
Chiar și așa, partea din față a rochiei ei era complet udă.
— Ieșiți din apă, mârâi Phillip, intrând în lac cu o forță și o viteză
uimitoare.
— Sir Phillip, zise Eloise, cu vocea spartă de surpriză în timp ce încerca să
se ridice, ce…
Dar el își apucase deja ambii copii, cuprinzându-i cu brațele peste piept
pe amândoi și trăgându-i la țărm. Eloise privi cu o oroare fascinantă cum el îi
așază fără menajamente pe iarbă.
— V-am spus să nu mergeți niciodată în apropierea lacului, strigă el,
scuturându-i pe amândoi de câte un umăr. Știați că nu trebuia să vă
apropiați. Ați…
Se opri, clar tulburat de ceva și nevoit să-și tragă sufletul.
— Dar asta a fost anul trecut, scânci Oliver.
— M-ați auzit că am revocat ordinul?
— Nu, dar am crezut…
— Ai crezut greșit, se răsti Phillip. Acum înapoi acasă. Amândoi.
Cei doi copii recunoscură intenția mortal de serioasă din ochii tatălui lor
și o luară repede la goană în sus pe deal. Phillip nu făcu nimic când ei
plecară, doar îi urmări cum aleargă și apoi, de cum ei nu mai puteau auzi, se
întoarse spre Eloise cu o expresie care o făcu să se dea un pas în spate și
întrebă:
— Ce naiba credeai că faci?
Ea nu reuși să spună nimic pentru un moment; întrebarea lui părea prea
ridicolă pentru un răspuns.
— Ne distram un pic, răspunse ea în sfârșit, probabil cu mai multă
insolență decât ar fi trebuit.
— Nu vreau să mi se apropie copiii de lac, se răsti el. Am fost foarte clar
cu această dorință…
VP - 105
 — Nu cu mine.
— Păi, ar fi trebuit să…
— Cum ar fi trebuit să știu că voiai ca ei să stea departe de apă? întrebă
ea, întrerupându-l înainte să o poată acuza de iresponsabilitate sau orice
urma să zică. Am spus dădacei lor unde voiam să mergem și ce aveam de
gând să facem și ea nu mi-a dat de înțeles că este interzis.
Își dădu seama după chipul lui că el nu avea niciun argument valid și asta
îl enerva și mai tare. Bărbații! În ziua în care vor învăța să recunoască o
greșeală va fi ziua în care vor deveni femei.
— Este o zi călduroasă, continuă ea cu vocea tăioasă în felul în care o
făcea mereu când era hotărâtă să nu piardă o ceartă.
Ceea ce pentru Eloise în general însemna orice ceartă.
— Încercam să repar ruptura, adăugă ea, din moment ce nu mă bucură în
mod deosebit gândul unui alt ochi vânăt.
O spuse ca să-l facă să se simtă vinovat și probabil că funcționase, din
moment ce obrajii lui se înroșiră, iar el mormăi ceva ce ar fi putut să fie o
asigurare în șoaptă.
Eloise se opri pentru câteva secunde să vadă dacă el va mai spune ceva
sau, mai bine, dacă va mai spune ceva cu tonul acela aproape de discurs
inteligibil, dar când el nu făcu decât să se uite urât la ea, ea continuă:
— Am crezut că, dacă facem ceva distractiv, are un impact mai mare.
Dumnezeu știe că le-ar prinde bine un pic de distracție.
— Ce vrei să spui? întrebă el pe o voce furioasă și joasă.
— Nimic, zise ea repede. Doar că n-am văzut nimic rău în a merge să
înoate.
— I-ai pus în pericol.
— Pericol? zise ea. De la înot?
Phillip nu spuse nimic, doar se uită urât la ea.
— Oh, pentru Dumnezeu! zise ea disprețuitor. Ar fi fost periculos doar
dacă eu nu aș fi știut să înot.
— Nu-mi pasă că tu știi să înoți, se răsti el. Îmi pasă doar că copiii mei nu
știu.
Ea clipi. De câteva ori.
— Ba știu, zise ea. De fapt, amândoi se descurcă foarte bine. Am crezut că
tu i-ai învățat.
— Despre ce vorbești?
Ea își înclină ușor capul, poate din îngrijorare, poate din curiozitate.
— Nu știai că știu să înoate?
Pentru o clipă Phillip simți că nu poate să respire. Plămânii i se încordară
și pielea i se făcu de găină, iar corpul păru să-i încremenească precum o
VP - 106
statuie rece și tare.
Era îngrozitor. El era îngrozitor.
Acest moment părea cumva să cristalizeze toate eșecurile lui. Nu era
faptul că copiii lui știau să înoate, era că el nu știuse că ei știau să înoate.
Cum putea un tată să nu știe așa ceva despre propriii copii?
Un tată ar trebui să știe dacă copiii lui pot călări un cal. Ar trebui să știe
dacă ei știu să citească și să numere până la o sută.
Și, pentru Dumnezeu, ar trebui să știe că pot înota.
— Eu… zise el, vocea cedându-i după un singur cuvânt. Eu…
Eloise făcu un pas mai aproape, șoptind:
— Ești bine?
El încuviință din cap sau măcar crezu că făcuse asta. Vocea ei îi răsuna în
cap – Da știu, da știu, știu, știu – și nici măcar nu conta ce spunea ea. Fusese
tonul. Surpriză și poate chiar un pic de dispreț.
Și el nu știuse.
Copiii lui creșteau și se schimbau și el nu-i cunoștea. Îi vedea, îi
recunoștea, dar nu știa cine erau.
Simți cum ia o gură de aer. Nu știa care erau culorile lor preferate.
Roz? Albastru? Verde?
Conta sau conta doar că el nu știa?
În felul lui, era un tată îngrozitor, cum fusese și tatăl lui. Poate că Thomas
Crane își bătuse copiii până aproape să-i omoare, dar măcar știa ce făceau.
Phillip îi ignora, îi evita, se prefăcea – orice să stea la distanță și să evite să-și
piardă calmul. Orice ca să nu devină din nou tatăl lui.
Doar că poate distanța nu era mereu un lucru așa de bun.
— Phillip? șopti Eloise, punând o mână pe brațul lui. S-a întâmplat ceva?
El se uită la ea, dar încă se simțea orb și ochii lui nu păreau să se poată
concentra.
— Cred că ar trebui să te duci acasă, zise ea lent și cu grijă. Nu arăți bine.
— Sunt…
Voise să spună că este bine, dar cuvintele nu-i ieșiră. Pentru că nu era
bine și nu-i era bine și în ultimele zile nici măcar nu mai era sigur ce era.
Eloise și mușcă buza inferioară, apoi își petrecu brațele peste piept și
ridică ochii la cer în timp ce o umbră trecu peste ei.
Phillip îi urmări privirea și văzu cum un nor trece peste soare, scăzând
temperatura aerului cu cel puțin zece grade. Se uită la Eloise și i se tăie
respirația în timp ce ea tremura.
Lui Phillip i se făcu mai frig decât i se făcuse vreodată în viața lui.
— Tu trebuie să fii înăuntru, zise el, luând-o de braț și încercând să o
tragă în sus pe deal.
VP - 107
 — Phillip! scânci ea, poticnindu-se în spatele lui. Sunt bine. Îmi este doar
un pic frig.
El îi atinse pielea.
— Nu-ți este doar un pic frig, îngheți de frig. Își dădu jos haina. Pune-o pe
tine!
Eloise nu-l contrazise, dar spuse:
— Serios, sunt bine. Nu-i nevoie să fugim.
Ultimul cuvânt ieși pe jumătate strangulat în timp ce el o trăgea înainte,
aproape dărâmând-o.
— Phillip, oprește-te! scânci ea. Te rog, lasă-mă să merg!
El se opri așa de brusc, încât ea se poticni. Se întoarse și șuieră:
— Nu voi fi responsabil de îmbolnăvirea ta de pneumonie.
— Dar suntem în mai.
— Nu-mi pasă nici dacă am fi în iulie. Nu vei rămâne în hainele alea ude.
— Normal că nu, răspunse Eloise, încercând să pară înțelegătoare, din
moment ce era destul de clar că argumentele îl vor face să meargă și mai
repede. Nu există niciun motiv pentru care eu să nu pot merge. Sunt doar
zece minute până înapoi în casă. Nu o să mor.
Nu crezuse că sângele se poate scurge efectiv de pe fața unei persoane,
dar nu avea idee cum altfel să descrie albirea subită a pielii lui.
— Phillip? întrebă ea, alarmându-se. Ce s-a întâmplat?
Pentru o clipă nu crezu că el îi va răspunde, și apoi, aproape ca și cum nu
era conștient că scotea un sunet, șopti:
— Nu știu.
Ea îi atinse brațul și se uită la fața lui. Părea confuz, aproape amețit, de
parcă fusese aruncat într-o piesă de teatru și nu-și știa replicile. Ochii îi erau
deschiși și se uita la ea, dar ea nu credea că vedea ceva, doar amintirea a
ceva care trebuie să fi fost cu adevărat îngrozitor.
Inima i se frânse pentru el. Știa amintirile rele, știa cum îți puteau îngheța
inima și bântui visele până când ajungeai să-ți fie teamă să stingi lumânarea.
La vârsta de șapte ani Eloise își privise tatăl murind, țipând și plângând în
timp ce el se luptase după aer și căzuse la pământ, apoi, când acesta nu mai
fusese în stare să vorbească, îl bătuse peste piept, implorându-l să se ridice
și să spună ceva.
Acum îi era deja clar că la acel moment el era deja mort, dar cumva asta
făcea ca amintirea să fie și mai urâtă.
Dar Eloise reușise să treacă peste asta. Nu știa cum – probabil totul era
datorită mamei ei, care venise lângă ea în fiecare noapte și-o ținuse de mână
și-i spusese că era în regulă să vorbească despre tatăl ei. Și că era în regulă
să-i fie dor de el.
VP - 108
 Eloise încă își amintea, dar nu mai era bântuită, și nu mai avusese un
coșmar de mai bine de zece ani.
Dar Phillip… la el era o cu totul altă poveste. Indiferent ce i se întâmplase
în trecut, lucrul acela era încă foarte prezent în el.
Și, spre deosebire de Eloise, îl înfrunta singur.
— Phillip, zise ea, atingându-i obrazul.
El nu se mișcă și, dacă ea nu i-ar fi simțit respirația peste degete, ar fi
jurat că este o statuie. Îi rosti din nou numele, apropiindu-se și mai mult.
Voia să-i șteargă acea expresie zdruncinată din ochi; voia să-l vindece.
Voia să-l facă persoana care știa că el era în adâncul inimii lui.
Îi mai șopti numele o ultimă dată, oferindu-i compasiune și înțelegere și-i
promise ajutor, toate cu un singur cuvânt. Spera ca el s-o audă; spera ca el s-
o asculte.
Și apoi, mâna lui o acoperi lent pe a ei. Pielea lui era caldă și aspră și-i lipi
mâna de obrazul său, de parcă încerca să-și imprime în memorie atingerea
ei. Și apoi îi duse mâna la gură și-i sărută intens palma, aproape cu respect,
după care o lăsă să alunece pe pieptul lui.
Peste inima lui vie.
— Phillip? șopti ea, pe un ton întrebător, chiar dacă știa ce intenționa el
să facă.
Mâna lui liberă îi găsi spatele și o trase spre el, lent, dar sigur, cu o
fermitate pe care ea nu o putea refuza. Și apoi îi atinse bărbia și-i ridică fața
spre a lui, oprindu-se doar pentru a-i șopti numele, după care îi captură gura
într-un sărut șocant de intens. Era înfometat, disperat și o săruta de parcă ar
muri fără ea, de parcă ea îi era mâncarea, aerul, corpul și sufletul.
Era genul de sărut pe care o femeie nu l-ar putea uita niciodată, genul de
sărut pe care Eloise nu-l crezuse posibil.
O trase și mai aproape, până când tot corpul ei era lipit de al lui. Una
dintre mâinile lui coborî pe spatele ei până la fese, cuprinzând-o, trăgând-o
spre el până când ea suspină din cauza intimității gestului.
— Am nevoie de tine, gemu el.
Cuvintele răsunară de parcă îi erau smulse din gât. Buzele lui alunecară
de pe gura ei spre obraz, apoi în jos pe gât, tachinând și gâdilând în drumul
lor.
Se topea. El o topea, până când nu mai știa cine era sau ce făcea.
Nu-l dorea decât pe el. Mai mult din el. În întregime.
Doar că…
Doar că nu așa. Nu când o folosea ca un soi de pansament pentru a-și
vindeca rănile.
— Phillip, zise ea, găsind cumva forța să se retragă. Nu putem. Nu așa.
VP - 109
 Pentru o clipă nu crezu că el îi va drumul, dar apoi el o făcu dintr-odată.
— Îmi pare rău, zise el, respirând precipitat.
Părea amețit, și ea nu-și dădea seama dacă era de la sărut sau pur și
simplu de la evenimentele tumultuoase ale dimineții.
— Nu-ți cere scuze, zise ea, netezindu-și fustele, doar ca să le descopere
ude și imposibil de netezit.
Dar trecu oricum cu mâinile peste ele, simțindu-se nervoasă și
inconfortabil în propriul corp. Dacă nu se mișca, dacă nu se obliga să facă un
soi de mișcare fără importanță, îi era teamă că se va arunca în brațele lui.
— Ar trebui să te întorci în casă, zise el cu vocea încă joasă și răgușită.
Ea simți cum i se măresc ochii de surpriză.
— Nu vii și tu?
El clătină din cap și spuse pe o voce ciudat de plată:
— Nu voi îngheța. Până la urmă suntem în luna mai.
— Păi, da, dar…
Lăsă cuvintele să moară pentru că nu știa de fapt ce să spună. Bănuia că
sperase ca el să o întrerupă. Se întoarse pentru a o lua în sus pe deal, apoi se
opri când auzi în spate vocea lui, liniștită și hotărâtă.
— Am nevoie să mă gândesc, zise el.
— La ce?
N-ar fi trebuit să întrebe, n-ar fi trebuit să se bage, dar niciodată nu-și
putuse vedea doar de treaba ei.
— Nu știu. Ridică din umeri neajutorat. La tot, bănuiesc.
Eloise încuviință din cap și continuă drumul spre casă.
Dar expresia tristă din ochii lui o bântui toată ziua.

VP - 110
 CAPITOLUL 9

…tuturor ne este dor de tata, mai ales în această perioadă a

anului. Dar gândește-te cât de norocos ai fost că ai avut
optsprezece ani cu el Eu îmi amintesc așa de puțin și-mi doresc
ca el să mă fi cunoscut și să vadă cât am crescut.
de la Eloise Bridgerton către fratele ei, vicontele Bridgerton,
cu ocazia celei de-a zecea comemorări a morții tatălui lor

Eloise întârzie intenționat la cină în acea seară. Nu cu mult – nu era în

firea ei să întârzie, mai ales că era o trăsătură pe care nu o tolera la alții. Dar
după evenimentele din acea după-amiază, nu știa dacă Sir Phillip va apărea
la cină și nu suporta gândul de a aștepta în salon, încercând să nu-și învârtă
degetele mari în timp ce se întreba dacă va cina singură.
La zece minute după ora șapte, socoti că putea să considere că, dacă el nu
o aștepta, nici nu i se va alătura, și așa putea să intre singură în sufragerie și
să se poarte ca și cum ar fi avut oricum de gând să mănânce de una singură.
Dar spre surprinderea ei și, dacă era să fie onestă, cu ușurare, când intră
în salon, Phillip stătea la fereastră, îmbrăcat elegant în haine de seară care,
chiar dacă nu erau după ultima modă, erau clar bine croite și-i veneau
perfect. Eloise observă că ținuta lui era doar în alb și negru, și se întrebă
dacă încă era parțial în doliu după Marina sau dacă poate doar așa prefera
el. Frații ei rareori purtau culorile vii care erau așa de la modă printre
anumiți nobili și nici Sir Phillip nu părea genul.
Eloise rămase un moment în ușă, uitându-se la profilul lui și întrebându-
se dacă el o văzuse. Și apoi el se întoarse, îi murmură numele și traversă
încăperea.
— Sper că-mi vei accepta scuzele pentru această după-amiază, zise el.
Deși avea vocea rezervată, ea observă rugămintea din ochii lui și simți că
își dorea foarte mult iertarea ei.
— Nu-i nevoie de scuze, zise ea repede și bănuia că era adevărul.
Cum să știe dacă el ar trebui să-și ceară scuze dacă nici nu înțelegea ce se
petrecuse?
— Ba este, zise el șovăielnic. Am exagerat. Eu…
Ea nu spuse nimic, doar îi privi chipul în timp ce el își dregea vocea.
Deschise gura, dar trecură câteva secunde până să spună:
— Marina aproape că s-a înecat în acel lac.
VP - 111
 Eloise exclamă uimită, fără să-și dea seama că mâna îi zburase peste gură
decât când își simți degetele pe buze.
— Nu era o înotătoare pricepută, îi explică el.
— Îmi pare așa de rău, șopti ea. Erai… Cum să întrebe fără să pară morbid
de curioasă? Nu avea cum să evite și ea nu se putu abține, trebuia să știe.
Erai acolo?
El încuviință sumbru.
— Eu am scos-o.
— Ce norocoasă a fost, murmură Eloise. Cred că a fost îngrozită.
Phillip nu zise nimic. Nici nu încuviință din cap.
Ea se gândi la tatăl ei, se gândi la cât de neajutorată se simțise când el se
prăbușise la pământ în fața ei. De când era copil fusese genul care trebuia să
facă lucruri. Niciodată nu fusese o observatoare a vieții; mereu își dorise să
acționeze, să îndrepte lucrurile, chiar să vindece oamenii. Și singura dată
când chiar contase, fusese neputincioasă.
— Mă bucur că ai putut să o salvezi, murmură ea. Ar fi fost îngrozitor
pentru tine dacă n-ai fi făcut-o.
El o privi ciudat, și ea își dădu seama cât de stranii fuseseră cuvintele ei,
așa că adăugă:
— Este… foarte dificil… când cineva moare și tu nu poți decât să privești
și nu poți să faci nimic să oprești asta. Și apoi, pentru că momentul părea să
ceară asta și se simțea ciudat de conectată cu acest bărbat care stătea așa de
tăcut și de țeapăn în fața ei, zise cu blândețe și poate un pic de mâhnire: Eu
știu.
El o privi evident întrebător.
— Tatăl meu, zise ea cu simplitate.
Nu era ceva ce împărtășea cu mulți oameni; de fapt, buna ei prietenă
Penelope era probabil singura persoană în afară de familia ei apropiată care
să știe că Eloise fusese singurul martor la moartea stranie și prematură a
tatălui ei.
— Îmi pare rău, murmură el.
— Da, zise ea nostalgică. Și mie.
Și apoi el spuse cel mai ciudat lucru:
— Nu știam că copiii mei știu să înoate.
Era așa de neașteptat, așa de fără logică, că ea nu putu decât să clipească
și să spună:
— Poftim?
El întinse brațul pentru a o conduce în sufragerie.
— Nu știam că ei știu să înoate, repetă el cu o voce sumbră. Nici măcar nu
știu cine i-a învățat.
VP - 112
 — Contează? întrebă cu blândețe Eloise.
— Da, zise el amarnic, pentru că eu ar fi trebuit să o fac.
Era greu să se uite la chipul lui. Nu-și putea aminti să fi văzut vreodată un
bărbat așa de suferind și totuși, într-un mod ciudat, inima i se încălzi. Orice
om care ținea așa de mult la copiii lui – chiar dacă nu prea știa cum să se
poarte în preajma lor –, ei bine, trebuia să fie un om bun. Eloise știa că avea
tendința să vadă lumea în alb și negru, că uneori trăgea concluzii pripite,
pentru că nu se oprea să analizeze nuanțele de gri, dar de data asta era
sigură.
Sir Phillip Crane era un om bun. Poate că nu era perfect, dar era bun, iar
inima îi era sinceră.
— Păi, zise ea vioaie, din moment ce ăsta era felul ei și prefera să se ocupe
de probleme cu capul înainte și să le rezolve în loc să se oprească și să se
lamenteze, acum n-avem ce să mai facem. Nu pot să uite ce au învățat deja.
El se opri și se uită la ea.
— Bineînțeles, ai dreptate. Și apoi continuă mai blând: Dar, indiferent
cine i-a învățat, eu ar fi trebuit să știu că ei știu să înoate.
Eloise fu de acord cu el, dar el era așa de clar tulburat, încât o mustrare n-
ar fi fost potrivită, ca să nu mai menționeze că ar fi fost și insensibilă.
— Încă ai timp, să știi, rosti ea încet.
— Să ce, zise el pe un ton batjocoritor către el însuși, să-i învăț să înoate
pe spate ca să-și extindă repertoriul?
— Păi, da, spuse ea, pe un ton ușor mai tăios, din moment ce niciodată nu
avusese prea multă răbdare pentru autocompătimire, dar și să afli alte
lucruri despre ei. Sunt niște copii încântători.
El o privi bănuitor. Eloise își drese vocea.
— Uneori sunt neastâmpărați…
El ridică dintr-o sprânceană.
— Prea bine, sunt neastâmpărați destul de des, dar serios, tot ce-și doresc
este un pic de atenție de la tine.
— Ți-au spus ei asta?
— Normal că nu, zise ea, zâmbind la naivitatea lui. Au doar opt ani. Nu o
vor spune în așa de multe cuvinte. Dar mie mi-e destul de clar.
Ajunseră în sufragerie, așa că Eloise se așeză pe scaunul tras de un
servitor. Phillip se așeză în fața ei, puse mâna pe paharul de vin, apoi o
retrase. Mișcă buzele, dar foarte puțin, de parcă ar fi avut ceva de spus, dar
nu era chiar sigur cum să se exprime. După ce Eloise luă o gură din vinul ei,
el întrebă în sfârșit:
— Le-a plăcut? Să înoate, vreau să zic.
Ea zâmbi.
VP - 113
 — Foarte mult. Ar trebui să-i duci tu.
Phillip închise ochii și-i ținu așa, nu mult, dar totuși mai mult decât un
clipit.
— Nu cred că aș putea, zise el.
Ea încuviință din cap. Știa ce putere aveau amintirile.
— Poate altundeva, sugeră ea. Sigur trebuie să mai existe un lac prin
apropiere. Sau chiar și un simplu iaz.
El așteptă ca ea să ridice lingura, apoi băgă și lingura lui în supă.
— Este o idee bună. Cred… Se opri, apoi își drese vocea. Cred că aș putea
să fac asta. Mă voi gândi unde am putea merge.
Era ceva așa de sfâșietor în expresia lui – nesiguranța, vulnerabilitatea.
Conștientizarea că, chiar dacă nu era sigur că făcea lucrul corect, încerca
oricum. Eloise simți că-i tresare inima, chiar că îi sare peste o bătaie, și își
dorea să întindă mâna peste masă și să-i atingă mâna. Dar nu putea, desigur.
Chiar dacă masa n-ar fi fost cu câțiva centimetri mai lată decât lungimea
brațului ei, nu putea. Așa că până la urmă doar zâmbi și speră că felul ei de a
fi era încurajator.
Phillip mâncă un pic din supă, apoi își tamponă gura cu șervetul și zise:
— Sper că vei merge cu noi.
— Desigur, zise încântată Eloise. Aș fi dezolată dacă nu aș fi invitată.
— Sunt destul de sigur că exagerezi, spuse el cu buzele crispate, dar
oricum am fi onorați și, ca să fiu sincer, eu aș fi ușurat să fii acolo. La
expresia ei curioasă, el adăugă: Ieșirea va fi sigur un succes în prezența ta.
— Sunt sigură că…
El o opri la jumătatea frazei.
— Toți ne vom simți mai bine în compania ta, rosti el destul de categoric.
Eloise hotărî să se oprească din a-l contrazice și să accepte cu eleganță
complimentul. Cel mai probabil avea dreptate. El și copiii lui nu prea erau
obișnuiți să petreacă timp împreună, așa că probabil le-ar prinde bine ca
Eloise să netezească lucrurile.
Eloise își dădu seama că nu o deranja deloc ideea.
— Poate mâine, sugeră ea, dacă vremea rămâne frumoasă.
— Cred că va rămâne, spuse colocvial Phillip. N-am simțit că se schimbă
aerul.
Eloise se uită la el în timp ce mânca supa, o supă de pui cu bucăți de
legume un pic nesărată.
— Deci prezici vremea? întrebă ea, destul de sigură că i se vedea
scepticismul pe față.
Avea un văr care era convins că putea prezice vremea și de fiecare dată
când îl asculta se uda până la piele sau îi înghețau degetele.
VP - 114
 — Deloc, răspunse el, dar poți să… Se opri, întinzându-și un pic gâtul. Ce-a
fost asta?
— Ce a fost ce? întrebă Eloise, dar când rosti cuvintele, auzi și ea ce
probabil auzise Phillip.
Voci certărețe, devenind tot mai zgomotos. Pași grei.
Un șuvoi de invective în forță, urmat de un scheunat de groază ce putea să
provină doar de la majordom…
Și atunci Eloise își dădu seama.
— Oh, Dumnezeule, zise ea, slăbind strânsoarea asupra lingurii, până
când supa picură, căzând la loc în castronul ei.
— Ce naiba? întrebă Phillip, ridicându-se și evident pregătindu-se să-și
apere casa împotriva invaziei.
Doar că habar nu avea ce fel de invadatori era pe cale să înfrunte. Ce fel
de invadatori enervanți, băgăcioși și diabolici era pe cale să cunoască în oh,
aproximativ zece secunde.
Dar Eloise știa. Și știa că, atunci când venea vorba de siguranța iminentă a
lui Phillip, enervanți, băgăcioși și diabolici nu însemnau nimic comparativ cu
furioși, absurzi și de-a dreptul imenși.
— Eloise? întrebă Phillip, ridicând sprâncenele când auziră amândoi cum
cineva urlă numele ei.
Simți cum i se scurge sângele din corp. Simți pur și simplu, știa că asta se
întâmplase, chiar dacă nu-l vedea adunându-se la picioarele ei. Nu avea cum
să supraviețuiască unui astfel de moment, nu avea cum să treacă peste asta
fără a omorî pe cineva, de preferat pe cineva cu care era înrudită de
aproape.
Se ridică, apucând masa cu degetele. Pașii (care, ca să fie sinceră, păreau
ai unei horde turbate) se apropiau.
— Cineva pe care îi cunoști? întrebă Phillip, destul de calm pentru cineva
care era pe cale să-și înfrunte moartea.
Ea încuviință din cap și reuși cumva să articuleze cuvintele.
— Frații mei.
•
Lui Phillip îi trecu prin cap (în timp ce era țintuit pe perete de două
rânduri de mâini în jurul gâtului) că Eloise l-ar fi putut avertiza mai din
timp.
Nu i-ar fi trebuit zile, deși asta ar fi fost bine, chiar dacă n-ar fi fost
suficient împotriva forței colective a patru bărbați foarte mari, foarte furioși
și, după cum arătau, strâns înrudiți.
Frați. Ar fi trebuit să ia asta în considerare. Era probabil mai bine să eviți
să curtezi o femeie cu frați.
VP - 115
 Patru, mai precis.
Patru. Era o minune că nu era deja mort.
— Anthony! țipă Eloise. Încetează!
Anthony, sau cel puțin Phillip presupunea că era Anthony – nu se
deranjase să treacă prin prezentările necesare –, îl strânse și mai tare de gât.
— Benedict, imploră Eloise, îndreptându-și atenția către cel mai mare
dintre ei. Fii rezonabil!
Celălalt – mă rog, celălalt care îl strângea de gât; mai erau doi, dar doar
stăteau încruntați – își relaxă un pic strânsoarea și se întoarse pentru a se
uita la Eloise.
Ceea ce fu o mare greșeală, din moment ce, în graba lor de a-i smulge
toate membrele din corp, niciunul dintre ei nu se uitase suficient la ea ca să
vadă că avea un urât ochi vânăt.
Despre care evident că vor crede că el este responsabil.
Benedict scoase un mârâit nefiresc și-l împinse așa de strâns pe Phillip în
perete, încât i se desprinseră picioarele de podea.
„Minunat”, se gândi Phillip. „Acum chiar o să mor”. Prima strânsoare era
doar inconfortabilă, dar asta…
— Încetați! strigă Eloise, aruncându-se peste spatele lui Benedict și
trăgându-l de păr.
Benedict urlă, în timp ce capul i se smuci spre spate, dar din păcate
strânsoarea sugrumătoare a lui Anthony rămase fermă, chiar când Benedict
era obligat să se renunțe pentru a se lupta cu Eloise.
Phillip observă, cât de bine putu el, ținând cont de lipsa de oxigen, că
Eloise se lupta ca o furie încrucișată cu o banshee, încrucișată cu însăși
Meduza. Mâna ei dreaptă încă trăgea de părul lui Benedict, chiar când mâna
ei stângă îl apuca de gât, având antebrațul introdus destul de bine sub
bărbia lui.
— La dracu’, înjură Benedict, întorcându-se în încercarea de a scăpa de
sora lui. Să o dea cineva jos de pe mine!
Deloc surprinzător, niciunul dintre ceilalți Bridgertoni nu se grăbi să-l
ajute. De fapt, cel cu spatele la zid părea destul de amuzat de întreaga
situație.
Vederea lui Phillip începu să se încețoșeze și să se înnegrească la
periferie, dar admiră curajul lui Eloise. Erau rare femeile care știau cum să
se lupte și să câștige.
Dintr-odată fața lui Anthony îi apăru foarte aproape de a lui.
— Ai… lovit-o? mârâi el.
De parcă ar putea vorbi, se gândi amețit Phillip.
— Nu! strigă Eloise, mutându-și pentru moment atenția de la ruperea
VP - 116
părului lui Benedict. Normal că nu m-a lovit el.
Anthony se uită la ea cu o expresie tăioasă în timp ce ea reveni la lovirea
lui Benedict.
— Nu există nimic normal la asta.
— A fost un accident, insistă ea. El n-a avut nimic de-a face cu asta. Și
apoi, când niciunul dintre frații ei nu dădu vreun semn că o credea, adăugă:
Oh, pentru Dumnezeu! Chiar credeți că eu aș apăra pe cineva care m-ar lovi?
Asta păru să aibă efect, și Anthony îi dădu dintr-odată drumul lui Phillip,
care căzu repede la podea, gâfâind după aer.
Patru. Îi spusese că avea patru frați? Sigur nu. Nu s-ar fi gândit niciodată
să se căsătorească cu o femeie cu patru frați. Numai un nebun s-ar lega de
așa o familie.
— Ce i-ai făcut? întrebă Eloise, sărind de pe Benedict și grăbindu-se lângă
Phillip.
— Ce ți-a făcut el ție? întrebă unul dintre frații ei.
Phillip își dădu seama că întrebarea venise de la cel care îl lovise în bărbie
înainte ca frații ceilalți să se hotărască să-l strângă de gât în schimb.
Ea îi aruncă o privire nimicitoare.
— Ce cauți aici?
— Protejez onoarea surorii mele, răspunse el.
— De parcă am eu nevoie de protecția ta. Nici măcar n-ai 20 de ani!
Ah, se gândi Phillip, probabil că era cel al cărui nume începea cu G.
George? Nu, nu era așa. Gavin? Nu…
— Am 23 de ani, mârâi cel tânăr, cu toată iritarea unui frate mai mic.
— Și eu am 28 de ani, se răsti ea. N-am avut nevoie de ajutorul tău când
erai în scutece și n-am nevoie nici acum.
Gregory. Asta era. Gregory. Asta măcar o spusese într-una din scrisorile
ei. Ah, la dracu’! Dacă știa asta, atunci știa și de turma de frați. Deci nu avea
pe cine să dea vina decât pe el însuși.
— A vrut să vină, zise cel din colț, singurul care nu încercase încă să-l
omoare pe Phillip.
Phillip hotărî că pe el îl plăcea cel mai mult, mai ales când puse mâna pe
antebrațul lui Gregory pentru a-l împiedica pe tânăr să se lanseze spre
Eloise.
Ceea ce nu era altceva decât ce merita ea, se gândi Phillip cu o oarecare
ironie, stând acolo pe podea. Auzi, scutece.
— Păi, ar fi trebuit să-l oprești, zise Eloise, fără să știe despre trădarea
mentală din partea lui Phillip. Ai idee cât de umilitor este asta?
Frații ei se uitau la ea de parcă, pe bună dreptate, după părerea lui Phillip,
înnebunise.
VP - 117
 — Ai pierdut dreptul, zise Anthony, de a te simți umilită, stânjenită,
mâhnită sau orice altă emoție în afară de extraordinar de prost pentru că ai
fugit fără un cuvânt.
Eloise păru că se mai domolise un pic, dar tot mormăi:
— Nu e ca și cum aș asculta orice ar avea el de zis.
— Spre deosebire de noi, cu care ești un model de blândețe și de
ascultare, murmură cel care trebuia să fie Colin.
— Oh, pentru Dumnezeu, zise în șoaptă Eloise, părând destul de lipsită de
eleganță în urechile usturătoare ale lui Phillip.
Usturătoare? Îl lovise cineva peste urechi? Îi era greu să-și amintească.
Cota de patru la unu avea tendința să-ți zăpăcească memoria.
— Să nu pleci nicăieri, se răsti cel care aproape sigur era Anthony, cu
degetul spre Phillip.
De parcă merita să se gândească la asta.
— Și tu, ce dracului ai crezut că faci? îi zise Anthony lui Eloise, cu o voce și
mai mortală, deși Phillip nu crezuse asta posibil.
Eloise încercă să ocolească întrebarea cu propria întrebare:
— Ce cauți aici?
Și reuși, pentru că fratele ei chiar îi răspunse:
— Te salvez de la compromitere! strigă el. Pentru Dumnezeu, Eloise, ai
idee cât de îngrijorați am fost?
— Și eu care credeam că nici n-ați observat că am plecat, încercă ea să
glumească.
— Eloise, zise el. Mama este disperată.
Asta o dezmetici imediat.
— Oh, nu, șopti ea. Nu m-am gândit.
— Nu, nu te-ai gândit, răspunse Anthony, cu tonul sever la care te-ai fi
așteptat din partea unui bărbat care era capul familiei lui de douăzeci de ani.
Ar trebui să pun biciul pe tine.
Phillip vru să intervină pentru că chiar nu tolera biciuirea, dar apoi
Anthony adăugă:
— Sau măcar o botniță, iar Phillip hotărî că fratele chiar își cunoștea sora
foarte bine.
— Unde crezi că te duci? întrebă Benedict, și Phillip își dădu seama că
voise să se ridice, după care căzu la loc în poziția lui neputincioasă pe podea.
Phillip se uită la Eloise.
— Poate că-i nevoie de niște prezentări?
— Oh, zise Eloise înghițind. Da, desigur. Aceștia sunt frații mei.
— Mi-am dat seama, zise el pe o voce uscată precum praful.
Ea îi aruncă o privire umilă, ceea ce Phillip consideră că era minimumul
VP - 118
pe care îl putea face după ce din cauza ei fusese aproape torturat și omorât,
apoi se întoarse către frații ei și arătă spre fiecare, spunând:
— Anthony, Benedict, Colin, Gregory. Aceștia trei, adăugă ea, arătând spre
A, B și C, sunt frații mei mai mari. Acesta – flutură indiferentă spre Gregory –
e un copil.
Gregory părea gata să o strângă de gât, ceea ce lui Phillip îi convenea de
minune, din moment ce asta devia intențiile lui criminale.
Și apoi Eloise se întoarse în sfârșit spre Phillip și zise către frații ei:
— Sir Phillip Crane, dar bănuiesc că știți deja asta.
— Ai lăsat o scrisoare pe biroul tău, zise Colin.
Eloise închise ochii de supărare. Lui Phillip i se păru că vede cum buzele
ei formează cuvintele „stupid, stupid, stupid”.
Colin zâmbi trist.
— Pe viitor ar trebui să fii mai atentă, dacă te mai hotărăști să fugi.
— O să țin minte asta, răspunse Eloise, dar își pierdea focul.
— Acum ar fi un moment potrivit să mă ridic? întrebă Phillip, fără a se
adresa cuiva în mod special.
— Nu.
Îi fu greu să-și dea seama care dintre frații Bridgerton vorbise mai tare.
Phillip rămase pe podea. Nu avea tendința să se considere un laș și era,
dacă era să o zică, destul de priceput cu pumnii, dar la dracu’, ei erau patru.
Boxer era. Dar un prost sinucigaș, nu.
— Cum te-ai ales cu ochiul ăla? o întrebă încet Colin.
Eloise făcu o pauză, după care răspunse:
— A fost un accident.
El se gândi un moment la cuvintele ei.
— Vrei să detaliezi?
Eloise înghiți inconfortabil în sec și se uită la Phillip, ceea ce el își dori ca
ea să nu fi făcut. Asta doar îi convingea și mai mult pe ei (cum începea să-i
considere pe cei patru) că el era răspunzător de rănirea ei.
O neînțelegere care putea să ducă doar la moartea și dezmembrarea lui.
Nu păreau genul care să permită cuiva să le facă vreun rău surorilor lor, cu
atât mai mult să le învinețească vreun ochi.
— Spune-le adevărul, Eloise, rosti obosit Phillip.
— Au fost copiii lui, zise ea, tresărind la rostirea cuvintelor.
Dar Phillip nu se îngrijoră. Pe cât de aproape de a-l strangula păreau, nu
păreau genul care să facă rău copiilor inocenți. Și cu siguranță Eloise nu ar fi
spus nimic dacă ar fi crezut că Oliver și Amanda ar putea fi puși în pericol.
— Are copii? întrebă Anthony, uitându-se la el cu o expresie un pic mai
puțin jignitoare.
VP - 119
 Phillip hotărî că probabil și Anthony era tată.
— Doi, răspunse Eloise. Gemeni, de fapt. Un băiat și o fată. Au opt ani.
— Felicitări, murmură Anthony.
— Mulțumesc, răspunse Phillip, simțindu-se destul de în vârstă și obosit
în acel moment. Părerile de rău ar fi mai potrivite.
Anthony îl privi curios, aproape – dar nu chiar – zâmbitor.
— Nu au fost foarte încântați de prezența mea aici, zise Eloise.
— Copii inteligenți, interveni Anthony.
Ea îi aruncă o privire clar neamuzată.
— Au întins un fir capcană, zise ea. Cam ca acela pe care Colin – se
întoarse să-l săgeteze cu o privire ostilă – l-a întins pentru mine în 1804.
Buzele lui Colin se strâmbară într-o expresie de neîncredere.
— Îți amintești data?
— Își amintește totul, comentă Benedict.
Eloise se întoarse să-l săgeteze cu privirea.
În ciuda gâtului care îl durea, lui Phillip începea chiar să-i placă
interacțiunea.
Eloise se întoarse din nou spre Anthony, ca o regină.
— Am căzut, zise ea simplu.
— Pe ochi?
— Pe șold, de fapt, dar n-am avut timp să amortizez căderea și m-am lovit
la obraz. Îmi închipui că vânătaia s-a întins spre zona ochiului.
Anthony coborî privirea la Phillip cu o expresie feroce.
— Spune adevărul?
Phillip încuviință din cap.
— Pe mormântul fratelui meu. Copiii vor recunoaște și ei, dacă simți
nevoia să-i interoghezi.
— Normal că nu, zise serios Anthony. Eu niciodată nu aș… își drese vocea,
apoi ordonă: Ridică-te!
Dar își temperă tonul, oferindu-i mâna lui Phillip.
Phillip o acceptă, hotărât deja că ar fi mai bine să-l aibă aliat pe fratele lui
Eloise decât dușman. Se uită însă precaut la cei patru bărbați Bridgerton, iar
poziția lui intră în defensivă. Nu avea nicio șansă dacă toți patru se hotărau
să-l atace dintr-odată și nu era convins că asta nu mai era posibil să se
întâmple.
Până la urmă, se va trezi ori mort, ori însurat și nu era pregătit să-i lase
pe frații Bridgerton să voteze pe această chestiune.
Și apoi, după ce Anthony își reduse la tăcere cei patru frați mai mici cu
doar o privire, se întoarse spre Phillip și zise:
— Poate că ar trebui să-mi spui ce s-a întâmplat.
VP - 120
 Phillip o văzu cu coada ochiului pe Eloise deschizând gura ca să-l
întrerupă, apoi închizând-o la loc, așezându-se pe un scaun cu o expresie
care, dacă nu era blajină, era măcar mai blajină decât orice văzuse el
vreodată pe fața ei.
Phillip se hotărî că trebuia să afle cum să săgeteze cu privirea precum
Anthony Bridgerton. Își va potoli copiii imediat.
— Nu cred că Eloise ne va întrerupe acum, rosti moderat Anthony. Te rog,
continuă!
Phillip se uită la Eloise. Părea gata să explodeze. Dar își ținu totuși gura,
ceea ce părea într-adevăr o ispravă remarcabilă, pentru un om ca ea.
Phillip povesti pe scurt evenimentele care conduseseră la sosirea lui
Eloise la conacul Romney. Îi spuse lui Anthony despre scrisori, începând cu
scrisoarea de condoleanțe de la Eloise și cum începuseră o corespondență
prietenoasă, oprindu-se din povestit când Colin clătină din cap și murmură:
— Mereu m-am întrebat ce scria în camera ei.
Când Phillip îl privi întrebător, el ridică mâinile și adăugă:
— Degetele ei. Mereu erau pătate de cerneală și n-am știut niciodată de
ce.
Phillip își termină povestea, concluzionând cu:
— Așa că, după cum vezi, eu căutam o soție. Din tonul scrisorilor ei, mi-a
părut inteligentă și înțelegătoare. Copiii mei, cum îți vei da seama dacă vei
rămâne suficient cât să-i cunoști, pot să fie destul de ăăă – căută un adjectiv
cât mai puțin neavantajos – turbulenți, zise el, mulțumit de alegerea
cuvântului. Speram ca ea să-i calmeze.
— Eloise? pufni Benedict, și Phillip își dădu seama din expresiile lor că
ceilalți trei frați erau de acord cu aprecierea lui.
Și, în vreme ce Phillip ar zâmbi poate la comentariul lui Benedict despre
faptul că Eloise își amintea totul și chiar ar fi de acord cu Anthony în
legătură cu botnița, îi era clar că bărbații Bridgerton nu prea îi acordau
surorii lor respectul cuvenit.
— Sora voastră, zise el cu o voce tăioasă, a avut o influență minunată
asupra copiilor mei. Ați face bine să nu o discreditați în prezența mea.
Probabil că tocmai își semnase sentința la moarte. Ei erau până la urmă
patru și nu era în interesul lui să-i insulte. Dar chiar dacă ei parcurseseră
jumătate de țară ca să protejeze virtutea lui Eloise, el nu avea cum să stea
acolo și să-i asculte cum pufnesc și-și bat joc de ea.
Nu de Eloise. Nu în fața lui.
Dar spre marea lui surprindere niciunul dintre ei nu răspunse, și Anthony
de fapt, care era clar cel care conducea, îl măsură cu privirea, evaluându-l de
parcă îl cojea de straturi până când putea să vadă ce se afla în inima lui
VP - 121
ascunsă.
— Noi doi avem multe de vorbit, zise încet Anthony.
Phillip încuviință din cap.
— Bănuiesc că vei avea nevoie să vorbești și cu sora ta.
Eloise îi aruncă o privire recunoscătoare. Nu fu surprins. Nu-și putea
imagina că ea va accepta să fie lăsată deoparte în orice decizie referitoare la
viața ei. La naiba, nu era genul care să accepte când era lăsată pe dinafară la
orice.
— Da, zise Anthony. Așa este. De fapt, cred că eu ea voi vorbi mai întâi,
dacă nu te deranjează.
De parcă Phillip era atât de prost încât să se certe cu un Bridgerton, când
mai erau trei care se uitau urât la el.
— Folosiți, vă rog, biroul meu, se oferi el. Eloise îți poate arăta unde este.
Fusese un lucru greșit de spus. Nici unuia dintre frați nu voia să-i fie
amintit că Eloise stătea aici de suficient timp încât să cunoască casa.
Anthony și Eloise ieșiră din încăpere fără vreun cuvânt, lăsându-l pe
Phillip singur cu ceilalți frați Bridgerton.
— Vă deranjează dacă stau? întrebă Phillip, din moment ce bănuia că va fi
blocat în sufragerie ceva timp.
— N-ai decât, zise expansiv Colin.
Benedict și Gregory continuară să-l privească urât. Phillip observă că nici
Colin nu părea prea dornic să se împrietenească. Poate că era un pic mai
amabil decât frații lui, dar ochii lui trădau o viclenie ascuțită pe care Phillip
se gândi că n-ar trebui să o subestimeze.
— Vă rog, zise Phillip, gesticulând spre mâncarea aflată încă pe masă,
mâncați!
Benedict și Gregory se încruntară la el de parcă le oferise otravă, dar
Colin se așeză în fața lui și ridică o chiflă crocantă de pe o farfurie.
— Sunt chiar bune, zise Phillip, chiar dacă nu avusese ocazia să le guste în
acea seară.
— Bun, mormăi Colin mușcând. Sunt lihnit.
— Cum te poți gândi la mâncare? întrebă furios Gregory.
— Mereu mă gândesc la mâncare, răspunse Colin cercetând masa până
găsi untul. Ce altceva ar mai fi?
— Soția ta, zise Benedict.
— Ah, da, soția mea, zise Colin încuviințând din cap. Se întoarse spre
Phillip, îl măsură cu o privire dură și zise: Doar ca să știi, aș fi preferat să-mi
petrec noaptea cu soția mea.
Phillip nu se putu gândi la un răspuns care să nu fie o insultă pentru
absenta doamnă Bridgerton, așa că doar încuviință din cap și unse cu unt
VP - 122
propria chiflă.
Colin luă o mușcătură uriașă, apoi vorbi cu gura plină. Încălcarea etichetei
era o insultă evidentă la adresa gazdei lui.
— Suntem căsătoriți de doar câteva săptămâni.
Phillip ridică întrebător dintr-o sprânceană.
— Încă proaspăt căsătoriți.
Phillip încuviință din cap, din moment ce părea să fie nevoie de un soi de
răspuns. Colin se aplecă în față.
— Chiar nu vreau să-mi las soția.
— Înțeleg, murmură Phillip.
Ce altceva ar fi putut să-i spună, serios?
— Înțelegi la ce se referă? întrebă Gregory.
Colin se întoarse și-i trimise o privire rece fratelui său, care clar era prea
tânăr să stăpânească arta fină a nuanțelor și a discursului circumspect.
Phillip așteptă până când Colin se întoarse înapoi spre masă, îi oferi o
farfurie cu sparanghel (pe care acesta o luă), apoi zise:
— Înțeleg că ți-e dor de soția ta.
Urmă un moment de tăcere, apoi Colin, după ce-i aruncă o ultimă privire
disprețuitoare fratelui său, zise:
— Într-adevăr.
Phillip se uită la Benedict, din moment ce el părea singurul neimplicat în
această ultimă ciorovăială.
Mare greșeală. Benedict își flexa mâinile, încă părând că regreta că nu-l
strânsese de gât când avusese ocazia.
Phillip își îndreptă apoi privirea spre Gregory, ale cărui brațe erau
încrucișate furios la piept. Întregul lui corp tremura practic de furie, poate
că dirijată spre Phillip, poate că spre familia lui, care îl tratase ca pe un băiat
toată seara. Privirea lui Phillip nu fu întâmpinată favorabil. Gregory împunse
furios aerul cu bărbia, încleștă dinții și…
Și Phillip se săturase de asta. Se uită din nou la Colin.
Colin încă mânca. Reușise cumva să farmece servitorii care îi aduseseră o
porție de supă. Dar lăsase lingura jos și momentan își examina cealaltă
mână, flexând pe rând nepăsător degetele, murmurând un cuvânt în timp ce
degetele arătau spre Phillip.
— Mi-e. Dor. De. Soția. Mea.
— La dracu’! izbucni în sfârșit Phillip. Dacă tot o să-mi rupeți picioarele,
puteți să-i dați drumul și să o faceți acum?

VP - 123
 CAPITOLUL 10

…niciodată nu vei ști ce nefericită ești, draga mea Penelope, că

ai doar surori. Frații sunt mult mai amuzanți.
de la Eloise Bridgerton către Penelope Featherington,
după o plimbare călare prin Hyde Park
cu cei trei frați mai mari ai ei

— Iată care sunt opțiunile tale, zise Anthony, așezându-se la biroul lui
Phillip de parcă el era proprietarul. Poți să te măriți cu el într-o săptămână
sau poți să te măriți cu el în două săptămâni.
Eloise rămase cu gura căscată într-un oval îngrozit.
— Anthony!
— Te așteptai să sugerez o alternativă? întrebă el calm. Bănuiesc că ne-
am putea lungi la trei săptămâni, dacă există un motiv suficient de
convingător.
Ea detesta când el vorbea așa, de parcă era înțelegător și înțelept, iar ea
era doar un copil recalcitrant. Era mult mai bine când tuna și fulgera. Atunci
măcar putea să pretindă că el era dus cu capul și ea era o biată inocentă
asaltată.
— Nu văd de ce ai obiecta, continuă el. N-ai venit aici cu intenția de a te
căsători cu el?
— Nu! Am venit aici cu intenția de a descoperi dacă este potrivit pentru
căsătorie.
— Și este?
— Nu știu, zise ea. Au trecut doar două zile.
— Și totuși, zise Anthony, examinându-și absent unghiile în lumina slabă
a lumânărilor, este mai mult decât suficient timp să-ți ruinezi reputația.
— Știe cineva că am plecat? întrebă ea repede. În afară de familie, adică.
— Nu încă, recunoscu el, dar cineva va afla. Cineva mereu află.
— Trebuia să existe o însoțitoare, zise îmbufnată Eloise.
— Trebuia? întrebă el pe o voce perfect colocvială, de parcă o întreba
dacă la cină trebuiau să aibă miel sau poate se organiza o expediție de
vânătoare pentru amuzamentul lui.
— Sosește în curând.
— Hmm. Păcat pentru ea că am ajuns eu înainte.
— Păcat pentru toată lumea, mormăi Eloise.
VP - 124
 — Ce ai zis? întrebă el, dar din nou cu vocea aceea îngrozitoare, cea care îi
dădea de înțeles că auzise fiecare cuvânt.
— Anthony, rosti Eloise.
Numele îi ieși ca o rugăminte, chiar dacă ea nu știa pentru ce anume
pleda.
El se întoarse spre ea, cu ochii negri scăpărând, forța privirii lui fiind așa
de violentă, încât abia atunci ea își dădu seama că ar fi trebuit să fie
recunoscătoare că el se prefăcuse că-și examina unghiile.
Făcu un pas în spate. Oricine ar fi făcut-o când Anthony Bridgerton era
așa furios.
Dar când el vorbi, vocea îi era egală și controlată:
— Mă tem că, așa cum ți-ai așternut, așa vei dormi, zise el cu o cadență
lentă și precisă.
— Vrei să mă mărit cu un bărbat pe care nu-l cunosc? șopti ea.
— Este ăsta adevărul? răspunse Anthony. Pentru că în sufragerie păreai
să-l cunoști foarte bine. I-ai sărit în apărare cu fiecare ocazie imaginabilă.
Anthony o încolțea cu discuția, și asta o înnebunea.
— Nu-i destul pentru căsătorie, insistă ea. Cel puțin, nu încă.
Dar Anthony nu era genul să renunțe.
— Dacă nu acum, atunci când? Într-o săptămână? Două?
— Încetează! explodă ea, vrând să-și pună mâinile peste urechi. Nu pot să
gândesc.
— Tu nu gândești, o corectă el. Dacă te-ai fi oprit o clipă să gândești, să-ți
folosești porțiunea aceea mică de creier rezervată bunului-simț, nu ai fi fugit
niciodată.
Ea își încrucișă brațele, ferindu-și privirea. Nu avea argumente, și asta o
omora.
— Ce vei face, Eloise? întrebă Anthony.
— Nu știu, mormăi ea, detestând cât de proastă părea.
— Păi, zise el, continuând cu acea voce îngrozitoare, înțelegătoare, asta ne
cam pune în dificultate, nu-i așa?
— Nu poți să o spui? întrebă ea, cu pumnii încleștați peste piept. Trebuie
să închei fiecare lucru cu o întrebare?
El zâmbi neamuzat.
— Și eu care credeam că apreciezi că-ți cer părerea.
— Ești condescendent și o știi.
El se aplecă în față, cu ochii scăpărând.
— Ai idee de cât efort este nevoie ca să mă controlez?
Eloise se gândi că-i mai bine să nu se hazardeze să ghicească. – Ai fugit în
miezul nopții, zise el, ridicându-se în picioare, fără un cuvânt, fără măcar un
VP - 125
bilet…
— Am lăsat un bilet! izbucni ea.
El se uită la ea cu o neîncredere evidentă.
— Am lăsat! insistă ea. L-am lăsat pe masa laterală din holul de la intrare.
Chiar lângă vaza chinezească.
— Și în biletul ăsta misterios ai zis…
— Am zis să nu vă faceți griji, că eram bine și că vă contactez pe toți într-o
lună.
— Ah, zise batjocoritor Anthony. Asta m-ar fi liniștit.
— Nu știu de ce nu l-ai primit, mormăi Eloise. Probabil că s-a amestecat
cu grămada de invitații.
— Din câte știam noi, continuă Anthony, pășind spre ea, ai fi putut fi
răpită.
Eloise păli. Niciodată nu se gândise măcar că familia ei ar putea gândi așa
ceva. Niciodată nu se gândise că biletul ei s-ar putea rătăci.
— Știi ce a făcut mama? întrebă Anthony pe o voce mortal de serioasă.
După ce aproape i-a venit rău de griji?
Eloise clătină din cap, temându-se de răspuns.
— S-a dus la bancă, continuă Anthony. Știi de ce?
— N-ai putea să-mi spui? întrebă îngrijorată Eloise.
Detesta întrebările.
— S-a dus acolo, zise el, înaintând spre ea într-un mod înspăimântător, să
se asigure că toate fondurile ei erau în regulă ca să poată retrage bani dacă
ar trebui să plătească răscumpărare pentru tine!
Eloise se făcu mică la furia din vocea fratelui ei mai mare. „Am lăsat un
bilet”, vru ea să spună din nou, dar știa că s-ar înțelege greșit. Greșise și se
purtase prostește și nu voia să-și înrăutățească situația încercând să se
scuze.
— Penelope a fost cea care și-a dat în sfârșit seama ce ai făcut, zise
Anthony. I-am cerut să caute prin camera ta, din moment ce ea a petrecut
mai mult timp acolo decât oricare dintre noi.
Eloise încuviință din cap. Penelope fusese cea mai bună prietenă a ei –
încă era de fapt, chiar dacă se măritase cu Colin. Petrecuseră nenumărate
ore în camera ei, vorbind despre orice și despre totul. Scrisorile lui Phillip
erau singurul secret pe care Eloise îl ținuse ascuns de ea.
— Unde a găsit scrisoarea? întrebă Eloise.
Nu că ar fi contat, dar nu-și putu reține curiozitatea.
— Căzuse în spatele biroului tău. Anthony își încrucișă brațele. Cu o
floare presată.
Cumva asta i se păru potrivit.
VP - 126
 — Este botanist, șopti ea.
— Poftim?
— Botanist, zise ea mai tare de data asta. Sir Phillip. A studiat la
Cambridge. Ar fi fost un om de știință dacă fratele lui n-ar fi murit la
Waterloo.
Anthony încuviință din cap, digerând informația și faptul că ea știa asta.
— Dacă-mi spui că-i un om crud, că te va bate, că te va insulta și înjosi, nu
te voi forța. Dar înainte să vorbești, vreau să te gândești la cuvintele mele.
Ești o Bridgerton. Nu-mi pasă cu cine te măriți sau ce nume iei când vei sta
în fața unui preot și-ți vei rosti jurămintele. Mereu vei fi o Bridgerton și noi
ne purtăm onorabil și cinstit, nu pentru că asta se așteaptă de la noi, ci
pentru că așa suntem.
Eloise încuviință din cap, înghițind în timp ce se lupta cu lacrimile ce-i
înțepau ochii.
— Așa că te întreb chiar acum, zise el. Există vreun motiv pentru care nu
te poți mărita cu Sir Phillip Crane?
— Nu, șopti ea.
Nici măcar nu ezită. Nu era pregătită pentru asta, nu era pregătită încă
pentru căsătorie, dar nu va murdări adevărul ezitând cu răspunsul.
— Așa mă gândeam și eu.
Ea rămase nemișcată, aproape dezumflată, neștiind ce să facă sau să
spună. Se întoarse, conștientă că Anthony știa că ea plângea, dar oricum
nedorind ca el să-i vadă lacrimile.
— Mă voi căsători cu el, zise ea, înecându-se cu cuvintele. Doar că eu…
voiam…
El tăcu o clipă, respectându-i tulburarea, dar apoi, când ea nu continuă, el
întrebă:
— Ce voiai, Eloise?
— Sperasem la o căsătorie din dragoste, rosti ea așa de încet, încât abia se
auzi.
— Înțeleg, zise el, cu auzul excelent ca de obicei. Ar fi trebuit să te
gândești la asta înainte să fugi, nu-i așa?
În acel moment îl ura.
— Tu ai o căsătorie din dragoste. Ar trebui să înțelegi.
— Eu, spuse el pe un ton care indica faptul că nu aprecia că ea încerca să
întoarcă conversația spre el, m-am căsătorit cu soția mea după ce am fost
prinși într-o poziție compromițătoare de către cea mai mare blestemată de
bârfitoare din Anglia.
Eloise oftă prelung, simțindu-se ca o proastă. Trecuseră așa de mulți ani
de când Anthony se căsătorise. Uitase circumstanțele.
VP - 127
 — Nu-mi iubeam soția când m-am căsătorit cu ea, continuă el. Sau, dacă o
iubeam, nu-mi dădusem încă seama, adăugă el, cu o voce mai moale, mai
aspră și mai nostalgică.
Eloise încuviință din cap.
— Ai fost foarte norocos, zise ea, dorindu-și să știe dacă și ea putea să fie
așa de norocoasă cu Phillip.
Și apoi Anthony o surprinse, pentru că nu o certă și nu o mustră. Spuse
doar:
— Știu.
— M-am simțit pierdută, șopti ea. Când Penelope și Colin s-au căsătorit…
Se prăbuși pe un scaun, lăsându-și capul în mâini. Sunt o persoană
groaznică. Trebuie să fiu o persoană groaznică, oribilă, superficială, pentru
că atunci când s-au căsătorit, nu m-am putut gândi decât la mine.
Anthony oftă și se lăsă pe vine lângă ea.
— Eloise, nu ești o persoană groaznică. Știi asta.
Ea ridică privirea spre el, întrebându-se când acest bărbat, fratele ei,
devenise așa de înțelept. Dacă ar mai fi urlat un cuvânt, dacă i-ar mai fi
vorbit un minut pe tonul acela batjocoritor, ea ar fi cedat. Ar fi cedat sau ar fi
devenit mai dură, dar oricum, ceva între ei s-ar fi distrus.
Dar iată-l, tocmai Anthony dintre toți oamenii, care era arogant și
întruchiparea nobilului care era născut să fie, îngenuncheat lângă ea, cu
ambele mâini peste ale ei și vorbindu-i cu o bunătate care aproape îi frânse
inima.
— M-am bucurat pentru ei, zise ea. Mă bucur pentru ei.
— Știu.
— Ar fi trebuit să simt doar bucurie.
— Dacă ai fi simțit, n-ai fi fost om.
— Penelope mi-a devenit soră, zise ea. Ar fi trebuit să fiu fericită.
— N-ai zis că ești?
Ea încuviință din cap.
— Sunt. Sunt. Știu că sunt. Nu o spun doar așa.
El zâmbi cu bunătate și o așteptă să continue.
— Doar că dintr-odată m-am simțit așa de singură și de bătrână. Ridică
privirea la el, întrebându-se dacă el ar putea cumva să înțeleagă. N-am
crezut niciodată că voi fi lăsată în urmă.
El chicoti.
— Eloise Bridgerton, nu cred că cineva vreodată ar face greșeala să te lase
în urmă.
Ea simți cum buzele i se curbează într-un zâmbet nesigur, uimită că
fratele ei, dintre toți oamenii, putea să spună exact lucrul corect.
VP - 128
 — Bănuiesc că nu m-am gândit niciodată că voi fi mereu o domnișoară
bătrână, continuă ea. Sau, dacă eram, atunci măcar Penelope va fi și ea
mereu una. N-a fost prea amabil din partea mea și nici măcar nu cred că m-
am gândit prea mult la asta, dar…
— Dar așa a fost, termină el amabil fraza. Nu cred că Penelope s-a gândit
vreodată că se va mărita. Și ca să fiu sincer, mă îndoiesc și de Colin. Iubirea
se poate furișa asupra omului, să știi.
Încuviință din cap, întrebându-se dacă s-ar putea furișa și asupra ei.
Probabil că nu. Era genul de persoană căreia iubirea ar fi trebuit să-i dea una
în cap.
— Mă bucur că s-au căsătorit, zise Eloise.
— Știu că te bucuri. Și eu la fel.
— Sir Phillip, spuse ea, gesticulând spre ușă, chiar dacă el era în capătul
holului și după două colțuri în sufragerie. Am corespondat mai bine de un
an. Și apoi a menționat căsătoria. Și a făcut-o într-un mod așa de atent. Nu a
făcut o cerere, doar a întrebat dacă mi-ar plăcea să-l vizitez, să vedem dacă
ne-am potrivi. Mi-am zis că-i nebun, ca nici măcar nu m-aș putea gândi la așa
o propunere. Cine s-ar căsători cu un om pe care nu-l cunoaște? Râse ușor
tremurat. Și apoi Colin și Penelope și-au anunțat logodna. A fost ca și cum
toată lumea mea s-a întors cu susul în jos. Și atunci am început să mă
gândesc la propunerea lui. De fiecare dată când mă uitam la biroul meu, la
sertarul unde țineam scrisorile de la el, era ca și cum ardeau o gaură chiar
prin lemn.
Anthony nu spuse nimic, doar îi strânse mâna, ca și cum o înțelegea.
— Trebuia să fac ceva, zise ea. Nu mai puteam doar să stau și să aștept să
se întâmple ceva în viața mea.
Din gâtul fratelui ei se auzi un chicotit.
— Eloise, zise el, ăsta-i ultimul lucru de care mi-aș face griji la tine.
— Anth…
— Nu, dă-mi voie să termin, spuse el. Tu ești unul din oamenii speciali,
Eloise. Ție nu ți se întâmplă niciodată lucruri în viață. Crede-mă cu asta. Te-
am privit crescând, a trebuit să-ți fiu tată uneori când voiam să-ți fiu doar
frate.
Ea deschise buzele de parcă ceva îi strângea inima. Avea dreptate. Îi
fusese ca un tată. Era un rol pe care niciunul dintre ei nu-l dorise pentru el,
dar și-l asumase ani la rând, fără să se plângă.
Și de data asta ea îi strânse mâna, nu pentru că-l iubea, ci pentru că abia
acum își dădea seama cât de mult îl iubea.
— Tu faci să ți se întâmple lucruri în viață, Eloise, zise Anthony. Tu mereu
ți-ai luat propriile decizii, mereu ai deținut controlul. Poate că nu simți
VP - 129
mereu așa, dar ăsta-i adevărul.
Ea închise ochii pentru moment, clătinând din cap și zicând:
— Păi, am încercat să iau singură decizia când am venit aici. Mi s-a părut
un plan bun.
— Și poate, spuse încet Anthony, vei descoperi că chiar a fost un plan bun.
Sir Phillip pare un bărbat onorabil.
Eloise nu-și putu ascunde expresia arțăgoasă.
— Ai putut să deduci asta cât l-ai ținut de gât cu mâinile?
El îi aruncă o privire superioară.
— Ai fi surprinsă cât pot deduce bărbații unul despre celălalt când se
luptă.
— Aia a fost luptă? Ați fost patru contra unu!
El ridică din umeri.
— N-am zis niciodată că a fost o luptă dreaptă!
— Ești incorigibil.
— Un adjectiv interesant, ținând cont de activitățile tale recente.
Eloise simți că se îmbujorează.
— Prea bine, spuse Anthony, semnalizând schimbarea subiectului prin
tonul vioi. Uite ce vom face!
Și Eloise își dădu seama că orice va spune el, ea asta va face. Atât de fermă
era vocea lui.
— O să-ți strângi imediat bagajele, zise Anthony, și vom merge cu toții la
„Casa mea de la țară” și vom rămâne acolo o săptămână.
Eloise încuviință din cap. „Casa mea de la țară” era numele destul de
ciudat al casei lui Benedict, aflată nu foarte departe de conacul Romney, în
Wiltshire. Trăia acolo cu soția sa și cei trei băieți ai lor. Nu era o casă
deosebit de mare, dar era confortabilă și cu siguranță era destul loc pentru
câțiva Bridgertoni în plus.
— Sir Phillip al tău poate veni în vizită în fiecare zi, continuă Anthony, iar
Eloise înțelese perfect că cuvintele lui însemnau de fapt că „Sir Phillip al tău
va veni în vizită în fiecare zi”.
Încuviință din nou din cap.
— Dacă, la sfârșitul săptămânii, eu judec că este suficient de bun să se
însoare cu sora mea, așa vei face. Imediat.
— Ești sigur că poți judeca într-o săptămână caracterul unui om?
— Rareori este nevoie de mai mult, declară Anthony. Și dacă-s nesigur,
doar mai așteptăm încă o săptămână.
— Sir Phillip s-ar putea să nu vrea să se căsătorească cu mine, se simți
obligată să sublinieze Eloise.
Anthony se uită dur la fața ei.
VP - 130
 — El n-are opțiunea asta.
Eloise înghiți în sec.
Una dintre sprâncenele lui Anthony se ridică într-o arcuire arogantă.
— Ne-am înțeles?
Ea încuviință din cap. Planul lui părea rezonabil – mai rezonabil, de fapt,
decât ar fi permis majoritatea fraților mai mari – și dacă ceva mergea
groaznic, dacă ea hotăra că nu se putea mărita cu Sir Phillip Crane, atunci
avea o săptămână să-și dea seama cum să iasă din asta. Într-o săptămână se
puteau întâmpla multe.
Uită-te doar la săptămâna asta!
— Ne întoarcem în sufragerie? întrebă Anthony. Îmi imaginez că ți-e
foame și, dacă mai zăbovim mult, Colin sigur va mânca gazda cu tot cu casă.
Eloise încuviință din cap.
— Ori așa, ori l-ai omorât deja.
Anthony se opri să se gândească la asta.
— Aș economisi cheltuiala pentru o nuntă.
— Anthony!
— E o glumă, Eloise, rosti clătinând ostenit din cap. Haide, acum! Să ne
asigurăm că Sir Phillip încă mai este printre cei vii.
•
— Și apoi, spunea Benedict când Anthony și Eloise intrară din nou în
sufragerie, hangița a venit și avea cei mai mari…
— Benedict! exclamă Eloise.
Benedict se uită la sora lui cu o expresie de supremă vinovăție, își retrase
mâinile, care demonstrau mărimea a ceea ce era clar o femeie imposibil de
înzestrată și mormăi:
— Îmi pare rău.
— Ești căsătorit, îl mustră Eloise.
— Dar nu orb, zise cu un rânjet Colin.
— Și tu ești căsătorit! îl acuză ea.
— Dar nu orb, repetă el.
— Eloise, zise Gregory pe un ton care era probabil de cea mai enervantă
condescendență pe care o auzise vreodată, există unele lucruri pe care ți-e
imposibil să nu le vezi. Mai ales când ești bărbat, adăugă el.
— Este adevărat, recunoscu Anthony. Am văzut și eu.
Eloise exclamă uimită în timp ce se uita de la un frate la celălalt, căutând
un punct de claritate în această hazna de nebunie. Privirea îi căzu pe Phillip,
care, după cum arăta, ca să nu mai menționeze starea ușoară de beție,
formase o legătură pe viață cu frații ei cât ea se consfătuise cu Anthony.
— Sir Phillip? întrebă ea, așteptând ca el să spună ceva acceptabil.
VP - 131
 Dar el doar îi zâmbi amețit.
— Știu despre cine vorbesc, spuse el. Am fost la cârciuma aia de
nenumărate ori. Lucy este destul de faimoasă prin părțile astea.
— Până și eu am auzit de ea, zise Benedict, dând cunoscător din cap. Sunt
doar la o oră distanță călare. Mai puțin dacă tragi tare.
Gregory se înclină spre Phillip și, cu ochii albaștri sclipind interesați,
întrebă:
— Deci ai făcut-o? Vreodată?
— Gregory! aproape că țipă Eloise.
Chiar era prea mult. Frații ei n-ar fi trebuit să vorbească niciodată despre
asemenea lucruri în fața ei, dar și mai mult, ultimul lucru pe care voia să-l
știe era dacă Sir Phillip se culcase cu o hangiță cu sânii cât supiera.
Dar Phillip doar clătină din cap.
— Este măritată, răspunse el. Și eu eram însurat.
Anthony se întoarse către Eloise și-i șopti la ureche:
— E potrivit.
— Mă bucur că ai standarde așa de înalte pentru iubita ta soră, mormăi
ea.
— Ți-am zis, remarcă Anthony, am văzut-o pe Lucy. Este un bărbat care
se poate controla.
Ea își înfipse mâinile în șolduri și se uită la fratele ei mai mare direct în
ochi.
— Ai fost tentat?
— Normal că nu! Kate mi-ar lua gâtul.
— Eu nu vorbesc despre ce ți-ar face Kate dacă ai călca greșit, deși eu
cred că nu ar începe cu gâtul tău…
Anthony tresări. Știa că era adevărat.
— …Eu vreau să știu dacă ai fost tentat.
— Nu, recunoscu el, clătinând din cap. Dar nu spune nimănui. Până la
urmă am fost și eu considerat un afemeiat. N-aș vrea ca oamenii să creadă că
am fost complet îmblânzit.
— Ești îngrozitor.
El rânji.
— Și cu toate astea, soția mea tot mă iubește la nebunie. Și asta-i tot ce
contează, nu-i așa?
Eloise bănuia că el avea dreptate. Oftă.
— Ce facem cu ei?
Arătă spre cei patru bărbați așezați la masa din sufragerie, presărată cu
farfurii goale. Phillip, Benedict și Gregory stăteau rezemați de scaune și
relaxați, părând chiar sătui. Colin încă mânca.
VP - 132
 Anthony ridică din umeri.
— Nu știu ce vrei tu să faci, dar eu mă alătur lor.
Eloise rămase în ușă, privindu-l cum se așază și-și toarnă un pahar de vin.
Conversația se mutase din fericire de la Lucy și pieptul ei imens și acum
vorbeau despre box. Sau cel puțin despre asta presupuse ea că vorbeau.
Phillip îi demonstra un soi de manevră a mâinii lui Gregory.
Apoi îi dădu un pumn în față.
— Îmi pare așa de rău, zise Phillip, lovindu-l pe Gregory peste spate. Dar
Eloise observă că colțul drept al gurii lui se curbă ușor într-un zâmbet. Sunt
sigur că nu o să te doară mult. Bărbia mea deja se simte mai bine.
Gregory mormăi ceva care voia clar să însemne că nu-l durea, dar oricum
își frecă bărbia.
— Sir Phillip? zise ea tare. Putem discuta ceva?
— Bineînțeles, spuse el, ridicându-se imediat, deși adevărul era că toți
bărbații ar fi trebuit să se ridice, din moment ce ea nu se mutase deloc din
poziția ei din ușă.
Phillip veni lângă ea.
— E ceva în neregulă?
— Mi-am făcut griji că te vor omorî, șuieră ea.
— Oh. El zâmbi cu zâmbetul acela asimetric după trei pahare de vin. Nu
m-au omorât.
— Văd, scrâșni ea. Ce s-a întâmplat?
El se uită la masă. Anthony mânca puținele resturi lăsate de Colin
(aproape cu siguranță pentru că acesta nu-și dăduse seama că erau acolo),
iar Benedict se legăna cu scaunul, încercând să-i păstreze echilibrul pe două
picioare. Gregory fredona doar pentru el, cu ochii închiși și zâmbind radios,
gândindu-se probabil la Lucy sau, mai probabil, la anumite părți mari și moi
ale lui Lucy.
Phillip se întoarse la ea și ridică din umeri.
— Când v-ați împrietenit cu toții la cataramă? întrebă Eloise cu o răbdare
exagerată.
— Oh, zise el încuviințând din cap. O chestie amuzantă, de fapt. Le-am
cerut să-mi rupă picioarele.
Eloise doar se uită la el. De când trăia ea, niciodată nu înțelesese bărbații.
Avea patru frați și, sincer, ar fi trebuit să-i înțeleagă mai bine decât pe
majoritatea femeilor și poate că avusese nevoie de toți cei 28 de ani ai ei ca
să-și dea seama de asta, dar bărbații erau pur și simplu niște ciudați.
Phillip ridică din nou din umeri.
— Asta a părut să spargă gheața.
— Clar.
VP - 133
 Ea se uita la el, și el se uita la ea, și în tot acest timp ea îl văzu pe Anthony
uitându-se la ei amândoi, și apoi dintr-odată Phillip păru să se trezească.
— Va trebui să ne căsătorim, spuse el.
— Știu.
— Dacă nu, chiar îmi vor rupe picioarele.
— Nu doar asta îți vor face, mormăi ea, dar chiar și așa, o domnișoară ar
vrea să creadă că-i aleasă pentru un motiv diferit decât sănătatea
osteopatică.
El clipi surprins la ea.
— Nu-s proastă, mormăi ea. Am studiat latina.
— Corect, zise el încet, în acel mod în care o fac bărbații când încearcă să
acopere faptul că nu-s siguri ce să spună.
— Sau cel puțin, încercă ea cu disperare, căutând ceva care ar putea
măcar vag și interpretat ca un compliment, dacă nu din alt motiv, atunci
poate dintr-un motiv în plus.
— Corect, zise el, încuviințând din cap, dar încă fără a spune altceva.
Ea miji ochii.
— Cât vin ai băut?
— Doar trei. Se opri, gândindu-se la asta. Poate patru.
— Pahare sau sticle?
Nu părea să știe răspunsul la asta.
Eloise se uită la masă. Printre resturile cinei erau patru sticle de vin
împrăștiate. Trei erau goale.
— N-am fost plecată așa de mult, zise ea.
El ridică din umeri.
— Ori beam cu ei, ori îi lăsam să-mi rupă picioarele. Mi s-a părut o decizie
destul de ușor de luat.
— Anthony! strigă ea.
Se săturase de Phillip. Se săturase de ei toți, de tot, de bărbați, de
căsătorie, de picioare rupte și de sticle goale de vin. Dar cel mai mult se
săturase de ea însăși, de a simți că nu deține controlul, că este atât de
neajutorată împotriva dificultăților vieții.
— Vreau să plec, zise ea.
Anthony încuviință din cap și mormăi, încă mestecând unica bucată de
pui pe care Colin o ratase.
— Acum, Anthony!
Și probabil că el auzise fisura din vocea ei, nota seacă ce îi sugruma
silabele, pentru că se ridică imediat și spuse:
— Desigur.
Niciodată în viața ei nu fusese Eloise așa de bucuroasă să vadă interiorul
VP - 134
unei trăsuri.

VP - 135
 CAPITOLUL 11

…nu pot să suport un bărbat care bea prea mult. De asta sunt
sigură că vei înțelege de ce nu pot accepta cererea lordului
Wescott.
de la Eloise Bridgerton către fratele ei Benedict,
la refuzarea celei de-a doua cereri în căsătorie

— Nu! exageră Sophie Bridgerton, soția minionă și aproape eterică a lui

Benedict. N-au făcut-o!
— Ba au făcut-o, zise mohorâtă Eloise, rezemându-se de șezlongul ei și
gustând dintr-un pahar cu limonadă. Și apoi s-au îmbătat cu toții!
— Prieteni, mormăi Sophie.
Eloise își dădu seama că ceea ce-i făcuse cu adevărat greață în noaptea
precedentă fusese purtarea oribil de sociabilă și colegială a bărbaților. Era
clar că tot ce-i trebuise ei era o femeie rezonabilă cu care să-i poată bârfi pe
toți.
Sophie se încruntă.
— Să nu-mi spui că vorbeau despre biata Lucy din nou.
Eloise rămase cu gura căscată.
— Știi de ea?
— Toată lumea știe despre ea. Adică n-ai cum să o ratezi dacă trece pe
lângă tine pe stradă.
Eloise se opri, se gândi, încercă să-și imagineze. Nu putea.
— Adevărul este, continuă Sophie, șoptind chiar dacă nu era nimeni prin
apropiere care ar putea auzi, că mi-e milă de femeie. Toată acea atenție
nedorită și, mă rog, n-are cum să-i fie bine pentru spate.
Eloise încercă să-și înăbușe râsul, dar un mic pufnet tot îi scăpă.
— Posy a și întrebat-o o dată despre asta!
Eloise rămase cu gura căscată. Posy era sora vitregă a lui Sophie, care
locuise câțiva ani cu familia Bridgerton, după care se măritase cu vicarul
destul de vesel care locuia la doar opt kilometri de Benedict și Sophie. Era și
cea mai prietenoasă cunoștință a lui Eloise, sincer, și dacă cineva s-ar fi
împrietenit cu o hangiță cu sânii mari, ea ar fi fost aceea.
— Este în parohia lui Hugh, explică Sophie, referindu-se la soțul lui Posy.
Așa că normal că s-au întâlnit.
— Ce a spus? întrebă Eloise.
VP - 136
 — Posy?
— Nu. Lucy.
— Oh. Nu știu. Sophie se strâmbă. Posy nu vrea să-mi spună. Îți vine să
crezi? Nu cred că Posy a avut vreodată în toată viața ei un secret față de
mine. A zis că nu poate trăda încrederea unei enoriașe.
Lui Eloise i se păru destul de nobil din partea lui Posy.
— Desigur, nu mă privește, zise Sophie, cu toată încrederea unei femei
care se știe iubită. Benedict n-ar călca niciodată strâmb.
— Normal că nu, confirmă repede Eloise.
Povestea de iubire dintre Benedict și Sophie era legendară în familia lor.
Fusese unul dintre motivele pentru care Eloise refuzase așa de multe cereri
în căsătorie. Își dorise acel gen de iubire, pasiune și dramatism. Își dorise
mai mult decât „Am trei case, 16 cai și 42 de câini”, așa cum o informase
unul din pețitorii ei când îi ceruse mâna.
— Dar, continuă Sophie, nu cred că-i prea mult dacă-i cer să-și țină gura
când trece pe lângă ea.
Eloise era pe cale să fie de acord ferm și vehement când îl văzu pe Sir
Phillip traversând gazonul spre ea.
— El este? întrebă Sophie zâmbind.
Eloise încuviință din cap.
— Este foarte chipeș.
— Da, bănuiesc, rosti încet Eloise.
— Bănuiești? Sophie pufni cu nerăbdare. Nu face pe sfioasa cu mine,
Eloise Bridgerton. Am fost cândva camerista ta și te cunosc mai bine decât
oricine.
Eloise se abținu să sublinieze că Sophie fusese camerista ei doar două
săptămâni, după care ei și lui Benedict le venise mintea la cap și hotărâseră
să se căsătorească.
— Prea bine, îngădui ea, este destul de chipeș, dacă-ți place genul
necizelat, rural.
— Care ție îți place, zise cu încăpățânare Sophie.
Spre completa ei umilință, Eloise simți cum se înroșește.
— Poate, mormăi ea.
— Și vine cu flori, observă aprobator Sophie.
— Este botanist, zise Eloise.
— Asta nu face gestul mai puțin drăguț.
— Nu, doar mai ușor.
— Eloise, zise dezaprobator Sophie, încetează chiar acum!
— Ce să încetez?
— Să dobori bietul om înainte să-i dai măcar o șansă.
VP - 137
 — Nu asta făceam, protestă Eloise, dar știa că mințea de cum îi ieșiră
cuvintele pe buze.
Ura faptul că familia ei încerca să-i controleze viața, indiferent cât de bine
intenționați erau și se simțea ursuză și necooperantă.
— Păi, eu cred că-i foarte drăguț că aduce flori, declară ferm Sophie. Nu-
mi pasă dacă avea 8.000 de soiuri diferite disponibile. Tot s-a gândit să le
aducă.
Eloise încuviință din cap, urându-se. Voia să se simtă mai bine, voia să fie
zâmbitoare, veselă și optimistă, dar pur și simplu nu reușea.
— Benedict nu mi-a oferit toate detaliile, continuă Sophie, ignorând
suferința lui Eloise. Știi cum sunt bărbații. Niciodată nu-ți spun ce vrei să știi.
— Ce vrei să știi?
Sophie se uită la Sir Phillip, măsurând cât mai avea până când ajungea
lângă ea.
— Păi, în primul rând, este adevărat că nu l-ai întâlnit înainte de a fugi?
— Față în față nu, așa este, recunoscu Eloise.
Totul părea așa de stupid când repovestea istoria. Cine ar fi crezut că ea, o
Bridgerton, ar fi fugit la un bărbat pe care nu-l cunoscuse niciodată?
— Păi, zise Sophie, cu o voce practică, ce poveste romantică va fi dacă
totul iese bine până la urmă!
Eloise înghiți inconfortabil. Era prea devreme să-și dea seama dacă „totul
va ieși bine”. Bănuia – nu, de fapt era destul de sigură – că se va trezi
măritată cu Sir Phillip, dar cine să știe ce fel de căsătorie va fi? Nu-l iubea, nu
încă oricum, și el nu o iubea, și ea crezuse că asta va fi în regulă, dar, acum că
era aici în Wiltshire, încercând să nu observe cum Benedict o privea pe
Sophie, se întreba dacă nu făcuse o greșeală teribilă.
Și chiar voia să se mărite cu un bărbat care o privea în principal ca pe o
mamă pentru copiii lui?
Dacă nu aveai iubire, era mai bine atunci să fii singur?
Din păcate, singura cale pentru a răspunde la aceste întrebări era să se
mărite cu Sir Phillip și să vadă cum va funcționa. Și dacă nu mergea bine…
Va rămâne blocată.
Cea mai ușoară cale de a ieși dintr-o căsătorie era moartea, și, sincer, asta
nu era ceva la care Eloise voia să se gândească.
— Domnișoară Bridgerton.
Phillip stătea în fața ei, cu un buchet de orhidee albe.
— Ți-am adus astea.
Ea îi zâmbi, încurajată de sentimentul ușor nervos, jucăuș care se trezea
în ea la apariția lui.
— Mulțumesc, murmură ea, luându-le și mirosind florile. Sunt minunate.
VP - 138
 — Unde ați găsit orhidee? întrebă Sophie. Sunt superbe.
— Eu le cresc, răspunse el. Am o seră.
— Da, desigur, zise Sophie. Eloise a menționat că sunteți botanist. Și mie
îmi place să lucrez în grădină, deși trebuie să recunosc că în majoritatea
timpului habar nu am ce fac. Sunt sigură că grădinarii noștri mă consideră
blestemul existenței lor.
Eloise își drese vocea, conștientă că nu făcuse prezentările.
— Sir Phillip, zise ea, arătând spre cumnata ei, aceasta este Sophie, soția
lui Benedict.
El se plecă peste mâna ei, murmurând:
— Doamnă Bridgerton.
— Sunt foarte fericită să vă cunosc, îi zise Sophie în cel mai amical mod. Și
vă rog, spuneți-mi pe numele de botez. Mi s-a spus că deja faceți asta cu
Eloise și, mai mult, mi se pare că sunteți practic membru al familiei deja.
Eloise se îmbujoră.
— Oh! exclamă Sophie, jenată imediat. N-am vrut să zic asta în legătură cu
tine, Eloise. N-aș presupune niciodată… Oh, Doamne! Ce am vrut să spun
este că din cauza bărbaților… Obrajii i se înroșiră puternic, coborând
privirea la mâinile ei. Păi, bolborosi ea, am auzit că a fost vorba de mult vin.
Phillip își drese vocea.
— Un detaliu de care aș prefera să nu-mi amintesc.
— Faptul că ți-l amintești este cu totul remarcabil, rosti dulce Eloise.
El o privi cu o expresie ce indica în mod clar că nu fusese înșelat de tonul
ei dulce.
— Ești prea amabilă.
— Te doare capul? întrebă ea.
Tresări.
— Îngrozitor.
Ar fi trebuit să fie îngrijorată. Ar fi trebuit să fie amabilă, mai ales că el se
deranjase să-i aducă orhidee rare. Dar simțea că asta merita, așa că spuse
(încet, dar o zise totuși):
— Bun.
— Eloise! zise dezaprobator Sophie.
— Cum se simte Benedict? întrebă dulce Eloise.
Sophie oftă.
— Toată dimineața a fost ca un urs, și Gregory nici nu s-a dat jos din pat.
— Se pare că eu mă simt bine prin comparație, zise Phillip.
— Cu excepția lui Colin, îi spuse Eloise. El nu simte niciodată efectele
alcoolului. Și desigur Anthony, care a băut puțin azi-noapte.
— Norocos om!
VP - 139
 — Vrei să bei ceva, Sir Phillip? întrebă Sophie, ajustându-și boneta ca să-
și umbrească ochii mai bine. Ceva inofensiv, fără alcool, desigur, ținând cont
de circumstanțe. Pot să cer cuiva să aducă un pahar cu limonadă.
— Aș aprecia foarte mult. Mulțumesc.
O privi cum se ridică și urcă panta ușor înclinată spre casă, apoi el se
așeză în locul ei, în fața lui Eloise.
— Mă bucur să te văd în dimineața asta, zise el, dregându-și vocea.
Niciodată nu fusese cel mai vorbăreț dintre oameni și în dimineața asta
clar nu era o excepție, în ciuda circumstanțelor extraordinare care
conduseseră la acest moment.
— Și eu pe tine, murmură ea.
El se foi pe locul lui. Era prea mic pentru el; majoritatea scaunelor erau.
— Trebuie să-mi cer scuze pentru comportamentul meu de aseară, zise el
rigid.
Eloise îl privi în ochii negri un moment, după care privirea îl alunecă la un
petic de iarbă lângă el. Părea sincer; probabil că era. Nu-l cunoștea bine – cu
siguranță nu destul pentru căsătorie, deși se părea că acest punct era
irelevant acum –, dar nu părea genul care să prezinte scuze false. Cu toate
astea, nu era chiar pregătită să cadă în brațele lui recunoscătoare, așa că
atunci când îi răspunse, o făcu succint:
— Am frați, zise ea. Sunt obișnuită.
— Poate, dar eu, nu. Te asigur că nu am obiceiul să mă îmbăt.
Ea încuviință din cap, acceptându-i scuzele.
— M-am gândit, zise ea.
— Și eu.
Phillip își drese vocea, apoi se trase de lavalieră, de parcă devenise dintr-
odată prea strânsă.
— Va trebui, desigur, să ne căsătorim.
Nu era ceva în plus față de ceea ce știa și ea, dar în modul în care o
spusese el era ceva îngrozitor. Poate că era vorba de lipsa de emoții din
vocea lui, de parcă ea era o problemă pe care el trebuia să o rezolve. Sau
poate era modul în care o spusese așa direct, de parcă ea nu avea de ales
(ceea ce, de fapt, așa era, dar ea nu voia să i se reamintească de asta).
Orice ar fi fost, se simțea ciudat și avea mâncărimi, de parcă voia să-și
iasă din piele. În viața ei de adult își luase propriile decizii, se considerase
cea mai norocoasă femeie pentru că familia ei îi permisese să facă asta.
Poate de asta acum era așa de insuportabil să fie obligată să o ia pe un drum
înainte să fie pregătită.
Sau poate că era insuportabil pentru că ea pusese în mișcare toată
această farsă. Era furioasă pe ea însăși și asta o făcea țâfnoasă cu toată
VP - 140
lumea.
— Voi face tot ce pot să te fac fericită, rosti el ursuz. Și copiii au nevoie de
o mamă.
Ea abia zâmbi. Își dorise ca mariajul ei să fie despre mai mult decât doar
copii.
— Sunt sigur că vei fi de mare ajutor, zise el.
— De mare ajutor, repetă ea, detestând felul cum suna.
— Nu ești de acord?
Eloise încuviință din cap, în mare parte pentru că-i era teamă că, dacă
deschidea gura, ar putea să țipe.
— Bine, zise el. Atunci totu-i stabilit.
„Totu-i stabilit”. Asta va fi marea ei cerere în căsătorie pentru restul vieții
ei. Totu-i stabilit. Și cea mai rea parte era că n-avea niciun drept să se
plângă. Ea fusese cea care fugise fără să-i ofere suficient timp lui Phillip să
aranjeze o însoțitoare. Ea fusese așa de dornică să-și croiască propriul
destin. Ea fusese cea care acționase fără să gândească și acum nu primea
decât…
„Totu-i stabilit.”
Înghiți în sec.
— Minunat.
El o privi, clipind confuz.
— Nu ești fericită?
— Ba da, răspunse ea cu voce seacă.
— Nu pari fericită.
— Sunt fericită, se răsti ea.
Phillip mormăi ceva în șoaptă.
— Ce ai zis? întrebă ea.
— Nimic.
— Ceva ai zis.
Phillip se uită nerăbdător la ea.
— Dacă voiam să auzi, aș fi zis cu voce tare.
Ea trase aer în piept.
— Atunci n-ar fi trebuit să spui deloc.
— Este imposibil să ții unele lucruri în tine, mormăi Phillip.
— Ce ai zis? întrebă ea.
Phillip trecu cu mâna prin păr.
— Eloise…
— M-ai insultat?
— Chiar vrei să știi?
— Da, din moment ce se pare că ne vom căsători, spuse ea.
VP - 141
 — Nu-mi amintesc cuvintele exacte, răspunse Phillip, dar cred că s-ar
putea să fi spus ceva despre femei și iraționale în aceeași propoziție.
N-ar fi trebuit să o spună. Știa că n-ar fi trebuit să o spună; ar fi fost
grosolan în orice circumstanțe, și acum cu atât mai mult. Dar ea insistase și
insistase și insistase și nu dăduse înapoi. Era ca și cum îi băgase un ac pe sub
piele și apoi se hotărâse să împungă doar de amuzament.
Și apoi, de ce era așa de prost dispusă oricum? Tot ce făcuse el fusese să
expună faptele. Vor trebui să se căsătorească și, sincer, ar fi trebuit să fie
mulțumită că, dacă nu se compromisese, măcar se căsătorea cu un bărbat
care era dispus să facă ceea ce era corect și să se căsătorească cu ea.
Nu se aștepta la recunoștință. La naiba, era și vina lui, la fel ca a ei; el
fusese cel care făcuse invitația inițială până la urmă. Dar era prea mult să se
aștepte la un zâmbet și bună dispoziție?
— Mă bucur că am avut conversația asta, zise dintr-odată Eloise. A fost
bine.
El ridică privirea, imediat bănuitor.
— Poftim?
— Foarte utilă, zise ea. Mereu ar trebui să-ți înțelegi soțul înainte de
căsătorie și…
El gemu. Nu se va termina bine.
— Și, zise ea tăios, uitându-se urât la auzul geamătului, cu siguranță este
bine că acum știu ce părere ai despre felul meu de a fi.
El era genul de om care de obicei se îndepărta de conflicte, dar serios,
asta era prea mult.
— Dacă-mi aduc bine aminte, răspunse el, nu ți-am spus niciodată ce
anume cred eu despre femei.
— Am dedus, zise ea. Cuvântul „iraționale” mi-a arătat direcția corectă.
— Da? zise el. Păi, acum gândesc diferit.
Ea miji ochii.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că m-am răzgândit. M-am hotărât că nu am dificultăți cu
femeile în general până la urmă. Dar pe tine te găsesc nesuferită.
Eloise se retrase, clar jignită.
— Nu ți-a mai spus nimeni că ești nesuferită?
Îi venea greu să creadă asta.
— Nimeni care să nu-mi fie rudă, mormăi ea.
— Înseamnă că trăiești într-o societate foarte politicoasă. Se foi din nou în
scaunul lui; serios, chiar nimeni nu mai făcea scaune pentru bărbați mari?
Ori asta, mormăi el, ori pur și simplu i-ai îngrozit pe toți și se pleacă în fața
ta la orice capriciu al tău.
VP - 142
 Ea se înroși, și el nu-și dădu seama dacă era din cauză că era jenată de
evaluarea corectă a personalității ei sau doar pentru că era furioasă dincolo
de cuvinte.
Probabil că ambele.
— Îmi pare rău, mormăi Eloise.
El se întoarse surprins spre ea.
— Poftim?
Sigur nu auzise corect.
— Am zis că-mi pare rău, repetă ea, făcând clar că nu va repeta a treia
oară cuvintele, așa că ar face bine să le audă bine.
— Oh, zise el, prea uimit să mai spună și altceva. Mulțumesc.
— Cu plăcere.
Tonul ei nu fu foarte amabil, dar oricum, părea să încerce. Pentru o clipă
el nu spuse nimic. Apoi fu nevoit să întrebe:
— Pentru ce?
Ea ridică privirea, evident iritată că lucrurile nu se terminaseră acolo.
— Chiar trebuia să întrebi? mormăi ea.
— Păi, da.
— Îmi pare rău, spuse ea, pentru că sunt într-o dispoziție foarte proastă și
că m-am purtat urât. Și dacă întrebi cum m-am purtat urât, jur că mă ridic și
plec și nu mă mai vezi niciodată, pentru că te asigur că mi-e dificil să-mi cer
scuze și așa, fără explicații suplimentare.
Phillip hotărî că nu avea cum să spere la mai mult.
— Mulțumesc, zise el cu blândețe.
Își ținu gura un minut, probabil cel mai lung minut din viața lui, apoi
hotărî că ar putea oricum să o spună.
— Dacă te face să te simți mai bine, îi zise el, hotărâsem că ne potrivim
înainte să sosească frații tăi. Aveam deja de gând să te cer de soție. Cum
trebuie, cu un inel și cu ce se presupune că mai trebuie să fac. Nu știu. A
trecut mult timp de când am cerut pe cineva de soție și ultima dată nu a fost
în circumstanțe normale oricum.
Ea ridică privirea la el cu ochii surprinși… și poate că și cu un pic de
recunoștință.
— Îmi pare rău că frații tăi au venit și au făcut ca totul să se întâmple mai
repede decât ești tu pregătită, adăugă el, dar nu-mi pare rău că se întâmplă.
— Nu? șopti ea. Serios?
— Îți ofer cât timp ai nevoie, zise el, în limite rezonabile, desigur. Dar nu
pot… Privi în sus pe deal; Anthony și Colin coborau spre ei, urmați de un
servitor care aducea o tavă cu mâncare. Nu pot vorbi în numele fraților tăi.
Aș zice că ei nu vor dori să aștepte cât ai prefera tu. Și sincer, dacă ai fi sora
VP - 143
mea, eu te-aș fi dus la biserică azi-noapte.
Ea privi în sus pe deal la frații ei; mai aveau încă o jumătate de minut.
Deschise gura, apoi o închise într-un gând evident. În sfârșit, după câteva
secunde, timp în care el putu să vadă practic cum se învârt rotițele creierului
ei, ea întrebă:
— De ce ai decis că ne-am potrivi?
— Poftim?
Evident că era o tactică pentru a trage de timp. Nu se așteptase la o
întrebare așa de directă. Deși numai Dumnezeu știa de ce nu. Era vorba de
Eloise, până la urmă.
— De ce ai decis că ne-am potrivi? repetă ea pe o voce ascuțită și de
nerefuzat.
Dar normal că ar întreba asta. Eloise Bridgerton nu avea nimic subtil sau
de refuzat. Ea nu se învârtea niciodată în jurul unei probleme când putea să
intre direct și să-și bage nasul chiar în miezul problemei.
— Eu… ah!
Phillip tuși, își drese vocea.
— Nu știi, declară ea, părând dezamăgită.
— Normal că știu, protestă el.
Nici unui bărbat nu-i plăcea să i se spună că nu știa ce vrea.
— Nu, nu știi. Dacă ai ști, n-ai sta aici, înecându-te.
— Dumnezeule, femeie, tu ai vreun gram de generozitate în tine? Un
bărbat are nevoie de timp ca să formuleze un răspuns.
— Ah, se auzi vocea mereu cordială a lui Colin Bridgerton. Iată fericitul
cuplu!
Niciodată nu fusese Phillip mai bucuros să vadă o altă ființă.
— Bună dimineața, zise el celor doi bărbați Bridgerton, exagerat de
mulțumit că scăpa de interogatoriul lui Eloise.
— Vă este foame? întrebă Colin, așezându-se pe scaunul de lângă Phillip.
Mi-am permis să cer la bucătărie să se pregătească un mic dejun în aer liber.
Phillip se uită la servitor și se întrebă dacă ar trebui să se ofere să-l ajute.
Bietul om părea gata să se prăbușească sub greutatea mâncării.
— Cum ești în dimineața asta? întrebă Anthony în timp ce se așeză pe
bancheta cu perne lângă Eloise.
— Bine, răspunse ea.
— Ți-e foame?
— Nu.
— Veselă?
— Nu pentru tine.
Anthony se întoarse spre Phillip.
VP - 144
 — De obicei este mai vorbăreață.
Phillip se întrebă dacă Eloise îl va lovi. O și merita.
Tava cu mâncare fu așezată pe masă cu un zdrăngănit sonor, urmat de
scuzele umile ale servitorului că era așa de neîndemânatic. Anthony îl liniști
că nu era nicio problemă, că nici măcar Hercule n-ar putea să care destulă
mâncare cât să-i ajungă lui Colin.
Cei doi frați Bridgerton se serviră, apoi Anthony se întoarse spre Eloise și
Phillip și spuse:
— Voi doi chiar vă potriviți în dimineața asta.
Eloise se uită cu ostilitate fățișă la el.
— Când ai ajuns la concluzia asta?
— A fost nevoie doar de un moment, zise el ridicând din umeri. Se uită la
Phillip. De fapt, a fost ciorovăiala. Există în toate cuplurile reușite.
— Mă bucur să aud, murmură Phillip.
— Eu și soția mea avem deseori conversații similare înainte ca ea să
accepte modul meu de a gândi, zise cordial Anthony.
Eloise se uită la el cu o expresie arțăgoasă.
— Desigur, s-ar putea ca soția mea să ofere o interpretare diferită, adăugă
el ridicând din umeri. Îi permit să creadă că și eu accept felul ei de a gândi.
Se întoarse spre Phillip și zâmbi. Este mai ușor așa.
Phillip se uită pe furiș la Eloise. Părea că se străduia realmente din greu
să-și țină gura.
— Când ai sosit? îl întrebă Anthony.
— Cu câteva minute mai devreme, răspunse el.
— Da, zise Eloise. M-a cerut în căsătorie, sunt sigură că ești fericit să auzi
asta.
Phillip tuși surprins din cauza anunțului ei subit.
— Poftim?
Eloise se întoarse spre Anthony.
— A zis: „Va trebui să ne căsătorim”.
— Păi, are dreptate, răspunse Anthony, măsurându-i cu privirea direct
chipul. Chiar trebuie să vă căsătoriți. Și felicitări pentru că nu s-a ascuns
după deget. Credeam că, dintre toți, tu ai aprecia conversația directă.
— Brioșă, cineva? întrebă Colin. Nu? Mai multe pentru mine atunci.
Anthony se întoarse spre Phillip și întrebă:
— Este doar un pic iritată pentru că urăște să i se dea ordine. Își revine în
câteva zile.
— Sunt bine acum, zise Eloise.
— Da, murmură Anthony, arăți bine.
— Nu trebuie să fii pe undeva? întrebă printre dinți Eloise.
VP - 145
 — O întrebare interesantă, răspunse fratele ei. S-ar putea spune că ar
trebui să fiu la Londra, cu soția și copiii mei. De fapt, dacă ar trebui să fiu
altundeva, îmi imaginez că acolo ar fi. Dar destul de ciudat se pare că sunt
aici. În Wiltshire. Unde, când m-am trezit în patul meu confortabil din
Londra acum trei zile, n-aș fi ghicit niciodată că mă voi afla. Zâmbi sec. Alte
întrebări?
Ea tăcu la asta.
Anthony îi dădu un plic lui Eloise.
— A sosit asta pentru tine.
Ea coborî privirea, iar Phillip observă că ea recunoscu imediat caligrafia.
— E de la mama, preciză Anthony, deși era clar că ea știa deja asta.
— Vrei să o citești? întrebă Phillip.
Eloise clătină din cap.
— Nu acum.
El își dădu seama că asta însemna nu în fața fraților ei. Și apoi dintr-odată
știu ce are de făcut.
— Lord Bridgerton, zise el către Anthony, ridicându-se, pot să solicit un
moment singur cu sora ta?
— Tocmai ai avut un moment singur cu ea, interveni Colin între
mușcăturile din șuncă.
Phillip îl ignoră.
— Milord?
— Desigur, zise Anthony, dacă-i și ea de acord.
Phillip o apucă pe Eloise de mână și o trase în picioare.
— Este de acord, spuse el.
— Mmmm, remarcă Colin. Pare foarte de acord.
În acel moment Phillip decise că toți din familia Bridgerton ar trebui să
aibă botnițe.
— Vino cu mine, îi ceru el lui Eloise, înainte ca ea să aibă șansa să-l
contrazică.
Ceea ce normal că ar face, din moment ce așa era Eloise, și niciodată nu ar
zâmbi politicos și nu l-ar urma când ar putea în schimb să se contrazică.
— Unde mergem? gâfâi ea, după ce el o trase de lângă familia ei și
traversa gazonul, nepăsător la faptul că ea trebuia să fugă pentru a ține
pasul.
— Nu știu.
— Nu știi?
Se opri așa de repede, încât ea se lovi de el. Era destul de plăcut, de fapt. O
simți cu totul, de la sâni la coapse, deși ea își reveni prea repede și se
îndepărtă înainte ca el să poată savura momentul.
VP - 146
 — N-am mai fost niciodată aici, zise el, explicându-i de parcă era un copil
mic. Ar trebui să fiu un blestemat de clarvăzător să știu unde merg.
— Oh, zise ea. Păi atunci, ia-o înainte!
El o trase spre spatele casei, intrând pe o ușă laterală.
— Unde duce asta? întrebă el.
— Înăuntru, răspunse ea.
El îi aruncă o privire sarcastică.
— În biroul lui Sophie, aflat pe hol, îi explică Eloise.
— Sophie este în biroul ei?
— Mă îndoiesc. Nu s-a dus să aducă limonadă?
— Bun.
Deschise ușa, mulțumind în gând că era descuiată și băgă capul înăuntru.
Camera era goală, dar ușa spre hol era deschisă, așa că traversă și o închise.
Când se întoarse, Eloise era încă în ușa spre exterior, privindu-l cu un
amestec de curiozitate și amuzament.
— Închide ușa, îi ordonă el.
Ea ridică din sprâncene.
— Poftim?
— Închide-o!
Era un ton pe care îl folosea des, dar după un an de singurătate, în care se
simțise pierdut printre curenții vieții, prelua în sfârșit controlul.
Și știa exact ce voia.
— Închide ușa, Eloise, zise el pe o voce joasă și traversând lent camera
spre ea.
Ea mări ochii.
— Phillip? șopti ea. Eu…
— Nu vorbi, spuse el. Doar închide ușa.
Dar ea încremeni pe loc, holbându-se la el de parcă nu-l cunoștea. Ceea ce
era adevărat. La dracu’, nici măcar el nu mai era sigur că se cunoștea.
— Phillip, tu…
Ajunse în spatele ei și închise ușa în locul ei, rotind cheia cu un clic sonor
și amenințător.
— Ce faci? întrebă ea.
— Ți-ai făcut griji că s-ar putea să nu ne potrivim, zise el.
Ea deschise buzele. El păși înainte.
— Cred că a sosit momentul să-ți arăt că ne potrivim.

VP - 147
 CAPITOLUL 12

…și cum ai știut că tu și Simon sunteți potriviți pentru

căsătorie? Pentru că eu jur că nu am întâlnit un bărbat despre
care să pot spune același lucru și asta după trei lungi sezoane pe
piața căsătoriilor.
de la Eloise Bridgerton către sora ei, ducesa de Hastings,
după refuzarea celei de-a treia cereri în căsătorie

Eloise abia avu timp să respire înainte ca gura lui să coboare peste a ei. Și
fu bine că apucă să respire, pentru că nu părea că el avea planuri să-i dea
drumul decât, oh, în următorul mileniu.
Dar apoi el se retrase dintr-odată, cuprinzându-i chipul cu mâinile lui
mari. Și se uită la ea.
Doar o privi.
— Ce? întrebă ea, simțindu-se inconfortabil sub examinarea lui. Știa că
era considerată atrăgătoare, dar nu era de o frumusețe legendară și el o
examina ca și cum voia să-i catalogheze fiecare trăsătură.
— Voiam să te văd, șopti el. Îi atinse obrazul, apoi trecu cu degetul mare
peste linia maxilarului ei. Mereu ești în mișcare. Nu apuc să te văd.
I se înmuiară picioarele și deschise buzele, dar nu părea să le poată mișca,
nu părea să poată face nimic altceva decât să se uite fix în ochii lui negri.
— Ești așa de frumoasă, murmură el. Știi ce am gândit când te-am văzut
prima dată?
Ea clătină din cap, disperată să-i audă cuvintele.
— Am crezut că m-aș putea îneca în ochii tăi. Am crezut – veni mai
aproape, iar ea îi simți cuvintele odată cu respirația, nu doar sunetele – că
m-aș putea îneca în tine.
Ea simți că se clatină spre el.
Îi atinse buzele, gâdilându-i pielea moale cu arătătorul. Mișcarea o făcu să
simtă valuri de plăcere, chiar până în centrul ființei ei, în locurile interzise
până și ei înseși.
Și își dădu seama că niciodată nu înțelesese cu adevărat puterea dorinței
până în acel moment. Niciodată nu înțelesese ce însemna de fapt.
— Sărută-mă, șopti ea.
El zâmbi.
— Mereu îmi dai ordine.
VP - 148
 — Sărută-mă!
— Ești sigură? murmură el, cu gura curbată într-un zâmbet provocator.
Pentru că, dacă încep, s-ar putea să nu mă pot…
Ea îl apucă de ceafa și-l trase în jos.
El chicoti peste buzele ei, o strânse mai bine în brațe cu forța lui fermă. Ea
deschise gura, întâmpinându-i invazia, gemând de plăcere în timp ce limba
lui cerceta, explorându-i căldura. Ciuguli și linse, alimentând lent un foc în ea
și în tot acest timp lipind-o tot mai mult de el până când căldura lui trecu
prin hainele ei, cuprinzând-o în negura dorinței.
Mâinile lui se furișară pe spatele ei, apoi coborâră spre fundul ei,
strângând și masând, înclinând-o apoi până când ea…
Gemu. Avea 28 de ani, destul de mare să fi auzit șoapte indiscrete. Știa ce
însemna întărirea lui. Doar că niciodată nu se așteptase să o simtă așa de
fierbinte, de insistentă.
Se smuci înapoi, cu un gest mai mult instinctiv decât orice altceva, dar el
nu-i dădu drumul, o trase și mai aproape și gemu, frecându-se de ea.
— Vreau să fiu în tine, îi suspină în ureche.
Picioarele ei cedară complet.
Bineînțeles că nu conta; el o strânse și mai bine, apoi o lăsă pe canapea,
venind deasupra ei, apăsând-o pe pernele moi, bej, cu toată lungimea lui. Era
greu, dar greutatea lui era palpitantă, și ea nu mai putu face altceva decât să
dea capul pe spate în timp ce buzele lui coborâră pe gâtul ei.
— Phillip, gemu ea și apoi îl rosti din nou, de parcă numele lui era
singurul cuvânt ce-i rămăsese.
— Da, scrâșni el, da.
Cuvintele păreau să i se smulgă din gât, și ea nu știa despre ce vorbea el,
doar că el spunea da la ce-și dorea și ea. Dorea totul. Orice dorea el, orice era
posibil.
Voia tot ceea ce era posibil și tot ceea ce era imposibil. Nu mai exista
rațiune, doar senzații. Doar nevoie, dorință și această senzație copleșitoare
de acum.
Nu era vorba despre ieri și nici despre mâine. Era vorba despre acum, și
ea dorea totul.
Îi simți mâna aspră și plină de bătături pe gleznă, urcând pe piciorul ei
până când ajunse la marginea ciorapilor. Nu se opri, nu-i ceru voie, dar ea îi
permise oricum, desfăcându-și picioarele până când el se așeză mai bine
între ele, oferindu-i mai mult loc pentru a mângâia, mai mult spațiu să-i
gâdile pielea.
El tot urcă, oprindu-se din când în când pentru a strânge, și ea crezu că ar
putea muri din așteptare. Luase foc, ardea pentru el, simțindu-se ciudat și
VP - 149
umedă, și complet diferită de ea însăși încât credea că se va topi cu totul.
Sau că se va evapora complet. Sau poate chiar că va exploda.
Și apoi, când era convinsă că nimic n-ar fi putut fi mai ciudat, nimic n-ar
putea să o facă să fie mai încordată, el o atinse.
O atinse.
O atinse acolo unde nimeni nu o atinsese vreodată, unde nici ea nu
îndrăznea să se atingă. O atinse atât de intim, de tandru, încât fu nevoită să-
și muște buza pentru a nu-i țipa numele.
Și în timp ce degetele lui alunecară înăuntru, ea își dădu seama că în acel
moment nu-și mai aparținea.
Era a lui.
Mai târziu, mult mai târziu, își va reveni, va deține din nou controlul, cu
toate forțele și facultățile ei, dar acum era a lui. În acest moment, în această
secundă, trăia pentru el, pentru tot ceea ce el o putea face să simtă, pentru
fiecare șoaptă de plăcere, fiecare geamăt de dorință.
— Oh, Phillip, suspină ea, rostindu-i numele ca pe o rugăminte, o
promisiune, o întrebare.
Era orice avea nevoie să spună ca să se asigure că el nu se oprește. Habar
nu avea unde duceau lucrurile, dacă va mai fi aceeași persoană când se va
termina, dar undeva trebuia să ajungă. Nu putea să continue așa la nesfârșit.
Era așa de încordată, de tensionată, încât sigur se va sfărâma.
Era aproape de final. Trebuia să fie.
Avea nevoie de ceva. Avea nevoie de eliberare și știa că doar el putea să i-
o ofere.
Se arcui spre el, se lipi cu o putere pe care niciodată nu și-ar fi imaginat că
o posedă, ridicându-i de fapt pe amândoi de pe canapea cu nevoia ei. Mâinile
îi găsiră umerii, înfigându-se în mușchii lui, apoi coborâră spre spatele lui
într-un efort de a-l trage mai aproape de ea.
— Eloise, gemu el, urcând cu cealaltă mână pe sub fusta ei până când îi
găsi spatele. Ai idee…
Și apoi ea nu mai știu ce făcea el – probabil că nici el nu știa –, dar tot
corpul ei se încordă teribil de mult. Nu putea vorbi, nu putea nici măcar să
respire, gura i se deschise într-un țipăt silențios de surpriză și încântare și o
sută de alte lucruri rostogolindu-se într-unul singur. Și apoi, chiar când
credea că nu mai putea supraviețui o secundă în plus, se cutremură și se
prăbuși sub el, gâfâind extenuată, atât de moale și de pierdută încât nu și-ar
fi putut mișca nici cel mai mic deget.
— Oh, Dumnezeule, zise într-un sfârșit, blasfemia fiind singurul lucru
care îi trecu prin minte. Oh, Dumnezeule!
Mâinile lui se încordară pe spatele ei.
VP - 150
 — Oh, Dumnezeule!
Mâna lui se mișcă, urcând să-i mângâie părul. Era blând, dureros de
blând, chiar dacă corpul lui era rigid și tensionat.
Eloise doar stătea întinsă acolo, întrebându-se dacă se va mai putea mișca
vreodată, respirând spre el și simțindu-i respirația pe tâmpla ei. El se foi și
se mișcă până la urmă, mormăind ceva că era prea greu pentru ea și apoi nu
mai rămase nimic decât aerul și când ea se uită în lateral, el îngenunchease
lângă canapea, netezindu-i fustele la loc.
I se păru un gest destul de tandru și cavaleresc, ținând cont de desfrâul ei
recent.
Se uită la chipul lui, știind că avea pe față cel mai prostesc zâmbet.
— Oh, Phillip, oftă ea.
— Există o toaletă? întrebă el răgușit.
Ea clipi, observând pentru prima dată că el părea destul de reținut.
— O toaletă? repetă ea.
El încuviință rigid din cap.
Eloise arătă spre ușa ce dădea către hol.
— Afară și pe dreapta, zise ea.
Îi era greu să creadă că el trebuia să se ușureze chiar după așa o întâlnire
palpitantă, dar cine era ea să încerce să înțeleagă cum funcționa corpul
bărbatului?
El merse până la ușă, puse mâna pe clanță, apoi se întoarse.
— Acum mă crezi? întrebă el, ridicând imposibil de arogant dintr-o
sprânceană.
Ea deschise confuză buzele.
— Legat de ce?
Phillip zâmbi. Lent. Nu zise decât:
— Ne vom potrivi.
*
Phillip nu știa cât îi va lua lui Eloise să-și revină și să-și refacă înfățișarea.
Când el o lăsase pe canapeaua din micul birou al lui Sophie Bridgerton, arăta
delicios de răvășită. Niciodată nu înțelesese complexitatea toaletei unei
femei și era destul de sigur că nici nu va înțelege, dar era convins că cel
puțin părul va trebui să și-l aranjeze la loc.
În ceea ce-l privea, avea nevoie de mai puțin de un minut în toaletă ca să-
și dea drumul; atât de excitat era de la întâlnirea cu Eloise.
Dumnezeule, era magnifică.
Trecuse așa de mult timp de când fusese cu o femeie. Știuse că, atunci
când în sfârșit va găsi una cu care să vrea să se culce, corpul lui va reacționa
puternic. De mai mulți ani decât voia el să mai numere își satisfăcuse nevoia
VP - 151
doar cu mâna; un corp femeiesc părea fericire pură.
Și Cerul îi era martor că-și imaginase unul destul de des.
Dar asta fusese diferit, deloc cum își imaginase el. Era înnebunit după ea.
După ea. După sunetele ce-i ieșeau din gât, după mirosul pielii ei, după
modul cum corpul lui părea să se potrivească perfect peste al ei. Chiar dacă
fusese nevoit să termine singur, tot simțise mai intens decât crezuse
vreodată posibil.
Crezuse că aproape orice corp de femeie ar fi fost de ajuns, dar acum îi
era destul de clar că exista un motiv pentru care el nu se folosise de
serviciile târfelor și hangițelor care își exprimaseră disponibilitatea. Exista
un motiv pentru care nu își găsise o văduvă discretă.
Avea nevoie de mai mult.
Avea nevoie de Eloise.
Voia să se cufunde în ea și să nu mai iasă niciodată.
Voia să o aibă, să o posede și apoi să se întindă pe spate și să o lase să-l
tortureze până urla.
Mai avusese fantezii. La dracu’, toți bărbații aveau. Dar acum fantezia lui
avea un chip și se temea că va umbla cu o erecție constantă dacă nu învăța
cum să-și controleze gândurile.
Avea nevoie de o nuntă. Repede.
Gemu, spălându-se repede pe mâini în lavoar. Ea nu știa că-l lăsase într-o
asemenea stare. Nici măcar nu-și dădea seama. Doar se uitase la el cu acel
zâmbet fericit, prea prinsă în propria pasiune pentru a observa că el era gata
să explodeze.
Deschise ușa, mișcându-și repede picioarele pe pardoseala din marmură,
în timp ce se ducea înapoi pe pajiște. Va avea destul timp să explodeze
destul de repede. Și când o va face, ea va fi chiar acolo lângă el.
Gândul îl făcu să zâmbească și aproape că-l trimise înapoi în toaletă.
•
— Ah, uite-l, zise Benedict Bridgerton când Phillip veni spre el pe pajiște.
Phillip văzu arma din mâna lui și se opri, întrebându-se dacă ar trebui să
fie îngrijorat. Benedict nu avea de unde să știe ce tocmai se petrecuse în
biroul soției lui, nu-i așa?
Phillip înghiți în sec, gândindu-se bine. Nu, n-avea cum. Și apoi, Benedict
zâmbea.
Normal, putea să fie genul de om care să savureze doborârea celui care
distrusese inocența surorii lui…
— Ei, bună dimineața, zise Phillip, privind la toată lumea într-o încercare
de a evalua situația.
Benedict încuviință din cap salutând, apoi întrebă:
VP - 152
 — Tragi la țintă?
— Desigur, răspunse Phillip.
— Bun. Arătă cu capul spre o țintă. Participă alături de noi.
Phillip observă ușurat că ținta părea să fie bine plasată, indicând că nu el
va trebui să joace acel rol.
— N-am adus un pistol, zise el.
— Normal că nu, răspunse Benedict. De ce ai aduce? Suntem cu toții
prieteni aici. Ridică din sprâncene. Nu?
— Așa speram.
Buzele lui Benedict se curbară, dar nu era genul de zâmbet care să inspire
încredere că nu pățești nimic.
— Nu-ți face griji cu pistolul, zise el. Îți oferim noi unul.
Phillip încuviință din cap. Dacă așa își va dovedi bărbăția în fața fraților
lui Eloise, atunci așa să fie. Trăgea la fel de bine precum cei mai buni dintre
ei. Fusese una dintre acele activități bărbătești pe care tatăl lui fusese așa de
insistent ca el să le învețe. Petrecuse nenumărate ore în afara conacului
Romney, cu brațul întins până când îl ardeau mușchii, ținându-și respirația
în timp ce țintea spre orice voia tatăl lui să fie distrus. Fiecare foc de armă
era însoțit de o rugăciune arzătoare să fi țintit bine.
Dacă nimerea ținta, tatăl lui nu-l lovea. Atât de simplu – și disperat – era.
Se îndreptă spre o masă cu câteva pistoale pe ea, salutându-i pe Anthony,
Colin și Gregory. Sophie stătea la vreo zece metri, cu nasul într-o carte.
— Hai să începem, zise Anthony, înainte să se întoarcă Eloise. Se uită la
Phillip. Unde-i Eloise?
— S-a dus să citească scrisoarea de la mama voastră, minți Phillip.
— Înțeleg. Păi, nu o să țină mult, zise Anthony încruntat. Atunci ar fi bine
să ne grăbim.
— Poate va vrea să răspundă, zise Colin, ridicând o armă și examinând-o.
Așa mai avem câteva minute în plus. O știi pe Eloise. Mereu scrie cuiva o
scrisoare.
— Într-adevăr, răspunse Anthony. Așa am ajuns în încurcătura asta, nu-i
așa?
Phillip doar se uită la el cu un zâmbet enigmatic. Era mult prea mulțumit
de el în această dimineață pentru a mușca orice momeală îi arunca Anthony
Bridgerton.
Gregory alese o armă.
— Chiar dacă răspunde, se va întoarce repede. Este diabolic de rapidă.
— La scris? întrebă Phillip.
— La orice, zise sumbru Gregory. Să tragem.
— De ce sunteți toți așa de dornici să începeți fără Eloise? întrebă Phillip.
VP - 153
 — Ăăă, fără vreun motiv, zise Benedict.
În același moment Anthony mormăi:
— Cine a zis ceva despre asta?
Cu toții o spuseseră, desigur, dar Phillip nu le reaminti.
— Vârsta în fața frumuseții, amice, zise Colin, bătându-l pe spate pe
Anthony.
— Ce amabil ești, murmură Anthony, pășind la linia din cretă pe care
cineva o trăsese pe iarbă.
Ridică brațul, ținti și trase.
— Foarte bine, zise Phillip, după ce un servitor aduse ținta.
Anthony nu nimerise chiar în centru, dar era doar la câțiva centimetri.
— Mulțumesc. Puse pistolul jos. Tu câți ani ai?
Phillip clipi la întrebarea neașteptată, apoi răspunse.
— 30.
Anthony arătă cu capul spre Colin.
— Atunci ești după Colin. Mereu facem asta după vârstă. Doar așa putem
ține socoteala.
— Bineînțeles, zise Phillip, privind cum Benedict și Colin trag.
Ambii traseră bine, niciunul în centru, dar cu siguranță destul de aproape
cât să omoare un om, dacă acesta le-ar fi fost scopul.
Ceea ce, din fericire, nu părea să fie, cel puțin în dimineața asta.
Phillip alese un pistol, îi testă greutatea în mână, apoi păși lângă linia de
cretă. Doar recent încetase să se mai gândească la tatăl lui de fiecare dată
când țintea. Avusese nevoie de ani, dar își permisese în sfârșit să realizeze că
chiar îi plăcea să tragă, că nu trebuia să fie o corvoadă. Și apoi dintr-odată
vocea tatălui său, atât de des prezentă în mintea lui, mereu urlând, mereu
criticând, dispăru.
Ridică brațul, mușchii îi erau fermi și trase.
Miji ochii la țintă. Arăta bine. Servitorul o aduse. Cam la un centimetru, cel
mult, de centru. Cel mai aproape decât oricine până acum.
Ținta fu dusă înapoi și apoi trase și Gregory, dovedindu-se a fi egalul lui
Phillip.
— Avem cinci runde, îi zise Anthony lui Phillip. Cel mai bun din cinci
runde și, dacă avem egalitate, liderii se înfruntă.
— Înțeleg, zise Phillip. Vreun motiv anume?
— Nu, zise Anthony, ridicându-și arma. Doar că mereu am făcut așa.
Colin se uită foarte serios la Phillip.
— Tratăm cu seriozitate jocurile noastre.
— Văd.
— Scrimezi?
VP - 154
 — Nu prea bine, zise Phillip.
Colin zâmbi cu colțul gurii.
— Excelent.
— Taci din gură, se răsti Anthony, uitându-se furios la ei. Încerc să țintesc.
— Nevoia de tăcere nu-ți va fi de ajutor într-un moment de criză, remarcă
Colin.
— Taci din gură, zise Anthony.
— Dacă am fi atacați, continuă Colin, mișcând expresiv una din mâini în
timp ce-și expunea teoria, ar fi destul de gălăgios și, sincer, mi se pare
îngrijorător să mă gândesc că…
— Colin! strigă Anthony.
— Nu mă băga în seamă, zise Colin.
— O să-l omor, anunță Anthony. Deranjează pe cineva dacă-l omor?
Pe nimeni, dar Sophie ridică privirea și menționă ceva despre sânge și
mizerie și că nu dorea să curețe.
— Este un fertilizator excelent, zise îndatoritor Phillip, din moment ce
asta era aria lui de competență până la urmă.
— Ah! Sophie încuviință din cap și se întoarse la cartea ei. Atunci omoară-
l!
— Cum este cartea aia, draga mea? strigă Benedict la ea.
— Chiar este bună.
— Vreți să tăceți cu toții din gură? strigă Anthony. Apoi, cu obrajii ușor
colorați, se întoarse către cumnata lui și mormăi: Evident, nu și tu, Sophie.
— Mă bucur că sunt scutită, zise ea veselă.
— Încearcă să nu-mi ameninți soția, rosti calm Benedict.
Anthony se întoarse spre fratele lui și-l săgetă cu privirea.
— Voi toți ar trebui să fiți condamnați și executați, mârâi el.
— Cu excepția lui Sophie, îi reaminti Colin.
Anthony se întoarse spre el cu o expresie mortală.
— Tu îți dai seama că arma asta este încărcată, nu-i așa?
— Din fericire pentru mine, fratricidul este considerat a depăși orice
limită.
Anthony închise gura și se întoarse spre țintă.
— Runda a doua, strigă el, țintind.
— Staaaai!
Toți cei patru bărbați Bridgerton se ofiliră și se întoarseră, gemând când
o văzură pe Eloise coborând dealul.
— Trageți la țintă? întrebă ea, oprindu-se.
Nu răspunse nimeni. Nu trebuia să o facă cineva. Era destul de evident.
— Fără mine?
VP - 155
 — Nu trăgeam, zise Gregory. Doar stăteam așa cu armele.
— În apropierea unei ținte, adăugă util Colin.
— Trăgeați.
— Normal că trăgeam, se răsti Anthony. Înclină capul spre dreapta.
Sophie este singură. Ar trebui să-i ții companie.
Eloise își puse mâinile în șolduri.
— Sophie citește o carte.
— Și încă una bună, interveni Sophie, revenind cu atenția la pagini.
— Și tu ar trebui să citești o carte, Eloise, sugeră Benedict. Te ajută să
devii mai bună.
— N-am nevoie să devin mai bună, răspunse ea. Dă-mi o armă!
— Nu-ți dau o armă, răspunse Benedict. N-avem destule pentru toți.
— Putem să le împărțim, zise Eloise. Ați încercat vreodată să împărțiți?
Te face să fii mai bun.
Benedict se încruntă la ea într-un mod care nu era foarte potrivit pentru
un bărbat de vârsta lui.
— Cred, zise Colin, că Benedict încearcă să spună că mai mult de atât n-
are ce să îmbunătățească.
— Cu siguranță, zise Sophie, fără a ridica ochii din cartea ei.
— Poftim, interveni mărinimos Phillip, oferindu-i arma lui Eloise, ia-o pe
a mea!
Cei patru bărbați Bridgerton gemură, dar el hotărî că-i făcea plăcere să-i
enerveze.
— Mulțumesc, răspunse grațios Eloise. Din urletul lui Anthony cu „runda
a doua” deduc că ați tras fiecare o dată?
— Așa este, răspunse Phillip. Se uită la frații ei, toți aveau niște expresii
abătute. Ce s-a întâmplat?
Anthony doar clătină din cap. Phillip se uită la Benedict.
— Este o ciudată, mormăi Benedict.
Phillip se uită la Eloise cu un interes nou. Lui nu i se părea deosebit de
ciudată.
— Eu renunț, bombăni Gregory. Nu am luat încă micul dejun.
— Va trebui să ceri unul din nou, îi zise Colin. Eu am terminat deja totul.
Gregory oftă din nou enervat.
— Este o minune că n-am murit de foame, mârâi el, ca frate mai mic ce
sunt.
Colin ridică din umeri.
— Trebuie să fii rapid dacă vrei să mănânci.
Anthony se uită dezgustat la amândoi.
— Voi doi ați crescut într-un orfelinat? întrebă el.
VP - 156
 Phillip își mușcă buzele pentru a-și reține zâmbetul.
— Mai tragem? întrebă Eloise.
— Tu cu siguranță da, zise Gregory, rezemându-se de un copac. Eu plec să
mănânc.
Dar rămase, privind cu o expresie plictisită cum sora lui ridică brațul, fără
să pară măcar că țintește, și trage.
Phillip clipi surprins când servitorul aduse ținta.
Fix în centru.
— Unde ai învățat să faci asta? întrebă el, încercând să nu se holbeze.
Ea ridică din umeri.
— N-aș ști. Mereu am reușit să o fac.
— Ciudățenie a naturii, mormăi Colin. Clar.
— Eu cred că-i minunat, zise Phillip.
Eloise se uită la el cu ochii sclipind.
— Serios?
— Desigur. Dacă vreodată voi avea nevoie să-mi apăr casa, voi ști pe cine
să trimit în prima linie.
Ea se lumină la față.
— Unde-i următoarea țintă?
Gregory ridică brațele dezgustat.
— Eu renunț. Mă duc să iau ceva de mâncare.
— Adu-mi și mie, strigă Colin.
— Normal, mormăi Gregory.
Eloise se întoarse spre Anthony.
— Este rândul tău acum?
El luă arma din mâinile ei și o puse pe masă să fie reîncărcată.
— De parcă ar conta.
— Trebuie să facem toate cele cinci runde, zise ea oficial. Voi ați inventat
regulile.
— Știu, spuse el serios.
Ridică brațul și trase un foc, dar clar nu mai era motivat și fu pe lângă cu
vreo doisprezece centimetri.
— Nici măcar nu încerci! îl acuză Eloise.
Anthony se întoarse spre Benedict și explică:
— Urăsc să trag cu ea.
— Rândul tău, îi zise Eloise lui Benedict.
El își urmă rândul, la fel și Colin, ambii bărbați depunând un pic mai mult
efort decât o făcuse Anthony, dar tot fără a nimeri ținta.
Phillip păși la linia de cretă, oprindu-se doar pentru a o auzi pe Eloise
spunând:
VP - 157
 — Să nu te hotărăști și tu că renunți.
— Nici n-aș visa, murmură el.
— Bun. Nu-i amuzant să joci cu ofticoși.
Ultimul cuvânt îl dirijă destul de vehement către frații ei.
— Asta-i ideea, zise Benedict.
— Așa fac de fiecare dată, îi spuse Eloise lui Phillip. Trag prost până când
eu hotărăsc că meciul nu merită și apoi ei se distrează.
— Taci din gură, îi zise Phillip cu buzele zvâcnind. Țintesc.
— Oh!
Ea închise cu promptitudine gura, privind cu interes cum el se
concentrează asupra țintei.
Phillip trase, permițându-și un zâmbet lent, satisfăcut când fu adusă ținta.
— Perfect! exclamă Eloise, bătând din palme. Oh, Phillip, este minunat!
Anthony mormăi ceva în șoaptă ce probabil n-ar fi trebuit să spună în
prezența surorii lui, apoi adăugă, adresându-se lui Phillip:
— O să te însori cu ea, nu-i așa? Pentru că, sincer, dacă ne scapi de ea și îi
permiți să tragă cu tine ca să nu ne mai sâcâie pe noi, eu îi dublez cu plăcere
zestrea.
În acel moment Phillip era deja sigur că s-ar însura cu ea și pe nimic, dar
doar zâmbi și zise:
— Batem palma.

VP - 158
 CAPITOLUL 13

…și după cum sunt sigură că-ți poți imagina, toți erau mânioși.
Este vina mea că le sunt superioară? Nu cred. Așa cum bănuiesc
că nu este vina lor că s-au născut bărbați și astfel n-au niciun pic
de bun-simț sau bune maniere înnăscute.
de la Eloise Bridgerton către Penelope Featherington,
după ce a umilit șase bărbați (din care trei nu-i erau rude)
într-un meci de tragere

În ziua următoare, Eloise merse cu Anthony, Benedict și Sophie la conacul

Romney pentru prânz. Colin și Gregory declaraseră că restul familiei
controla destul de bine situația și hotărâseră să se întoarcă la Londra, Colin
la noua lui soție și Gregory la ce făceau tinerii bărbați necăsătoriți din
nobilime pentru a-și umple zilele.
Eloise se bucura că pleacă; își iubea frații, dar toți patru împreună erau
mai mult decât ar fi putut tolera orice femeie.
Când coborî din trăsură se simțea optimistă; ziua precedentă decursese
mult mai bine decât ar fi putut ea spera vreodată. Chiar dacă Phillip nu ar fi
dus-o în biroul lui Sophie să-i demonstreze că se „vor potrivi” (Eloise putea
să se gândească la acele cuvinte doar între ghilimele), ziua ar fi fost un
succes. Phillip ținuse piept forței colective a fraților Bridgerton, ceea ce o
făcuse să se simtă destul de mulțumită și mai mult decât un pic mândră.
Ciudat cum până atunci nu se gândise că nu s-ar putea niciodată mărita
cu un bărbat care să nu-i poată înfrunta pe fiecare și pe oricare din frații ei și
să iasă din asta nevătămat.
Și în cazul lui Phillip, acesta îi înfruntase pe toți patru deodată. Foarte
impresionant.
Bineînțeles că Eloise încă avea rezerve cu privire la căsătorie. Cum să nu
aibă? Între ea și Phillip apăruse un sentiment de respect reciproc și cu puțin
noroc chiar afecțiune, dar nu erau îndrăgostiți, și Eloise nu avea de unde să
știe dacă se vor îndrăgosti vreodată.
Cu toate astea, era convinsă că făcea ceea ce era corect măritându-se cu
el. Desigur că nu prea avea de ales din acest punct de vedere; ori se mărita
cu Phillip ori avea de înfruntat compromiterea completă și o viață de una
singură. Dar chiar și așa, considera că el avea să fie un soț bun. Era onest,
onorabil și, dacă uneori era tăcut, cel puțin părea că are simțul umorului,
VP - 159
ceea ce pentru Eloise era esențial la orice posibil soț.
Și când o săruta…
Ei bine, era chiar evident că știa exact cum să-i topească picioarele.
Și restul din ea.
Eloise era evident o pragmatică. Mereu fusese și știa că pasiunea nu era
suficientă pentru a susține o căsătorie.
Dar, se gândi ea cu un zâmbet pervers, cu siguranță nu făcea rău.
•
Phillip verifică ceasul de pe poliță pentru a cincisprezecea oară în tot
atâtea minute. Familia Bridgerton trebuia să sosească la ora 12.30 și era
deja 12.35. Nu că ar fi trebuit să se îngrijoreze pentru cinci minute când
aveai de călătorit pe drumurile de țară, totuși, era al naibii de greu să-i țină
pe Oliver și pe Amanda curați și îngrijiți și, mai presus de orice, să se
comporte frumos cât așteptau alături de el în salon.
— Urăsc haina asta, zise Oliver trăgând de mica lui haină.
— Este prea mică, îi zise Amanda.
— Știu, răspunse el cu un dispreț evident. Dacă n-ar fi fost prea mică, nu
m-aș fi plâns.
Phillip credea că ar fi găsit altceva de care să se plângă, dar avea prea
puține motive ca să exprime această opinie.
— Și oricum, continuă Oliver, și rochia ta este prea mică. Pot să-ți văd
gleznele.
— Ar trebui să-mi poți vedea gleznele, zise Amanda, privind în jos
încruntată la picioarele ei.
— Nu așa de mult din ele.
Ea coborî din nou privirea, de data asta cu o expresie alarmată.
— Ai doar opt ani, zise Phillip pe o voce ostenită. Rochia îți vine perfect.
Sau cel puțin așa spera el, la cât de puțin știa despre astfel de lucruri.
„Eloise”, se gândi el, numele ei răsunându-i în cap precum un răspuns la
rugăciunile lui. Eloise ar ști despre lucrurile astea. Ar ști dacă rochia unei
fetițe ar fi prea scurtă sau când o fată ar trebui să-și ridice părul sau când un
băiat ar trebui să meargă la Eton sau Harrow.
Eloise ar ști toate lucrurile astea.
Slavă Domnului!
— Cred că întârzie, anunță Oliver.
— Nu întârzie, zise automat Phillip.
— Eu cred că întârzie, zise Oliver. Pot să citesc ora acum, să știi.
Phillip nu știa ce-l deprima. Era la fel ca la înot. Prea asemănător, de fapt.
„Eloise”, își reaminti el. Indiferent de sentimentele lui ca tată, recupera
pentru toate acestea căsătorindu-se cu mama perfectă pentru ei. Pentru
VP - 160
prima dată de la nașterea lor, el făcea exact ceea ce era corect pentru copiii
lui, și sentimentul de ușurare era aproape copleșitor.
Eloise. Nu putea sosi destul de repede.
La dracu’, nu se putea căsători suficient de repede cu ea. Cum făceai rost
de o aprobare specială, oricum? Nu fusese genul de chestie de care crezuse
că va avea nevoie vreodată să știe, dar ultimul lucru pe care voia să-l facă era
să aștepte câteva săptămâni ca să se citească anunțurile.
Nunțile nu trebuiau să se țină în diminețile de sâmbătă? Puteau să
reușească asta până sâmbăta asta? Mai erau doar două zile, dar dacă ar
putea obține acea aprobare specială…
Phillip îl prinse pe Oliver de guler în timp ce încerca să iasă în fugă pe ușă.
— Nu, zise el ferm. O vei aștepta aici pe domnișoara Bridgerton. Și o vei
face în tăcere, fără vreun incident și cu un zâmbet pe față.
Oliver încercă măcar să se așeze când el menționă numele lui Eloise, dar
„zâmbetul” lui (afișat ascultător la ordinul tatălui său) era o întindere
îngrozitoare a buzelor, care îl făcu pe Phillip să simtă că tocmai avusese o
întâlnire cu o gorgonă anemică.
— Ăla nu a fost un zâmbet, zise imediat Amanda.
— Ba da.
— Ba nu. Buzele tale nici măcar nu s-au curbat…
Phillip oftă în încercarea de a-și bloca urechile pe interior. În această
după-amiază va vorbi cu Anthony Bridgerton despre aprobarea specială.
Părea genul de lucru despre care vicontele să știe.
Sâmbătă nu venea suficient de repede. Pe timpul zilei putea să-i dea
gemenii lui Eloise și…
Își zâmbi sieși. Ea i se putea da lui noaptea.
— De ce zâmbești? întrebă Amanda.
— Nu zâmbesc, zise Phillip, simțind cum începe – oh, Dumnezeule – să se
înroșească.
— Zâmbești, îl acuză ea. Și acum obrajii ți s-au făcut roz.
— Nu vorbi prostii, mormăi el.
— Nu vorbesc prostii, insistă ea. Oliver, uită-te la tata! Nu are obrajii roz?
— Încă un cuvânt despre obrajii mei, o amenință Phillip, și o să vă…
La naiba, fusese pe cale să spună „biciuiesc”, dar știau cu toții că nu va
face niciodată asta.
— …fac ceva, termină el, într-o tentativă penibilă de amenințare.
În mod uimitor, asta funcționă și ei rămaseră nemișcați și tăcuți pentru
un moment. Apoi Amanda își legănă picioarele de unde era cocoțată pe
canapea și doborî un taburet.
Phillip se uită la ceas.
VP - 161
 — Ups, zise ea, dându-se jos și aplecându-se să-l îndrepte. Oliver! strigă
ea.
Phillip își luă ochii de la minutar, care în mod inexplicabil nu era nici
măcar la opt. Amanda era înșirată pe podea, uitându-se urât la fratele ei.
— M-a împins, zise Amanda.
— Ba nu.
— Ba da.
— Ba…
— Oliver, interveni Phillip. Cineva a împins-o, și eu cu siguranță n-am
fost.
Oliver își mușcă buza inferioară, uitând să ia în considerare că vinovăția
lui va fi chiar evidentă.
— Poate că a căzut singură, sugeră el.
Phillip doar se uită la el, sperând că expresia feroce va fi suficientă să
înăbușe în fașă acea idee.
— Bine, recunoscu Oliver. Eu am împins-o. Îmi pare rău.
Phillip clipi surprins. Poate că devenea un tată mai bun. Nu-și amintea
ultima dată când auzise o scuză nesolicitată.
— Poți să mă împingi și tu, îi zise Oliver Amandei.
— Oh, nu, zise repede Phillip.
O idee proastă. O idee foarte, foarte proastă.
— Bine, zise veselă Amanda.
— Amanda, nu, spuse Phillip, sărind în picioare. Să nu…
Dar deja își lipise mânuțele de pieptul fratelui ei și împinse.
Oliver se rostogoli pe spate, izbucnind în râs.
— Acum eu pot să te împing! strigă el vesel.
— Nu îți vei împinge sora! strigă Phillip, sărind de pe un taburet.
— Ea m-a împins! strigă Oliver.
— Pentru că tu i-ai cerut să o facă, ticălos mic ce ești!
Phillip întinse mâna ca să-l prindă pe Oliver de mânecă înainte ca acesta
să scape, dar micul ticălos viclean era alunecos ca un țipar.
— Împinge-mă! țipă Amanda. Împinge-mă!
— Nu o împinge! strigă Phillip.
Prin minte îi trecură imagini cu salonul lui presărat cu mobilier rupt și
lămpi răsturnate.
Dumnezeule, și cu familia Bridgerton care trebuia să sosească în orice
moment.
Ajunse la Oliver chiar când acesta ajunsese la Amanda, și toți trei se
rostogoliră pe jos, luând două perne de pe canapea cu ei. Phillip îi mulțumi
lui Dumnezeu pentru micile favoruri. Măcar pernele nu era casabile.
VP - 162
 Buf.
— Ce naiba?
— Cred că a fost ceasul, zise Oliver.
Phillip nu avea să știe niciodată cum oare reușiseră să dărâme ceasul de
pe poliță.
— În acest moment amândoi sunteți exilați în camerele voastre până
când împliniți 68 de ani, șuieră el.
— Oliver a făcut-o, zise repede Amanda.
— Nu-mi pasă cine a făcut-o, se răsti Phillip. Știți că domnișoara
Bridgerton este așteptată în orice…
— Hm-hm.
Phillip se întoarse lent spre ușă, îngrozit – dar nu surprins – să-i vadă
stând acolo pe Anthony Bridgerton, Benedict, Sophie și Eloise chiar în
spatele lui.
— Milord, zise Phillip cu vocea prea tăioasă.
Serios, ar fi trebuit să fie mai elegant – nu era vina vicontelui că ai lui
copii erau la un pas de a fi cu totul niște monștri –, dar Phillip pur și simplu
nu reușea să fie bine dispus în acest moment.
— Poate că întrerupem? zise cu blândețe Anthony.
— Deloc, răspunse Phillip. După cum vedeți, noi doar… ah… rearanjam
mobila.
— Și vă iese o treabă excelentă, rosti veselă Sophie.
Phillip îi zâmbi recunoscător. Părea genul de femeie care mereu se dădea
peste cap să-i facă pe ceilalți să se simtă confortabil, și în acel moment ar fi
sărutat-o pentru asta.
Se ridică, oprindu-se pentru a ridica taburetul, apoi își apucă ambii copii
de brațe și-i ridică în picioare. Mica lavalieră a lui Oliver era acum complet
desfăcută, iar clama de păr a Amandei atârna inertă lângă urechea ei.
— Dați-mi voie să vi-i prezint pe copiii mei, zise el, cu ce demnitate reuși
să adune, Oliver și Amanda Crane.
Oliver și Amanda bolborosiră saluturile, amândoi arătând destul de
inconfortabil că erau etalați în fața atât de multor adulți. Ori asta, ori poate
chiar le era rușine de comportamentul lor abominabil, oricât de improbabil
părea asta.
— Prea bine, zise Phillip, după ce gemenii își făcură datoria. Puteți pleca
acum.
Se uitară la el cu expresii jalnice.
— Ce mai este acum?
— Putem rămâne? întrebă timid Amanda.
— Nu, răspunse Phillip.
VP - 163
 Invitase familia Bridgerton la prânz și la un tur al serei lui și avea nevoie
ca copiii să dispară înapoi în camera lor dacă voia ca ambele demersuri să
aibă succes.
— Te rog? îl imploră Amanda.
Phillip evită premeditat să se uite la invitații lui, conștient că erau cu toții
martori la lipsa lui supremă de control asupra copiilor lui.
— Bona Edwards vă așteaptă pe hol, zise el.
— Nu ne place de bona Edwards, replică Oliver.
Amanda încuviință din cap lângă el.
— Normal că vă place bona Edwards, zise nerăbdător Phillip. Este bona
voastră de luni întregi.
— Dar nu ne place de ea.
Phillip se uită la Bridgertoni.
— Mă scuzați, zise el pe o voce tăiată. Îmi cer scuze pentru întrerupere.
— Nu-i niciun deranj, zise repede Sophie, cu un aer maternal pe chip în
timp ce evalua situația.
Phillip conduse gemenii în colțul îndepărtat al camerei, apoi își încrucișă
brațele la piept și se uită la ei.
— Copii, zise el cu asprime, i-am cerut domnișoarei Bridgerton să-mi fie
soție.
Ochii lor se luminară.
— Bun, mormăi el. Văd că sunteți de acord că asta-i o idee genială.
— Va…
— Nu mă întrerupeți, îi întrerupse Phillip, prea nerăbdător deja să
răspundă la oricare dintre întrebările lor. Vreau să mă ascultați, încă trebuie
să obțin aprobarea familiei ei și pentru asta trebui să mă întrețin cu ei și să
le ofer prânzul, și toate astea fără copii printre picioarele noastre.
Măcar era aproape adevărat. Gemenii nu trebuiau să știe că Anthony
ordonase practic ca nunta să aibă loc și că acea aprobare nu mai era o
problemă.
Dar buza inferioară a Amandei începu să tremure și până și Oliver părea
supărat.
— Acum ce mai e? întrebă precaut Phillip.
— Ți-e rușine cu noi? zise Amanda.
Phillip oftă, simțindu-se complet dezgustat de el însuși. Dumnezeule, la
asta se ajunsese?
— Eu nu…
— Pot să vă ajut?
Se uită la Eloise de parcă era salvatoarea lui. Privi în tăcere cum ea
îngenunche lângă copiii lui, spunându-le ceva pe o voce așa de moale, încât
VP - 164
el nu putu înțelege cuvintele, ci doar auzi tonul blând.
Gemenii spuseră ceva ce evident era un protest, dar Eloise le-o tăie,
gesticulând în timp ce vorbea. Apoi, spre uluirea lui completă și absolută,
gemenii își luară rămas-bun și ieșiră pe hol. Nu păreau deosebit de fericiți că
pleacă, dar o făcură oricum.
— Slavă Domnului că mă însor cu tine, zise Phillip în șoaptă.
— Într-adevăr, murmură ea, trecând pe lângă el cu un zâmbet misterios și
ducându-se înapoi la familia ei.
Phillip o urmă și se scuză imediat față de Anthony, Benedict și Sophie
pentru comportamentul copiilor lui.
— Au devenit deosebit de dificil de stăpânit de la moartea mamei lor, le
explică el, încercând să se exprime în cei mai scuzabili termeni posibili.
— Nimic nu-i mai dificil decât moartea unui părinte, zise încet Anthony.
Te rog, nu-i nevoie să te simți obligat să te scuzi în locul lor.
Phillip încuviință din cap mulțumind, recunoscător pentru înțelegerea
bărbatului mai matur.
— Haideți, spuse el către grup, să mergem să luăm prânzul.
Dar în timp ce-i conducea spre sufragerie, în minte îi reveniră mari
chipurile lui Oliver și Amanda. Când plecaseră ochii lor fuseseră triști.
Își văzuse copiii încăpățânați, nesuferiți, chiar și în crize de nervi în toată
regula, dar nu-i văzuse triști de când murise mama lor.
Era foarte tulburător.
•
După prânz și după turul prin seră, cei cinci se împărțiră în două grupuri.
Benedict adusese un caiet de schițe, așa că el și Sophie rămaseră lângă casă,
pălăvrăgind mulțumiți, în timp ce el schița exteriorul casei. Anthony, Eloise
și Phillip hotărâseră să se plimbe prin jur, dar Anthony îi lăsă foarte discret
pe Eloise și Phillip să rămână în urmă cu câțiva metri, oferind cuplului
logodit oportunitatea de a vorbi destul de intim.
— Ce le-ai spus copiilor? întrebă imediat Phillip.
— Nu știu, spuse destul de sincer Eloise. Doar am încercat să mă port ca
mama. Ridică din umeri. Mi s-a părut că funcționează.
El se gândi la asta.
— Trebuie să fie frumos să ai părinți pe care să-i poți imita.
Ea îl privi curioasă.
— Tu n-ai?
Phillip clătină din cap.
— Nu.
Eloise spera ca el să spună mai mult, îi oferi și timp, dar el nu vorbi. În
sfârșit, ea hotărî să insiste asupra chestiunii și întrebă:
VP - 165
 — A fost mama sau tatăl tău?
— La ce te referi?
— Care dintre părinții tăi a fost așa de dificil?
El se uită la ea îndelungat, cu ochii negri enigmatici și cu sprâncenele
unindu-se ușor. Apoi zise:
— Mama a murit la nașterea mea.
Eloise încuviință din cap.
— Înțeleg.
— Mă îndoiesc, zise el pe o voce seacă, încordată, dar apreciez că încerci.
Merseră unul lângă celălalt, cu pasul lent pentru că nu voiau să ajungă să
fie auziți de Anthony, chiar dacă niciunul dintre ei nu întrerupse tăcerea
câteva minute. Într-un final, când cotiră către partea din spate a casei, Eloise
puse întrebarea pe care toată ziua își dorise să o pună:
— De ce m-ai luat ieri în biroul lui Sophie?
El bolborosi și se împiedică.
— Am crezut că a fost evident, zise el, cu obrajii îmbujorându-i-se.
— Da, păi, zise Eloise, înroșindu-se când își dădu seama ce întrebase de
fapt. Dar cu siguranță nu credeai că asta se va întâmpla.
— Un bărbat poate să spere, mormăi el.
— Doar nu vorbești serios!
— Ba normal că da. Dar, adăugă el, arătând ca și cum nu-i venea să creadă
că purta această conversație, întâmplător, nu, nu mi-a trecut niciodată prin
cap că lucrurile vor scăpa așa mult de sub control. Se uită oarecum viclean
cu coada ochiului la ea. Nu-mi pare rău însă că au scăpat.
Ea simți cum i se înfierbântă obrajii.
— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Nu?
— Nu. Știa că era insistentă până în punctul de a fi neobrăzată, dar i se
părea un lucru important pe care să insiste. De ce m-ai dus acolo?
El se uită fix la ea timp de zece secunde, pesemne ca să se asigure dacă
era nebună, apoi se uită repede la Anthony, ca să se asigure că el nu aude,
după care răspunse:
— Păi, dacă chiar vrei să știi, da, aveam de gând să te sărut. Vorbeai
despre căsătorie și îmi puneai tot felul de întrebări ridicole. Ridică din
umeri. Mi s-a părut o metodă bună să-ți dovedesc o dată pentru totdeauna
că ne vom potrivi.
Ea hotărî să treacă peste faptul că el o descrisese ca pe o femeie care
pălăvrăgește prea mult.
— Dar cu siguranță pasiunea nu-i suficientă pentru a susține o căsătorie,
insistă ea.
VP - 166
 — Sigur este un bun început, mormăi el. Putem vorbi despre altceva?
— Nu. Ce încerc să spun…
El pufni și își dădu ochii peste cap.
— Tu mereu încerci să spui ceva.
— Asta mă face fermecătoare, zise ea iritată.
Phillip o privi cu o răbdare exagerată.
— Eloise. Ne potrivim bine și vom avea o căsătorie perfect plăcută și
prietenoasă. Nu știu ce altceva să spun sau să fac pentru a o dovedi.
— Dar nu mă iubești, rosti ea pe o voce moale.
Asta păru să-l lase fără aer; se opri și se uită fix la ea un moment
îndelungat.
— De ce spui așa ceva? întrebă el.
Ea ridică din umeri neajutorată.
— Pentru că-i important.
Pentru o clipă, el doar o privi.
— Te-ai gândit vreodată că nu trebuie să exprimi toate gândurile și
sentimentele?
— Da, zise ea. În acea singură silabă erau regrete cât pentru o viață. Tot
timpul, continuă. Își feri privirea, incomodată de senzația ciudată, goală ce o
simțea în gât. Dar se pare că nu mă pot abține.
Phillip clătină din cap, în mod clar nedumerit, ceea ce pe ea nu o
surprinse. Jumătate din timp era nedumerită de ea însăși. De ce forțase
problema? De ce nu reușea niciodată să fie subtilă, evazivă? Cândva mama ei
îi spusese că prinzi mai multe muște cu miere decât cu un ciocan, dar Eloise
nu putuse niciodată să învețe să-și țină gândurile pentru ea.
Îl întrebase practic pe Sir Phillip dacă o iubea, și tăcerea lui echivala cu un
răspuns negativ. Inima ei tresări. Nu se gândise că el o va contrazice, dar
dezamăgirea ei era dovada că o părticică din ea sperase că el va cădea în
genunchi și va declara că o iubește, că o prețuiește și că era de fapt sigur că
ar muri fără ea.
Ceea ce nu ar fi fost altceva decât prostii și nici măcar nu știa de ce-și
dorise asta, când nici ea nu-l iubea.
Dar ar putea. Avea acest sentiment că, dacă avea răbdare, putea să-l
iubească pe acest bărbat. Și poate voia ca el să spună același lucru.
— Ai iubit-o pe Marina? întrebă ea.
Cuvintele îi ieșiră pe gură înainte să aibă ocazia să se gândească dacă era
înțelept să întrebe. Tresări. Uite-o din nou, punând întrebări care erau mult
prea personale.
Era o minune că el nu renunțase deja și nu o luase la fugă urlând în
direcția opusă.
VP - 167
 Un moment îndelungat el nu răspunse. Rămaseră așa acolo, privindu-se
unul pe celălalt, încercând să-l ignore pe Anthony, care analiza atent un
copac la vreo treizeci de metri distanță. Phillip zise în sfârșit, pe o voce
joasă:
— Nu.
Eloise nu se simți euforică; nu se simți tristă. Nu simți nimic la declarația
lui, ceea ce o surprinse. Dar oftă prelung, fără să-și dea seama că-și ținuse
respirația. Și era destul de bucuroasă că acum știa.
Ura să nu știe. Orice.
Așa că n-ar fi trebuit să fie surprinsă când șopti:
— De ce te-ai căsătorit cu ea?
Peste ochii lui trecu o expresie destul de goală și într-un final el doar
ridică din umeri.
— Nu știu. Mi s-a părut lucrul corect de făcut.
Ea încuviință din cap. Acum totul avea mai mult sens. Era exact genul de
lucru pe care el l-ar face. Phillip mereu făcea lucrul corect, lucrul onorabil,
cerându-și scuze pentru greșelile lui, susținând poverile tuturor…
Onorând promisiunile fratelui său.
Și apoi ea mai avu o întrebare.
— Tu… șopti ea, aproape pierzându-și curajul. Ai simțit pasiune față de
ea?
Știa că n-ar fi trebuit să întrebe asta, dar după acea după-amiază, trebuia
să știe. Nu conta răspunsul – sau cel puțin, își spuse că nu conta.
Dar trebuia să știe.
— Nu.
El se întoarse, începu să meargă, obligând-o cu pasul lui lung să o ia
imediat din loc și să-l urmeze. Dar apoi, chiar când ea ajunsese la viteza
necesară să-l prindă din urmă, el se opri, făcând-o să se împiedice și să-și
pună mâinile pe brațul lui ca să-și păstreze echilibrul.
— Am o întrebare pentru tine, rosti el pe o voce bruscă.
— Desigur, murmură ea, surprinsă de schimbarea lui subită de atitudine.
Dar era corect. Ea îl interogase pe bietul om.
— De ce ai plecat din Londra? întrebă el.
Eloise clipi surprinsă. Nu se așteptase la ceva cu un răspuns așa de ușor.
— Ca să mă întâlnesc cu tine, desigur.
— Prostii!
Ea rămase cu gura căscată la disprețul lui palpabil.
— De asta ai venit, zise el, nu de asta ai plecat.
Abia în acel moment ea își dădu seama că exista o diferență, dar el avea
dreptate. El nu avea nicio legătură cu motivul pentru care plecase din
VP - 168
Londra. Era doar o cale ușoară de a evada, o cale de a pleca fără a simți că
fuge.
El îi oferise un motiv spre care să fugă, ceea ce era mult mai ușor decât să
justifice de ce fugea.
— Ai avut un amant? întrebă el pe o voce joasă.
— Nu! răspunse ea, destul de tare încât Anthony se întoarse, obligând-o
să-i zâmbească și să fluture mâna la el, asigurându-l că totul era bine. Doar o
albină, strigă ea.
Anthony mări ochii și porni spre ei.
— A plecat acum! strigă repede Eloise, gonindu-l. Nu-i nimic aici! Se
întoarse spre Phillip și-i explică: îi este îngrozitor de frică de albine. Făcu o
grimasă. Am uitat. Ar fi trebuit să spun că era un șoarece.
Phillip se uită curios la Anthony. Eloise nu era surprinsă; era greu să-ți
imaginezi că unui bărbat precum fratele ei îi era teamă de albine, dar avea
sens, ținând cont de cum murise tatăl lor după ce fusese înțepat de una.
— Nu mi-ai răspunse la întrebare.
La naiba! Crezuse că terminase cu subiectul.
— Cum ai putut să întrebi așa ceva? zise ea.
Phillip ridică din umeri.
— Cum să nu întreb? Ai fugit de acasă, fără să te deranjezi să spui familiei
tale unde te duceai…
— Am lăsat un bilet, îl întrerupse ea.
— Da, desigur, biletul.
Ea rămase cu gura căscată.
— Nu mă crezi?
Phillip încuviință din cap.
— Ba da, de fapt. Ești mult prea organizată și băgăreață ca să pleci fără să
te asiguri că nu lași lucrurile în ordine.
— Nu-i vina mea că s-a amestecat cu invitațiile mamei, mormăi ea.
— Nu biletul este problema, declară el, încrucișându-și brațele.
Încrucișându-și brațele? Ea își încleștă dinții. O făcea să se simtă ca un
copil și avea senzația că ea nu avea ce să facă sau să spună pentru că,
indiferent ce urma el să spună cu privire la comportamentul ei recent, va
avea dreptate.
Oricât o durea să recunoască.
— Ideea este, continuă el, că ai fugit din Londra ca un bandit în miezul
nopții. Pur și simplu, mi-a trecut prin minte că poate s-a întâmplat ceva
care… să… îți păteze reputația. La expresia ei iritată, el adăugă: Nu-i o
concluzie irațională.
Bineînțeles că avea dreptate. Nu despre reputația ei – era încă albă și
VP - 169
curată precum zăpada. Dar părea ciudat și, sincer, era o minune că el nu
întrebase deja despre asta.
— Dacă ai avut un amant, zise el încet, nu-mi va schimba intențiile.
— Nu-i asta deloc, răspunse ea repede, mai mult doar ca să-l facă să nu
mai vorbească despre asta. A fost… Vocea i se opri și oftă. A fost…
Și apoi îi povesti totul. Totul despre cererile în căsătorie primite și de cele
pe care Penelope nu le primise, și despre planurile făcute în glumă de a
îmbătrâni și de a rămâne nemăritate împreună. Și-i spuse cât de vinovată se
simțise când Penelope și Colin se căsătoriseră și că nu se putuse opri să nu
se gândească la ea și la cât de singură era.
Îi povesti toate astea și mai multe. Îi spuse ce era în mintea și inima ei, și-i
spuse despre lucruri pe care nu le povestise niciodată nimănui. Și-și dădu
seama că pentru o femeie care deschidea gura la fiecare secundă, avea foarte
multe în ea pe care nu le spusese niciodată.
Și apoi, când termină (și, de fapt, nici nu-și dăduse seama că terminase;
doar rămăsese fără energie și vorbele se transformară în tăcere), el se
întinse și o luă de mână.
— Este în regulă, îi spuse.
Și ea își dădu seama că așa era. Chiar era în regulă.

VP - 170
 CAPITOLUL 14

…recunosc că fața domnului Wilson are anumite trăsături de

amfibian, dar mi-aș dori ca tu să înveți să fii un pic mai
circumspectă în discursul tău. Deși nu l-aș considera niciodată un
candidat acceptabil pentru căsătorie, cu siguranță nu-i un broscoi
și este semn de proastă-creștere ca sora mea mai mică să-i spună
așa și în prezența lui.
de la Eloise Bridgerton către sora ei Hyacinth,
după refuzarea celei de-a patra cereri în căsătorie

Patru zile mai târziu erau căsătoriți. Phillip habar nu avea cum reușise
Anthony Bridgerton, dar făcuse rost de o aprobare specială, permițându-le
să se căsătorească fără anunțuri și într-o zi de luni, ceea ce, Eloise îl asigură,
nu era mai rău decât marți sau miercuri, doar că nu era sâmbătă, cum se
cuvenea.
Întreaga familie a lui Eloise, mai puțin sora ei văduvă din Scoția, care nu
avusese timp să plece la drum, venise la țară pentru nuntă. În mod normal,
ceremonia ar fi trebuit să aibă loc în Kent, la reședința familiei Bridgerton,
sau măcar la Londra, unde familia mergea la biserică în mod regulat la St.
George din Hanover Square, dar asemenea aranjamente nu se puteau face
așa din scurt și nu era oricum o nuntă obișnuită. Benedict și Sophie își
oferiseră casa pentru recepție, dar Eloise simțise că gemenii se vor simți mai
bine în conacul Romney, așa că ceremonia fu ținută la biserica parohială mai
jos pe drum, urmată de o mică recepție intimă pe gazonul din afara serei lui
Phillip.
Mai târziu în acea zi, chiar când soarele începea să coboare de pe cer,
Eloise se trezi în noul ei dormitor cu mama ei, care își făcea de lucru
prefăcându-se că aranjează lucrurile din trusoul adunat în grabă a lui Eloise.
Bineînțeles că de toate se îngrijise camerista lui Eloise (adusă de la Londra
cu familia) mai devreme în acea dimineață, dar Eloise nu comentă referitor
la munca inutilă a mamei ei. Părea că Violet Bridgerton avea doar nevoie să
facă ceva în timp ce vorbea.
Eloise, dintre toți oamenii, înțelegea perfect această nevoie.
— Ar trebui să mă plâng că-mi este refuzat momentul meu cuvenit de
glorie ca mamă a miresei, zise Violet fetei ei în timp ce împăturea voalul de
dantelă și îl aranja frumos pe un birou, dar de fapt sunt fericită să te văd
VP - 171
mireasă.
Eloise îi zâmbi blând mamei ei.
— Începuseși să-ți pierzi speranța, nu-i așa?
— Cam da. Dar apoi înclină capul într-o parte și adăugă: De fapt, nu.
Mereu am crezut că până la urmă s-ar putea să ne surprinzi. O faci în mod
frecvent.
Eloise se gândi la toți acei ani de la debutul ei, la toate acele cereri în
căsătorie refuzate. La toate acele nunți la care participaseră, cu Violet
privind cum încă una din prietenele ei își mărită fata cu un alt domn fabulos
de eligibil.
Un alt domn, desigur, care acum nu se mai putea căsători cu Eloise,
faimoasa fiică bătrână a lui Lady Bridgerton.
— Îmi pare rău că te-am dezamăgit, șopti Eloise.
Violet o privi cu o expresie înțeleaptă.
— Copiii mei nu mă dezamăgesc niciodată, zise ea blând. Doar mă…
uimesc. Cred că-mi place așa.
Eloise se repezi să-și îmbrățișeze mama. Se simți ciudat făcând asta; nu
știa de ce, din moment ce familia ei nu descurajase niciodată asemenea
manifestări de afecțiune în intimitatea propriei case. Poate pentru că era așa
de periculos de aproape de lacrimi; poate pentru că simțise că și mama ei
era la fel. Dar se simți din nou o fată stângace, cu brațe și picioare deșirate, și
coate osoase, și o gură care se deschidea mereu când ar fi trebuit să stea
închisă.
Și voia la mama ei.
— Gata, gata, zise Violet, așa cum o făcuse în urmă cu ani când se agita
pentru un genunchi julit sau sentimente rănite. Gata, repetă ea, cu chipul
îmbujorat. Gata acum!
— Mamă? murmură Eloise.
Chiar arăta foarte ciudat, ca și cum mâncase pește stricat.
— M-am temut de asta, zise Violet.
— Mamă?
Sigur nu auzise bine.
Violet inspiră prelung, ca să se liniștească.
— Trebuie să purtăm o mică discuție. Se lăsă pe spate, se uită în ochii
fetei ei, apoi adăugă: Trebuie să purtăm o mică discuție?
Eloise nu era sigură dacă mama ei o întreba dacă știa detaliile intimității
sau dacă le știa… intim.
— Uhhh… eu nu… ah… Dacă te referi… Adică, eu încă sunt…
— Excelent, zise Violet cu un oftat din inimă. Dar tu… adică, știi…?
— Da, zise repede Eloise, dornică să le scutească pe amândouă de jena
VP - 172
nejustificată. Nu cred că trebuie să-mi explici nimic.
— Excelent, repetă Violet, oftând și mai din suflet. Trebuie să recunosc că
detest partea asta din a fi mamă. Nu-mi amintesc ce i-am spus lui Daphne,
doar că am roșit tot timpul și m-am bâlbâit, și sincer, nu am idee dacă a
plecat de la întâlnire mai informată decât era când a venit. Colțurile gurii îi
coborâră. Probabil că nu, mă tem eu.
— Pare să se fi adaptat destul de bine la viața conjugală, murmură Eloise.
— Da, așa este. Nu-i așa? rosti veselă Violet. Patru copii mici și un soț care
o iubește la nebunie. N-ai cum să speri la mai mult.
— Ce i-ai spus Francescăi? întrebă Eloise.
— Poftim?
— Francescăi, repetă Eloise, referindu-se la sora ei mai mică, care se
căsătorise cu șase ani mai devreme – și care, în mod tragic, după doi ani
rămăsese văduvă. Ce i-ai spus când s-a măritat? Ai menționat-o pe Daphne,
dar nu pe Francesca.
Ochii albaștri ai lui Violet se înnegurară, cum se întâmpla mereu când se
gândea la a treia ei fată, rămasă văduvă așa de tânără.
— O știi pe Francesca. Cred că ea mi-ar fi spus câteva lucruri.
Eloise exclamă uimită.
— Nu vreau să o spun așa, desigur, se grăbi să adauge Violet. Francesca
era la fel de inocentă cum… ei bine, la fel de inocentă cum ești tu, îmi
imaginez.
Eloise simți că i se înfierbântă obrajii și-i mulțumi Creatorului pentru ziua
înnorată, pentru că așa camera era cumva întunecată. Asta și faptul că mama
ei era ocupată cu inspectarea unui tiv descusut al rochiei ei. Tehnic vorbind,
Eloise era neatinsă, desigur, și cu siguranță ar fi trecut inspecția dacă o
examina un medic, dar nu se mai simțea așa de inocentă.
— Dar o știi pe Francesca, continuă Violet, dând din umeri și ridicând
privirea când își dădu seama că nu avea ce să facă cu tivul. Este așa de abilă
și cunoscătoare. Mă aștept să fi mituit vreo biată servitoare ca să-i explice
totul cu ani buni mai devreme.
Eloise încuviință din cap. Nu voia să-i spună mamei ei că ea și Francesca
chiar mituiseră menajera cu banii lor de buzunar. Dar meritase până la
ultimul bănuț. Explicațiile lui Annie Mavel fuseseră detaliate, și Francesca o
informase mai târziu că și absolut corecte.
Violet zâmbi melancolic, apoi se întinse și atinse obrazul fetei ei, chiar
lângă colțul ochiului. Pielea mai era un pic palidă, dar vinețiul se decolorase
în albastru și verde, iar apoi într-o nuanță destul de bolnăvicioasă (dar cu
siguranță mai puțin vizibilă) de galben.
— Ești sigură că vei fi fericită? întrebă ea.
VP - 173
 Eloise zâmbi cu tristețe.
— E cam târziu să mă întreb, nu crezi?
— Poate că-i prea târziu să mai faci ceva, dar nu-i niciodată prea târziu să
te întrebi.
— Cred că voi fi fericită, zise Eloise.
„Sper”, adăugă ea, dar doar în mintea ei.
— Pare un om de treabă.
— Este un om foarte de treabă.
— Onorabil.
— Este și asta.
Violet încuviință din cap.
— Cred că vei fi fericită. S-ar putea să fie nevoie de timp până îți dai
seama și la început s-ar putea să ai îndoieli, dar vei fi fericită. Doar ține
minte…
Se opri, mestecându-și buza.
— Ce, mamă?
— Doar ține minte, zise ea lent, de parcă își alegea cu mare grijă fiecare
cuvânt, că-i nevoie de timp. Atâta tot.
„Ce anume are nevoie de timp?” voia Eloise să țipe.
Dar mama ei se ridicase deja și-și netezea vioi fustele.
— Probabil va trebui să gonesc familia, că altfel nu vor mai pleca
niciodată.
Se juca cu o fundă de la rochie când se întoarse ușor. Una dintre mâini îi
atinse fața, și Eloise încercă să nu observe că ștergea o lacrimă.
— Ești foarte nerăbdătoare, zise Violet, cu fața spre ușă. Mereu ai fost.
— Știu, spuse Eloise, întrebându-se dacă era o mustrare și, dacă da, de ce
alegea mama ei să o facă acum?
— Mereu mi-a plăcut asta la tine, continuă Violet. Evident că mereu am
iubit totul la tine, dar din cine știe ce motiv mereu mi s-a părut deosebit de
fermecătoare nerăbdarea ta. Nu ai fost niciodată așa pentru că voiai mai
mult, ci pentru că voiai totul.
Eloise nu era sigură că asta părea o trăsătură pozitivă.
— Ai vrut totul pentru toată lumea și ai vrut să știi totul, și să afli totul,
și…
Pentru o clipă Eloise crezu că mama ei terminase, dar apoi Violet se
întoarse și adăugă:
— Niciodată nu te-ai mulțumit să fii pe locul doi și asta-i bine, Eloise. Mă
bucur că nu te-ai măritat cu niciunul dintre bărbații aceia care te-au cerut la
Londra. Niciunul dintre ei nu te-ar fi făcut fericită. Mulțumită, poate, dar nu
fericită.
VP - 174
 Eloise simți cum i se măresc ochii de surpriză.
— Dar nu lăsa nerăbdarea să devină tot ceea ce ești, rosti blând Violet.
Pentru că nu-i așa, și o știi. În tine sunt mult mai multe, dar cred că uneori
uiți de asta. Zâmbi cu zâmbetul blând, înțelept al unei mame care își ia
rămas-bun de la fiica ei. Acordă timp, Eloise! Fii blândă! Nu insista prea
mult!
Eloise deschise gura, dar descoperi că era incapabilă să vorbească.
— Ai răbdare, zise Violet. Nu insista.
— Eu…
Eloise voise să spună „Nu o voi face”, dar cuvintele o abandonară și nu
reuși decât să se uite fix la chipul mamei ei, abia acum dându-și seama ce
însemna realmente că era măritată. Se gândise așa de mult la Phillip, încât
nu se gândise la familia ei.
Îi părăsea. Mereu îi va avea în toate căile care contează, dar chiar și așa, îi
părăsea.
Și abia acum își dădu seama cât de des stătea cu mama ei și doar vorbeau.
Sau cât de prețioase erau acele momente. Violet părea mereu că știe ce
anume aveau nevoie copiii ei, ceea ce chiar era remarcabil din moment ce
erau opt – opt suflete foarte diferite, fiecare cu speranțele și visurile sale
unice.
Și scrisoarea de la Violet – cea pe care o scrisese și-l rugase pe Anthony să
i-o dea la conacul Romney – fusese exact așa, exact ceea ce avusese nevoie
Eloise să audă. Violet ar fi putut să o certe, ar fi putut să arunce cu acuzații;
ar fi avut dreptul să facă oricare din aceste lucruri – sau mai mult.
Dar îi scrisese doar: „Sper că ești bine. Amintește-ți te rog că ești fata mea
și mereu vei fi. Te iubesc”.
Eloise plânsese în hohote. Slavă Domnului că uitase să citească scrisoarea
până târziu în noapte, când o putuse face în intimitatea camerei ei din casa
lui Benedict.
Violet Bridgerton nu-și dorise niciodată nimic, dar adevărata ei avere
consta în înțelepciunea și iubirea ei, și Eloise își dădu seama, privind cum
Violet se întoarse din nou spre ușă, că era mai mult decât mama ei – era tot
ceea ce Eloise aspira să fie.
Și lui Eloise nu-i venea să creadă că-i trebuise așa de mult să-și dea seama
de asta.
— Îmi imaginez că tu și Sir Phillip vă veți dori niște intimitate, zise Violet,
punând mâna pe clanță.
Eloise încuviință din cap, chiar dacă mama ei nu părea să vadă gestul.
— Îmi va fi dor de voi toți.
— Normal că-ți va fi, rosti Violet pe un ton vesel, evident modul ei de a-și
VP - 175
recăpăta calmul. Și nouă ne va fi dor de tine. Dar nu vei fi departe. Și vei
locui așa de aproape de Benedict și de Sophie. Și de Posy. Cred că voi veni în
vizită pe aici mai des din moment ce mai am doi nepoți în plus de răsfățat.
Eloise își șterse propriile lacrimi. Familia ei îi acceptase imediat și
necondiționat pe copiii lui Phillip. La asta se și așteptase, dar chiar și așa,
inima i se încălzise și mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată. Gemenii se
jucau deja gălăgios cu nepoții Bridgerton, și Violet insistase ca ei să-i spună
bunica. Ei fuseseră prompt de acord, mai ales după ce Violet scosese o
întreagă pungă de bomboane cu mentă despre care pretinsese că-i căzuseră
în valiză la Londra.
Eloise își luase deja rămas-bun de la familia ei, așa că, atunci când mama
ei plecă, se simți cu adevărat Lady Crane. Domnișoara Bridgerton s-ar fi
întors la Londra cu restul familiei ei, dar Lady Crane, soția unui moșier și
baron din Gloucestershire, rămânea aici la conacul Romney. Se simțea ciudat
și diferit și se mustră pentru asta. Ai fi zis că la 28 de ani căsătoria nu i s-ar fi
părut un pas așa de important. Până la urmă, nu era o fetiță și nu mai era de
ceva vreme.
Cu toate astea, își zise, avea tot dreptul să simtă că viața ei se schimbase
pentru totdeauna. Era căsătorită, pentru Dumnezeu, și stăpâna propriei
case. Ca să nu mai menționeze că era mama a doi copii. Niciunul dintre frații
ei nu fusese nevoit să preia responsabilitățile unui părinte așa de repede.
Dar era capabilă. Trebuia să fie. Își îndreptă umerii, uitându-se hotărâtă la
reflexia ei din oglindă în timp ce-și peria părul. Era o Bridgerton, chiar dacă
nu mai era numele ei legal, și era pregătită pentru orice. Și cum nu era genul
care să tolereze o viață nefericită, atunci va trebui pur și simplu să se asigure
că viața ei nu va fi așa.
La ușă se auzi un ciocănit, și când Eloise se întoarse, Phillip intrase în
cameră. Închise ușa în spatele lui, dar rămase unde se afla, probabil pentru
a-i oferi ei mai mult timp să se adune.
— N-ai vrea să vină camerista ta pentru asta? întrebă, arătând spre peria
ei.
— I-am zis să-și ia seara liberă, zise Eloise. Ridică din umeri. Mi s-a părut
ciudat să fie aici, aproape o imixtiune, cred.
El își drese vocea în timp ce trăgea de lavalieră, un gest care devenise
adorabil de familiar. Ea își dădu seama că el nu se simțise niciodată bine în
ținută formală, mereu trăgând sau foindu-se și dorindu-și destul de evident
să fie în hainele lui de muncă mai confortabile.
Ce ciudat să aibă un soț cu o vocație veritabilă. Eloise nu se gândise
niciodată că se va mărita cu un astfel de bărbat. Nu că Phillip s-ar fi ocupat
cu negustoria, dar chiar și așa, munca lui în seră era cu siguranță ceva mai
VP - 176
mult decât cu ce-și umpleau viețile tinerii leneși pe care îi știa ea.
Își dădu seama că îi plăcea. Îi plăcea că el avea un scop și o chemare, îi
plăcea că mintea lui era ascuțită și angajată mai degrabă în cercetare decât
în cai și jocuri de noroc.
Îl plăcea.
Asta era o ușurare. Ce problemă ar fi fost dacă nu ar fi fost așa!
— Ai mai vrea câteva minute? întrebă el.
Ea clătină din cap. Era pregătită.
De pe buzele lui ieși un val de aer. Lui Eloise i se păru cu auzise cuvintele
„Slavă Domnului” și apoi fu în brațele lui, și el o săruta, și dispăruse orice
altceva la ce se gândise ea.
*
Phillip bănuia că ar fi trebuit să dedice un pic mai mult din energia lui
mentală nunții lui, dar adevărul era că nu putea să se concentreze asupra
evenimentelor din timpul zilei, nu când evenimentele din timpul nopții erau
așa de provocator de aproape. De fiecare dată când se uita la Eloise, de
fiecare dată când îi adulmeca parfumul – care părea prezent peste tot, ieșind
în evidență dintre toate parfumurile delicate ale femeilor Bridgerton –
simțea cum i se încordează corpul, un fior de anticipare amintindu-i cum se
simțise când o avusese în brațele lui.
„În curând”, își spuse el, obligându-și corpul să se relaxeze, apoi
mulțumindu-i lui Dumnezeu că și reușea să facă asta. „În curând.”
Și „în curând” deveni acum și erau singuri, și lui nu-i venea să creadă cât
de frumoasă era cu părul ei lung, castaniu căzând în valuri moi pe spate. Își
dădu seama că nu-l văzuse niciodată desfăcut, nu-și imaginase niciodată
lungimea lui când fusese prins într-un mic coc aranjat la ceafă.
— Mereu m-am întrebat de ce femeile își țin părul strâns, murmură el,
după ce termină cu al șaptelea sărut.
— Pentru că așa trebuie, desigur, zise Eloise, părând nedumerită de
comentariu.
— Nu de asta, zise el. Îi atinse părul, trecu cu degetele prin el, apoi îl
ridică până la față și-i inspiră parfumul. Este pentru protecția celorlalți
bărbați.
Ochii ei se îndreptară surprinși și confuzi spre ai lui.
— Sigur vrei să zici că să ne protejăm de ei.
El clătină lent din cap.
— Eu ar trebui să omor pe oricine te-ar vedea așa.
— Phillip.
El fu destul de sigur că tonul ei ar fi trebuit să fie unul de mustrare, dar ea
se înroșise și părea absurd de mulțumită de declarația lui.
VP - 177
 — Nu ți-ar putea rezista nimeni dacă te-ar vedea așa, zise el, trecând cu
degetele prin lungimea părului ei mătăsos. Sunt destul de sigur de asta.
— Mulți bărbați mi-au rezistat destul de bine, spuse ea, zâmbindu-i
autocritic când ridică ochii la el. Destul de mulți, de fapt.
— Sunt niște proști, răspunse el simplu. Și apoi, doar dovedește că am
dreptate, nu-i așa? Ăsta – ridică o șuviță lungă și deasă de păr între fețele lor,
apoi îl duse la buze, inspirându-i parfumul amețitor – a fost ascuns într-un
coc ani întregi.
— De când am făcut 16 ani.
O trase spre el, cu blândețe, dar inexorabil.
— Mă bucur. N-ai fi fost niciodată a mea dacă ți-ai fi dat jos acele de păr.
Cineva ar fi pus mâna pe tine cu mult timp înainte.
— Este doar păr, șopti ea, cu o voce un pic tremurată.
— Ai dreptate, fu el de acord. Trebuie să fie, pentru că la oricine altcineva
nu cred că ar fi atât de amețitor. Trebuie să fii tu, șopti el, lăsând să-i cadă
șuvițele din degete. Doar tu.
Îi cuprinse chipul în mâini, înclinându-l ușor într-o parte ca să o poată
săruta mai ușor. Știa ce gust au buzele ei, le sărutase de fapt cu câteva
minute mai devreme. Dar chiar și așa fu uimit de dulceața ei, de căldura
respirației și a gurii ei și de felul cum corpul lui luă foc de la un simplu sărut.
Doar că niciodată nu va fi un simplu sărut. Nu cu ea.
Degetele găsiră închizătorile de la rochia ei, mici nasturi acoperiți cu
material coborând pe spatele ei.
— Întoarce-te, îi ordonă el, întrerupând sărutul.
Nu avea așa de multă experiență cu seducția încât să-i desfacă fără a
vedea.
Și apoi, îi cam plăcea asta – această dezbrăcare lentă, fiecare nasture
dezvăluind un alt centimetru din pielea ei albă.
Alunecând cu un deget pe coloana ei, înainte de a se ocupa de ultimii trei
nasturi, își dădu seama că era a lui. A lui pentru eternitate. Îi era greu să-și
imagineze cum de fusese așa de norocos, dar se hotărî să nu-și pună
întrebări pe seama norocului său, doar să se bucure de el.
Încă un nasture. Acesta dezvălui o bucată de piele de la baza coloanei.
O atinse. Ea se cutremură.
Degetele lui se îndreptară spre ultimul nasture. Nu avea nevoie realmente
să-l deschidă; rochia ei era destul de desfăcută cât să-i alunece de pe umeri.
Dar cumva avea nevoie să facă asta cum trebuie, să o dezbrace cum se
cuvine, să savureze momentul.
Și apoi, ultimul nasture dezvălui curbura feselor ei.
Voia să o sărute. Voia să o sărute chiar acolo. Chiar pe vârful crăpăturii
VP - 178
cât ea stătea cu spatele la el, cutremurându-se nu de frig, ci de anticipare.
Se aplecă spre ea, lipindu-și buzele pe ceafa ei în timp ce-i cuprindea
umerii cu mâinile. Unele lucruri erau prea perverse pentru o inocentă
precum Eloise.
Dar era soția lui. Soția lui. Și era foc, pasiune și energie, toate la un loc. Își
reaminti că ea nu era Marina, delicată și fragilă, incapabilă să exprime altă
emoție în afară de tristețe.
Nu era Marina. I se părea necesar să-și reamintească asta, nu doar acum,
ci în mod continuu, pe timpul zilei, de fiecare dată când se uita la ea. Nu era
Marina și nu avea nevoie să-și țină respirația în preajma ei, să-i fie teamă de
propriile cuvinte, teamă de expresiile lui faciale, teamă de orice ar putea să o
determine să se cufunde în ea însăși, în propria disperare.
Era vorba de Eloise. Eloise. Puternica, magnifica Eloise.
Fără a se putea opri, se lăsă în genunchi, ținând ferm șoldurile lui Eloise
cu mâinile, când ea scoase un murmur moale de surpriză și încercă să se
întoarcă.
Și o sărută. O sărută chiar acolo, la baza coloanei, pe locul ce îl tentase. Și
apoi – nu știa de ce; experiența lui cu femeile fusese limitată, dar imaginația
lui clar recupera pentru această lipsă – trecu cu limba peste acea linie
centrală, în jos pe coloană până la începutul crăpăturii, gustând din pielea ei
dulce-sărată, oprindu-se – dar fără să-și ia buzele – când ea gemu, întinzând
mâinile pe perete pentru a se sprijini deoarece nu se mai putea ține pe
picioare.
— Phillip, suspină ea.
Se ridică și o întoarse, aplecându-se până când ajunseră aproape nas în
nas.
— A fost acolo, zise el neajutorat, de parcă asta explica totul.
Și de fapt, asta era toată explicația care exista. Acel petic mic tentant de
piele de culoarea piersicii și trandafirilor, așteptând un sărut era acolo.
Ea era acolo, și el trebuia să o aibă.
Îi sărută din nou gura în timp ce lăsa să-i alunece rochia de pe corp. La
căsătorie fusese îmbrăcată în albastru, o nuanță pală a culorii care îi făcea
ochii să pară mai adânci și mai furtunoși decât fuseseră vreodată, ca un cer
înnorat chiar înainte de furtună.
Era o rochie divină – o auzise pe sora ei Daphne spunându-i asta ei mai
devreme în timpul acelei zile. Dar era și mai divin să o scoată din ea.
Nu purta cămășuță, și el știu că ea era goală pentru el, o auzi trăgându-și
sufletul în timp ce sfârcurile sânilor atinseră bumbacul fin al cămășii lui. Dar,
în loc să se uite, el trecu cu mâna pe lateralul sânilor ei, gâdilând-o ușor cu
articulațiile pe o parte. Apoi, în timp ce continua să o sărute, mâna i se curbă
VP - 179
până când o cuprinse, simțind greutatea ei delicioasă în degetele lui.
— Phillip, suspină ea, iar cuvântul se cufundă în gura lui ca o
binecuvântare.
Își mișcă din nou mâna până când o acoperi și sfârcul ei tare alunecă
printre degetele lui. Și în timp ce strângea – cu blândețe, cu smerenie –, abia
îi venea să creadă că toate astea se întâmplaseră până la urmă.
Și apoi nu mai putu aștepta. Trebuia să o vadă, să vadă fiecare părticică
din ea și să-i privească chipul în timp ce făcea asta. Se retrase, întrerupând
sărutul cu o promisiune șoptită că se va întoarce.
Inspiră când o privi. Nu era încă întuneric și ultimele raze de soare intrau
pe fereastră, scăldându-i pielea într-o strălucire roșie-aurie. Sânii îi erau mai
mari decât își imaginase el, plini, rotunzi și moi, și abia se abținu să nu o ia în
brațe și să o ducă imediat în pat. S-ar înfrupta mereu din acei sâni, i-ar iubi și
venera până când…
Dumnezeule, pe cine încerca să păcălească? Până când propria nevoie
devenea prea intensă și trebuia să o aibă, să intre în ea, să o devoreze.
Cu degetele tremurând, se apucă să-și desfacă propriii nasturi, privind-o
cum îl urmărește în timp ce-și smulgea cămașa de pe corp. Și apoi uită și se
întoarse.
Ea exclamă uimită.
Iar el încremeni.
— Ce s-a întâmplat? șopti ea.
Nu știa de ce era așa de surprins de moment, de faptul că trebuia să-i
explice. Era soția lui și-l va vedea gol pentru tot restul vieții lui, și dacă
cineva urma să știe natura cicatricilor lui, ea ar fi aceea.
El le putea evita, pentru că erau pe spate unde nu le prea vedea, dar
Eloise nu va fi așa de norocoasă.
— Am fost biciuit, zise el fără să se întoarcă.
Ar fi trebuit probabil să o scutească de imagine, dar trebuia să se
obișnuiască cândva cu asta.
— Cine ți-a făcut asta?
Vocea ei era joasă și furioasă, iar indignarea ei îi încălzi inima.
— Tatăl meu.
Phillip își amintea bine ziua. Avea 12 ani, venise acasă de la școală, și tatăl
lui îl obligase să-l însoțească într-o vânătoare. Phillip era un călăreț bun, dar
nu suficient de bun pentru săritura pe care tatăl lui o făcuse înaintea lui. Dar
încercase, știind că va fi etichetat ca laș dacă nu încerca.
Desigur, căzuse. De fapt, fusese aruncat. În mod miraculos scăpase fără
nicio rană, dar tatăl lui fusese livid. Thomas Crane avea o viziune foarte
limitată în ceea ce privește bărbăția englezească și nu includea căzătura de
VP - 180
pe cal. Fiii lui vor călări, trage cu arma, face scrimă și boxa și vor excela, vor
excela și vor excela.
Și Dumnezeu să-i apere dacă nu reușeau.
George reușise să sară. George era mereu mai bun la toate chestiile
sportive. Și George era cu doi ani mai mare decât el, cu doi ani mai puternic.
Încercase să intervină, să-l salveze pe Phillip de pedeapsă, dar apoi Thomas
îl biciuise și pe el, enervat pentru că se băgase. Phillip trebuia să învețe cum
să fie bărbat, și Thomas nu tolera să intervină cineva, nici măcar George.
Phillip nu era sigur ce anume fusese diferit la pedeapsa din acea zi; de
obicei tatăl lui folosea o curea, care, peste cămașă, nu lăsa urme. Dar deja
erau afară lângă grajduri și biciul era la îndemână și tatăl lui fusese așa de
furios, mai furios decât în mod normal.
Când biciul tăiase cămașa lui Phillip, Thomas nu se oprise.
Fusese singura dată când bătăile tatălui său lăsaseră cicatrici vizibile.
Și Phillip era blocat cu amintirea pentru tot restul vieții lui.
Privi la Eloise, care se uita la el cu o expresie destul de ciudată în ochi.
— Îmi pare rău, zise el, deși nu-i era.
Nu avea de ce să-i pară rău, doar pentru că o băgase forțat în copilăria lui
îngrozitoare.
— Mie, nu, mormăi ea, mijind ochii aprig.
El mări ochii surprins.
— Eu sunt furioasă.
Și apoi el nu se mai putu abține. Râse. Dădu capul pe spate și râse. Era
absolut perfectă, goală și furioasă, gata să se ducă ea însăși în iad și să-l
scoată pe tatăl lui pentru a se lua de el.
Păru un pic alarmată la râsul lui ciudat de inoportun, dar apoi zâmbi și ea,
de parcă își dăduse seama de importanța momentului.
O luă de mână și, disperat după atingerea ei, o duse la inima lui, lipind-o
până când degetele ei se răsfirară, scufundându-se în părul moale și creț de
pe pieptul lui.
— Așa de puternic, șopti ea, alunecând blând cu mâna pe pielea lui. Nu
știam că e așa o muncă grea să trudești în seră.
El se simți ca un băiat de 16 ani, așa de mulțumit de complimentul ei. Și
amintirea tatălui lui se risipi repede.
— Muncesc și afară, zise el serios, neputând să-i răspundă cu un simplu
„mulțumesc”.
— Cu țăranii? murmură ea.
El o privi amuzat.
— Eloise Bridgerton…
— Crane, îl corectă ea.
VP - 181
 La cuvintele ei, simți o explozie de plăcere în el.
— Crane, repetă el. Să nu-mi spui că ai fantezii secrete cu țăranii.
— Normal că nu, zise ea, deși…
Nu avea cum să lase cuvintele acelea să se piardă în neant.
— Deși? insistă el.
Ea îl privi un pic sfioasă.
— Păi, arată teribil de… elementari… acolo afară în soare, trudind.
El zâmbi. Lent, ca un bărbat care era pe cale de a se înfrupta din visul
devenit realitate.
— Oh, Eloise, zise el, coborând cu buzele pe gâtul ei și tot coborând. N-ai
idee ce înseamnă elementar. N-ai idee.
Și apoi făcu lucrul la care visa de zile – mă rog, unul dintre lucrurile la
care visa de zile – și-i luă sfârcul în gură, ocolindu-l cu limba, după care
cuprinzându-l pentru a-l suge.
— Phillip! aproape că țipă ea, lăsându-se pe el.
O luă în brațe și o duse în pat, deja desfăcut și așteptându-i pe tinerii
căsătoriți. O așeză pe așternuturi, oprindu-se pentru a se bucura de
imaginea oferită de ea, după care se ocupă de ciorapii ei, singurul lucru
rămas pe corpul ei. Ea duse instinctiv mâinile să-și acopere sexul, și el îi
permise gestul de castitate, știind că în curând va veni rândul lui.
Băgă degetele sub marginea unui ciorap, mângâind-o prin mătasea fină ca
o șoaptă, apoi îl dădu jos de pe piciorul ei. Ea suspină când el trecu de
genunchi, iar el nu se abținu și ridică privirea, întrebând:
— Te gâdilă?
Ea încuviință din cap.
— Și nu doar asta.
„Și nu doar asta.” Adora asta. Adora că ea simțea nu doar asta, că voia mai
mult.
De celălalt ciorap scăpă mai repede și apoi se ridică lângă ea,
deschizându-și pantalonii. Se opri pentru o clipă și se uită la ea, așteptând ca
ea să-i spună din priviri că era pregătită.
Și apoi, cu o viteză și agilitate pe care nu visase vreodată că le poseda, se
dezbrăcă de ce haine mai avea și se întinse lângă ea. Ea încremeni pentru un
moment, apoi se relaxă când el o mângâie, scoțând sunete liniștitoare cu
buzele ce i se mișcau lângă tâmpla ei și apoi lângă buze.
— Nu are de ce să-ți fie teamă, murmură el.
— Nu mi-e teamă, zise ea.
El se retrase, uitându-se la fața ei.
— Nu ți-e teamă?
— Poate agitată, dar nu mi-e teamă.
VP - 182
 El clătină uimit din cap.
— Ești magnifică.
— Eu tot spun asta tuturor, zise ea, ridicând nonșalant din umeri, dar tu
pari a fi singurul care mă crede.
Phillip chicoti când auzi asta și clătină din cap, abia venindu-i să creadă că
se afla aici, în noaptea nunții lui, râzând. A doua oară când ea îl făcea să râdă
și începea să-și dea seama că acesta era un cadou. Un dar uimitor, neprețuit,
unul cu care chiar fusese binecuvântat să-l primească.
Actul sexual fusese mereu ceva despre nevoie, despre corpul lui, pofta lui
și ce-l mai făcea bărbat. Nu fusese niciodată despre această bucurie, această
uimire de a descoperi o altă persoană.
Îi luă chipul în mâini și o sărută din nou, de data asta cotropit de toate
sentimentele și emoțiile. O sărută pe gură, apoi o sărută pe obraz, apoi pe
gât. Și coborî, explorându-i corpul, de la umeri la burtă și lateralul șoldului
ei.
Sări doar peste un loc, un loc care i-ar fi plăcut tare mult să-l exploreze,
dar hotărî că va reveni mai târziu, când ea va fi pregătită.
Când el va fi pregătit. Marina nu-l lăsase niciodată să o sărute acolo – nu,
asta nu era corect; de fapt, nu întrebase niciodată. Doar că i se păruse așa de
greșit cum ea stătea întinsă sub el, tăcută și nemișcată, de parcă respecta o
obligație. Înainte de căsătorie existaseră femei, dar fuseseră femei cu
experiență și nu-și dorise niciodată să fie așa de intim cu ele.
„Mai târziu”, își promise el, oprindu-se pentru scurt timp să-i adulmece
cârlionții.
„În curând”. Clar în curând.
Îi cuprinse gambele cu mâinile lui mari, apoi le ridică, desfăcându-i
picioarele ca să se poată aranja între ele. Era tare, foarte tare, și îi era teamă
că se va face de rușine, așa că inspiră adânc când îi atinse deschiderea,
încercând să-și calmeze sângele pentru a putea dura suficient cât ea să se
simtă bine.
— Oh, Eloise, zise el, deși mai mult era un mârâit.
O dorea mai mult decât orice altceva, mai mult decât viața însăși și habar
nu avea cum va rezista.
— Phillip? întrebă ea, pe o voce vag alarmată.
Se retrase pentru a-i putea vedea fața.
— Ești foarte mare, șopti ea.
El zâmbi.
— Știi că bărbatul fix asta vrea să audă?
— Sunt convinsă, zise ea, mușcându-și buza inferioară. Pare genul de
lucru cu care te-ai lăuda la o cursă de cai și când joci cărți și te întreci fără
VP - 183
vreun motiv anume.
Nu era sigur dacă tremura de râs sau de stupoare.
— Eloise, reuși el să spună, te asigur că…
— Cât de mult o să mă doară? zise ea.
— Nu știu, răspunse el cu sinceritate. N-am fost niciodată în locul tău.
Cred că un pic. Sper că nu prea mult.
Ea încuviință din cap, părând să aprecieze candoarea lui.
— Eu…
Cuvintele se pierdură.
— Spune-mi, o îndemnă el.
Câteva secunde ea doar clipi, apoi zise:
— Mă tot las purtată de val, ca data trecută, dar apoi te văd sau te simt și
nu-mi pot imagina cum va funcționa asta și-mi fac griji că voi fi sfâșiată și o
voi pierde. Magia, explică ea. Voi pierde magia.
Și apoi el se hotărî – la naiba cu totul! De ce să aștepte? De ce să aștepte și
ea? Se aplecă și o sărută repede pe gură.
— Stai aici, zise el. Să nu pleci nicăieri.
Înainte ca ea să apuce să pună vreo întrebare – și era vorba de Eloise, deci
normal că avea întrebări – el se târî în jos și îi desfăcu larg picioarele, așa
cum își imaginase noaptea când se culca, și o sărută.
Ea țipă.
— Bun, murmură el, cuvintele dispărându-i chiar în ea.
O ținu pe loc cu mâinile; nu avea de ales, se foia și se cambra ca o femeie
nebună. O linse și o sărută și îi gustă fiecare centimetru, fiecare adâncitură
tentantă. Era vorace și o devoră, considerând că ăsta trebuia să fie cel mai
bun lucru pe care îl făcuse vreodată în toată viața lui și, Dumnezeule, era
recunoscător că acum era un bărbat căsătorit și putea să facă asta cât de des
voia.
Desigur că auzise alți bărbați vorbind despre asta, dar niciodată nu visase
că va fi așa de bine. Era la un milimetru distanță să se piardă complet, și ea
nici măcar nu-l atinsese. Nu că și-ar fi dorit ca ea să o facă în acel moment –
la modul cum strângea cearceafurile, cu articulațiile albe și încordate, la
naiba, l-ar fi sfârtecat.
Ar fi trebuit să o lase să termine, ar fi trebuit să o sărute până când
exploda în gura lui, dar în acel moment propria nevoie preluă controlul și
pur și simplu nu avea de ales. Era noaptea nunții lui și, când va termina, o va
face în ea, nu pe cearceafuri și, Dumnezeule, dar dacă nu o simțea mai
repede strângându-se în jurul lui, era destul de sigur că va lua foc.
Așa că se ridică, ignorând țipătul ei de protest când își luă buzele, și urcă,
poziționându-și din nou mădularul pe ea, apoi folosindu-se de degete pentru
VP - 184
a o deschide și mai mult când împinse înainte.
Era umedă – foarte, foarte umedă, un amestec din ea și el, și era complet
diferit de ce simțise vreodată. Alunecă înăuntru, intrarea în ea dovedindu-se
oarecum ușoară și strâmtă în același timp.
Ea îi suspină numele, și el suspină numele ei și apoi, incapabil să păstreze
un ritm lent, se mișcă înainte, trecând de ultima ei barieră până când intră
cu totul. Și poate că ar fi trebuit să se oprească, poate că ar fi trebuit să o
întrebe dacă era bine, dacă simțise vreo durere, dar pur și simplu nu putu.
Trecuse așa de mult timp și avea așa o mare nevoie de ea, așa că, atunci când
corpul lui începu din nou să se miște, nu mai putea face nimic să se oprească.
Fu rapid și dur, probabil că ei îi plăcu, pentru că sub el și ea era rapidă și
dură, frecându-și șoldurile de el cu o forță dornică în timp ce-și înfigea
degetele în spatele lui.
Și când ea gemu, nu-i gemu numele. Ci:
— Mai mult!
Strecură degetele sub ea, apucând-o de fese, strângând-o puternic și
înclinând-o în sus pentru a intra și mai ușor și probabil că schimbarea de
poziție schimbă și modul cum el se freca de ea sau poate ea ajunsese la
limită, pentru că se arcui sub el, devenind așa de rigidă încât tremura, și apoi
un țipăt i se smulse din gât și el simți convulsiile mușchilor ei în jurul lui.
Nu mai putea. Cu o mișcare finală plonjă înainte, cutremurându-se și
tremurând în timp ce se golea, făcând-o într-un final și permanent a lui.

VP - 185
 CAPITOLUL 15

…nu-mi vine să cred că nu-mi spui mai multe. Ca soră a ta mai

mare (cu un an întreg, n-ar trebui să fiu obligată să-ți amintesc
asta) îmi datorezi un anumit respect și, deși apreciez că m-ai
informat că-i corectă relatarea lui Annie Mavel despre iubirea
conjugală, aș fi vrut mai multe detalii decât acea scurtă istorisire.
Sigur nu ești așa de prinsă în propria fericire încât să nu-ți
permiți câteva cuvinte (mai ales adjective ar fi de folos) pentru
iubita ta soră.
de la Eloise Bridgerton către sora ei, contesa de Kilmartin, la
două săptămâni după nunta Francescăi

O săptămână mai târziu, Eloise stătea în micul salon pe care recent îl

transformase într-un birou pentru ea, ronțăind capătul unui creion în timp
ce încerca să treacă peste socotelile casei. Trebuia să numere fondurile, sacii
de faină, salariile servitorilor și altele asemenea, dar adevărul este că tot ce
putea să numere erau dățile cât ea și Phillip făcuseră dragoste.
De treisprezece ori, se gândi ea. Nu, paisprezece. Bine, cincisprezece de
fapt, dacă număra și când el nu intrase în ea, dar amândoi…
Se înroși, chiar dacă nu era nimeni în cameră lângă ea și nu era ca și cum
cineva ar fi știut oricum la ce se gândea ea.
Dar, Dumnezeule, chiar făcuse asta? Îl sărutase acolo?
Nici măcar nu știuse că așa ceva era posibil. Annie Mavel nu descrisese cu
siguranță ceva similar când le furnizase mica lecție lui Eloise și Francescăi
cu mulți ani în urmă.
Eloise făcu o grimasă când își aminti. Se întrebă dacă Annie Mavel știuse
că așa ceva era posibil. Îi era greu să și-o imagineze pe Annie făcând-o, dar
era dificil să-ți imaginezi pe oricine făcând-o, mai ales pe ea.
Se gândi că era uimitor, absolut uimitor și cu adevărat minunat să ai un
soț care să fie așa înnebunit după tine. Pe timpul zilei nu se vedeau chiar așa
de des – până la urmă el avea munca lui, iar ea, pe a ei, oarecum –, dar
noaptea, după ce el îi lăsa cinci minute să-și facă toaleta (începuse cu
douăzeci de minute, dar se părea că se diminua progresiv, și ea îi auzea
practic pașii când se plimba prin fața ușii pe durata celor câteva minute pe
care acum i le lăsa)…
Noaptea se năpustea asupra ei ca un posedat. Ca un bărbat înfometat, de
VP - 186
fapt. Părea să aibă o energie infinită și mereu încerca lucruri noi,
poziționând-o în noi moduri, tachinând-o și chinuind-o până când ea țipa și-l
implora, nefiind niciodată sigură dacă o făcea ca el să înceteze sau să
continue.
Spusese că pentru Marina nu simțise pasiune, dar lui Eloise îi era greu să
creadă. Era un bărbat cu un apetit consistent (era un cuvânt idiot, dar nu
reușea să se gândească la un alt cuvânt ca să-l descrie) și lucrurile pe care el
le făcea cu mâinile lui…
Și cu gura lui…
Și cu dinții lui…
Și cu limba lui…
Se înroși din nou. Lucrurile pe care le făcea – ei bine, o femeie ar trebui să
fie pe jumătate moartă ca să nu răspundă.
Reveni cu privirea la coloanele din registrul ei. Numerele nu se adunaseră
în mod miraculos de unele singure cât ea visa cu ochii deschiși și, de fiecare
dată când Eloise încerca să se concentreze, începeau să-i danseze în fața
ochilor. Se uită afară pe fereastră; din poziția ei nu-l putea vedea pe Phillip
în seră, dar știa că era chiar după colț și că el era înăuntru, trudind, tăind
frunze și plantând semințe și ce mai făcea el acolo toată ziua.
Toată ziua.
Se încruntă. Era de fapt o frază foarte potrivită. Phillip chiar își petrecea
toată ziua în seră, deseori cerând și prânzul pe tavă acolo. Știa că nu era ceva
foarte anormal ca soțul și soția să ducă vieți separate pe timpul zilei (și
pentru multe cupluri, și pe timpul nopții), dar ei erau căsătoriți de doar o
săptămână.
Și de fapt, din multe puncte de vedere, ea încă afla cine era soțul ei.
Căsătoria se realizase așa de repede; iar ea știa foarte puține despre el. Oh,
știa că-i onest și onorabil, și că o va trata bine, și acum știa că el avea și o
latură carnală despre care n-ar fi visat niciodată că pândea acolo sub
exteriorul lui rezervat.
Dar în afară de ceea ce aflase despre tatăl lui, nu știa despre experiențele
lui, opiniile lui, ce i se întâmplase în viață ca să-l facă bărbatul care era acum.
Uneori încerca să-l atragă în conversație și uneori reușea, dar de cele mai
multe ori eforturile ei se topeau.
Pentru că niciodată nu părea să vrea să vorbească dacă putea să o sărute.
Și asta îl făcea în mod inevitabil să o îndemne spre dormitor, unde cuvintele
erau uitate.
Și în puținele ocazii în care reușea să-l antreneze în conversație, se
dovedea doar un exercițiu de frustrare. Îi cerea părerea despre orice
referitor la gospodărie, de exemplu, și el doar ridica din umeri și-i spunea să
VP - 187
se ocupe cum credea ea. Uneori se întreba dacă se căsătorise cu ea doar ca
să capete o menajeră.
Și, desigur, un trup cald în patul lui.
Dar putea să existe mai mult. Eloise știa că o căsătorie era despre mai
mult, știa că într-o căsătorie putea să existe mai mult. Nu-și amintea de
mariajul părinților ei, dar își văzuse frații cu soțiile lor și credea că ea și
Phillip ar putea găsi aceeași fericire dacă doar ar petrece un pic mai mult
timp împreună în afara dormitorului.
Se ridică dintr-odată și se duse la ușă. Ar trebui să vorbească cu el. Nu
exista niciun motiv pentru care nu se putea duce în seră să vorbească cu el.
Poate chiar va aprecia dacă îl întreba despre munca lui.
Nu-l va interoga propriu-zis, dar sigur nu ar fi nimic rău cu una sau două
întrebări presărate într-o conversație. Și dacă el doar dădea de înțeles că-l
deranja sau că-i îngreuna munca, va pleca imediat.
Dar apoi auzi vocea mamei ei răsunându-i în cap.
„Nu insista, Eloise! Nu insista!”
Fu nevoie de o voință pe care nu știuse niciodată că o posedă, din moment
ce era complet împotriva firii ei, dar se opri, se întoarse și se așeză la loc.
Nu știa că mama ei să se fi înșelat asupra a ceva cu adevărat important și,
dacă Violet considerase potrivit să-i dea acest sfat în seara nunții ei, Eloise
bănuia că ar trebui să-i acorde atenția cuvenită.
La asta se referise mama ei când îi spusese să acorde timp, se gândi ea cu
o încruntătură morocănoasă.
Își băgă mâinile sub fund, de parcă voia să le împiedice să se întindă în
față și să o conducă înapoi la ușă. Privi afară pe fereastră, apoi fu nevoită să-
și mute privirea pentru că, chiar dacă nu vedea sera, știa că era chiar acolo,
după colț.
Asta nu era starea ei firească, se gândi ea cu dinții încleștați. Niciodată nu
fusese genul care să poată sta liniștită și zâmbitoare cât face asta. Era menită
să se miște, să facă, să exploreze, să întrebe. Și dacă era să fie onestă – să
deranjeze, să bată la cap și să-și exprime opiniile oricui ar ascultă-o.
Se încruntă și oftă. Dacă o luai așa, nu părea o persoană foarte
atrăgătoare.
Încercă să-și amintească discursul mamei ei din seara nunții. Sigur exista
și ceva pozitiv în el. Până la urmă, mama ei o iubea. Trebuie să fi spus ceva
de bine. Nu spusese ceva despre faptul că era fermecătoare?
Dacă își amintea bine, mama ei spusese că-i găsea fermecătoare
nerăbdarea, ceea ce nu era chiar același lucru cu a considera fermecător
temperamentul prietenos al cuiva.
Cât de îngrozitor era asta! Avea 28 de ani, pentru Dumnezeu! Trecuse
VP - 188
prin toată viața ei simțindu-se perfect fericită cu cine era și cum se
comporta.
Mă rog, aproape perfect fericită. Știa că vorbea prea mult și că uneori era
un pic cam prea directă și, prea bine, nu toată lumea o plăcea, dar
majoritatea oamenilor o plăceau, și hotărâse de mult că asta era în regulă cu
ea.
Așa că de ce acum? De ce dintr-odată era așa nesigură de ea însăși, de ce îi
era așa de teamă că o să facă sau o să spună ceva greșit?
Se ridică. Nu putea să suporte asta – nehotărârea, lipsa de acțiune.
Ascultase de sfatul mamei ei și-i oferise lui Phillip un pic de intimitate, dar
pentru Dumnezeu, nu mai putea să stea aici, fără a face ceva.
Se uită la registrele necompletate. Oh, Doamne! Dacă ar fi făcut ceea ce ar
fi trebuit să facă, n-ar fi stat degeaba, nu-i așa?
Cu un mic oftat de iritare, închise registrele. Nu conta dacă putea să
adune numere, pentru că se cunoștea suficient de bine încât să știe că nu le
va aduna, chiar dacă stătea acolo, așa că mai bine s-ar duce și ar face altceva.
Copiii. Asta era. În urmă cu o săptămână devenise soție, dar devenise și
mamă. Și dacă cineva avea nevoie ca ea să intervină în viețile lor, aceia erau
Oliver și Amanda.
Încurajată de noul ei scop, ieși pe ușă, simțindu-se din nou ea însăși.
Trebuia să vegheze asupra lecțiilor lor, să se asigure că învățau cum trebuie.
Oliver va trebui să se pregătească pentru Eton, unde chiar ar trebui să se
înscrie în semestrul din toamnă.
Și apoi mai erau hainele lor. Cam tot ce aveau în garderobă le rămăsese
mic, și Amanda merita ceva mai frumos și…
Oftă mulțumită în timp ce urca grăbită scările. Număra deja proiectele pe
degete, planificând mental croitoreasa și croitorul, ca să nu mai menționeze
conceperea textului pentru anunțul pe care voia să-l dea cu scopul de a
obține serviciile câtorva preceptori, pentru că aveau nevoie cu disperare să
învețe franceza, pianul și, desigur, adunările – și oare erau prea mici pentru
împărțiri?
Simțindu-se destul de voioasă, deschise ușa de la camera copiilor și apoi…
Se opri dintr-odată, încercând să-și dea seama ce se întâmpla.
Oliver avea ochii roșii, de parcă plânsese, și Amandei îi curgea nasul, pe
care îl ștergea cu dosul mâinii. Amândoi respirau gâfâind și sughițând cum
respiră cineva care este supărat.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Eloise, uitându-se întâi la copii și apoi la
bona lor.
Gemenii nu spuseră nimic, dar se uitau la ea cu ochii mari, implorând.
— Bonă Edwards? întrebă Eloise.
VP - 189
 Buzele bonei erau strânse într-o linie neplăcută.
— Sunt bosumflați doar pentru că au fost pedepsiți.
Eloise încuviință lent din cap. Nu era deloc surprinzător că Oliver și
Amanda ar putea face ceva pentru care trebuiau pedepsiți, dar chiar și așa,
era ceva în neregulă la ceea ce vedea. Poate că expresia frântă din ochii lor,
de parcă încercaseră să fie sfidători și renunțaseră.
Nu că ar fi vrut să încurajeze sfidarea, în niciun caz împotriva bonei lor,
care trebuia să-și păstreze poziția de autoritate în clasă, dar nici nu voia să
vadă acea expresie în ochii lor – atât de umilă, de supusă și tristă.
— De ce au fost pedepsiți? întrebă Eloise.
— Au vorbit urât, veni imediat răspunsul bonei lor.
— Înțeleg, oftă Eloise. Probabil că gemenii își meritaseră pedeapsa;
deseori vorbeau urât și chiar ea îi mustrase în legătură cu asta de câteva ori.
Și ce pedeapsă au primit?
— Au fost bătuți peste degete, zise bona Edwards, cu spatele drept.
Eloise făcu un efort să-și descleșteze maxilarul. Nu-i plăceau pedepsele
fizice, dar în același timp bătutul peste degete era nelipsit în cele mai bune
școli. Era destul de sigură că toți frații ei fuseseră loviți peste degete de
nenumărate ori la Eton; nu-și putea imagina că trecuseră prin toți acei ani
fără nicio greșeală disciplinară.
Cu toate astea, nu-i plăcu expresia din ochii copiilor, așa că o luă pe bona
Edwards deoparte și îi zise blând:
— Înțeleg nevoia de disciplină, dar dacă trebuie să o faceți din nou,
trebuie să vă cer să o faceți mai blând.
— Dacă o fac mai blând, zise destul de tăios bona, nu-și vor învăța lecția.
— Eu voi judeca lecțiile învățate de ei, spuse Eloise, burzuluindu-se la
tonul bonei. Și nu o mai cer. Vă spun, sunt copii și trebuie să fiți mai blândă.
Bona Edwards își încreți buzele, dar încuviință din cap. O dată, tăios,
pentru a arăta că va face cum i s-a cerut, dar că nu era de acord – și nu
aproba intervenția lui Eloise.
Eloise reveni la copii și le spuse cu voce tare:
— Sunt destul de sigură că și-au învățat lecția pe ziua de astăzi. Poate că
ar putea să ia o pauză cu mine.
— Exersam caligrafia, zise bona Edwards. Nu ne permitem timp liber. Mai
ales dacă eu trebuie să fiu și bonă, și guvernantă.
— Vă asigur că am de gând să rezolv această problemă cât mai repede,
zise Eloise. În ceea ce privește ziua de astăzi, exersez eu caligrafia cu copiii.
Vă asigur că nu vor rămâne în urmă.
— Nu cred…
Eloise o săgetă cu o privire. Nu era degeaba o Bridgerton și, pentru
VP - 190
Dumnezeu, știa cum să aibă de-a face cu servitorii recalcitranți.
— Trebuie doar să mă informați despre planurile de lecție.
Bona părea din ce în ce mai țâfnoasă, dar o informă pe Eloise că astăzi
exersau M, N și O.
— Și litere mari, și litere mici, adăugă ea tăios.
— Înțeleg, zise Eloise, pe o voce cu o cadență arogantă. Sunt destul de
sigură că sunt calificată în acest domeniu academic.
Chipul bonei Edwards se înroși din cauza sarcasmului.
— Asta-i tot? zise ea.
Eloise încuviință din cap.
— Într-adevăr. Sunteți liberă. Bucurați-vă de timpul liber – sunt convinsă
că nu aveți prea mult, având o dublă îndatorire, fiind și bonă, și guvernantă –
și reveniți vă rog să vă ocupați de prânzul lor.
Cu capul sus, bona Edwards ieși din încăpere.
— Bine, atunci, anunță Eloise, revenind cu atenția la cei doi copii, care
încă stăteau la mica lor masă, uitându-se în sus la ea de parcă era o mică
zeitate, venită pe pământ cu singurul scop de a-i salva pe copii de
vrăjitoarele rele. Mergem să…
Dar nu-și termină propoziția, pentru că Amanda se lansă asupra ei,
cuprinzându-i mijlocul cu brațele cu destulă forță să o împingă în zid. Și la
scurt timp urmă Oliver.
— Gata, gata, zise Eloise, mângâindu-i confuză pe păr. Ce s-a întâmplat
oare?
— Nimic, veni răspunsul înfundat al Amandei.
Oliver se desprinse și stătu drept ca un mic bărbat cum mereu îi spuneau
oamenii să fie. Apoi strică efectul ștergându-și nasul cu dosul mâinii.
Eloise îi dădu o batistă.
O folosi, mulțumi încuviințând din cap și afirmă:
— Ne place mai mult de tine decât de bona Edwards.
Eloise nu-și putea imagina pe cineva mai rău decât bona Edwards și își
jură sieși să-i caute o înlocuitoare cât mai curând posibil. Dar nu avea să
spună nimic despre asta copiilor; cu siguranță i-ar spune imediat bonei, care
fie și-ar da demisia imediat, lăsându-i pe toți într-o încurcătură teribilă, fie
și-ar vărsa frustrarea și furia pe copii, ceea ce nu ar trebui să se întâmple
deloc.
— Hai să stăm jos, zise ea, direcționându-i spre masă. Eu nu știu despre
voi, da’ eu nu vreau să am de-a face cu ea dacă nu ne-am exersat M-urile, N-
urile și O-urile.
Se uită la mâinile lui Oliver. Nu păreau abuzate, dar unul dintre degete era
cam roșu. Poate că i se părea ei, dar chiar și așa…
VP - 191
 Trebuia să stea de vorbă cu Phillip. Imediat cum va putea.
*
Phillip fredona pentru sine în timp ce muta cu grijă un răsad, foarte
conștient că înainte de căsătorie muncise mereu într-o tăcere completă și
neîndurătoare.
Își dădu seama că niciodată nu-i mai venise să fluiere, niciodată nu voise
să cânte ușurel doar pentru sine sau să fredoneze. Dar acum… ei bine, acum i
se părea că muzica pur și simplu umplea aerul din jurul lui. Se simțea mai
relaxat și nodurile constante de tensiune din umerii lui începuseră să se
dizolve.
Făcuse pur și simplu cel mai bun lucru atunci când se căsătorise cu Eloise.
La naiba, ar merge așa de departe încât ar spune că fusese cel mai bun lucru
pe care îl făcuse vreodată.
Pentru prima dată după mult timp era fericit.
Acum i se părea așa un lucru simplu să fie fericit. Și nici măcar nu era
sigur dacă înainte își dăduse seama că nu era fericit. Avusese momente când
râsese și din când în când se simțea bine – nu mai era cum fusese cu Marina,
când fusese complet și constant nefericit.
Dar nici nu fusese fericit. Nu așa cum era acum, trezindu-se în fiecare zi
cu sentimentul că lumea chiar era un loc minunat și că va continua să fie un
loc minunat când se va culca în acea noapte și din nou când se va trezi în
dimineața următoare.
Nu-și putea aminti ultima dată când se simțise așa. Probabil că nu de pe
timpul universității, când gustase pentru prima dată fiorul intelectual al
descoperirii – și când fusese destul de departe de tatăl lui încât să nu mai fie
nevoit să-și facă griji de amenințarea constantă a nuielei.
Îi era dificil să numere modurile în care Eloise îi îmbunătățise viața.
Desigur, era vorba de timpul petrecut în dormitor, care era peste orice și-ar
fi putut imagina. Dacă ar fi visat măcar că relațiile sexuale puteau să fie așa
de splendide, n-ar fi rămas neînsurat așa de mult. Sincer, n-ar fi putut să
rămână, dacă era să se ia după apetitul lui de moment.
Dar pur și simplu nu știuse. Cu Marina clar nu făcuse așa dragoste. Sau cu
oricare altă femeie cu care se mai tăvălise ca băiat la universitate, înainte de
căsătorie.
Dar dacă era să fie sincer cu el însuși – și asta era o sarcină grea, ținând
cont de cât de înnebunit era corpul lui după al lui Eloise –, relațiile sexuale
nu erau singurul motiv pentru starea lui actuală de mulțumire.
Era sentimentul – faptul că știa, mai degrabă – că în sfârșit și cu adevărat
făcuse lucrul corect pentru gemeni pentru prima dată de când devenise tată.
Niciodată nu fusese un tată perfect. Știa asta și, chiar dacă o detesta, o
VP - 192
accepta. Dar alesese în sfârșit cea mai bună opțiune și le găsise mama
perfectă.
Fusese ca și cum cinci sute de kilograme de vinovăție i se ridicaseră de pe
umeri.
Nu era de mirare că, în sfârșit, își simțea mușchii fără noduri și relaxați.
Putea să intre dimineața în seră și să nu-și facă griji. Nu-și amintea ultima
dată când făcuse asta, să intre pur și simplu și să muncească fără să se
ascundă de fiecare dată când auzea un zgomot puternic sau un țipăt. Sau să
se poată concentra asupra muncii lui fără ca mintea să-i umble haihui,
incapabil să se concentreze la altceva în afară de minusurile lui ca tată.
Dar acum intra și uita de toate grijile. La naiba, n-avea nicio grijă.
Era splendid. Magic.
O ușurare.
Și dacă uneori soția lui se uita la el ca și cum voia ca el să spună ceva
diferit sau să facă ceva diferit – ei bine, punea asta pe seama faptului că el
era bărbat, și ea era femeie, și genul lui nu-l va înțelege niciodată pe al ei, și
el ar trebui să fie doar recunoscător că Eloise spunea aproape mereu ce voia
să spună, ceea ce era un lucru foarte bun, din moment ce nu trebuia să
ghicească constant ce voia de la el.
Cum era vorba aia pe care o spunea mereu fratele lui – „Ai grijă cu femeia
care pune întrebări. Nu vei răspunde niciodată corect”.
Phillip zâmbi, savurând amintirea. Dacă puneai așa problema, nu avea
motive să-și facă griji că uneori conversațiile lor se stingeau în nimic. De cele
mai multe ori ele se stingeau direct în pat, ceea ce pentru el era perfect în
regulă.
Coborî privirea la umflătura ce i se forma în pantaloni. La naiba! Va trebui
să înceteze să se mai gândească la soția lui în mijlocul zilei. Sau măcar să
găsească o cale de a se întoarce discret în casă în starea lui și să o găsească
repede.
Dar apoi, de parcă ea ar fi știut că el stătea acolo gândindu-se la cât de
perfectă era ea și voia să i-o demonstreze încă o dată, ea deschise ușa serei
și băgă capul înăuntru.
Phillip privi în jur și se întrebă de ce construise întreaga structură din
sticlă. S-ar putea să aibă nevoie să instaleze un soi de paravan pentru
intimitate, dacă ea va veni în vizită în mod regulat.
— Deranjez?
El se gândi la asta. Și da, chiar îl deranja; era în mijlocul a ceva, dar își
dădu seama că nu-l deranja. Ceea ce era ciudat și destul de plăcut în același
timp. Înainte mereu îl iritaseră întreruperile. Chiar și când era cineva a cărui
companie îi făcea plăcere, după câteva minute își dădea seama că-și dorea ca
VP - 193
persoana să plece ca el să poată reveni la ce proiect lăsase deoparte din
cauza ei.
— Deloc, zise el, dacă nu te ofensează cum arăt.
Ea îl privi, observând murdăria și noroiul, inclusiv pata pe care era destul
de sigur că o avea pe obrazul stâng, și clătină din cap.
— Nu-i nicio problemă.
— Ce te frământă?
— Este vorba de bona copiilor, zise ea fără preambul. Nu-mi place de ea.
Nu la asta se așteptase el. Lăsă lopata.
— Nu-ți place? Ce este în neregulă cu ea?
— Nu știu exact. Doar că nu-mi place de ea.
— Păi, ăsta nu-i un motiv să o dăm afară.
Buzele lui Eloise se strânseră un pic. El începea să-și dea seama că ăsta
era un semn clar că ea era iritată.
— A bătut copiii peste degete, zise ea.
El oftă. Nu-i plăcea gândul că cineva îi bătea pe copii, dar apoi, era doar o
bătaie peste degete. Nu era ceva ce nu se întâmpla în toate clasele din țară.
Și, se gândi el resemnat, copiii lui nu erau chiar modele de bună purtare. Așa
că, dorindu-și să geamă, întrebă:
— O meritau?
— Nu știu, recunoscu Eloise. Nu am fost acolo. Mi-a zis că i-au vorbit urât.
Phillip simți cum i se lasă umerii un pic.
— Din păcate, zise el, nu mi-e greu să cred asta.
— Da, evident că nu, fu de acord Eloise. Sunt sigură că au fost niște mici
bestii. Dar chiar și așa, ceva nu mi s-a părut în regulă.
Se sprijini de masa de lucru, trăgând-o de mână până când ea se lovi de el.
— Atunci cercetează.
Ea deschise surprinsă buzele.
— Tu nu vrei să cercetezi?
Phillip ridică din umeri.
— Nu eu sunt cel preocupat. Eu n-am avut niciodată motive să mă
îndoiesc de bona Edwards, dar dacă tu te simți inconfortabil, atunci, chiar te
rog, ar trebui să investighezi. Și apoi, tu te pricepi mai bine la genul ăsta de
lucruri decât mine.
— Dar – ea se foi un pic când el o trase lângă el și-i adulmecă gâtul – ești
tatăl lor.
— Și tu ești mama lor, zise el cu cuvinte dense și fierbinți pe pielea ei.
Era amețitoare, iar el murea de dorință; dacă ar putea doar să o oprească
din vorbit, probabil că ar putea să o ducă în dormitor, unde s-ar putea distra
mult mai mult.
VP - 194
 — Am încredere în judecata ta, zise el, gândindu-se că asta o va îmbuna –
și apoi, era adevărul. De asta m-am căsătorit cu tine.
Evident că răspunsul lui o surprinse.
— De asta… ce?
— Păi, și de asta, murmură el, încercând să-și dea seama cât de mult ar
putea să o pipăie cu așa de multe haine între ei.
— Phillip, încetează! strigă ea, smulgându-se de lângă el.
Ce naiba?
— Eloise, ce se întâmplă? întrebă el cu precauție, pentru că din experiența
lui, așa limitată cum era, trebuia mereu să ai grijă cu o femeie nervoasă.
— Ce se întâmplă? zise ea, cu ochii scăpărând periculos. Cum poți să
întrebi așa ceva?
— Păi, zise el lent și cu un pic de sarcasm, poate întreb pentru că nu știu
ce s-a întâmplat.
— Phillip, nu-i momentul.
— Să întreb ce s-a întâmplat?
— Nu! aproape că țipă ea.
Phillip făcu un pas în spate. Din instinct de supraviețuire, se gândi el
precaut. Sigur asta făcea bărbatul în certurile conjugale. Autoconservare și
nimic mai mult.
Ea începu să fluture din brațe într-un mod ciudat.
— Să faci asta.
Phillip privi în jur. Ea flutura spre masa de lucru, la plantele de mazăre, la
cerul de deasupra, ce le făcea cu ochiul prin bucățile de sticlă.
— Eloise, zise el cu o voce egală în mod deliberat, nu-s un bărbat prost,
dar n-am idee la ce te referi.
Ea rămase cu gura căscată, și el își dădu seama că era în necaz.
— Nu știi? întrebă ea.
Probabil că ar fi trebuit să țină cont de propriul avertisment privind
autoconservarea, dar un mic diavol – era sigur că vreun diavol enervat – îl
forță să spună:
— Eloise, eu nu citesc gândurile.
— Nu-i momentul să fim intimi, zise ea în sfârșit.
— Păi, normal că nu, fu el de acord. N-avem niciun pic de intimitate. Dar –
zâmbi doar gândindu-se la asta – am putea oricând să ne întoarcem în casă.
Știu că suntem în mijlocul zilei, dar…
— Nu la asta mă refeream!
— Foarte bine, spuse el încrucișându-și brațele. Cedez. La ce te referi,
Eloise? Pentru că te asigur că eu n-am idee.
— Bărbații, mormăi ea.
VP - 195
 — O s-o iau ca pe un compliment.
Privirea ei ar fi înghețat Tamisa. Îi îngheță dorința, ceea ce-l enervă foarte
tare, din moment că abia aștepta să o rezolve într-un cu totul alt mod.
— Nu era menit să fie un compliment, zise ea.
El se sprijini de masa de lucru, într-o poziție lejeră menită să o enerveze.
— Eloise, rosti el calm, încearcă să acorzi un pic de respect inteligenței
mele.
— Este dificil când afișezi așa de puțină, răspunse ea.
Atât a fost.
— Nici măcar nu știu de ce ne certăm! explodă el. Acum un minut erai
dornică în brațele mele și în următorul minut țipai ca o banshee.
Eloise clătină din cap.
— N-am fost deloc dornică în brațele tale.
Era ca și cum i se terminase lumea.
Probabil că ea văzu șocul de pe fața lui, pentru că adăugă repede:
— Astăzi. Astăzi am vrut să zic. Acum, de fapt.
Corpul lui se relaxă ușurat, chiar dacă restul din el fierbea de furie.
— Încercam să vorbesc cu tine, explică ea.
— Mereu încerci să vorbești cu mine, sublinie el. Doar asta faci. Vorbești,
vorbești, vorbești.
Ea se retrase.
— Dacă nu-ți place, n-ar fi trebuit să te însori cu mine, rosti ea pe o voce
tăioasă.
— Nu este ca și cum am avut de ales, zise el. Frații tăi erau gata să mă
castreze. Și doar ca să nu mă zugrăvești complet în negru, nu mă deranjează
că vorbești. Doar că, pentru Dumnezeu, nu tot timpul.
Ea părea că încerca să spună ceva complet inteligent și tăios, dar nu reuși
decât să rămână cu gura căscată ca un pește și să scoată pe gură sunete
precum:
— Oh! Oh!
— Din când în când, zise el, simțindu-se superior, ai putea să te gândești
să închizi gura și să o folosești pentru vreun alt scop.
— Ești un nesuferit, fumegă ea.
El ridică din sprâncene, știind că asta o va irita.
— Îmi pare rău că ți se pare așa de ofensatoare înclinația mea pentru
vorbit, continuă ea, dar încercam să vorbesc cu tine despre ceva important și
tu ai încercat să mă săruți.
El ridică din umeri.
— Eu mereu încerc să te sărut. Ești soția mea. Ce altceva ar trebui să fac?
— Dar uneori nu-i un moment potrivit, zise ea. Phillip, dacă vrem să avem
VP - 196
o căsătorie reușită…
— Avem o căsătorie reușită, o întrerupse el cu o voce defensivă și amară.
— Da, desigur, zise ea repede, dar nu poate să fie mereu despre… știi tu
ce.
— Nu, zise el, obtuz în mod intenționat. Nu știu.
Eloise scrâșni din dinți.
— Phillip, nu fi așa!
El nu zise nimic, doar își încordă brațele deja încrucișate și se uită fix la
fața ei.
Eloise închise ochii și înclină ușor în față din bărbie în timp ce-și mișca
buzele. Și el își dădu seama că ea vorbea. Nu scotea un sunet, dar vorbea.
Dumnezeule, femeia nu se oprea niciodată. Chiar și acum vorbea cu ea
însăși.
— Ce faci? întrebă el în sfârșit.
Nu deschise ochii când spuse:
— Încerc să mă autoconving că-i în regulă să ignor sfatul mamei mele.
El clătină din cap. Nu va înțelege niciodată femeile.
— Phillip, spuse ea într-un final, chiar când el se hotărâse să plece și să o
lase să vorbească singură în privat. Îmi place foarte mult ce facem în pat…
— Mă bucur să aud asta, zise el, încă prea iritat pentru a fi elegant.
Ea îi ignoră lipsa de amabilitate.
— Dar nu poate fi vorba doar despre asta.
— Ce?
— Căsătoria noastră. Se înroși, clar stânjenită de un discurs așa de
deschis. Nu poate fi doar despre a face dragoste.
— Poate să fie foarte mult despre asta, mormăi el.
— Phillip, de ce nu discuți despre asta cu mine? Avem o problemă și
trebuie să discutăm despre asta.
Și atunci ceva în el pur și simplu se rupse. Era convins că avea o căsătorie
perfectă, și ea se plângea? Fusese așa de sigur că de data asta o nimerise
bine.
— Suntem căsătoriți de o săptămână, Eloise, zise el. O săptămână. La ce te
aștepți de la mine?
— Nu știu. Eu…
— Sunt doar un bărbat.
— Și eu sunt doar o femeie, rosti ea moale.
Din cine știe ce motiv, cuvintele ei liniștite doar îl enervară și mai mult. Se
aplecă înainte, folosindu-și dinadins înălțimea pentru a o intimida.
— Știi cât a trecut de când nu m-am culcat cu o femeie? șuieră el. Ai idee?
Ochii ei se măriră imposibil de mult și clătină din cap.
VP - 197
 — Opt ani, zise el. Opt ani lungi în care n-am avut decât mâna drept
alinare. Așa că data viitoare când ți se pare că mă simt bine când sunt în tine,
te rog să-mi scuzi imaturitatea și bărbăția. Rosti cuvântul cum poate l-ar fi
rostit ea, cu sarcasm și furie. Pur și simplu, mă simt grozav de bine după o
lungă secetă.
Și apoi, nemaiputând să o suporte un moment în plus…
Nu, asta nu era adevărat. Nu mai putea să se suporte pe el.
Oricum ar fi, plecă.

VP - 198
 CAPITOLUL 16

…ai dreptul, draga mea Kate. Bărbații sunt așa de ușor de

manevrat. Nu-mi pot imagina pierzând vreodată o discuție cu
unul. Desigur; dacă aș fi acceptat cererea lordului Lacye, n-aș fi
avut nici măcar ocazia. El rareori vorbește, ceea ce mie mi se pare
foarte ciudat.
de la Eloise Bridgerton către cumnata ei, vicontesa
Bridgerton, la refuzarea celei de-a cincea cereri în căsătorie

Eloise rămase în seră aproape o oră, neputând face nimic altceva decât să
se uite în gol, întrebându-se…
Ce se întâmplase?
Acum vorbeau – bine, se certau, dar într-un mod rațional și civilizat –, și
apoi el își ieșise din fire, cu chipul aprins de furie.
Apoi plecase. Plecase. Chiar plecase de lângă ea în mijlocul unei discuții și
o lăsase stând acolo în sera lui, cu gura deschisă și cu mândria ciuruită.
Plecase. Asta fusese ceea ce o deranjase. Cum putea cineva să plece în
mijlocul unei discuții?
Bine, ea fusese cea care inițiase discuția – bine, fie, cearta –, dar chiar și
așa, nimic nu lăsase de înțeles ca o asemenea ieșire din partea lui să fie
justificată.
Și cel mai rău era că nu știa ce să facă.
Toată viața ei știuse ce să facă. Nu mereu se dovedise că avea și dreptate,
dar măcar se simțise sigură pe sine când își luase deciziile. Și, în timp ce
stătea acolo pe bancul de lucru al lui Phillip, simțindu-se complet confuză și
incapabilă, își dădu seama că măcar pentru ea era mult mai bine să
acționeze și să greșească decât să se simtă neajutorată și neputincioasă.
Și de parcă toate astea nu erau de ajuns, nu-i ieșea vocea mamei ei din
cap. „Nu insista, Eloise! Nu insista!”
Și nu se putea gândi decât că ea nu insistase. Cerule, ce făcuse în afară de
a veni la el cu o îngrijorare referitoare la copiii lui? Era așa de greșit că voia
să vorbească în loc să alerge în dormitor? Bănuia că ar putea să fie greșit
dacă cuplul în chestiune n-ar petrece niciun moment intim împreună, dar ei
petreceau… ei făceau…
Tocmai se întâmplase de dimineață!
Nimeni n-ar fi putut spune că aveau probleme în dormitor. Nimeni.
VP - 199
 Oftă și se prăbuși. Niciodată în viața ei nu se simțise așa de singură. Ce
ciudat! Cine ar fi crezut că va trebui să se mărite – să-și unească viața pentru
eternitate cu o altă persoană – ca să se simtă singură?
Voia la mama ei.
Nu, nu voia la mama ei. Clar nu voia la mama ei. Mama ei ar fi bună și
înțelegătoare și tot ce ar mai trebui să fie o mamă, dar o discuție cu mama ei
ar face-o să se simtă ca un copil mic, nu ca adultul care se presupunea că
este.
Voia să vorbească cu surorile ei. Nu cu Hyacinth, care abia avea 21 de ani
și nu știa nimic despre bărbați, ci cu una dintre surorile ei măritate. O voia
pe Daphne, care mereu știa ce să spună, sau pe Francesca, care niciodată nu-
ți spunea ce voiai să auzi, dar mereu reușea să-ți smulgă un zâmbet oricum.
Dar ele erau prea departe, la Londra și, respectiv, în Scoția, și Eloise nu
voia să fugă. Când se măritase își așternuse patul și era destul de mulțumită
să se culce în fiecare noapte alături de Phillip. Doar zilele erau un pic în
dezordine.
Nu va face pe lașa și să plece, nici măcar pentru câteva zile.
Dar Sophie era aproape, la doar o oră distanță. Și dacă nu erau surori prin
naștere – ei bine, erau surori de inimă.
Eloise se uită afară pe ușă. Era prea înnorat ca să vadă soarele, dar era
destul de sigură că nu era mult peste prânz. Chiar și cu durata drumului, își
putea petrece mare parte din zi cu Sophie și să se întoarcă la cină.
Din mândrie nu voia ca nimeni să știe că se simțea nefericită, dar inima ei
dorea un umăr pe care să plângă.
Inima ei câștigă.
•
Phillip își petrecu următoarele câteva ore umblând pe câmpurile lui,
smulgând cu brutalitate buruieni din pământ.
Lucru care îl ținu destul de ocupat, din moment ce nu era într-o zonă
cultivată, ceea ce însemna că orice creștea ar putea fi clasificat drept
buruiană, dacă așa aveai chef.
Și el așa avea chef. Avea mai mult decât chef. Dacă era după el, ar fi smuls
fiecare plantă de pe pământ.
Tocmai el, un botanist.
Dar acum nu dorea să planteze lucruri, nu voia să le vadă cum înfloresc
sau cresc. Voia să lovească, să schilodească și să distrugă. Era furios, frustrat
și supărat pe el însuși și supărat pe Eloise, și era destul de pregătit să fie
supărat pe oricine i-ar fi ieșit în cale.
Dar după o după-amiază petrecută așa, lovind, strivind și rupând capetele
florilor de câmp și smulgând firele de iarbă de la jumătate, se așeză pe un
VP - 200
bolovan și-și lăsă capul în mâini.
La dracu’!
Ce mizerie!
Ce mizerie blestemată, și partea cu adevărat ironică era că el crezuse că
erau fericiți.
Crezuse că are un mariaj perfect și în tot acest timp – of, fie, trecuse doar
o săptămână, dar fusese o săptămână perfectă în opinia lui. Și ea fusese
nefericită.
Sau, dacă nu nefericită, atunci nu fusese fericită.
Sau poate un pic fericită, dar cu siguranță nu într-un extaz fericit ca el.
Și acum el trebuia să se ducă și să facă ceva în legătură cu asta, ceea ce era
ultimul lucru pe care voia să-l facă. Să vorbească cu Eloise, de fapt să-i pună
întrebări și să încerce să deducă ce era în neregulă, ca să nu mai menționeze
că trebuia să-și dea seama și cum să îndrepte lucrurile – era exact genul de
lucru pe care mereu îl făcea de mântuială.
Dar nu prea avea de ales, nu-i așa? Se căsătorise cu Eloise în parte – bine,
mai mult decât în parte; aproape în întregime, de fapt – pentru că voia ca ea
să preia conducerea, să se ocupe de toate sarcinile mărunte și enervante din
viața lui, să-l elibereze pentru lucrurile care chiar contau. Faptul că el
începuse să țină la ea fusese un bonus neașteptat.
Dar bănuia că mariajul nu reprezenta o mică sarcină enervantă și nu
putea să o lase în seama lui Eloise. Și oricât de dureroasă era o discuție
sinceră, va trebui să-și ia inima în dinți și să încerce.
Era destul de sigur că o va da în bară, dar putea măcar să spună că
încercase.
Gemu. Probabil că-l va întreba despre sentimentele lui. Nu exista nicio
femeie în viață care să înțeleagă că bărbații nu vorbeau despre sentimente?
La dracu’, jumătate dintre ei nici măcar nu aveau sentimente.
Sau poate putea să aleagă calea ușoară și să-și ceară pur și simplu scuze.
Nu era sigur pentru ce și-ar cere scuze, dar ar domoli-o și ar face-o fericită,
și asta era tot ce conta.
Nu voia ca Eloise să fie nefericită. Nu voia ca ea să regrete căsătoria, nici
măcar un moment. Voia ca mariajul lui să revină la felul cum crezuse el că
era – ușor și confortabil ziua, focos și pasional noaptea.
Urcă dealul înapoi spre conacul Romney, repetând în minte ce va spune și
încruntându-se la cât de prostesc suna totul.
Dar eforturile lui se dovediră irelevante oricum, pentru că, atunci când
ajunse acasă și-l găsi pe Gunning, majordomul îi spuse doar:
— Nu-i aici.
— Cum adică, nu-i aici? întrebă Phillip.
VP - 201
 — Nu-i aici, domnule. S-a dus acasă la fratele ei.
Lui Phillip i se încleștă stomacul.
— Care frate?
— Cred că cel care locuiește aproape.
— Crezi?
— Sunt destul de sigur, se corectă Gunning.
— A zis când are de gând să se întoarcă?
— Nu, domnule.
Phillip înjură cu patimă în șoaptă. Sigur Eloise nu-l părăsise. Nu era genul
care să sară dintr-o barcă care se scufundă, cel puțin nu până când nu se
asigura că fiecare pasager pleacă în siguranță înaintea ei.
— Nu avea o geantă, domnule, zise Gunning.
Oh, asta îl făcea să se simtă mai bine. Majordomul lui simțea nevoia să-l
liniștească că nu fusese abandonat de soția lui.
— Asta-i tot, Gunning, rosti Phillip printre dinții încleștați.
— Prea bine, domnule, zise Gunning.
Înclină capul, cum făcea mereu când se scuza, și ieși din încăpere.
Phillip rămase în hol câteva minute, nemișcat, cu mâinile strânse furios în
pumni în lateral. Ce naiba trebuia să facă el acum? Doar nu alerga după
Eloise? Dacă ea își dorea cu așa disperare să nu fie în compania lui, atunci
asta îi va oferi și el, pentru Dumnezeu!
Porni spre biroul lui, unde putea să fumege în liniște, dar apoi se opri la
câțiva pași de ușă, privind la marele pendul de la capătul holului. Era un pic
peste ora trei, oră la care de obicei gemenii își luau gustarea de după-
amiază. Înainte să se căsătorească, Eloise îl acuzase că nu era suficient de
interesat de bunăstarea lor.
Își puse mâinile în șolduri, roti ușor piciorul, de parcă nu era sigur în ce
parte să o ia. Ar putea să urce în camera copiilor și să petreacă câteva
minute neașteptate cu copiii lui. Nu era ca și cum avea altceva mai bun de
făcut cu timpul lui, blocat aici, așteptând să i se întoarcă soția hoinară. Și
când se va întoarce – ei bine, nu va avea de ce să se plângă, nu după ce el se
va fi contorsionat într-unul din scăunelele acelea și va fi mâncat lapte și
biscuiți cu gemenii.
Întorcându-se hotărât, o luă în sus pe scări, spre camera copiilor, aflată la
ultimul etaj al conacului Romney, ascunsă bine sub streșini. Erau aceleași
camere în care crescuse el, cu același mobilier și aceleași jucării și probabil
cu aceeași crăpătură în tavan deasupra paturilor mici, cea care semăna cu o
rață.
Phillip se încruntă când trecu de ultima treaptă și păși în holul celui de-al
treilea etaj. Probabil că ar trebui să vadă dacă mai era acolo crăpătura și,
VP - 202
dacă mai era, să întrebe cu ce credeau copiii lui că seamănă. Fratele lui,
George, mereu jurase că semăna cu un porc, dar Phillip nu înțelesese
niciodată cum putuse el să încurce ciocul cu un rât.
Phillip clătină din cap. Cerule, n-avea să știe niciodată cum poți să confuzi
o rață cu un porc. Chiar…
Se opri dintr-odată, la doar două uși înainte de camera copiilor. Auzise
ceva și nu era prea sigur ce era, doar că nu-i plăcea. Era…
Ascultă din nou.
Era un scâncet.
Primul instinct fu să o ia la goană înainte și să dea buzna pe ușa camerei,
dar se reținu când își dădu seama că ușa era întredeschisă cu câțiva
centimetri, așa că înaintă pe furiș, trăgând cu ochiul prin crăpătură pe cât de
discret putu.
Îi fu de ajuns doar jumătate de secundă ca să-și dea seama ce se întâmpla.
Oliver era strâns ca o minge pe podea, tremurând în hohote tăcute, și
Amanda stătea în fața peretelui, ținându-se cu mânuțele, plângând în timp ce
bona ei o bătea peste spate cu o carte mare și grea.
Phillip trânti ușa cu o forță care aproape o smulse din țâțâni.
— Ce dracului crezi că faci? aproape că urlă el.
Bona Edwards se întoarse surprinsă, dar înainte să apuce să deschidă
gura ca să vorbească, Phillip îi smulse cartea și o aruncă în spatele lui spre
perete.
— Sir Phillip! strigă uimită bona Edwards.
— Cum îndrăznești să lovești copiii ăștia, zise el cu vocea tremurând de
furie. Și cu o carte.
— Mi s-a spus…
— Și ai făcut-o unde nu poate să vadă nimeni. Simți cum se înfierbântă,
cum se agită, dornic să se dezlănțuie. Câți copii ai bătut, având grijă să lași
vânătăi doar unde nu le-ar vedea nimeni?
— Au vorbit urât, zise bățoasă bona Edwards. Trebuiau pedepsiți.
Phillip înaintă suficient cât bona să fie obligată să se retragă.
— Vreau să pleci din casa mea, zise el.
— Mi-ați spus să-i disciplinez cum consider de cuviință, protestă bona
Edwards.
— Așa consideri de cuviință? șuieră el, folosindu-se de toată reținerea
pentru a-și ține brațele pe lângă el.
Voia să le agite violent, să se dezlănțuie, să ia o carte și să o bată pe femeie
exact cum o făcuse ea cu copiii lui. Dar își păstră calmul. Nu știa cum, dar
reuși.
— Îi bați cu o carte? continuă el furios.
VP - 203
 Se uită la copiii lui; tremurau într-un colț, probabil la fel de speriați de
starea tatălui lor ca și de bonă. Îi era greață că-l vedeau în starea asta, atât de
aproape să-și piardă complet controlul, dar nu mai avea ce să facă pentru a
se controla.
— Nu exista nicio nuia, zise arogant bona Edwards.
Greșit lucru de zis. Phillip simți cum i se înfierbântă și mai mult pielea, se
luptă cu ceața roșie care începuse să-i perturbe privirea. Existase o nuia în
camera copiilor; cârligul de care era agățată încă era acolo, chiar lângă
fereastră.
Phillip o arsese în ziua morții tatălui său, stătuse în fața focului și o
privise cum se face cenușă. Nu fusese satisfăcut doar să o arunce; trebuia să
o vadă distrusă complet și pentru totdeauna.
Și se gândi la acea nuia, se gândi la sutele de dăți când fusese folosită pe
el, se gândi la durere, la umilință, la tot efortul folosit în încercarea de a nu
plânge.
Tatăl lui detestase plângăcioșii. Lacrimile nu aduceau decât o altă rundă
cu nuiaua. Sau cu cureaua. Sau cu cravașa. Sau, când nu era nimic la
îndemână, cu mâna tatălui său.
Dar niciodată cu o carte, se gândi ciudat de detașat Phillip. Probabil că
tatălui lui nu-i trecuse niciodată prin cap.
— Ieși afară, zise Phillip pe o voce abia auzită. Și apoi, când bona Edwards
nu răspunse imediat, urlă: Ieși afară! Ieși afară din casa asta!
— Sir Phillip, protestă ea, îndepărtându-se de el, de brațele lui lungi și
puternice.
— Ieși afară! Ieși afară! Ieși afară!
Nu știa de unde mai avea energie. De undeva din interiorul niciodată
îmblânzit, dar controlat doar cu forța voinței.
— Trebuie să-mi adun lucrurile! strigă ea.
— Ai jumătate de oră, zise Phillip pe o voce joasă, dar încă tremurând din
cauza izbucnirii lui. Treizeci de minute. Dacă n-ai dispărut în jumătate de
oră, chiar eu te dau afară.
Bona Edwards ezită la ușă, o luă din loc, apoi se întoarse.
— Distrugeți copiii ăștia, șuieră ea.
— Sunt ai mei dacă-i distrug.
— Atunci să fie așa cum doriți. Nu sunt decât niște mici monștri, oricum,
răutăcioși, obraznici…
Ei chiar nu-i păsa de propria siguranță? Controlul lui Phillip atârna de un
capăt de ață subțire și era foarte aproape de a o apuca pe blestemata de
femeie de braț și de a o trage chiar el pe ușă afară.
— Ieși afară, mârâi el, rugându-se să fie ultima oară.
VP - 204
 Nu se mai putea stăpâni mult timp. Înaintă, punctând cuvintele cu
mișcarea, iar ea fugi în sfârșit – în sfârșit – din cameră.
Phillip rămase un moment nemișcat, încercând să se calmeze, să-și
domolească respirația și așteptând ca fluxul sangvin să se liniștească. Era cu
spatele la gemeni și se temea să se întoarcă. Murea pe dinăuntru, distrus de
vinovăție că angajase acea femeie, acel monstru, să aibă grijă de copiii lui. Și
fusese prea ocupat încercând să-i evite ca să vadă că sufereau.
Sufereau la fel cum suferise și el.
Se întoarse lent, îngrozit de ceea ce văzuse în ochii lor.
Dar când ridică privirea din podea și se uită la fețele lor, aceștia se urniră,
repezindu-se spre el cu aproape suficientă forță cât să-l dărâme.
— Oh, tati! strigă Amanda, folosind un alint pe care nu-l mai rostise de
foarte mult timp.
De ani întregi era „tata” și uitase cât de dulce suna celălalt.
Și Oliver – și el îl îmbrățișa, cu brațele lui mici și subțiri în jurul taliei lui
Phillip, cu chipul îngropat în cămașa tatălui lui, astfel încât să nu-l vadă că
plânge.
Dar Phillip o simțea. Lacrimile îi trecură prin cămașă și simțea fiecare
smiorcăit pe abdomen.
Își cuprinse strâns, protector copiii cu brațele.
— Șttt, murmură el. Totul e bine. Sunt aici acum.
Erau cuvinte pe care nu le rostise niciodată, cuvinte pe care nu-și
imaginase niciodată că le va spune; nu se gândise niciodată că prezența lui
va fi ceea ce va îndrepta lucrurile.
— Îmi pare rău, zise el. Îmi pare așa de rău!
Îi spuseseră că nu le plăcea de bona lor; nu-i ascultase.
— Nu-i vina ta, tata, zise Amanda.
Ba era, dar i se părea lipsit de sens să continue discuția. Nu acum, nu când
era momentul potrivit pentru un nou început.
— Vom găsi o bonă nouă, îi asigură el.
— Cineva ca bona Millsby? întrebă Oliver, cu nasul curgând, acum că
lacrimile i se opriseră în sfârșit.
Phillip încuviință din cap.
— Cineva exact ca ea.
Oliver se uită la el cu mare sinceritate.
— Domnișoara… Mama poate să ajute la alegere?
— Desigur, răspunse Phillip, ciufulindu-i părul. Mă aștept să vrea să aibă
un cuvânt de spus. Până la urmă este o femeie cu multe opinii.
Copiii chicotiră.
Phillip își permise să zâmbească.
VP - 205
 — Văd că voi doi o cunoașteți bine.
— Chiar îi place să vorbească, zise ezitant Oliver.
— Dar este teribil de inteligentă! interveni Amanda.
— Într-adevăr este, murmură Phillip.
— Îmi place de ea, zise Oliver.
— Și mie, adăugă sora lui.
— Mă bucur să aud asta, le spuse Phillip. Pentru că eu cred că-i aici ca să
rămână.
„Și eu sunt”, adăugă el în gând. Petrecuse ani evitându-și copiii, temându-
se că va face o greșeală, îngrozit că-și va pierde calmul. Ținându-i la distanță
crezuse că făcea ce era mai bine pentru ei, dar se înșelase. Se înșelase tare
mult.
— Vă iubesc, le spuse el răgușit, cu mari emoții. Știți asta, nu-i așa?
Ei încuviințară din cap, cu ochii luminoși.
— Mereu vă voi iubi, șopti el, lăsându-se pe vine până ajunseră cu toții la
același nivel. Îi trase mai aproape, savurându-le căldura. Mereu vă voi iubi.

VP - 206
 CAPITOLUL 17

…chiar și așa, Daphne, nu cred că ar fi trebuit să fugi.

de la Eloise Bridgerton către sora ei, ducesa de Hastings,
pe durata scurtei despărțiri a lui Daphne de soțul ei,
la câteva săptămâni de la căsătoria lor

Drumul spre Benedict era plin cu hârtoape și accidentat, și când Eloise

coborî în fața treptelor de la intrarea în casa fratelui ei, dispoziția ei se
înrăutățise. Ca lucrurile să fie și mai proaste, când majordomul deschise ușa,
se uită la ea de parcă era o nebună.
— Graves? întrebă în sfârșit Eloise, când deveni evident că el rămăsese
fără cuvinte.
— Vă așteaptă? întrebă el încă holbându-se.
— Păi, nu, zise Eloise, privind cu subînțeles dincolo de el în casă, din
moment ce până la urmă acolo voia să fie.
Începuse să plouă mărunt, iar ea nu era îmbrăcată de ploaie.
— Dar nu cred că… începu ea.
Graves se dădu la o parte, revenindu-și tardiv și lăsând-o să intre.
— Este vorba de domnișorul Charles, zise el, referindu-se la fiul cel mai
mare al lui Benedict și al lui Sophie, de doar cinci ani și jumătate. Este destul
de bolnav. Este…
Eloise simți cum ceva îngrozitor și acid i se ridică în gât.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, fără a se mai deranja să-și tempereze
tonul. Este…
Dumnezeule, cum întrebai dacă un copil mic este pe moarte?
— O chem pe doamna Bridgerton, zise Graves, înghițind convulsiv.
Se întoarse și urcă în grabă scările.
— Stai! strigă Eloise, dorind să-l întrebe mai multe, dar el deja dispăruse.
Se prăbuși pe un scaun, bolnavă de îngrijorare și apoi, de parcă asta nu
era suficient, se simți și destul de dezgustată de ea însăși, pentru că fusese
chiar și un pic nemulțumită de propria viață. Necazurile ei cu Phillip, care de
fapt nu erau deloc necazuri, ci mici iritări – ei bine, păreau foarte mici și
nesemnificative comparativ cu asta.
— Eloise!
Cel care coborî fu Benedict, nu Sophie. Era tras la față, cu ochii roșii,
pielea palidă și bolnăvicioasă. Eloise știa prea bine că nu era cazul să-l
VP - 207
întrebe de când nu dormise; întrebarea ar fi fost mai mult decât enervantă,
și apoi răspunsul era chiar acolo pe fața lui – nu dormise de zile.
— Ce faci aici? întrebă el.
— Am venit în vizită, zise ea. Doar să vă salut. Nu știam. Ce s-a întâmplat?
Cum se simte Charles? L-am văzut săptămâna trecută. Părea bine. El… Ce s-a
întâmplat?
Benedict avu nevoie de câteva secunde ca să-și adune energia și să
vorbească.
— Are febră. Nu știu de ce. Sâmbătă s-a trezit bine, dar pe la prânz… Se
rezemă de zid, închizând ochii de durere. Ardea, șopti el. Nu știu ce să fac.
— Doctorul ce a zis? întrebă Eloise.
— Nimic, zise Benedict cu o voce seacă. Nimic util, oricum.
— Pot să-l văd?
Benedict încuviință din cap, cu ochii închiși.
— Ai nevoie să te odihnești, zise Eloise.
— Nu pot, zise el.
— Trebuie. Nu ești de ajutor nimănui așa, și fac pariu că nici Sophie nu-i
mai bine.
— Am trimis-o la somn acum o oră, zise el. Arăta groaznic.
— Păi, nici tu nu arăți mai bine, îi zise Eloise, păstrând intenționat tonul
energic și oficial.
Uneori de asta aveau nevoie oamenii în asemenea momente – să li se dea
ordine, să li se spună ce să facă. Compasiunea doar l-ar face să plângă pe
fratele ei, și niciunul dintre ei nu voia să fie martor la asta.
— Trebuie să te duci în pat, îi ordonă Eloise. Acum. Voi avea eu grijă de
Charles. Chiar dacă dormi o oră, te vei simți mult mai bine.
El nu răspunse; adormise în picioare.
Eloise preluă repede conducerea. Îi ordonă lui Graves să-l ducă pe
Benedict în pat și preluă camera bolnavului, încercând să nu exclame uimită
când păși inițial în cameră și-și văzu micul nepot.
Arăta mic și fragil în patul mare; Benedict și Sophie îl mutaseră în
dormitorul lor, unde era mai mult loc ca oamenii să aibă grijă de el. Avea
pielea roșie, dar când deschise ochii, aceștia erau sticloși și dezorientați și,
când nu stătea anormal de nemișcat, se agita, mormăind incoerent despre
ponei, și case în copaci, și prăjituri cu marțipan.
Eloise se întrebă despre ce ar mormăi ea incoerent, dacă ar face vreodată
febră.
Îi șterse fruntea și-l întoarse, ajutând servitoarele să-i schimbe
cearceafurile și nu observă cum soarele apunea dincolo de orizont. Doar
mulțumi cerului că starea lui Charles nu se înrăutăți în grija ei, pentru că,
VP - 208
după spusele servitorilor, Benedict și Sophie fuseseră lângă el două zile
întregi, și Eloise nu voia să-l trezească pe niciunul dintre ei cu vești proaste.
Stătea în scaunul de lângă pat și-i citea din cartea lui preferată de povești
pentru copii și-i spuse povești despre când era tatăl lui tânăr. Se îndoia că el
auzea vreun cuvânt, dar totul o făcea să se simtă mai bine, pentru că nu
stătea acolo degeaba.
Și abia la opt seara, când Sophie se trezi într-un sfârșit din letargia ei și
întrebă de Phillip, Eloise își dădu seama că ar trebui să-i trimită un bilet,
pentru că s-ar putea să fie îngrijorat.
Așa că scrijeli ceva scurt și în grabă și reveni la veghea ei. Phillip va
înțelege.
•
Pe la opt seara Phillip își dădu seama că soția lui pățise una din două. Ori
murise într-un accident de trăsură, ori îl părăsise.
Niciuna dintre perspective nu era teribil de atrăgătoare.
Nu credea că l-ar fi părăsit; părea în mare parte fericită în căsătoria lor, în
ciuda certei avute în acea după-amiază. Și apoi, nu-și luase niciun lucru cu
ea, chiar dacă asta nu însemna mult; mare parte din lucrurile ei nu sosiseră
încă de la casa ei din Londra. Nu era ca și cum lăsa prea multe la conacul
Romney.
Doar un soț și doi copii.
Dumnezeule, și el care tocmai le spusese în această după-amiază: „Cred
că-i aici ca să rămână”
Nu, se gândi cu sălbăticie, Eloise nu l-ar părăsi. N-ar face niciodată acest
lucru. Nu avea niciun strop de lașitate în corpul ei și niciodată nu ar pleca pe
furiș și nu ar abandona căsnicia lor. Dacă era cumva nemulțumită, i-ar spune
asta, direct în față și fără cuvinte blânde.
Își dădu seama, în timp ce-și lua haina pe el și se arunca practic pe ușă, că
însemna că era moartă în vreun șanț pe drumul Wiltshire. Toată seara
plouase constant și drumurile dintre casa lui și a lui Benedict nu erau foarte
practicabile.
La dracu’, aproape că ar fi fost mai bine dacă îl părăsise.
Dar în timp ce înainta spre „Casa mea de la țara”, numele absurd al casei
lui Benedict Bridgerton, ud până la piele și într-o dispoziție foarte proastă,
începea să pară tot mai evident că Eloise hotărâse să-l părăsească.
Pentru că nu o găsise întinsă într-un șanț pe marginea drumului și nu
văzuse niciun semn al vreunui accident de trăsură și mai mult, nu se
ascunsese în niciunul dintre cele două hanuri de pe drum.
Și cum exista un singur drum între casa lui și a lui Benedict, nu era ca și
cum se afla într-un alt han pe vreun alt drum, și toată farsa asta putea fi
VP - 209
considerată nimic mai mult decât o mare neînțelegere.
— Calm, zise el în șoaptă urcând treptele de la intrare. Calm.
Pentru că niciodată nu fusese așa de aproape să și-l piardă.
Poate că exista o explicație logică. Poate că nu voise să vină acasă pe
ploaie. Nu era chiar așa de rău, dar era mai mult decât o ploaie măruntă și
bănuia că ea n-ar fi dorit să călătorească.
Ridică inelul de metal de la ușă și-l lovi. Puternic.
Poate că trăsura își rupsese o roată.
Lovi inelul de metal din nou.
Nu, asta n-ar fi putut fi o explicație. Benedict ar fi putut să o trimită cu
ușurință acasă cu trăsura lui.
Poate…
Poate…
Mintea lui căută fără succes vreun alt motiv pentru care ea să fie aici cu
fratele ei și nu acasă cu soțul ei. Nu găsi niciunul.
Înjurătura care îi ieși pe gură fu una pe care nu o mai rostise de ani
întregi.
Întinse din nou mâna spre inelul de metal, de data asta pregătit să-l
smulgă de pe ușă și să-l arunce pe fereastră, dar chiar atunci ușa se deschise
și Phillip se trezi uitându-se la Graves, pe care îl cunoscuse cu mai puțin de
două săptămâni în urmă, pe durata curtării de fațadă.
— Soția mea? mârâi Phillip.
— Sir Phillip! exclamă uimit majordomul.
Phillip nu se mișcă, chiar dacă ploaia îi curgea pe față. A naibii casă nu
avea o verandă. Cine mai auzise de așa ceva, în Anglia din toate locurile?
— Soția mea, se răsti el din nou.
— Este aici, îl asigură Graves. Intrați!
Phillip intră.
— Îmi vreau soția, zise el din nou. Acum.
— Dați-mi voie să vă iau haina, zise Graves.
— Nu-mi pasă de haina mea, se răsti Phillip. Îmi vreau soția.
Graves încremeni, cu mâinile întinse pentru a lua haina lui Phillip.
— Nu ați primit biletul de la Lady Crane?
— Nu, nu am primit niciun bilet.
— Mă gândeam eu că ați ajuns destul de repede, murmură Graves.
Probabil că ați trecut pe lângă mesager. Mai bine intrați.
— Sunt înăuntru, îi reaminti iritat Phillip.
Graves expiră prelung, aproape ca un oftat, ceea ce era remarcabil de la
un majordom educat să nu arate nicio urmă de emoție.
— Cred că veți rămâne aici o vreme, zise el moale. Dați-vă haina jos!
VP - 210
Uscați-vă! Veți dori să vă simțiți confortabil.
Furia lui Phillip se transformă subit într-o groază până la oase. I se
întâmplase ceva lui Eloise? Dumnezeule, dacă ceva…
— Ce se petrece? șopti el.
Abia își găsise copiii. Nu era pregătit să-și piardă soția.
Majordomul se întoarse spre scări cu ochii triști.
— Veniți cu mine, zise el moale.
Phillip îl urmă, iar fiecare pas îl umplea de spaimă.
•
Eloise mersese la biserică în aproape fiecare duminică din viața ei,
desigur. Asta se aștepta de la ea și asta făceau oamenii buni, onești, dar
adevărul este că nu fusese niciodată genul deosebit de temător de
Dumnezeu sau religios. Pe durata predicilor, mintea ei obișnuia să
hoinărească și cânta imnurile nu din vreun mare sentiment înălțător
spiritual, ci pentru că-i plăcea foarte mult muzica și biserica era singurul loc
acceptabil unde să cânte cineva fără ureche muzicală ca ea.
Dar acum, în seara asta, în timp ce se uita la nepoțelul ei mic, se ruga.
Starea lui Charles nu se înrăutățise, dar nici nu se îmbunătățise, și
doctorul, care venise și plecase pentru a doua oară în acea zi, declarase că
„este în mâinile Domnului”.
Eloise ura acea expresie, ura cum doctorii apelau la ea când aveau de-a
face cu boli ce depășeau competențele lor, dar dacă medicul avea dreptate și
chiar era în mâinile Domnului, atunci pe tot Cerul, la El va apela ea.
Asta când nu punea o cârpă rece pe fruntea lui Charles sau când nu-i
dădea câte o lingură de supă călduță pe gât. Dar nu putea face prea multe și-
și petrecu mare parte din timp în camera bolnavului veghind neajutorată.
Așa că doar stătea acolo, cu mâinile împreunate strâns în poală, șoptind:
— Te rog! Te rog!
Și apoi, de parcă răspunsese la rugăciunea greșită, auzi un zgomot în ușă
și cumva era Phillip, chiar dacă ea trimisese mesagerul cu o oră mai
devreme. Era ud leoarcă din cauza ploii, cu părul lipit fără eleganță de
frunte, dar era cea mai dragă imagine pe care o văzuse vreodată. Înainte să-
și dea seama ce face, traversă camera în fugă și se aruncă în brațele lui.
— Oh, Phillip! hohoti ea, permițându-și în sfârșit să plângă.
Toată ziua fusese așa de puternică, forțându-se să fie stânca de care aveau
nevoie fratele și cumnata ei. Dar acum Phillip era aici și, în timp ce o
cuprindea în brațe, îl simți așa de solid și de bine, și măcar o dată putea
permite altcuiva să fie puternic pentru ea.
— Am crezut că era vorba de tine, șopti Phillip.
— Poftim? întrebă ea confuză.
VP - 211
 — Majordomul… nu mi-a explicat decât când am ajuns sus. Am crezut
că… Clătină din cap. Nu contează.
Eloise nu zise nimic, doar se uită la el, cu un zâmbet mic și trist pe față.
— Cum se simte? întrebă el.
Ea clătină din cap.
— Nu-i bine.
Se uită la Benedict și Sophie, care se ridicaseră ca să-l salute. Nici ei nu
arătau prea bine.
— De cât timp este așa? întrebă Phillip.
— De două zile, răspunse Benedict.
— Două zile și jumătate, îl corectă Sophie. De sâmbătă dimineață.
— Trebuie să te usuci, zise Eloise, desprinzându-se de el. Și acum și eu.
Privi cu tristețe la rochia ei, acum udă în față din cauza hainelor ude ale lui
Phillip. O să ajungi ca Charles.
— Sunt bine, zise Phillip, trecând pe lângă ea și venind lângă patul
băiețelului. Îi atinse fruntea, apoi clătină din cap și se uită la părinții lui. Nu-
mi dau seama, sunt prea rece din cauza ploii.
— Are febră, confirmă sumbru Benedict.
— Ce ați făcut pentru el? întrebă Phillip.
— Știi ceva despre medicamente? întrebă Sophie cu ochii plini de o
speranță disperată.
— Doctorul i-a luat sânge, răspunse Benedict. N-a părut să fie de ajutor.
— I-am dat supă, zise Sophie, și îl răcim când se înfierbântă prea tare.
— Și-l încălzim când i se face prea frig, termină tristă Eloise.
— Nimic nu pare să funcționeze, șopti Sophie.
Și apoi, în fața tuturor, pur și simplu se prăbuși. Căzu lângă marginea
patului și începu să plângă.
— Sophie, zise sugrumat Benedict.
Se lăsă în genunchi lângă ea și o luă în brațe în timp ce plângea, iar Phillip
și Eloise își feriră amândoi privirile când își dădură seama că și el plângea.
— Ceai din coajă de salcie, îi zise Phillip lui Eloise. A băut?
— Nu cred. De ce?
— Este ceva ce am învățat la Cambridge. Obișnuia să fie dat pentru
durere, înainte ca laudanumul să devină așa de popular. Unul dintre
profesorii mei insista că ajută și la reducerea febrei.
— I-ai dat ceaiul Marinei? întrebă Eloise.
Phillip se uită surprins la ea, apoi își aminti că ea încă credea că Marina
murise de pneumonie, ceea ce era în mare parte adevărat, bănuia el.
— Am încercat, răspunse el, dar n-am putut să-i torn mult pe gât. Și apoi,
ea a fost mult mai bolnavă decât Charles. Înghiți în sec, amintindu-și. În
VP - 212
multe feluri.
Eloise se uită un lung moment la fața lui, apoi se întoarse vioaie spre
Benedict și Sophie, care acum erau tăcuți, dar tot în genunchi pe podea
împreună, pierduți în momentul lor intim.
Dar Eloise, fiind Eloise, nu avea prea mult respect pentru momentele
intime în asemenea momente, așa că-l apucă pe fratele ei de umăr și-l
întoarse.
— Ai ceai din scoarță de salcie? îl întrebă ea.
Benedict doar se uită la ea, clipind, și apoi în sfârșit spuse:
— Nu știu.
— Poate doamna Crabtree, zise Sophie, referindu-se la jumătatea cuplului
în vârstă care avusese grijă de „Casa mea de la țara înainte ca Benedict să se
însoare, când pentru el nu fusese decât un loc ocazional unde să-și așeze
capul. Mereu are lucruri din astea. Dar ea și domnul Crabtree s-au dus să-și
viziteze fata. Nu se vor întoarce acasă decât în câteva zile.
— Poți să intri în casa lor? întrebă Phillip. Îl voi recunoaște dacă-l are. Nu
va fi un ceai. Doar coaja, pe care o vom înmuia în apă fierbinte. S-ar putea să
ajute să-i coboare febra.
— Scoarța de salcie? întrebă nesigură Sophie. Vrei să-mi vindeci fiul cu
scoarța unui copac?
— Acum n-are cum să-i facă rău, zise ursuz Benedict, pornind spre ușă.
Haide, Crane! Avem cheia de la casa lor. Te duc chiar eu acolo. Dar când
ajunse la ușă, se întoarse spre Phillip și-l întrebă: Știi ce faci?
Phillip răspunse în sigurul mod în care știa.
— Nu știu. Sper.
Benedict se uită la fața lui, iar Phillip își dădu seama că bărbatul mai în
vârstă îl măsura. Una era ca Benedict să-l lase să se însoare cu sora lui. Dar
era cu totul altceva să-l lase să-i bage pe gât fiului lui poțiuni ciudate.
Dar Phillip înțelegea. Și el avea copii.
— Prea bine, zise Benedict. Hai să mergem!
Și în timp ce Phillip se grăbea să iasă din casă, tot ce putea să facă era să
se roage că încrederea lui Benedict Bridgerton în el nu fusese greșită.
•
Până la urmă fu greu de spus dacă a fost ceaiul din scoarță de salcie, sau
rugăciunile șoptite ale lui Eloise, sau norocul chior, dar în dimineața
următoare febra lui Charles scăzu și, deși băiatul era încă slăbit și apatic, în
mod indubitabil își revenea. Pe la prânz, era clar că Eloise și Phillip nu mai
erau necesari și de fapt încurcau, așa că se urcară în trăsura lor și se
întoarseră acasă, ambii dornici să se prăbușească în patul lor mare și solid
și, măcar o dată, doar să doarmă.
VP - 213
 Primele zece minute din drum trecură în tăcere. În mod uimitor, Eloise
era prea obosită ca să vorbească. Dar chiar și așa extenuată, era prea
neliniștită, prea încordată din cauza stresului și a grijilor din noaptea
precedentă ca să doarmă. Așa că se mulțumi să se uite afară pe fereastră la
ținutul ud. Ploaia se oprise cam pe la ora când febra lui Charles cedase,
sugerând o intervenție divină care ar fi putut să o indice pe Eloise ca
salvatoare a băiețelului. Dar în timp ce Eloise se uita pe furiș la soțul ei, care
stătea cu ochii închiși lângă ea în trăsură (deși era destul de sigură că nu
dormea), își dădu seama că fusese scoarța de salcie.
Nu-și dădea seama cum știa și era destul de conștientă de faptul că nu o
va putea dovedi niciodată, dar viața nepotului ei fusese salvată de o ceașcă
de ceai.
Și când te gândești cât de puțin probabil era ca Phillip să fi fost în casa
fratelui ei în acea seară. Fusese chiar un lanț neobișnuit de evenimente. Dacă
nu s-ar fi dus să vadă gemenii, dacă nu s-ar fi dus să-i spună lui Phillip că nu-
i plăcea de bona lor, dacă ei nu s-ar fi certat…
Dacă o puneai așa, micul Charles Bridgerton era chiar cel mai norocos
băiețel din Anglia.
— Mulțumesc, zise ea, fără să-și dea seama că dorise să vorbească decât
când cuvintele îi ieșiră pe gură.
— Pentru ce? murmură somnoros Phillip, fără să deschidă ochii.
— Pentru Charles, zise ea simplu.
La asta, Phillip deschise ochii și se întoarse spre ea.
— S-ar putea să nu fi fost meritul meu. Nu vom ști niciodată dacă a fost
scoarța de salcie.
— Eu știu, zise ea ferm.
Buzele lui se curbară într-un zâmbet simplu.
— Mereu știi.
Și ea se gândi – asta așteptase toată viața ei? Nu pasiunea, nu suspinele de
plăcere pe care le simțea când el i se alătura în pat, ci asta.
Sentimentul acesta de confort, de tovărășie simplă, să stai lângă cineva
într-o trăsură și să știi cu fiecare fibră din ființa ta că acolo ți-era locul.
Puse mâna peste a lui.
— A fost așa de îngrozitor, zise ea, surprinsă că avea lacrimi în ochi. Nu
cred că am fost vreodată așa de speriată în viața mea. Nu-mi pot imagina
cum a fost pentru Benedict și Sophie.
— Nici eu, rosti blând Phillip.
— Dacă ar fi fost unul dintre copiii noștri… zise ea și-și dădu seama că era
pentru prima dată când spunea asta.
Copiii noștri.
VP - 214
 Phillip rămase tăcut o vreme îndelungată. Când vorbi, se uita afară pe
fereastră:
— Tot timpul când m-am uitat la Charles, zise el cu o voce suspect de
răgușită, nu m-am putut gândi decât „Slavă Domnului că nu este Oliver sau
Amanda”. Și apoi se întoarse spre ea, cu chipul marcat de vinovăție. Dar n-ar
trebui să fie copilul nimănui.
Eloise îl strânse de mână.
— Nu cred că-i nimic în neregulă cu asemenea sentimente. Nu ești un
sfânt, să știi. Ești doar un tată. Unul foarte bun, cred eu.
El se uită la ea cu o expresie ciudată și apoi clătină din cap.
— Nu, zise serios, nu sunt. Dar sper să fiu.
Eloise își înclină capul.
— Phillip?
— Ai avut dreptate, zise el cu gura strângându-i-se într-o linie sumbră.
Despre bona lor. Nu voiam să fie ceva în neregulă, așa că n-am fost atent, dar
ai avut dreptate. Îi bătea.
— Poftim?
— Cu o carte, continuă el cu vocea aproape calmă, ca și cum își
consumase deja toate emoțiile. Am intrat, și o bătea pe Amanda cu o carte.
Terminase deja cu Oliver.
— Oh, nu! zise Eloise în timp ce lacrimi de tristețe și furie îi umpleau
ochii. Nu mi-am închipuit niciodată. Desigur, nu mi-a plăcut de ea. Și-i lovea
peste degete, dar… și eu am fost bătută peste degete. Toată lumea a fost
bătută peste degete. Se prăbuși pe banchetă, cu umerii îngreunați de
vinovăție. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit să văd.
Phillip pufni.
— Tu ești în casă de două săptămâni abia. Eu locuiam cu femeia aia
blestemată de luni bune. Dacă eu n-am văzut, tu de ce ar fi trebuit?
Eloise nu avu nimic de comentat la asta, nimic care să nu-l facă să se
simtă mai rău pe soțul ei deja chinuit de vinovăție.
— Bănuiesc că ai dat-o afară, rosti ea în sfârșit.
Phillip încuviință din cap.
— Le-am spus copiilor că mă vei ajuta la găsirea unei înlocuitoare.
— Desigur, zise ea repede.
— Și eu… Se opri, își drese vocea și se uită afară pe fereastră înainte de a
continua. Eu…
— Ce este, Phillip? întrebă ea moale.
Nu se întoarse spre ea când zise:
— Eu voi fi un tată mai bun. I-am îndepărtat prea mult timp. Mi-a fost așa
de teamă să nu devin ca tatăl meu, să fiu ca el, încât…
VP - 215
 — Phillip, murmură Eloise, punând mâna peste a lui, nu ești ca tatăl tău.
N-ai putea să fii niciodată.
— Nu, zise el cu vocea seacă, dar am crezut că puteam. Am luat biciul o
dată. M-am dus la grajduri și am luat biciul. Capul îi căzu în mâini. Eram așa
de furios. Așa de al naibii de furios!
— Dar nu l-ai folosit, șopti ea, știind că acesta era adevărul. Trebuia să fie.
El clătină din cap.
— Dar am vrut.
— Dar nu l-ai folosit, rosti ea din nou, păstrându-și vocea cât putu de
fermă.
— Eram așa de furios, repetă el, și ea nici măcar nu era sigură că el o
auzise, așa de pierdut era în propria amintire. Dar apoi se întoarse spre ea,
iar ochii lui îi străpunseră pe ai ei. Înțelegi cum este să fii îngrozit de propria
furie?
Ea clătină din cap.
— Eloise, eu nu sunt un bărbat mic, zise el. Aș putea răni pe cineva.
— Și eu aș putea, răspunse ea. Și apoi, la privirea lui sceptică, adăugă:
Bine, poate nu pe tine, dar cu siguranță sunt destul de mare să rănesc un
copil.
— Tu n-ai face niciodată asta, mormăi el, întorcându-și privirea.
— Nici tu, repetă ea.
El rămase tăcut. Și apoi, dintr-odată, ea înțelese.
— Phillip, zise ea încet, ai zis că erai furios, dar… pe cine erai furios?
Se uită la ea fără să priceapă.
— Lipiseră părul guvernantei de așternuturi, Eloise.
— Știu, zise ea, fluturând indiferent din mână. Sunt destul de sigură că și
eu aș fi vrut să-i strâng de gât pe amândoi dacă eram prezentă. Dar nu asta
am întrebat. Îl așteptă să-i dea vreun fel de răspuns. Când el nu o făcu, ea
adăugă: Erai furios pe ei din cauza lipiciului sau erai furios pe tine însuți,
pentru că n-ai știut cum să-i faci să se poarte?
El nu zise nimic, dar ambii știau răspunsul.
Eloise întinse mâna și o atinse pe a lui.
— Nu ești deloc ca tatăl tău, Phillip, repetă ea. Deloc.
— Știu asta acum, zise Phillip moale. N-ai idee cât de mult am vrut s-o
sfâșii pe blestemata aia de bonă Edwards membru cu membru.
— Îmi pot imagina, zise Eloise, pufnind în timp ce se așeza înapoi pe locul
ei.
Phillip simți cum îi zvâcnesc buzele. Nu știa de ce, dar era ceva aproape
amuzant în tonul soției lui, chiar ceva reconfortant. Găsiseră cumva umorul
într-o situație unde n-ar fi trebuit să existe deloc. Și se simțea bine.
VP - 216
 — Nici nu merita altceva, adăugă Eloise ridicând din umeri. Și apoi se
întoarse și se uită la el. Dar n-ai atins-o, nu-i așa?
El clătină din cap.
— Nu. Și dacă am reușit să rămân calm cu ea, atunci nu-mi voi mai pierde
niciodată calmul cu copiii mei.
— Normal că nu, zise Eloise, de parcă asta nu fusese niciodată o
problemă.
Îl bătu peste mână, apoi privi afară pe fereastră, în mod evident fără griji.
Phillip își dădu seama că ea avea așa de multă încredere în el. Așa de
multă încredere în bunătatea lui interioară, în calitatea sufletului lui, când el
fusese măcinat de dubii atâția ani.
Și apoi simți că trebuia să fie onest, trebuia să-i spună adevărul și, înainte
să-și dea seama ce face, zise:
— Am crezut că m-ai părăsit.
— Azi-noapte? Se întoarse șocată spre el. De ce ai crede așa ceva?
El ridică din umeri autodepreciativ.
— Oh, nu știu. O fi pentru că ai plecat acasă la fratele tău și nu te-ai mai
întors.
Ea scoase un „hmm” la asta.
— Acum este clar de ce am fost reținută, și apoi nu te-aș părăsi niciodată.
Ar trebui să știi asta.
Phillip ridică dintr-o sprânceană.
— Ar trebui?
— Normal că ar trebui, zise ea, părând destul de supărată pe el. Am făcut
un jurământ în acea biserică și te asigur că nu tratez lucrurile astea în glumă.
Și apoi, mi-am luat un angajament față de Oliver și de Amanda să fiu mama
lor și niciodată nu le-aș întoarce spatele.
Phillip o privi constant, apoi murmură:
— Nu. N-ai face-o. O prostie din partea mea să cred așa ceva.
Eloise se retrase și-și încrucișă brațele.
— Păi, ar fi trebuit să știi. Mă cunoști mai bine de-atât. Și apoi, când el nu
mai spuse nimic, adăugă: Bieții copii! Deja și-au pierdut o mamă fără să fie
vina lor. Eu n-am de gând să fug și să-i fac să treacă din nou prin așa ceva. Se
întoarse spre el cu o expresie de iritare supremă. Nu-mi vine să cred că ai
crezut așa ceva despre mine.
Phillip începea să se întrebe același lucru. O știa pe Eloise de Dumnezeule,
era posibil să fie doar două săptămâni? În multe feluri.
I se părea că o cunoaște de-o viață. Pentru că simțea că o cunoaște și pe
dinăuntru, și pe dinafară. Evident că mereu va avea secretele ei, cum le
aveau toți oamenii, și era destul de sigur că nu o va înțelege niciodată, din
VP - 217
moment ce nu-și putea închipui că va înțelege vreodată vreo femeie.
Dar o cunoștea. Era destul de sigur că o cunoștea. Și ar fi trebuit să-și dea
seama că ea nu va abandona căsătoria lor.
Probabil că fusese pur și simplu panica. Și, bănuia el, pentru că era mai
bine să creadă că-l părăsise decât să și-o imagineze moartă într-un șanț
lângă drum. Cu prima variantă putea măcar să dea buzna în casa fratelui ei și
să o târască acasă.
Dacă murea…
Nu era pregătit pentru suferința pe care o simți în interior doar la acest
gând.
Când ajunsese să însemne așa de mult pentru el? Și ce va face să o facă
fericită?
Pentru că avea nevoie de ea fericită. Nu doar pentru că o Eloise fericită
însemna că viața lui va continua fără probleme, cum își tot spusese. Avea
nevoie de ea fericită, pentru că simplul gând cu ea nefericită era ca un cuțit
în inima lui.
Într-adevăr, ironia era bine țintită. Își spusese în mod repetat că se
însurase cu ea ca să fie mama copiilor lui, dar chiar acum, când ea declarase
că nu-l va părăsi niciodată, că angajamentul ei față de gemeni era prea
puternic…
Fusese gelos.
Fusese gelos pe copiii lui. Își dorise ca ea să menționeze cuvântul soție și
nu auzise decât „mamă”.
Voia ca ea să-l vrea pe el. Pe el. Nu doar pentru că făcuse un jurământ în
biserică, ci pentru că era convinsă că nu ar putea trăi fără el. Poate chiar și
pentru că-l iubea.
Îl iubea.
Dumnezeule, când se întâmplase asta? Când ajunsese să-și dorească așa
de multe de la căsătorie? Se căsătorise cu el ca să fie mama copiilor lui;
amândoi știau asta.
Și apoi mai era pasiunea. Era bărbat, pentru Dumnezeu, și nu se culcase
cu o femeie timp de opt ani. Cum să nu se îmbete de senzația pielii lui Eloise
lângă a lui, de sunetele suspinelor și ale gemetelor ei când ea exploda în
jurul lui?
De forța pură a propriei lui plăceri de fiecare dată când intra în ea?
Găsise tot ce-și dorise într-o căsătorie. Eloise îi gestiona viața perfect pe
timpul zilei și-i încălzea patul cu abilitatea unei curtezane pe durata nopții. Îi
îndeplinea orice dorință atât de bine, încât el nici nu observase că ea făcuse
ceva în plus.
Îi găsise inima. O atinsese, o schimbase. Îl schimbase pe el.
VP - 218
 O iubea. Nu căutase iubire, nici măcar nu se gândise la asta, dar o găsise
acolo și era cel mai prețios lucru imaginabil.
Se afla la începutul unei noi zile, prima pagină dintr-un nou capitol din
viața lui. Era entuziasmant. Și terifiant. Pentru că nu voia să eșueze. Nu
acum, nu când în sfârșit găsise tot ceea ce avea nevoie. Eloise. Copiii lui. Pe el
însuși.
Trecuseră ani întregi de când se simțise confortabil în propria piele, de
când avusese încredere în instinctele lui. De când se uitase în oglindă fără
să-și evite propria privire.
Privi afară pe fereastră. Trăsura încetinea, ajungând la conacul Romney.
Totul părea gri – cerul, piatra casei, ferestrele, care reflectau norii. Până și
iarba părea mai puțin verde fără soarele care îi lumina nuanța.
Se potrivea perfect cu starea lui contemplativă.
Un servitor apăru și o ajută pe Eloise să coboare și, după ce Phillip coborî
lângă ea, ea se întoarse și-i zise:
— Eu sunt extenuată, iar tu arăți la fel. Mergem să tragem un pui de
somn?
Era pe cale să fie de acord, din moment ce era extenuat, dar apoi, chiar
înainte să-i iasă cuvintele pe gură, clătină din cap și răspunse:
— Du-te fără mine!
Ea deschise gura să-l întrebe ceva, dar el o făcu să tacă, strângând-o ușor
de umăr.
— Vin și eu repede, zise el. Dar acum, cred că vreau să-mi îmbrățișez
copiii.

VP - 219
 CAPITOLUL 18

…nu-ți spun suficient de des, dragă mamă, cât de

recunoscătoare sunt că sunt fiica ta. Este rar părintele care oferă
unui copil atât libertate, cât și înțelegere. Este și mai rar un
părinte care-i spune fiicei „prietenă”. Te iubesc, dragă mamă.
de la Eloise Bridgerton către mama ei,
la refuzarea celei de-a șasea cereri în căsătorie

Când Eloise se trezi din somn, fu surprinsă să vadă că cearceafurile de pe

partea cealaltă a patului erau ordonate și neșifonate. Phillip fusese la fel de
obosit ca ea, poate chiar mai mult, din moment ce el venise călare până
acasă la Benedict în noaptea precedentă, prin vânt și ploaie.
După ce se spălă, porni să-l găsească, dar el nu era nicăieri. Își zise să nu-
și facă griji, că avuseseră câteva zile dificile, că probabil el avea nevoie de
niște timp singur să se gândească.
Doar pentru că ea prefera să nu fie singură, nu însemna că toată lumea
era de aceeași părere.
Râse fără umor către ea însăși. Asta era lecția pe care încercase – fără
succes – să o învețe întreaga ei viață.
Așa că făcu un efort să se oprească din a-l căuta. Acum era măritată și
dintr-odată înțelese ce încercase mama ei să-i spună în seara nunții.
Căsătoria înseamnă compromisuri, iar ea și Phillip erau oameni foarte
diferiți. Poate că erau perfecți unul pentru celălalt, dar asta nu însemna că
erau la fel. Și, dacă voia ca el să se schimbe pentru ea, ei bine, și ea trebuia să
facă același lucru pentru el.
Nu-l văzu pentru tot restul zilei, nici când își bău ceaiul de după-amiază,
nici când spuse noapte bună gemenilor și nici la cină, fiind obligată să
mănânce singură, simțindu-se foarte mică și foarte singură la masa mare din
mahon. Luă cina în tăcere, foarte conștientă de ochii atenți ai servitorilor,
amândoi zâmbindu-i cu simpatie în timp ce-i aduceau mâncarea.
Eloise le zâmbi și ea, pentru că credea în a fi politicos, dar pe interior ofta
resemnată. Era tare trist când servitorilor (bărbați, pentru Dumnezeu, care
de obicei erau nepăsători la suferința altuia) le părea rău de tine.
Pe de altă parte, iat-o aici, la doar o săptămână de la căsătorie, cinând
singură. Cui nu i-ar fi fost milă de ea?
Și apoi, ultimul lucru pe care îl știau servitorii era că Sir Phillip ieșise
VP - 220
furios pe ușă pentru a-și aduce soția, care fugise probabil acasă la fratele ei
după o ceartă îngrozitoare.
Dacă o priveai așa, se gândi Eloise oftând, nu era chiar surprinzător că
Phillip crezuse că ea îl părăsise.
Mâncă cumpătat, nedorind să prelungească masa mai mult decât era
necesar, și când își termină cele două îmbucături obligatorii de budincă, se
ridică cu intenția de a se duce în pat, unde bănuia că-și va petrece timpul
cum o făcuse toată ziua – singură.
Dar, când păși în hol, își dădu seama că era neliniștită, că nu era încă gata
să se retragă. Așa că începu să meargă, oarecum fără țintă, prin casă. Era o
noapte răcoroasă spre sfârșitul lunii mai și era bucuroasă că-și adusese un
șal. Eloise petrecuse timp în multe case mari de la țară, unde toate
șemineurile erau aprinse noaptea, scăldând casa în lumină și căldură, dar
conacul Romney, deși confortabil, nu avea astfel de vanități, prin urmare
majoritatea camerelor erau ținute închise noaptea, iar șemineul era aprins
doar când era nevoie.
Și la naiba, era frig.
Își trase mai bine șalul pe umeri în timp ce mergea, făcându-i plăcere că
în drumul ei era ghidată doar de lumina slabă a lunii. Dar apoi, când se
apropie de galeria portretelor, văzu lumina inconfundabilă a unui felinar.
Cineva era acolo, iar ea știa, chiar înainte de a mai face un pas înainte, că
era Phillip.
Se apropie silențioasă, bucuroasă că se încălțase cu papucii cu talpă
moale și se uită prin ușă.
Imaginea pe care o văzu aproape că-i frânse inima.
Phillip stătea acolo, nemișcat, în fața portretului Marinei. Nu se mișca
deloc, doar clipea din când în când. Doar stătea acolo, uitându-se la ea,
uitându-se la soția lui moartă, și expresia lui era așa de mohorâtă și de tristă,
încă Eloise aproape că icni.
O mințise când îi spusese că nu o iubise pe Marina? Când spusese că nu
simțise pasiune?
Și conta? Marina era moartă. Nu era ca și cum era un adevărat competitor
la sentimentele lui Phillip. Și chiar dacă era, conta? Pentru că nici el nu o
iubea pe Eloise, și nici ea…
Sau poate că-l iubea, își dădu ea seama într-unul din acele momente care
îți răpesc aerul din plămâni.
Îi era greu să-și dea seama când se întâmplase sau cum se întâmplase, dar
sentimentul pe care îl avea pentru el, această afecțiune și acest respect,
devenise ceva mai profund.
Și oh, cât de mult își dorea ca el să simtă la fel!
VP - 221
 Avea nevoie de ea. De asta era destul de sigură. Avea nevoie de ea poate
mai mult decât avea ea nevoie de el, dar nu era asta. Ei îi plăcea să fie nevoie
de ea, să fie dorită, să fie indispensabilă chiar, dar sentimentele ei erau mai
profunde.
Îi plăcea felul în care el zâmbea, un pic asimetric, un pic copilăros și cu o
mică sclipire de surpriză, de parcă nu-i venea să creadă în propria fericire.
Îi plăcea felul cum o privea, de parcă era cea mai frumoasă femeie din
lume, când știa, destul de clar, că nu era.
Îi plăcea felul în care el chiar asculta ce avea ea de spus și felul în care nu-
i permitea să-l intimideze. Îi plăcea până și modul în care el îi spunea că
vorbea prea mult, pentru că aproape mereu o făcea cu un zâmbet și pentru
că, evident, era adevărat.
Și îi plăcea felul în care tot o asculta, chiar și după ce-i spunea că vorbește
prea mult.
Îi plăcea felul în care el își iubea copiii.
Îi plăcea onoarea lui, onestitatea și simțul umorului viclean.
Și îi plăcea modul în care ea se potrivea în viața lui și felul în care el se
potrivea în viața ei.
Era confortabil. Era potrivit.
Și aici era locul ei, își dădu ea seama.
Dar el stătea acolo, uitându-se fix la un portret al soției lui moarte și după
felul cum stătea așa de imobil și nemișcat… ei bine, numai Dumnezeu știa de
cât timp era așa. Și dacă încă o iubea…
Își înăbuși un val de vinovăție. Cine era ea să simtă altceva în afară de
tristețe pentru Marina? Murise așa de tânără, de neașteptat. Și pierduse ceea
ce Eloise considera a fi dreptul fiecărei mame de la Dumnezeu – de a-și
vedea copiii crescând mari.
Era inadmisibil să fii geloasă pe o astfel de femeie.
Și cu toate astea…
Și cu toate astea, probabil că Eloise nu era un om așa de bun cum se
credea, pentru că nu putea privi această scenă, nu-l putea privi pe Phillip
uitându-se la portretul primei lui soții fără a simți invidie în sufletul ei.
Tocmai își dăduse seama că-l iubea pe acest bărbat și că o va face până la
capătul zilelor. Ea avea nevoie de el, nu o femeie moartă.
Nu, se gândi ea aprig. Nu o mai iubea pe Marina. Poate că nu o iubise
niciodată pe Marina. În dimineața anterioară îi spusese că nu mai fusese cu o
femeie de opt ani.
Opt ani?
În sfârșit, pricepu.
Dumnezeule!
VP - 222
 Ultimele două zile le trăise în așa o avalanșă de emoții, încât nu se oprise
să se gândească – realmente să se gândească – la ceea ce spusese el.
Opt ani.
Nu se așteptase la asta. Nu de la un bărbat precum Phillip, căruia clar îi
plăcea – nu, care clar avea nevoie – de partea fizică a iubirii conjugale.
Marina era moartă de doar cincisprezece luni. Dacă Phillip stătuse fără o
femeie opt ani, asta însemna că nu împărțiseră dormitorul de când fuseseră
concepuți gemenii.
Nu…
Eloise făcu niște calcule în minte. Nu, după ce se născuseră gemenii. Un
pic după.
Bineînțeles că Phillip ar fi putut să fi greșit datele sau poate să exagereze,
dar cumva Eloise nu credea asta. Bănuia că știa cu exactitate când el și
Marina dormiseră împreună ultima dată și se temea, mai ales acum că
identificase data, că fusese o ocazie cu adevărat teribilă.
Dar nu o trădase. Rămăsese fidel unei femei din al cărei pat fusese
surghiunit. Eloise nu era surprinsă, ținând cont de simțul lui înnăscut al
onoarei și demnității, dar nu credea că ar fi avut o impresie mai puțin bună
despre el dacă ar fi căutat alinare în altă parte.
Și faptul că el nu…
O făcea să-l iubească și mai mult.
Dar dacă timpul petrecut alături de Marina fusese așa de dificil și de
tulburător, de ce venise aici în seara asta? De ce se uita la portretul ei, stând
acolo de parcă nu se putea mișca din loc? Privind la ea de parcă o implora, o
ruga ceva.
Cerând favoruri unei femei moarte.
Eloise nu mai putea să suporte. Înaintă și-și drese vocea.
Phillip o surprinse când se întoarse imediat; crezuse că era complet
pierdut în propria lume și că nu o auzise. Nu spuse nimic, nici măcar numele,
dar apoi…
Întinse mâna.
Ea înaintă și o luă, neștiind ce altceva să facă, neștiind nici măcar ce să
spună – oricât de ciudat părea asta. Așa că doar rămase lângă el și se uită la
portretul Marinei.
— Ai iubit-o? întrebă ea, chiar dacă îl mai întrebase.
— Nu, zise el, și ea își dădu seama că o mică parte din ea trebuie să fi fost
încă foarte îngrijorată, pentru că valul de ușurare la negarea lui fu
surprinzător prin forța sa.
— Ți-e dor de ea?
Vocea lui fu blândă, dar sigură.
VP - 223
 — Nu.
— Ai urât-o? șopti ea.
El clătină din cap și când răspunse păru foarte trist:
— Nu.
Nu mai știa ce să întrebe, nu mai era sigură ce ar trebui să întrebe, așa că
așteptă, sperând că el va vorbi.
Și după o lungă perioadă, el o făcu:
— Era tristă, zise el. Mereu era tristă.
Eloise ridică privirea la el, dar el nu-și întoarse privirea. Ochii îi erau pe
portretul Marinei, de parcă trebuia să se uite la ea cât vorbea despre ea. De
parcă îi era poate dator cu asta.
— Mereu a fost posomorâtă, continuă el, mereu un pic prea liniștită, dacă
are sens, dar lucrurile s-au înrăutățit după nașterea gemenilor. Nu știu ce s-a
întâmplat. Moașa a zis că era normal ca femeile să plângă după naștere, dar
că n-ar trebui să-mi fac griji, că-i va trece în câteva săptămâni.
— Dar nu s-a întâmplat așa, zise blând Eloise.
El clătină din cap, apoi, când îi căzu pe frunte o șuviță neagră de păr, o
dădu cu duritate la o parte.
— Lucrurile s-au înrăutățit. Nu știu cum să-ți explic. Era ca și cum…
Ridică neajutorat din umeri, în timp ce căuta cuvintele, și când continuă, zise
șoptit: Era ca și cum dispăruse… Rareori se dădea jos din patul ei… Nu am
văzut-o niciodată zâmbind… Plângea mult. Foarte mult.
Frazele ieșeau, nu în valuri, ci una câte una, de parcă informația îi era
adusă într-o succesiune lentă din memorie. Eloise nu spuse nimic, nu simțea
că era cazul să-l întrerupă sau să încerce să-și menționeze sentimentele ei
despre un subiect despre care nu știa nimic.
Și apoi, în sfârșit, se întoarse de la Marina la Eloise și o privi direct în ochi.
— Am încercat tot ce am putut să o fac fericită. Tot ce-mi stătea în putere.
Tot ce știam. Dar nu a fost suficient.
Eloise deschise gura, scoase un mic sunet, începutul unui murmur cu
intenția de a-l asigura că făcuse tot ce putuse, dar el o întrerupse.
— Înțelegi, Eloise? întrebă el pe o voce devenită mai sonoră, mai
insistentă. Nu a fost suficient.
— Nu a fost vina ta, zise ea încet, pentru că, chiar dacă nu o cunoscuse pe
Marina adult, îl știa pe Phillip și știa că acesta trebuia să fie adevărul.
— Până la urmă am renunțat, zise el pe o voce egală. Am încetat să mai
încerc să o ajut. Eram așa de sătul și de obosit să mă lovesc de un zid când
venea vorba de ea. Și tot ce am încercat a fost să-i protejez pe copii și să-i țin
departe când ea avea momente cu adevărat proaste. Pentru că o iubeau așa
de mult. Se uită rugător la ea, poate pentru înțelegere, poate pentru ceva ce
VP - 224
Eloise nu înțelegea. Era mama lor.
— Știu, zise ea moale.
— Era mama lor, și ea nu… n-a putut…
— Dar tu erai acolo, zise cu ardoare Eloise. Tu erai acolo.
El râse aspru.
— Da, și ce bine le-a prins. Una-i să ai un părinte îngrozitor, dar să ai doi?
N-aș fi dorit niciodată asta copiilor mei și cu toate astea… iată-ne!
— Nu ești un tată rău, spuse Eloise, incapabilă să-și rețină tonul
mustrător.
El doar ridică din umeri și se întoarse la portret, incapabil evident să-i
înțeleagă cuvintele.
— Știi cât de mult a durut? șopti el. Ai idee?
Ea clătină din cap, chiar dacă el se întorsese.
— Să încerci așa de mult, așa de al dracului de tare, și să nu reușești
niciodată? La dracu’… Râse, un râs scurt, amar și plin de dezgust față de sine.
La dracu’, zise din nou, nici măcar nu mi-a plăcut de ea și a durut așa de tare.
— Nu ți-a plăcut de ea? întrebă Eloise, rostind cuvintele pe un ton diferit
din cauza surprizei.
Buzele lui se mișcară ironic.
— Poate să-ți placă cineva pe care nici măcar nu-l cunoști? Se întoarse iar
spre ea. Nu o cunoșteam, Eloise. Am fost căsătorit cu ea opt ani și nu am
cunoscut-o niciodată.
— Poate că nu te-a lăsat să o cunoști.
— Poate ar fi trebuit să încerc mai mult.
— Poate, zise Eloise, insuflând vocii ei toată siguranța și convingerea de
care era în stare, nu mai aveai ce să faci în plus. Unii oameni se nasc
melancolici, Phillip. Nu știu de ce și mă îndoiesc că cineva știe de ce, dar pur
și simplu așa sunt.
Se uită sardonic la ea, respingând clar părerea ei cu ochii lui negri, așa că
ea continuă:
— Nu uita că și eu am cunoscut-o. Când eram copil, cu mult înainte ca tu
să știi că ea exista.
Expresia lui Phillip se schimbă atunci, iar privirea cu care se uita la fața ei
deveni așa de intensă, încât ea aproape că se foi sub acea presiune.
— N-am auzit-o niciodată râzând, zise încet Eloise. Nici măcar o dată. De
când te-am cunoscut, am încercat să mi-o amintesc mai bine, am încercat să-
mi aduc aminte de ce amintirile mele cu ea au părut mereu așa de ciudate și
neobișnuite și cred că asta-i. Nu râdea niciodată. Cine a mai auzit de un copil
care să nu râdă?
Phillip rămase tăcut câteva momente, apoi zise:
VP - 225
 — Nici eu nu cred că am auzit-o vreodată râzând. Uneori zâmbea, de
obicei când copiii veneau să o vadă, dar niciodată nu râdea.
Eloise încuviință din cap. Și apoi spuse:
— Phillip, eu nu sunt Marina.
— Știu, zise el. Crede-mă că știu. De asta m-am însurat cu tine, să știi.
Nu era chiar ceea ce voia ea să audă, dar își înăbuși dezamăgirea și-l lăsă
să continue.
Cutele de pe fruntea lui se adânciră și el le frecă puternic. Părea atât de
împovărat, de obosit de responsabilitățile lui.
— Eu doar voiam pe cineva care să nu fie tristă, zise el. Cineva care să fie
prezentă pentru copii, cineva care să nu…
Se opri, întorcându-se.
— Cineva care să nu ce? întrebă ea insistent, simțind că asta era
important.
O vreme ea crezu că el nu va răspunde, dar apoi, chiar când renunțase, el
răspunse:
— A murit de gripă. Știi asta, nu-i așa?
— Da, zise ea, din moment ce el era cu spatele la ea și el nu ar fi văzut-o
încuviințând din cap.
— A murit de gripă, repetă el. Asta am spus tuturor…
Dintr-odată lui Eloise i se făcu foarte rău, pentru că știa, știa ce urma el să
spună.
— Mă rog, ăsta este adevărul, zise el amarnic, surprinzând-o cu cuvintele
lui.
Fusese așa de sigură că el va spune că mințiseră în tot acest timp.
— Este adevărul, zise el din nou. Dar nu este tot adevărul. A murit de
gripă, dar n-am spus nimănui de ce s-a îmbolnăvit.
— Lacul, șopti Eloise.
Cuvintele îi ieșiră fără să vrea. Își dăduse seama că le gândise abia după
ce le rosti.
El încuviință sumbru din cap.
— Nu a căzut accidental.
Ea duse mâna să-și acopere gura. Nu era de mirare că fusese așa de
supărat când ea dusese copiii acolo. Se simți îngrozitor. Normal că nu știa, n-
avea de unde să știe, dar chiar și așa…
— Am scos-o chiar la timp, zise el. Adică la timp să o salvez de la înec. Dar
nu la timp să o salvez de pneumonie trei zile mai târziu. Râsul amar i se
stinse. Nici măcar faimosul meu ceai de scoarță de salcie nu a putut să o
ajute.
— Îmi pare așa de rău, șopti Eloise.
VP - 226
 Și îi părea, chiar dacă moartea Marinei făcuse posibilă, în așa de multe
feluri, fericirea ei.
— Nu înțelegi, zise el, fără să o privească. N-ai cum să înțelegi.
— N-am cunoscut niciodată pe cineva care să-și curme viața, zise ea cu
precauție, nefiind singură dacă acestea erau cuvintele pe care trebuia să le
spui într-o asemenea situație.
— Nu la asta m-am referit, zise el, aproape răstindu-se de fapt. Nu știi
cum este să te simți în capcană, blocat, fără speranță. Să încerci așa de mult
și niciodată, niciodată – se întoarse spre ea și ochii lui scăpărau ca focul – să
nu izbândești. Am încercat. În fiecare zi am încercat. Am încercat pentru
mine și am încercat pentru Marina și cel mai mult pentru Oliver și Amanda.
Am făcut tot ce am știut, tot ce mi-a spus toată lumea să fac și nimic, nici
măcar un lucru nu a funcționat. Am încercat, și ea plângea, și apoi am
încercat din nou, și din nou, și din nou și tot ce făcea ea era să se scufunde și
mai mult în blestematul ăla de pat și să-și tragă cuverturile peste cap. Trăia
în întuneric cu draperiile trase și lumina diminuată și apoi a ales singura zi
însorită să se ducă să se sinucidă.
Eloise mări ochii.
— O zi însorită, zise el. Am avut o blestemată de lună cu cerul acoperit de
nori și apoi în sfârșit a ieșit soarele, și ea a trebuit să se sinucidă. Râse, dar
sunetul fu scurt și amar. După tot ceea ce a făcut, a trebuit să-mi distrugă
zilele însorite.
— Phillip, zise Eloise, punând mâna pe brațul lui.
Dar el o îndepărtă.
— Și dacă asta nu era suficient, nici măcar nu s-a putut sinucide cum
trebuie. Bine, nu, zise el dur, bănuiesc că asta a fost vina mea. Ar fi murit de-
a binelea dacă eu nu veneam și nu o obligam să ne mai tortureze pe toți încă
trei zile, întrebându-ne dacă va muri sau va trăi. Își încrucișă brațele și pufni
dezgustat. Dar normal că a murit. Nici nu știu de ce am mai sperat. N-a luptat
deloc, nu și-a folosit nici măcar un gram de energie să se lupte cu boala. Doar
a stat acolo întinsă și s-a lăsat învinsă, iar eu am tot așteptat ca ea să
zâmbească, de parcă era în sfârșit fericită pentru că acum reușise în singurul
lucru pe care dorise să-l facă.
— Oh, Dumnezeule, șopti Eloise, scârbită de imagine. Ea s-a…?
El clătină din cap.
— Nu. Nici măcar n-a avut energie pentru asta. A murit cu aceeași
expresie pe față pe care a avut-o mereu. Goală.
— Îmi pare așa de rău, zise Eloise, chiar dacă știa că cuvintele ei nu vor fi
niciodată suficiente. Nimeni n-ar trebui să treacă prin așa ceva.
Se uită la ea pentru o vreme, cercetându-i ochii, căutând ceva, căutând un
VP - 227
răspuns pe care ea nu era sigură că-l avea. Apoi se întoarse dintr-odată și
porni spre fereastră, uitându-se afară la cerul precum cerneala al nopții.
— Am încercat atât de mult, zise el cu o voce liniștită, resemnată și plină
de regret, și cu toate astea, în fiecare zi îmi doream să fiu căsătorit cu
altcineva. Capul îi căzu în față, până când fruntea i se lipi de sticlă. Cu oricine
altcineva.
Rămase tăcut multă vreme. Prea mult după părerea lui Eloise, așa că ea se
apropie, murmurându-i numele, doar ca să-i audă răspunsul. Doar ca să știe
că era bine.
— Ieri, spuse el pe o voce abruptă, ai zis că avem o problemă…
— Nu, interveni ea cât de repede putu. N-am vrut să…
— Ai zis că avem o problemă, repetă el pe o voce așa de joasă și
categorică, încât ea crezu că el nu va mai auzi o altă întrerupere nici dacă ea
încerca. Dar până nu treci prin ce am trecut eu, continuă el, până când nu
ești prins într-o căsnicie fără speranță, alături de un soț fără speranță, până
când nu te dulci la culcare singur ani la rând, dorindu-ți nimic mai mult
decât atingerea unei alte ființe umane…
Se întoarse, veni spre ea, cu ochii aprinși de un foc ce o smeri.
— Până când nu treci prin toate astea, zise el, să nu mai vii vreodată la
mine cu ce probleme avem. Pentru că pentru mine… pentru mine… Se înecă
cu cuvintele, dar abia făcu pauză că și continuă: Asta – noi – este raiul. Și nu
suport să te aud spunând altfel.
— Oh, Phillip, zise ea și apoi făcu singurul lucru pe care îl știu. Parcurse
distanța dintre ei și-și aruncă brațele în jurul lui și-l strânse în brațe. Îmi
pare așa de rău, murmură ea, lacrimile udându-i cămașa. Îmi pare așa de
rău!
— Nu vreau să dau greș din nou, zise el, îngropându-și chipul în scobitura
gâtului ei. Nu pot… N-aș putea…
— Nu vei da, jură ea. Nu vom da.
— Trebuie să fii fericită, zise el. Cuvintele răsunară de parcă îi erau
smulse din gât. Trebuie să fii. Spune te rog…
— Sunt, îl asigură ea. Sunt. Îți promit!
El se retrase și-i cuprinse chipul în mâini, obligând-o să se uite adânc în
ochii lui. Părea să caute ceva în expresia ei, așteptând cu disperare
confirmarea, sau poate iertarea, sau poate doar o simplă promisiune.
— Sunt fericită, șopti ea, acoperindu-i mâinile cu ale ei. Mai mult decât
am visat vreodată că-i posibil. Și sunt mândră că sunt soția ta.
Chipul lui păru că se luminează, iar buza lui inferioară începu să tremure.
Lui Eloise i se tăie respirația. Nu văzuse niciodată un bărbat plângând, n-o
crezuse vreodată posibil, dar apoi o lacrimă alunecă lent pe obrazul lui,
VP - 228
oprindu-i-se în gropița din colțul gurii până când ea se întinse și o șterse.
— Te iubesc, zise el, sufocându-se cu cuvintele. Nici măcar nu-mi pasă
dacă nu simți la fel. Te iubesc și… și…
— Oh, Phillip, șopti ea, întinzându-se și atingându-i lacrimile de pe chip.
Și eu te iubesc.
Buzele lui se mișcară ca și cum voia să formeze cuvinte și apoi renunță la
vorbit și se întinse spre ea, strivind-o cu o forță și o intensitate care o
smeriră. Își îngropă chipul în gâtul ei, murmurându-i numele din nou și din
nou, iar apoi cuvintele lui se transformară în sărutări, și el se mișcă pe pielea
ei până îi găsi gura.
Eloise nu va ști niciodată cât au stat acolo sărutându-se de parcă venea
sfârșitul lumii. Apoi o luă în brațe, o scoase din galeria portretelor, urcă
scările, iar ea ajunse în pat, cu el deasupra ei înainte să-și dea seama.
Și buzele lui nu le părăsiseră deloc pe ale ei.
— Am nevoie de tine, zise el răgușit, trăgându-i rochia de pe corp cu
degetele tremurânde. Am nevoie de tine ca de aer. Am nevoie de tine ca de
mâncare, ca de apă.
Încercă și ea să-i spună că are nevoie de el, dar nu putu cu gura lui peste
sfârc, când el o sugea în așa un fel încât o făcu să simtă o căldură lentă în
abdomen, care se ondula și creștea, copleșind-o, până când nu mai putu face
nimic decât să se întindă spre acest bărbat, soțul ei, și să i se ofere cu tot
ceea ce avea.
El se ridică de pe ea, suficient cât să-și dea jos propriile haine, și apoi i se
alătură din nou, de data asta întinzându-se lângă ea. O trase spre el până
când erau lipiți și apoi îi mângâie părul cu blândețe, ușor și cealaltă mână o
întinse pe spatele ei.
— Te iubesc, șopti el. Nu vreau nimic mai mult decât să te iau și să…
înghiți în sec. Habar nu ai cât de mult te doresc acum.
Buzele ei se curbară.
— Cred că-mi imaginez.
Asta îl făcu să zâmbească.
— Corpul meu moare. Nu seamănă cu nimic din ce am mai simțit și cu
toate astea… Se apropie și-i atinse buzele cu ale lui. A trebuit să mă opresc. A
trebuit să-ți spun.
Ea nu putea vorbi, abia putea respira. Și simți cum îi dau lacrimile,
arzându-i ochii până când alunecară, curgând peste mâinile lui.
— Nu plânge, șopti el.
— Nu pot să mă abțin, zise ea cu vocea tremurând. Te iubesc așa de mult.
N-am crezut… mereu am sperat, dar bănuiesc că n-am crezut vreodată…
— Nici eu n-am crezut vreodată, zise el, și amândoi știau la ce se refereau.
VP - 229
 „N-am crezut niciodată că mi se va întâmpla mie”.
— Sunt așa de norocos, zise el, iar mâinile lui se mișcară, coborând pe
pieptul ei, peste abdomen și apoi în jurul spatelui. Cred că te-am așteptat
toată viața.
— Eu știu că te-am așteptat, zise Eloise.
O strânse și o trase spre el, aproape arzând-o cu atingerea lui.
— Nu voi putea să o iau încet, zise el, cu vocea tremurând. Cred că mi-am
folosit toată voința acum.
— Nu o lua încet, spuse ea, lăsându-se pe spate și trăgându-l peste ea. Își
desfăcu picioarele, deschizându-le până când el se așeză între ele, mădularul
lui oprindu-se la intrarea în sexul ei. Mâinile ei îi găsiră părul și se
scufundară în el, trăgându-i capul în jos până când gura lui fu chiar peste a
ei. Nu vreau încet, zise ea.
Și atunci, dintr-o singură mișcare fluidă, atât de rapidă încât ea rămase
fără aer, el o penetră, până la capăt, lovindu-se de pântecul ei cu suficientă
forță încât să-i scoată un „Oh!” surprins de pe buze.
Zâmbi pervers.
— Tu ai zis că vrei repede.
Ea îi răspunse împletindu-și picioarele cu ale lui, prinzându-l de ea. Își
ridică șoldurile, ceea ce-l trase și mai adânc și-i zâmbi.
— Nu faci nimic, îi zise ea.
Și atunci el se mișcă.
Toate cuvintele se pierdură în timp ce se mișcau. Nu erau grațioși și nu se
mișcau în același ritm. Corpurile lor nu erau în acord și sunetele scoase nu
erau muzicale sau minunate.
Doar se mișcau, cu nevoie și foc, și abandon total, căutându-se unul pe
celălalt, căutând punctul culminant. Așteptarea nu fu lungă. Eloise încercă să
o facă să dureze, încercă să reziste, dar nu avea cum. Cu fiecare mișcare,
Phillip dezlănțuia un foc în ea ce nu putea fi negat. Și apoi, în sfârșit, când nu
se mai putu reține încă un moment în plus, Eloise țipă și se arcui sub el,
ridicându-i pe amândoi de pe pat cu forța împlinirii ei. Corpul tremura și se
scutura, și ea gâfâia, tot ce reuși fu să se prindă de spatele lui cu degetele
lăsându-i sigur vânătăi pe piele în timp ce se agăța de el.
Și apoi, înainte să apuce să cadă la loc pe pământ, Phillip strigă și se mișcă
din nou și din nou, golindu-se în ea până se prăbuși, țintuind-o pe saltea cu
toată greutatea lui.
Dar nu o deranja. Iubea modul cum îl simțea deasupra ei, iubea greutatea,
iubea mirosul și gustul transpirației pe pielea lui.
Îl iubea.
Atât de simplu era.
VP - 230
 Îl iubea, și el o iubea și, dacă mai era ceva, orice altceva important în
lumea ei, pur și simplu nu conta. Nu acolo, nu atunci.
— Te iubesc, șopti el, rostogolindu-se în sfârșit de pe ea și permițând
plămânilor ei să se umple cu aer.
Te iubesc.
Doar de asta avea nevoie.

VP - 231
 CAPITOLUL 19

…zilele sunt pline cu distracții interminabile. Fac cumpărături

și particip la mese de prânz și merg în vizite (și primesc la rândul
meu vizite). Seara de obicei particip la un bal sau la un spectacol
muzical sau poate la o petrecere mai mică. Uneori rămân singură
acasă și citesc o carte. Serios, este o existență plină și animată; n-
am motiv să mă plâng. Deseori mă întreb ce și-ar putea dori mai
mult o lady?

de la Eloise Bridgerton către Sir Phillip Crane,

la șase luni de la neobișnuita lor corespondență

Eloise avea să-și amintească pentru tot restul zilelor următoarea

săptămână ca una dintre cele mai magice săptămâni din viața ei. Nu avu
parte de evenimente uluitoare, de explozii de vreme frumoasă, de zile de
naștere, de cadouri extravagante sau de musafiri neașteptați.
Totuși, chiar dacă din exterior totul părea foarte obișnuit, totul se
schimbase.
Eloise se gândi cu un zâmbet ironic că nu era genul de lucru care te lovea
ca fulgerul sau chiar ca o ușă trântită ori o notă înaltă la operă. Era genul de
schimbare lentă, ce se strecoară, genul de lucru care începe fără să-ți dai
seama și se termină înainte să știi că a început.
Începu la câteva dimineți după ce dăduse de Phillip în galeria portretelor.
Când se trezi el, stătea complet îmbrăcat la picioarele patului, uitându-se la
ea cu un zâmbet indulgent pe chip.
— Ce faci acolo? zise Eloise, trăgând cearceafurile sub brațe în timp ce se
ridica în fund.
— Te privesc.
Ea deschise buzele surprinsă și apoi nu se putu abține să nu zâmbească.
— N-are cum să fie foarte interesant.
— Din contră. Nu mă pot gândi la altceva la care să mă concentrez așa de
mult.
Ea se îmbujoră, mormăind ceva despre el spunând prostii, dar adevărul
era că vorbele lui o făceau să-și dorească să-l tragă înapoi în pat. Avea
senzația că el nu va rezista – niciodată nu rezista –, dar își reținu dorința, din
moment ce până la urmă el se îmbrăcase complet și se gândi că o făcuse
dintr-un motiv.
VP - 232
 — Ți-am adus o brioșă, zise el, întinzându-i o farfurie.
Eloise îi mulțumi și luă farfuria întinsă. În timp ce ronțăia (și-și dorea ca
el să se fi gândit să aducă și ceva de băut), el continuă:
— M-am gândit să ieșim la o plimbare astăzi.
— Tu și cu mine?
— De fapt, zise el, m-am gândit că am putea merge toți patru.
Eloise încremeni, cu dinții în brioșă, și se uită la el. Își dădu seama că era
pentru prima dată când el sugera așa ceva. Era prima dată, din câte știa ea
cel puțin, când el se îndrepta spre copiii lui, în loc să-i dea la o parte, sperând
că altcineva îi va vedea.
— Cred că-i o idee bună, rosti ea blând.
— Bun, zise el, ridicându-se în picioare. Te las să-ți faci rutina matinală și
mă duc să o informez pe biata servitoare pe care ai intimidat-o să devină
bona lor că-i vom lua noi pentru restul zilei.
— Sunt sigură că va fi ușurată, zise Eloise.
Mary nu-și dorise să preia poziția de bonă, nici măcar temporar. Niciuna
dintre servitoare nu dorise; toate îi cunoșteau prea bine pe gemeni. Și biata
Mary cu părul lung își amintea bine cum fusese nevoită să ardă cearceafurile
după ce nu putuseră să scoată părul lipit al ultimei lor guvernante.
Dar nu era nimic altceva de făcut, și Eloise smulsese o promisiune de la
ambii copii că o vor trata pe Mary cu respectul datorat, să zicem, reginei, și
momentan copiii își respectaseră cuvântul. Eloise chiar își încrucișase
degetele, sperând că Mary s-ar putea răzgândi și ar fi de acord să ocupe
permanent poziția. Până la urmă era plătită mai bine decât la curățenie.
Eloise se uită spre ușă și fu surprinsă să-l vadă pe Phillip stând nemișcat
și încruntat.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
El clipi, apoi se uită la ea, cu sprâncenele unite și gânditoare.
— Nu știu ce să fac.
— Cred că clanța se rotește în direcția aia, îl tachină ea.
El îi aruncă o privire, apoi spuse:
— În sat nu-s târguri sau evenimente. Ce să facem cu ei?
— Orice, zise Eloise, zâmbindu-i cu toată iubirea din inima ei. Sau nimic.
Chiar nu contează. Nu te vor decât pe tine, Phillip. Nu te vor decât pe tine.
•
Două ore mai târziu Phillip și Oliver stăteau în fața atelierului rafinat de
croitorie Larkin din satul Tetbury, așteptând oarecum nerăbdători în timp
ce Eloise și Amanda își terminau cumpărăturile înăuntru.
— Trebuia să mergem la cumpărături? mormăi Oliver, de parcă i se
ceruse să poarte codițe și o rochie.
VP - 233
 Phillip ridică din umeri.
— Asta a vrut mama ta să facă.
— Data viitoare este rândul bărbaților să aleagă, mormăi Oliver. Dacă aș
fi știut că a avea o mamă înseamnă asta…
Phillip făcu un efort să nu râdă.
— Noi, bărbații, trebuie să facem sacrificii pentru femeile pe care le
iubim, zise el pe un ton serios, mângâindu-și fiul pe umăr. Mă tem că așa-i
lumea.
Oliver oftă suferind, de parcă făcea asemenea sacrificii în fiecare zi.
Phillip se uită prin fereastră. Eloise și Amanda nu păreau să dea semne că
termină cu treaba lor.
— Dar în ceea ce privește problema cumpărăturilor și cine decide
următoarea activitate în comun, sunt complet de acord, zise el.
Chiar atunci Eloise scoase capul afară.
— Oliver? întrebă ea. Vrei să intri?
— Nu, răspunse Oliver, clătinând cu tărie din cap.
Eloise își strânse buzele.
— Dă-mi voie să reformulez, zise ea. Oliver, aș vrea să intri.
Oliver se uită la tatăl lui, implorându-l cu privirea.
— Mă tem că trebuie să faci ce zice ea, spuse Phillip.
— Atâtea sacrificii, mormăi Oliver, clătinând din cap în timp ce se târâia
pe scări.
Phillip tuși ca să-și acopere râsul.
— Vii și tu? întrebă Oliver.
„La naiba, nu”, aproape că zise Phillip, dar reuși să se oprească la timp și
să schimbe cu altceva.
— Eu trebuie să rămân afară să supraveghez trăsura.
Ochii lui Oliver se îngustară.
— De ce trebuie supravegheată trăsura?
— Ăăă, tensiune asupra roților, mormăi Phillip. Cu toate pachetele
noastre, știi.
Nu putu auzi ce spunea în șoaptă Eloise, dar tonul ei nu era amabil.
— Du-te, Oliver, spuse el, bătându-și băiatul pe spate. Mama ta are nevoie
de tine.
— Și tu, zise dulce Eloise, doar ca să-l tortureze, era el sigur. Ai nevoie de
cămăși noi.
Phillip gemu.
— Nu putem chema croitorul acasă?
— Nu trebuie să alegi materialul?
Clătină din cap și zise destul de maiestuos:
VP - 234
 — Am încredere deplină în tine.
— Eu cred că trebuie să supravegheze trăsura, zise Oliver, stând încă în
prag.
— Va trebui să-și supravegheze spinarea, mormăi Eloise, dacă nu…
— Oh, bine, zise Phillip. O să intru. Dar doar un moment. Se trezi stând în
jumătatea pentru femei a atelierului, un loc dantelat, feminin, și se
cutremură. Încă puțin și cel mai probabil voi muri de claustrofobie.
— Un bărbat mare și puternic ca tine? zise Eloise pe o voce blândă.
Prostii!
Apoi se uită la el și-i făcu semn cu bărbia să vină mai aproape.
— Da? zise el, întrebându-se despre ce era vorba.
— Amanda, șopti ea, arătând din cap spre o ușă din spatele încăperii.
Când iese, fii entuziasmat!
El se uită nesigur prin magazin. Ar fi putut să fie în China la cât de
nelalocul lui se simțea.
— Nu prea mă pricep să fiu entuziasmat!
— Învață, îi ordonă ea, apoi își îndreptă atenția către Oliver cu un: Acum
este rândul tău, conașule Crane. Doamna Larkin…
Geamătul lui Oliver ar fi putut proveni de la un muribund.
— Eu îl vreau pe domnul Larkin, protestă el. Ca tata.
— Ai vrea să-l vezi pe croitor? întrebă Eloise.
Oliver încuviință viguros din cap.
— Serios?
Încuviință din nou din cap, dar fără la fel de multă convingere.
— Chiar dacă, continuă Eloise, cu suficient patos cât să fie bun pentru o
scenă de pe Drury Lane, cu nicio oră în urmă jurai că nici caii sălbatici nu te-
ar târî într-un magazin decât dacă ar avea arme sau soldați de jucărie în
vitrină?
Gura lui Oliver se lăsă în jos, dar el încuviință din cap. Abia.
— Ești bună, îi murmură Phillip la ureche în timp ce-l privea pe Oliver
cum se târăște pe ușa ce separa jumătatea de magazin a domnului Larkin de
jumătatea doamnei Larkin.
— Este doar o strategie să le arăți cât de rea este alternativă, zise Eloise.
Este plictisitor să-ți ia măsurile domnul Larkin, dar doamna Larkin – asta
chiar ar fi groaznic.
Un urlet nedemn pluti prin aer, și Oliver reveni în fugă – direct la Eloise,
ceea ce-l mâhni pe Phillip un pic. Își dădu seama că voia ca copiii lui să vină
fuga la el.
— M-a înțepat cu un ac! declară Oliver.
— Te foiai? întrebă Eloise, fără să clipească.
VP - 235
 — Nu!
— Nici măcar un pic?
— Doar foarte puțin.
— Bun, atunci, zise Eloise. Data viitoare nu te mai mișca. Te asigur că
domnul Larkin este foarte priceput la ceea ce face. Dacă nu te miști, nu vei fi
înțepat. Atât de simplu este.
Oliver se gândi la asta, apoi se întoarse spre Phillip cu o expresie
rugătoare în ochi. Era destul de plăcut să fii perceput ca aliat, dar Phillip nu
voia să o contrazică pe Eloise și să-i afecteze autoritatea. Mai ales când era și
din toată inima de acord cu ea.
Dar apoi Oliver îl surprinse. Nu imploră să fie eliberat din ghearele
domnului Larkin și nu spuse ceva îngrozitor despre Eloise, lucru de care
Phillip era sigur că l-ar fi făcut cu doar câteva săptămâni mai devreme cu
orice adult care nu ar fi ținut cont de dorințele lui.
Oliver doar se uită la el și întrebă:
— Tată, vii cu mine? Te rog!
Phillip deschise gura să răspundă, dar atunci, în mod inexplicabil, fu
nevoit să se oprească. În ochi îl înțepară lacrimi nevărsate și-și dădu seama
că era pur și simplu copleșit.
Nu era doar momentul, ci faptul că fiul lui dorea compania lui pentru un
ritual masculin de trecere. Oliver îi mai solicitase compania.
Dar era pentru prima dată când Phillip se simțea cu adevărat în stare să
spună da, încrezător că, dacă se ducea, va face lucrul corect și va spune
cuvintele potrivite.
Și chiar dacă nu o făcea, nu va conta. Nu era ca tatăl lui, nu va fi niciodată
– niciodată nu va putea fi ca el. Nu-și permitea să fie un laș, să continue să-și
împingă copiii către alți oameni, doar pentru că își făcea griji că ar face o
greșeală.
Va face greșeli. Era inevitabil. Dar nu vor fi imense și, cu Eloise alături de
el, era destul de încrezător că putea face orice.
Chiar și să se descurce cu gemenii.
Puse mâna pe umărul lui Oliver.
— Aș fi încântat să te însoțesc, fiule. Își drese vocea, care răgușise pe
ultimul cuvânt. Apoi se aplecă și-i șopti: Ultimul lucru pe care-l vrem sunt
femeile pe partea bărbaților.
Oliver încuviință viguros din cap că era de acord.
Phillip se îndreptă, pregătindu-se să-și urmeze fiul înapoi în partea de
magazin a domnului Larkin. Atunci o auzi pe Eloise dregându-și vocea în
spatele lui. Se întoarse, iar ea gesticulă cu capul spre spatele încăperii.
Amanda.
VP - 236
 Arătând foarte matură în noua ei rochie de culoarea lavandei, doar o
urmă din femeia care va deveni într-o zi.
Pentru a doua oară în tot atâtea minute pe Phillip îl arseră ochii.
Asta pierduse. În teama lui, în dubiile lui, pierduse asta.
Creșteau fără el.
Phillip își bătu ușor fiul pe umăr pentru a-i da de înțeles că va reveni
imediat și apoi traversă camera pentru a fi lângă fiica lui. Fără vreun cuvânt,
îi ridică mâna și o sărută.
— Tu, domnișoară Amanda Crane, zise el cu inima în ochi, voce și zâmbet,
ești cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată.
Ochii ei se măriră, iar buzele îi formară un mic „O” de încântare pur.
— Cum rămâne cu domnișoara… mama? șopti ea cu convingere.
Phillip se uită la soția lui, care și ea părea aproape în lacrimi, apoi se
întoarse spre Amanda, aplecându-se pentru a-i șopti la ureche.
— Hai să facem un pact! Tu poți să crezi că mama ta este cea mai
frumoasă femeie în viață. Dar eu cred că ești tu.
Și mai târziu în acea seară, după ce-i băgă pe amândoi în pat, sărutându-i
pe fiecare pe frunte și îndreptându-se spre ușă, își auzi fiica șoptind.
— Tată?
Se întoarse.
— Amanda?
— Tată, asta a fost cea mai frumoasă zi de până acum, șopti ea.
— Da, fu de acord Oliver.
Phillip încuviință din cap.
— Și pentru mine, zise el moale. Și pentru mine.
•
Începu cu un bilet.
Mai târziu în acea noapte, în timp ce termina de mâncat și farfuria îi era
luată, Eloise își dădu seama că sub farfurie se afla o bucățică de hârtie,
împăturită în două până când formase un mic dreptunghi.
Soțul ei se scuzase, pretinzând că trebuia să găsească o carte ce conținea
un poem despre care discutaseră la desert, așa că, cum nu era nimeni care să
stea cu ochii pe ea, nici măcar lacheul care era ocupat să ducă farfuriile în
bucătărie, Eloise desfăcu hârtia.

Eu n-am fost niciodată priceput cu cuvintele.

scria cu caligrafia inconfundabilă a lui Phillip. Și apoi mai mic, în colț:

Du-te în biroul tău!

VP - 237
 Curioasă, se ridică și ieși din sufragerie. Un minut mai târziu intra în
biroul ei.
Și acolo, pe mijlocul biroului ei, era o altă bucată de hârtie.

Dar totul a început cu o scrisoare, nu-i așa?

Urmară instrucțiunile pentru a se duce în salon. Ea făcu așa, de data asta

concentrându-se destul de mult să-și păstreze pasul săltat și să nu o ia la
goană.
Pe o pernă roșie chiar în mijlocul divanului se afla o mică bucată de
hârtie, împăturită pe din două.

Așa că, dacă a început cu cuvinte, cu ele ar trebui să continue.

De data asta fu direcționată spre holul de la intrare.

Dar nu există cuvinte pentru a-ți mulțumi pentru tot ceea ce

mi-ai dat, așa că voi folosi singurele cuvinte ce-mi stau la
dispoziție și ți-o voi spune în singurul mod în care știu.

Și apoi, în colțul biletului, fu dirijată în dormitorul ei.

Eloise urcă încet scările, cu inima bătând nerăbdătoare. Era sigură că era
destinația finală. Phillip o va aștepta, va aștepta să o ia de mână, să o
conducă spre noul lor viitor împreună.
Își dădu seama că totul începuse cu o scrisoare. Ceva așa de inocent, de
inofensiv și crescuse în asta, o iubire atât de plină și bogată încât abia o
putea cuprinde.
Ajunse pe holul de sus și se îndreptă spre ușa dormitorului cu pași tăcuți.
Era ușor întredeschisă, doar câțiva centimetri, și cu mâna tremurândă ea o
împinse până la capăt…
Și exclamă uimită.
Pentru că pe pat erau flori. Sute și sute de flori, unele clar nu din sezon,
alese din colecția specială a lui Phillip din sera lui. Și cu flori roșii, pe
fundalul de petale albe și roz scria:

TE IUBESC.

— Cuvintele nu sunt de ajuns, spuse blând Phillip, ieșind din umbrele din
spatele ei.
Se întoarse spre el, abia dându-și seama de lacrimile ce-i curgeau pe
obraji.
VP - 238
 — Când ai făcut asta?
El zâmbi.
— Sigur pot să am și eu câteva secrete.
— Eu… eu…
O luă de mână și o trase mai aproape.
— N-ai cuvinte? murmură el. Tu? înseamnă că-s mai priceput la asta
decât credeam.
— Te iubesc, zise ea, înecându-se cu cuvintele. Te iubesc așa de mult.
O cuprinse în brațe și, în timp ce ea își rezema obrazul de pieptul lui,
bărbia lui coborî să se așeze blând pe capul ei.
— Astăzi, zise el cu blândețe, gemenii mi-au spus că a fost cea mai
frumoasă zi din viața lor. Și mi-am dat seama că aveau dreptate.
Dincolo de cuvinte, Eloise încuviință din cap.
— Dar apoi, mi-am dat seama că greșeau, continuă el.
Ea ridică privirea la el, cu ochii întrebători.
— N-aș putea alege o zi, mărturisi el. Orice zi cu tine, Eloise. Orice zi cu
tine. Îi atinse bărbia, aducându-și buzele spre ale ei. Orice săptămână,
murmură el, orice lună, orice oră. O sărută încetișor apoi, dar cu toată
iubirea din sufletul lui. Orice moment, șopti el, atât timp cât sunt cu tine.

VP - 239
 EPILOG

Sunt așa de multe lucruri pe care sper să le înveți de la mine,

micuțo. Sper să o pot face prin exemplu, dar simt nevoia să aștern
și cuvintele pe hârtie. Este o ciudățenie de-a mea, una pe care mă
aștept să o recunoști și să ți se pară amuzantă când vei citi
această scrisoare.
Să fii puternică.
Să fii harnică.
Să fii conștiincioasă. Niciodată n-ai nimic de câștigat când o iei
pe drumul ușor. (Doar dacă, desigur, drumul este ușor de la
început. Uneori drumurile sunt așa. Dacă așa stau lucrurile, nu
făuri un drum nou, mai dificil. Doar martirii sunt în căutarea
necazurilor.)
Să-ți iubești frații. Ai deja doi și, dacă vrea Dumnezeu, vor mai
fi și alții. Iubește-i mult, pentru că sunt sângele tău și, când ești
nesigură sau timpurile sunt dificile, ei vor fi cei care-ți vor fi
alături.
Să râzi. Să râzi tare și să râzi des. Și când circumstanțele
implică tăcere, transformă-ți râsul într-un zâmbet.
Să nu te mulțumești cu puțin. Să știi ce vrei și să iei acel lucru.
Și dacă nu știi ce vrei, să ai răbdare. Vei primi răspunsurile în
timp și s-ar putea să descoperi că ce dorește inima ta se afla tot
timpul sub nasul tău.
Și ține minte, mereu ține minte că ai o mamă și un tată care se
iubesc și te iubesc.
Simt că începi să te agiți. Tatăl tău gâfâie ciudat și cu siguranță
își va pierde complet calmul dacă eu nu trec de la biroul meu în
pat.
Bun venit în lume, micuțo! Suntem cu toții încântați să te
cunoaștem.
de la Eloise, Lady Crane, către fiica ei, Penelope,
cu ocazia nașterii ei

VP - 240
 Dragă cititorule,

Te-ai întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu personajele tale preferate

după ce ai citit ultimele pagini ale poveștii? Ți-ai dorit doar câteva detalii în
plus dintr-un roman preferat? Eu mi-am dorit, iar dacă întrebările primite
de la cititorii mei sunt un indiciu, nu sunt singura. Astfel că, după
nenumărate cereri primite de la fanii familiei Bridgerton, am decis să încerc
ceva ușor diferit și am scris un „al doilea epilog” pentru fiecare roman.
Acestea sunt poveștile care urmează după povești.
La început, al doilea epilog al fiecărei povești Bridgerton era disponibil
doar on-line; mai târziu, au fost publicate (în paralel cu o povestire dedicată
lui Violet Bridgerton) într-o colecție numită Familia Bridgerton: Fericiți
până la adânci bătrâneți. Acum, pentru prima dată, fiecare al doilea epilog
este inclus în romanul pe care îl completează. Sper că vă veți bucura de
continuarea călătoriei lui Phillip și a lui Eloise.

VP - 241
 EPILOGUL 2

Nu sunt cea mai răbdătoare persoană. Și nu tolerez aproape deloc prostia.

De asta am și fost mândră de mine că mi-am ținut limba în această după-
amiază, cât am luat ceaiul cu familia Brougham.
Sunt vecinii noștri de șase ani, de când domnul Brougham a moștenit
proprietatea de la unchiul său, numit tot Brougham. Au patru fete și un băiat
foarte răsfățat. Din fericire pentru mine, fiul este cu cinci ani mai mic decât
mine, ceea ce înseamnă că nu trebuie să iau în considerare ideea de a mă
mărita cu el. (Deși, surorile mele Penelope și Georgiana, cu nouă și zece ani
mai mici decât mine, nu vor fi așa de norocoase.) Fiicele familiei Brougham
au câte un an diferență între ele, începând cu doi ani înaintea mea și
terminând cu doi după mine. Sunt perfect plăcute, deși poate un pic cam
prea dulci și blânde pentru gustul meu. Dar în ultima vreme au devenit prea
greu de suportat.
Asta pentru că și eu am un frate, iar el nu este cu cinci ani mai mic decât
ele. De fapt, este geamănul meu, ceea ce-l face să fie o posibilitate de
căsătorie pentru oricare dintre ele.
Deloc surprinzător, Oliver a ales să nu ne însoțească la ceai pe mama, pe
Penelope și pe mine.
Dar iată ce s-a întâmplat și de ce sunt mulțumită de mine că nu am spus
ce voiam să spun, adică: „Sigur sunteți o idioată”.
Îmi luam ceaiul, încercând să țin ceașca la buze cât mai mult posibil ca să
evit întrebarea despre Oliver, când doamna Brougham a zis:
— Cred că-i foarte curios să fii un geamăn. Spune-mi, dragă Amanda, în ce
fel este diferit să nu fii unul?
Sper că nu trebuie să explic de ce întrebarea asta este idioată. Abia aș fi
putut să spun care-i diferența, pentru că eu mi-am petrecut sută la sută din
viața mea ca geamăn, astfel că nu am nicio idee cum ar fi să nu fiu unul.
Probabil că mi s-a citit disprețul pe chip, pentru că mama mi-a aruncat
una din privirile ei legendare de avertisment în clipa în care am deschis gura
să răspund. Pentru că n-am vrut să-mi fac de râs mama (și nu pentru că
simțeam vreo nevoie să o fac pe doamna Brougham mai inteligentă decât
este în realitate), am răspuns:
— Bănuiesc că mereu avem un tovarăș.
— Dar fratele tău nu-i aici acum, a zis una dintre fetele Brougham.
— Tatăl meu nu-i mereu cu mama și îmi imaginez că ea-l consideră

VP - 242
tovarășul ei, am răspuns eu.
— Un frate nu-i același lucru cu un soț, a rostit cu un tril doamna
Brougham.
— Așa sper, am răspuns eu.
Serios, era una dintre cele mai ridicole conversații la care am luat parte.
Și Penelope părea că va avea întrebări la întoarcerea acasă.
Mama s-a mai uitat o dată la mine, cu o privire care spunea că știa exact
ce fel de întrebări va avea Penelope, și că nu dorea să îi răspundă. Dar după
cum a spus mereu mama, ea prețuia curiozitatea femeilor…
Ei bine, propria bombă îi explodă în față.
Ar trebui să menționez, lăsând bombele ce explodează deoparte, că sunt
convinsă că am cea mai bună mamă din Anglia. Și, spre deosebire de ideea
de non-geamăn, despre care nu știu nimic, știu ce înseamnă să ai o mamă
diferită, așa că sunt complet calificată, după părerea mea, să vă spun asta.
Mama mea, Eloise Crane, este de fapt mama mea vitregă, deși mă refer la
ea așa doar când trebuie să clarific ceva. S-a căsătorit cu tata când eu și
Oliver aveam opt ani și sunt destul de sigură că ne-a salvat pe toți. Îmi este
dificil să explic cum erau viețile noastre înainte ca ea să intre în ele. Aș putea
descrie evenimente, cu siguranță, dar tonul a tot, sentimentul din casa
noastră…
Nu știu cum să-l exprim.
Mama mea – mama mea naturală – s-a sinucis. Mare parte din viața mea
nu am știut asta. Am crezut că a murit de febră, ceea ce bănuiesc că-i
adevărat. Ce nu mi-a spus nimeni a fost că febra a fost provocată de faptul că
ea a încercat să se înece în lac în miezul iernii.
Eu nu m-am gândit să-mi iau viața, dar trebuie să spun că nu aș alege
această metodă.
Știu că ar trebui să simt compasiune și simpatie pentru ea. Mama mea
actuală este o verișoară îndepărtată de-a ei și mi-a spus că ea a fost tristă
toată viața ei. Mi-a spus că așa sunt unii oameni, așa cum alții sunt
neobișnuit de veseli tot timpul. Dar nu pot să nu mă gândesc, dacă tot voia
să se sinucidă, ar fi putut să o facă mai devreme. Poate când eram un copil
mic. Sau mai bine, un bebeluș. Cu siguranță mi-ar fi făcut viața mai ușoară.
L-am întrebat pe unchiul meu Hugh (care nu-i de fapt unchiul meu, ci este
căsătorit cu sora vitregă a soției fratelui mamei mele actuale și care
locuiește în apropiere, și este vicar) dacă voi merge în iad pentru un
asemenea gând. A zis că nu și că, sincer, pentru el avea sens.
Cred că prefer parohia lui în loc de a mea.
Dar ideea este că acum am amintiri despre ea. Marina, prima mea mamă.
Nu vreau amintiri cu ea. Cele pe care le am sunt neclare și confuze. Nu-mi
VP - 243
amintesc sunetul vocii ei. Oliver zice că asta-i pentru că abia vorbea. Nu-mi
amintesc dacă vorbea sau nu. Nu-mi amintesc forma exactă a feței ei și nu-
mi amintesc mirosul ei.
Îmi amintesc în schimb cum stăteam în fața ușii ei, simțindu-mă mică și
speriată. Și-mi amintesc că mergeam mult pe vârfuri, pentru că știam că nu
trebuia să facem zgomot. Îmi amintesc că mereu mă simțeam oarecum
agitată, de parcă știam că ceva rău urma să se întâmple.
Și într-adevăr s-a întâmplat.
N-ar trebui ca o amintire să fie clară? Nu m-ar deranja amintirea unui
moment sau a unei fețe sau a unui sunet. În schimb, am sentimente vagi și
nici măcar nu-s unele fericite.
O dată l-am întrebat pe Oliver dacă și el avea aceleași amintiri și doar a
ridicat din umeri și a zis că nu se gândește la ea. Nu sunt sigură că-l cred.
Bănuiesc că probabil că da; nu se gândește prea des profund la asemenea
lucruri. Sau poate mai exact, nu se gândește profund la nimic. Aș vrea să
sper că, atunci când se va însura (ceea ce nu va fi prea curând pentru
surorile Brougham), va alege o soție cu aceeași lipsă de înțelepciune și
sensibilitate. Altfel, va fi nefericită. El nu va fi, desigur; nici măcar nu i-ar
observa suferința.
Mi s-a zis că așa sunt bărbații.
Tatăl meu, de exemplu, este remarcabil de neatent. Doar dacă, desigur, nu
cumva ești o plantă, și atunci observă totul. Este botanist și ar trudi fericit în
sera lui toată ziua. Mi se pare cel mai neașteptat partener pentru mama,
care-i vioaie și sociabilă și niciodată nu rămâne fără cuvinte, dar când sunt
împreună este evident că se iubesc foarte mult. Săptămâna trecută i-am
surprins sărutându-se în grădină. Am fost înspăimântată. Mama are aproape
40 de ani și tata-i mai mare.
Dar am divagat. Vorbeam despre familia Brougham, mai precis despre
întrebarea prostească a doamnei Brougham despre a nu fi un geamăn. Cum
am menționat anterior, eram destul de mulțumită de mine însămi că n-am
fost nepoliticoasă, când doamna Brougham a zis ceva interesant:
— Nepotul meu vine în vizită în această după-amiază.
Toate fetele Brougham s-au așezat mai drepte în scaunele lor. Jur, era ca
un joc pentru copii cu pocnitori. S-au ridicat, din postura perfectă în
extraordinar de drepte.
Din asta am dedus imediat că nepotul doamnei Brougham era probabil la
vârsta căsătoriei, cu o avere frumușică și poate și plăcut la vedere.
— N-ai menționat că Ian vine în vizită, a zis una dintre fete.
— Nu el vine, a răspuns doamna Brougham. Este încă la Oxford, după cum
bine știți. Charles vine.
VP - 244
 Puf! Fiicele Brougham se dezumflară în același timp.
— Oh, a zis una dintre ele. Charlie.
— Astăzi, ai zis, a spus o alta cu o lipsă de entuziasm remarcabilă. Și apoi
a treia zise:
— Va trebui să-mi ascund toate păpușile.
A patra nu spuse nimic. Doar reveni la a-și bea ceaiul, părând destul de
plictisită de toată chestia.
— De ce trebuie să-ți ascunzi păpușile? a întrebat Penelope. Adevărul
este că și eu mă întrebam același lucru, dar mi s-a părut o întrebare prea
copilărească pentru o domnișoară de 19 ani.
— Asta a fost în urmă cu 12 ani, Dulcie, a zis doamna Brougham. Cerule,
ai memoria unui elefant.
— N-ai cum să uiți ce le-a făcut păpușilor mele, a rostit sumbru Dulcie.
— Ce a făcut? a întrebat Penelope.
Dulcie făcu un gest de tăiere a gâtului. Penelope exclamă uimită și, trebuie
să recunosc, că era ceva destul de macabru în expresia lui Dulcie.
— Este o bestie, a zis una dintre surorile lui Dulcie.
— Nu este o bestie, a insistat doamna Brougham.
Fetele Brougham s-au uitat toate la noi, clătinând din cap într-un acord
silențios, de parcă spuneau „Nu o ascultați pe ea”.
— Câți ani are nepotul tău acum? a întrebat mama.
— 22, a răspuns doamna Brougham, părând destul de recunoscătoare
pentru întrebare. Luna trecută a absolvit Oxford.
— Este cu un an mai mare decât Ian, a explicat una dintre fete. Am
încuviințat din cap, chiar dacă nu aveam cum să-l folosesc pe Ian – pe care
nu-l cunoscusem niciodată – ca punct de referință.
— Nu este chipeș.
— Nici drăguț.
M-am uitat la ultima dintre fiicele Brougham, așteptând și contribuția ei.
Dar ea doar căscă.
— Cât va sta? a întrebat politicos mama.
— Două săptămâni, a răspuns doamna Brougham, dar nu spuse decât
„două săpt” pentru că una dintre fetele ei țipă disperată.
— Două săptămâni! Jumătate de lună!
— Eu speram să ne însoțească la adunarea locală, a zis doamna
Brougham.
Acest lucru fu întâmpinat cu și mai multe suspine. Trebuie să zic că încep
să fiu curioasă cu privire la acest tip Charles. Oricine care poate inspira o
asemenea groază printre fetele Brougham trebuie să aibă ceva care-l
recomandă.
VP - 245
 Nu că mi-ar displăcea fetele Brougham, aș adăuga eu în grabă. Spre
deosebire de fratele lor, nici uneia nu i s-a îndeplinit orice dorință și
capriciu, și astfel nu sunt deloc insuportabile. Dar sunt – cum să o spun eu –
liniștite și docile și prin urmare nu-s genul firesc de companie pentru mine
(mie nu mi-au fost atribuite niciodată asemenea adjective). Adevărul este că
nu cred să știu ca vreuna din ele să-și fi exprimat vreo opinie puternică
despre orice. Dacă toate patru detestau pe cineva așa de mult – ei bine, ar fi
interesant, dacă nimic mai mult.
— Nepotului tău îi place să călărească? a întrebat mama.
Doamna Brougham avea o expresie vicleană în ochi.
— Cred că da.
— Poate că Amanda va fi de acord să-i arate zona.
La asta, mama zâmbi în cel mai neobișnuit de inocent și dulce mod.
Poate că ar trebui să adaug că unul dintre motivele pentru care sunt
convinsă că mama este cea mai bună mamă din Anglia este pentru că rareori
este inocentă și dulce. Oh, nu mă înțelegeți greșit – are o inimă de aur și ar
face orice să-și ajute familia. Dar a fost a cincea într-o familie cu opt copii și
poate să fie minunat de vicleană și secretoasă.
În plus, nu poate fi învinsă într-o conversație. Credeți-mă, am încercat.
Așa că, atunci când m-a oferit ca ghid, n-am putut face nimic altceva decât
să zic da, chiar când trei din cele patru fete Brougham începeau să
chicotească. (A patra încă părea plictisită. Începeam să mă întreb dacă era
ceva în neregulă cu ea.)
— Mâine, a zis încântată doamna Brougham. Bătu din palme și zâmbi. Îl
trimit mâine după-amiază. Este bine așa?
Din nou, nu puteam să spun altceva decât da, așa că asta am făcut,
întrebându-mă cu ce anume tocmai am fost de acord.
În după-amiaza următoare m-am îmbrăcat cu cel mai bun costum de
călărie al meu și mă plimbam prin salon, întrebându-mă dacă misteriosul
Charles Brougham chiar va apărea. Avea tot dreptul să nu apară, m-am
gândit eu. Desigur că ar fi nepoliticos, pentru că încălca un angajament făcut
în numele lui de către mătușa lui, dar chiar și așa, nu era ca și cum el ceruse
să fie înhămat cu nobilimea locală.
Glumă neintenționată.
Mama mea nici măcar n-a încercat să nege că făcea pe pețitoarea. Asta m-
a surprins; credeam că măcar va încerca să protesteze, în schimb, mi-a
amintit că am refuzat un sezon la Londra și apoi a început să-mi explice
despre lipsa de domni de vârstă potrivită și buni de însurat în colțul nostru
din Gloucestershire.
I-am reamintit că nici ea nu și-a găsit soțul la Londra.
VP - 246
 Mi-a spus ceva care începea cu „Chiar și așa” și apoi a deviat așa de
repede și cu atâtea suișuri și coborâșuri, încât n-am putut urmări nimic din
ce a zis.
Ceea ce sunt destul de sigură că era intenția ei.
Mama nu s-a supărat prea tare că eu am refuzat să am un sezon; ține
destul de mult la viața noastră la țară și Cerul mi-e martor că tata n-ar
supraviețui mai mult de o săptămână la oraș. Mama a zis că sunt
nepoliticoasă că spun așa ceva, dar cred că în secret este de acord cu mine –
tata ar fi distras de o plantă în parc și nu l-am mai vedea niciodată. (Tata
este un pic cam distrat.)
Sau, și mărturisesc că asta-i mai probabil, ar spune ceva complet
nepotrivit la o petrecere. Spre deosebire de mama, tata nu are darul
conversației politicoase și cu siguranță nu vede nevoia dublului înțeles sau a
întoarcerii viclene a frazei. În ceea ce-l privește, un om ar trebui să spună
ceea ce vrea de fapt.
Îmi iubesc tatăl, dar este clar că ar trebui ținut la distanță de oraș.
Aș fi putut să am un sezon la Londra, dacă aș fi vrut. Familia mamei este
bine conectată. Fratele ei este un viconte, iar surorile ei s-au măritat cu un
duce, un conte și un baron. Ar trebui să fiu primită la toate cele mai
exclusiviste petreceri. Dar chiar nu mi-am dorit să mă duc. N-aș avea deloc
libertate. Aici mă pot plimba sau călări de una singură cât timp spun cuiva
unde mă duc. La Londra o tânără domnișoară nu poate nici să atingă scările
de la intrare cu degetele fără o însoțitoare.
Mi se pare îngrozitor.
Dar revin la mama. Nu s-a supărat că am refuzat sezonul, pentru că asta
însemna că trebuia să stea departe de tata câteva luni. (Din moment ce, așa
cum am stabilit, el nu ar fi plecat de acasă.) Dar în același timp, chiar și-a
făcut griji pentru viitorul meu. Și așa, a pornit într-o mică cruciadă. Dacă nu
mă duc eu la burlaci, îi aduce ea la mine.
De aici Charles Brougham.
La ora două tot nu sosise, și trebuie să recunosc că începeam să mă
enervez. Era o zi caldă, mă rog, cât de caldă poate să fie în Gloucestershire, și
costumul meu verde-închis, care mi se păruse așa de la modă și stilat când îl
îmbrăcasem, începea să mă jeneze.
Începeam să mă ofilesc.
Cumva mama și doamna Brougham uitaseră să-i spună și o oră nou-
sositului, așa că eu fusesem obligată să mă îmbrac și să fiu gata fix la prânz.
— La ce oră crezi că se termină după-amiaza? am întrebat eu, făcându-mi
vânt cu un ziar împăturit.
— Hmmm?
VP - 247
 Mama scria o scrisoare – probabil către unul din mulții ei frați – și nu
asculta realmente. Arăta chiar minunat stând acolo lângă fereastră. Habar
nu am cum ar fi arătat mama mea naturală ca femeie în vârstă, din moment
ce nu a binevoit să trăiască atât de mult, dar Eloise nu-și pierduse deloc din
frumusețe. Părul îi era încă bogat, castaniu, iar pielea, fără riduri. Ochii ei
sunt dificil de descris – de fapt, au o culoare schimbătoare.
Mi-a zis că nu a fost niciodată considerată o frumusețe când era tânără.
Nu o considera nimeni neatrăgătoare și era de fapt chiar populară, dar n-a
fost niciodată desemnată o mare frumusețe. Mi-a zis că femeile inteligente
îmbătrânesc mai bine.
Mi se pare interesant asta și sper că e un semn bun pentru viitorul meu.
Dar acum nu mă preocupa alt viitor în afară de cel din următoarele zece
minute, după care eram convinsă că voi muri de căldură.
— După-amiaza, am repetat eu. Când ai zice că se termină? La ora patru?
Cinci? Te rog nu-mi spune că la șase.
Ea a ridicat în sfârșit privirea.
— Despre ce vorbești?
— Domnul Brougham. Am zis în după-amiaza asta, nu-i așa?
S-a uitat la mine cu privirea goală.
— Pot să nu-l mai aștept după ce trecem de la după-amiază la seară, nu-i
așa?
Mama s-a oprit un moment, cu tocul suspendat în aer.
— Amanda, n-ar trebui să fii așa de nerăbdătoare.
— Nu sunt, am insistat eu. Mi-e cald.
Se gândi la asta.
— Este cam cald aici, nu-i așa?
Am încuviințat din cap.
— Costumul meu este făcut din lână.
Făcu o grimasă, dar am observat că nu mi-a sugerat să mă schimb. Nu va
sacrifica un potențial pețitor pentru ceva așa de neimportant ca vremea. Am
continuat să-mi fac vânt.
— Nu cred că numele lui este Brougham, a zis mama.
— Poftim?
— Cred că-i rudă cu doamna Brougham, nu cu domnul. Nu știu care-i
numele ei de familie.
Am ridicat din umeri.
Ea a revenit la scrisoarea ei. Mama mea scrie un număr interminabil de
scrisori. Nu-mi pot imagina despre ce. N-aș zice că familia noastră este
plictisitoare, dar suntem sigur obișnuiți. Sunt sigură că surorile ei s-au
plictisit de „Georgiana stăpânește conjugarea în franceză și Frederick și-a
VP - 248
julit genunchiul”.
Dar mamei îi place să primească scrisori și zice că trebuie să trimiți ca să
primești, așa că iat-o la biroul ei, aproape în fiecare zi, repovestind detaliile
plictisitoare ale vieților noastre.
— Vine cineva, a zis ea, chiar când eu începeam să moțăi pe divan.
M-am ridicat și m-am întors spre fereastră. Așa era, o trăsură venea pe
alee.
— Credeam că mergem să călărim, am zis eu oarecum iritată.
Mi-am îmbrăcat costumul de călărie degeaba?
— Așa este, a murmurat mama, cu sprâncenele unite în timp ce privea
cum se apropie trăsura.
Nu credeam că domnul Brougham – sau cine o fi fost în trăsură – putea să
vadă în salon prin fereastra deschisă, dar, doar în caz că putea, mi-am
păstrat poziția demnă pe divan, înclinându-mi capul foarte puțin ca să pot să
observ evenimentele de pe aleea din față.
Trăsura se opri și un domn coborî, dar era cu spatele la casă și nu am
observat nimic altceva în afară de înălțime (medie) și păr (închis la culoare).
Apoi el a întins mâna și a ajutat o lady să coboare.
Dulcie Brougham!
— Ea ce face aici? am zis eu indignată.
Apoi, după ce Dulcie ajunse cu ambele picioare în siguranță pe pământ,
domnul ajută o altă tânără lady și apoi încă una. Și apoi încă una.
— A adus toate fetele Brougham? a întrebat mama.
— Aparent, da.
— Credeam că-l urau.
Am clătinat din cap.
— Aparent, nu.
Motivul schimbării surorilor deveni clar câteva clipe mai târziu, când
Gunning le anunță sosirea.
Eu nu știu cum arăta vărul Charles, dar acum… ei bine, să zicem doar că
orice tânără lady l-ar găsi plăcut. Avea părul des și un pic ondulat și chiar
din partea cealaltă a încăperii am putut vedea că avea gene ridicol de lungi.
Avea genul de gură care mereu pare să zâmbească, ceea ce, după părerea
mea, este cea mai bună gură pe care o poți avea.
Nu spun că am simțit altceva în afară de interes politicos, dar surorile
Brougham se călcau în picioare ca să fie la brațul lui.
— Dulcie, a zis mama, înaintând cu un zâmbet binevoitor. Și Antonia. Și
Sarah. Inspiră. Și Cordelia. Ce surpriză plăcută să vă văd pe toate!
Este o dovadă a abilităților mamei mele de gazdă că a reușit să pară
mulțumită.
VP - 249
 — N-am putut să-l lăsăm pe dragul nostru văr Charles să vină singur, a
explicat Dulcie.
— Nu știe drumul, a adăugat Antonia.
N-ar fi existat un drum mai simplu – trebuia doar să treci prin sat, să o iei
la dreapta la biserică și mai era un kilometru până la aleea noastră.
Dar n-am zis asta. M-am uitat însă la vărul Charles cu ceva simpatie. N-
avea cum să fi fost un drum plăcut.
— Charles, dragule, a spus Dulcie, acestea sunt Lady Crane și domnișoara
Amanda Crane.
Am făcut o reverență, întrebându-mă dacă va trebui să urc în acea trăsură
cu toți cinci. Eu speram că nu. Dacă aici era cald, în trăsură avea să fie
înfiorător.
— Lady Crane, Amanda, a continuat Dulcie, dragul meu văr Charles,
domnul Farraday.
Eu am înclinat din cap la asta. Mama mea avea dreptate – numele lui nu
era Brougham. Oh vai, asta însemna că era înrudit cu doamna Brougham? Mi
se părea că domnul Brougham era cel rațional dintre ei doi.
Domnul Farraday a făcut o plecăciune politicoasă, iar ochii ni s-au întâlnit
pentru cel mai scurt moment.
În acest moment ar trebui să spun că nu sunt o romantică. Sau cel puțin
nu cred că sunt o romantică. Dacă aș fi, m-aș fi dus la Londra pentru acel
sezon. Mi-aș fi petrecut zilele citind poezie și nopțile dansând, flirtând și
distrându-mă.
În mod clar nu cred în dragoste la prima vedere. Până și părinții mei, care
sunt cei mai îndrăgostiți din câți cunosc eu, mi-au spus că nu s-au iubit
instantaneu.
Dar când ochii mei i-au întâlnit pe cei ai domnului Farraday…
Cum am spus, nu a fost dragoste la prima vedere, din moment ce nu cred
în așa ceva. Nu a fost nimic la prima vedere, serios, dar ceva a fost… o
recunoaștere comună… a unui simț al umorului. Nu știu cum să descriu.
Bănuiesc, dacă insist, că aș zice că a fost un sentiment că ne știm. Cumva
deja îl știam. Ceea ce desigur era ridicol.
Dar nu la fel de ridicol precum verișoarele lui, care se agitau în jurul lui.
Evident că hotărâseră că vărul Charles nu mai era o fiară și, dacă cineva se
va căsători cu el, va fi una din ele.
— Domnule Farraday, am zis eu și am simțit cum colțurile gurii mi se
strâng în încercarea de a-mi reține zâmbetul.
— Domnișoară Crane, a zis el, având cam aceeași expresie.
S-a aplecat peste mâna mea și mi-a sărutat-o, spre stupoarea lui Dulcie,
care stătea chiar lângă mine.
VP - 250
 Din nou, trebuie să subliniez că nu-s o romantică. Dar am simțit cum
tresar pe interior când buzele lui mi-au atins pielea.
— Mă tem că-s îmbrăcată de călărie, i-am spus eu, arătând spre costumul
meu de călărie.
— Așa este.
Am privit cu tristețe spre verișoarele lui, care sigur nu erau îmbrăcate
pentru nicio activitate sportivă.
— Este o zi așa de frumoasă, am murmurat eu.
— Fetelor, a zis mama mea, uitându-se direct la surorile Brougham, de ce
nu veniți cu mine cât Amanda și vărul vostru ies la o plimbare călare? I-am
promis mamei voastre că-i va arăta zona.
Antonia a deschis gura să protesteze, dar nu se compara cu Eloise Crane
și, într-adevăr, nici n-a apucat să scoată un sunet că mama a adăugat:
— Oliver va coborî în scurt timp.
Asta a rezolvat lucrurile. Se așezară toate patru în rând pe divan, lăsându-
și una câte una același zâmbet placid pe fețe.
Aproape că-mi părea rău de Oliver.
— Eu nu mi-am adus calul, a zis cu regret domnul Farraday.
— Nu-i o problemă, i-am răspuns eu. Avem niște grajduri excelent dotate.
Sunt sigură că găsim ceva potrivit.
Și am plecat, ieșind din salon, apoi din casă, ocolind colțul spre gazonul
din spate și atunci…
Domnul Farraday s-a rezemat de zid, râzând.
— Oh, mulțumesc, a zis el, cu mare ușurare. Mulțumesc mult. Mulțumesc.
Nu eram sigură dacă nu cumva trebuia să fac pe neștiutoarea. Cu greu aș
fi putut recunoaște sentimentul fără a-i insulta verișoarele, ceea ce nu
doream să fac. După cum am menționat, nu-mi displac surorile Brougham,
chiar dacă în această după-amiază mi s-au părut un pic ridicole.
— Spuneți-mi că știți să călăriți, a zis el.
— Normal.
Făcu un gest către cal.
— Niciuna dintre ele nu știe.
— Nu-i adevărat, am răspuns eu nedumerită.
Știam că le văzusem călare la un moment dat.
— Pot să stea în șa, a zis el, în ochii lui scăpărând doar ceea ce putea fi o
provocare, dar nu știu să călărească.
— Înțeleg, am murmurat eu. M-am gândit la ce opțiuni am și am zis. Eu
știu.
S-a uitat la mine, un colț al gurii i s-a ridicat. Avea niște ochi de o nuanță
destul de plăcută de verde, ca mușchiul, cu fărâme mici de căprui. Și din nou
VP - 251
am avut acea senzație stranie că suntem de acord.
Sper că nu sunt lipsită de modestie când spun că sunt câteva lucruri pe
care le fac destul de bine. Știu să trag cu pistolul (dar nu cu o pușcă și nu la
fel de bine ca mama, care-i incredibil de bună). Știu să adun sumele de două
ori mai repede decât Oliver, dacă am creion și hârtie. Știu să pescuiesc și să
înot și, mai presus de orice, știu să călăresc.
— Veniți cu mine, i-am zis eu, gesticulând spre grajduri.
El m-a urmat, mergând alături de mine.
— Spuneți-mi, domnișoară Crane, a zis el pe o voce presărată cu
amuzament, cum ați fost mituită să fiți prezentă în această după-amiază?
— Credeți că compania dumneavoastră nu a fost de ajuns ca recompensă?
— Nu mă cunoșteați, a subliniat el.
— Adevărat. Am luat-o pe aleea spre grajduri și m-am bucurat să simt
vântul cum se întețea. Întâmplător, am fost manipulată de mama.
— Recunoașteți că ați fost manipulată, a murmurat el. Interesant.
— Nu o cunoașteți pe mama.
— Nu, mă asigură el, sunt impresionat. Majoritatea oamenilor nu ar
mărturisi asta.
— După cum am zis, nu o cunoașteți pe mama. M-am întors spre el și i-am
zâmbit. Mai are șapte frați și surori. Să o învingi la orice chestie vicleană este
un triumf.
Am ajuns la grajduri, dar m-am oprit înainte să intrăm.
— Și dumneavoastră, domnule Farraday? am întrebat. Cu ce ați fost
mituit ca să fiți prezent în această după-amiază?
— Și eu am fost manipulat, a zis el. Mi s-a spus că voi scăpa de verișoarele
mele.
Eu am izbucnit în râs la asta. Necuviincios, da, dar inevitabil.
— Au atacat exact când plecam, a zis el sumbru.
— Sunt o trupă feroce, am zis eu fără nicio expresie.
— Am fost copleșit numeric.
— Credeam că nu vă plac, am zis eu.
— Așa credeam și eu. Și-a plantat mâinile în șolduri. A fost singurul motiv
pentru care am fost de acord cu vizita asta.
— Ce anume le-ați făcut când erați copii? am întrebat eu.
— Întrebarea mai potrivită ar fi – ce mi-au făcut ele mie?
Știam mai bine decât să spun că el avea avantajul genului său.
Patru fete pot cu ușurință să învingă un băiat. Eu l-am înfruntat pe Oliver
de nenumărate ori când eram copii și, deși n-ar recunoaște-o niciodată, l-am
bătut mai des decât el pe mine.
— Broaște? am întrebat eu, gândindu-mă la poznele din propria copilărie.
VP - 252
 — Ăla eu am fost, a recunoscut el jenat.
— Pește mort?
N-a vorbit, dar expresia lui era clar una de vinovăție.
— Căreia? am întrebat eu, încercând să-mi imaginez groaza lui Dulcie.
— Tuturor celor patru.
Am tras aer în piept.
— În același timp?
El a încuviințat din cap.
Am fost impresionată. Bănuiesc că pentru majoritatea fetelor asemenea
lucruri nu-s atrăgătoare, dar eu mereu am avut un simț al umorului
neobișnuit.
— Ați făcut vreodată o fantomă cu faină? am întrebat eu.
El a ridicat din sprâncene și s-a apropiat chiar.
— Spuneți-mi mai multe.
Așa că i-am povestit despre mama și cum eu și Oliver am încercat să o
speriem înainte să se mărite cu tată.
— Am fost niște fiare cu adevărat. Serios. Nu doar copii neastâmpărați, ci
niște pacoste adevărate pe fața umanității. Este o minune că tata nu ne-a
expediat la un orfelinat. Cea mai memorabilă dintre poznele noastre a fost
când am plasat o găleată cu faină deasupra ușii ei ca să cadă pe ea când ieșea
pe hol.
Doar că noi am umplut cam prea mult găleata, așa că a fost mai mult o
acoperire decât o prăfuire și chiar o avalanșă mai mare decât orice altceva.
Nici nu prevăzusem că găleata o va lovi în cap.
Când am spus că intrarea mamei mele în viețile noastre ne-a salvat pe
toți, am vorbit la propriu. Eu și Oliver eram așa de disperați după afecțiune,
iar tatăl nostru, chiar dacă acum e minunat, atunci habar n-avea cum să ne
consoleze.
Toate astea i le-am povestit domnului Farraday. Era cea mai ciudată
chestie. Nu știu de ce am vorbit așa de mult și am spus așa de multe. Am
crezut că a fost pentru că era un ascultător excelent, doar că mai târziu mi-a
spus că nu este, că de fapt este un ascultător groaznic și de obicei întrerupe
prea des discuția.
Dar nu a făcut-o cu mine. M-a ascultat, iar eu am vorbit și apoi am ascultat
eu și a vorbit el și mi-a povestit despre fratele lui Ian, cu înfățișarea lui
angelică și manierele curtenitoare. Cum toată lumea se lingușește pe lângă
el, chiar dacă Charles este cel mai mare. Dar Charles n-a reușit niciodată să-l
urască, însă, pentru că Ian chiar era un tip de treabă.
— Încă mai doriți să mergem să călărim? am întrebat eu când am
observat că soarele începuse deja să coboare pe cer.
VP - 253
 Nu-mi pot imagina cât am stat acolo, vorbind și ascultând, ascultând și
vorbind.
Spre marea mea surpriză Charles a zis că nu și a propus să ne plimbăm.
Și așa am făcut.
•
În acea noapte încă era cald și așa, după ce s-a terminat cina, eu am ieșit
afară. Soarele apusese dincolo de orizont, dar nu era încă complet întuneric.
M-am așezat pe treptele verandei din spate, cu fața spre vest ca să văd
ultimele rămășițe din lumina zilei cum se colorează de la lavandă în roșu și
negru.
Ador perioada asta a nopții.
Am stat acolo ceva vreme, suficient cât să înceapă să apară stelele,
suficient cât să fiu nevoită să-mi strâng brațele în jurul corpului din cauza
frigului. Nu-mi adusesem un șal. Bănuiesc că nu mă gândisem că voi sta
afară așa de mult. Tocmai voiam să intru în casă când am auzit pe cineva
apropiindu-se.
Era tata, în drum spre casă de la seră. Ținea un felinar și avea mâinile
murdare. Ceva din imaginea lui m-a făcut să mă simt din nou copil. Era ca un
urs mare și, chiar dinainte să se căsătorească cu Eloise, pe vremea când nu
părea să știe ce să le spună copiilor lui, mereu m-a făcut să mă simt în
siguranță. Era tatăl meu și avea să mă protejeze. Nu avea nevoie să o spună,
o știam pur și simplu.
— Ce târziu ai ieșit, a zis el, așezându-se lângă mine.
Și-a pus felinarul jos și și-a frecat mâinile de pantaloni, dând jos pământul
uscat.
— Doar mă gândeam, am răspuns eu.
El a încuviințat din cap, apoi și-a sprijinit cotul de coapsă și s-a uitat la
cer.
— Vreo stea căzătoare în seara asta?
Am clătinat din cap chiar dacă el nu era cu fața la mine.
— Nu.
— Ai nevoie de una?
Am zâmbit în sinea mea. Mă întreba, de fapt, dacă aveam vreo dorință.
Obișnuiam mereu să ne punem dorințe la stele împreună când eram mică,
dar cumva pierdusem acest obicei.
— Nu, i-am zis eu.
Eram melancolică, gândindu-mă la Charles și întrebându-mă ce însemna
că petrecusem întreaga după-amiază singură cu el și acum abia așteptam să-
l văd a doua zi. Dar nu mă simțeam de parcă aveam nevoie să-mi fie
îndeplinită vreo dorință. Cel puțin, nu încă.
VP - 254
 — Eu mereu am dorințe, a remarcat el.
— Da?
M-am întors spre el, înclinând capul într-o parte și observându-i profilul.
Știam că fusese teribil de nefericit înainte să o cunoască pe mama mea
actuală, dar asta rămăsese demult în urma lui. Dacă existase vreodată vreun
bărbat cu o viață mai fericită și împlinită, acela era el.
— Ce-ți dorești? am întrebat eu.
— Mai întâi de toate sănătate și fericire pentru copiii mei.
— Asta nu se pune, am zis eu, simțind cum zâmbesc.
— Oh, așa crezi tu? S-a uitat la mine, iar în ochii lui era mai mult decât un
pic de amuzament. Te asigur că-i primul lucru la care mă gândesc dimineața
și ultimul înainte de a mă culca.
— Serios?
— Am cinci copii, Amanda, și fiecare dintre voi este sănătos și puternic. Și
din câte știu eu, toți sunteți fericiți. Probabil că-i un noroc chior că ați ieșit cu
toții așa de reușiți, dar n-am de gând să sfidez destinul dorindu-mi altceva.
M-am gândit un moment la asta. Niciodată nu-mi dăduse prin cap să-mi
doresc ceva ce aveam deja.
— Este înfricoșător să fii părinte? am întrebat eu.
— Cel mai înfricoșător lucru din lume.
Nu știu ce credeam că va spune, dar nu asta. Însă apoi mi-am dat seama
că vorbea cu mine ca și cu un adult. Nu știu dacă o mai făcuse vreodată
înainte. Era încă tatăl meu, și eu eram încă fata lui, dar trecuserăm peste un
prag misterios.
Era entuziasmant și trist în același timp.
Am mai stat împreună câteva minute în plus, arătând spre constelații și
vorbind despre chestii neimportante. Și apoi, tocmai când voiam să intru, el
a spus:
— Mama ta mi-a zis că ai avut un vizitator domn în această după-amiază.
— Și patru dintre verișoarele lui, am ciripit eu.
El s-a uitat la mine cu sprâncenele unite, o mustrare silențioasă pentru că
tratam superficial subiectul.
— Da, am zis eu. Așa este.
— Ți-a plăcut de el?
— Da. Am simțit că devin un pic mai ușoară, de parcă interiorul meu se
făcuse spumos. Da, mi-a plăcut.
El s-a gândit la asta, apoi a zis:
— Va trebui să iau un băț foarte mare.
— Poftim?
— Obișnuiam să-i spun mamei tale când erai suficient de mare să fii
VP - 255
curtată că va trebui să alung domnii prin bătaie.
Era ceva aproape dulce la asta.
— Serios?
— Păi, nu când erai foarte mică. Pe vremea aia erai așa un coșmar, încât
nu credeam că te va vrea cineva vreodată.
— Tată!
A chicotit.
— Să nu zici că nu știi că-i adevărat.
Nu puteam să-l contrazic.
— Dar când ai mai crescut, și eu am început să văd primele indicii ale
femeii care urma să devii… A oftat. Dumnezeule, dacă există vreun moment
când este înspăimântător să fii părinte…
— Și acum?
Se gândi o clipă la asta.
— Bănuiesc că acum pot doar să sper că te-am crescut suficient de bine
cât să iei decizii raționale. S-a oprit. Și desigur, dacă cineva are de gând să se
poarte urât cu tine, tot voi avea acel băț.
Am zâmbit, apoi m-am apropiat ușor, ca să-mi pot sprijini capul de
umărul lui.
— Te iubesc, tată.
— Și eu te iubesc, Amanda. S-a întors și m-a sărutat pe creștetul capului.
Și eu te iubesc.
•
Apropo, m-am căsătorit cu Charles, dar tata n-a avut niciodată nevoie să
fluture bățul. Nunta a avut loc șase luni mai târziu, după ce m-a curtat cum
se cuvine și după o logodnă un pic necuviincioasă. Dar cu siguranță nu voi
spune în scris niciunul dintre evenimentele care a făcut ca logodna să fie
necuviincioasă.
Mama a insistat să avem o discuție înainte de căsătorie, dar a avut loc în
noaptea de dinaintea nunții, moment în care informația nu mai era chiar
oportună, dar nu m-am dat de gol. Am avut însă impresia că ea și tatăl meu
este posibil să fi anticipat jurămintele de căsătorie. Am fost șocată. Șocată.
Mi se părea cel mai improbabil din partea lor. Acum că am trăit aspectele
fizice ale iubirii, însuși gândul că părinții mei…
Este prea mult de suportat.
Casa familiei lui Charles este în Dorset, destul de aproape de mare, dar
cum tatăl lui este cât se poate de viu, am închiriat o casă în Somerset, la
jumătatea distanței dintre familia mea și a lui. Îi displace orașul la fel de
mult ca și mie. Se gândește să înceapă un program de prăsilă pentru cai și
este cel mai ciudat lucru, dar aparent, împerecherea plantelor și
VP - 256
împerecherea animalelor nu sunt complet diferite. El și tatăl meu s-au
împrietenit la cataramă, ceea ce-i minunat, doar că acum tatăl meu ne
vizitează destul de des.
Noua noastră casă nu-i suficient de mare, și toate dormitoarele sunt
destul de apropiate. Charles a conceput un nou joc numit „Să vedem cât de
tăcută poate fi Amanda”. Apoi îmi face tot felul de lucruri perverse – asta în
timp ce tatăl meu doarme de partea cealaltă a holului!
Este un drac, dar eu îl ador. Nu mă pot abține. Mai ales când…
Oh, stați așa, doar nu aveam de gând să scriu despre asta, nu-i așa?
Doar să știți că zâmbesc foarte larg când îmi amintesc.
Și asta nu a intrat în discuția de dinaintea căsătoriei cu mama.
Bănuiesc că ar trebui să recunosc că azi-noapte am pierdut jocul. N-am
fost deloc tăcută.
Tatăl meu n-a zis un cuvânt. Dar a plecat destul de brusc în acea după-
amiază, pretextând ceva despre o urgență botanică.
Nu știam că plantele au urgențe, dar, de cum a plecat, Charles a insistat să
inspectăm trandafirii noștri pentru că nu știu ce a zis tatăl meu că era în
neregulă cu ai lui.
Doar că, din cine știe ce motiv, el a vrut să inspecteze trandafirii care erau
deja tăiați și aranjați într-o vază din dormitorul nostru.
— Vom juca un joc nou, mi-a șoptit el la ureche. Să vedem cât de
gălăgioasă poate să fie Amanda.
— Cum câștig? am întrebat eu. Și care-i premiul?
Sunt destul de competitivă, și el, la fel, dar cred că putem spune că
amândoi am câștigat atunci.
Și premiul chiar a fost minunat.

VP - 257
virtual-project.eu

VP - 258