Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Seria: Bridgertons
Volumul 5
virtual-project.eu
2021
VP - 2
…Știu că spui că într-o zi îmi vor plăcea băieții, dar eu zic
niciodată! NICIODATĂ!!! Cu trei semne de exclamație!!!
de la Eloise Bridgerton către mama ei, băgat pe sub ușa lui Violet
Bridgerton când Eloise avea opt ani
VP - 3
PROLOG
Februarie 1823
Gloucestershire, Anglia
VP - 13
Și astfel, cu o suflare obosită, puse condeiul pe hârtie.
VP - 14
CAPITOLUL 1
Mai 1824
Undeva pe drumul dintre Londra și Gloucestershire
Miezul nopții
Eloise Bridgerton netezi hârtia bine citită din poala ei. Nu era multă
lumină pentru a vedea cuvintele, chiar și cu luna plină luminând prin
ferestrele trăsurii, dar asta nu conta cu adevărat. Memorase întreaga
scrisoare, și floarea presată delicată, care era mai mult roz decât roșie de
fapt, se afla în siguranță între paginile unei cărți pe care o șterpelise din
biblioteca fratelui ei.
Nu fusese teribil de surprinsă când primise un răspuns de la Sir Phillip.
Bunele maniere dictau așa ceva, deși până și mama lui Eloise, cu siguranță
arbitra supremă a comportamentului adecvat, spunea că Eloise își lua
corespondența un pic cam prea în serios.
Desigur că era ceva obișnuit pentru domnișoarele de statutul lui Eloise să
petreacă câteva ore îndelungate în fiecare săptămână scriind scrisori, dar
Eloise își făcuse de mult un obicei din a petrece acest timp în fiecare zi. Îi
plăcea să scrie scrisori, mai mult persoanelor pe care nu le vedea de ani
întregi (mereu îi plăcuse să-și imagineze surpriza acestora când deschideau
plicul ei), așa că-și scotea tocul și hârtia pentru aproape orice ocazie –
nașteri, decese, orice fel de realizare care merita felicitări sau condoleanțe.
Nu era sigură de ce continua să trimită scrisori, doar că petrecea așa de
VP - 15
mult timp scriind scrisori oricăruia dintre frații ei care nu se afla la Londra
în acel moment și i se păruse destul de ușor să scrie o scrisoare scurtă unei
rude îndepărtate cât stătea la biroul ei.
Și deși toată lumea scria o scurtă scrisoare drept răspuns – până la urmă
era o Bridgerton și nimeni nu dorea să jignească un Bridgerton –, niciodată
cineva nu trimisese un cadou, chiar și ceva așa de umil precum o floare
presată.
Eloise închise ochii, imaginându-și delicatele petale roz. Îi era greu să-și
imagineze un bărbat manevrând o floare așa fragilă. Toți cei patru frați ai ei
erau bărbați mari, puternici, cu umeri largi și mâini mari care, cu siguranță,
ar mutila biata floare într-o secundă.
Fusese intrigată de răspunsul lui Sir Phillip, mai ales de utilizarea limbii
latine, și-i răspunsese imediat.
Eloise își amintea bine acea zi. Stătuse în scaunul ei, cel din camera ei de
lângă fereastră, și se uitase la floarea mov presată cu grijă pentru ceea ce i se
păruse o eternitate. Încerca să o curteze? Prin scrisori?
Și apoi într-o zi primise o scrisoare care era destul de diferită de restul.
VP - 17
Veți fi, desigur, însoțită cum se cuvine. Dacă-mi acceptați
invitația, voi planifica imediat să o aduc pe mătușa mea văduvă la
conacul Romney.
Sper că vă veți gândi la propunerea mea.
Al dumneavoastră mereu,
Sir Phillip Crane
Eloise băgase imediat scrisoarea într-un sertar, nefiind în stare nici măcar
să-i înțeleagă cererea. Voia să se căsătorească cu cineva pe care nici măcar
nu îl cunoștea?
Nu, ca să fie corectă, asta nu era complet adevărat. Se știau. Își spuseseră
mai multe într-un an de corespondență decât mulți soți și soții o făceau pe
durata unei întregi căsnicii.
Totuși, nu se întâlniseră niciodată.
Eloise se gândi la toate cererile în căsătorie pe care le refuzase de-a
lungul anilor. Câte fuseseră? Cel puțin șase. Acum nici măcar nu-și amintea
de ce îi refuzase pe unii dintre ei. Fără vreun motiv serios, doar că nu erau…
Perfecți.
Cerea așa de mult?
Clătină din cap, conștientă că părea prostuță și răsfățată. Nu, nu avea
nevoie de cineva perfect. Avea nevoie doar de cineva perfect pentru ea.
Știa ce spuneau matroanele bogate despre ea. Că era prea exigentă, mai
rău decât năroadă. Va ajunge fată bătrână – nu, asta nu o mai spuneau.
Spuneau că era deja o fată bătrână, ceea ce era adevărat. Nu ajungeai la
vârsta de 28 de ani fără să auzi cum se șoptește asta pe la spatele tău.
Sau îți este aruncat în față.
Dar adevărul amuzant era că pe Eloise nu o deranja situația ei. Sau cel
puțin nu până recent.
Nu-i trecuse niciodată prin cap că va rămâne fată bătrână pentru
totdeauna și, pe lângă asta, îi plăcea viața ei destul de mult. Avea cea mai
bună familie pe care cineva și-o putea imagina – șapte frați și surori în total,
cu numele în ordine alfabetică, ceea ce o punea chiar la mijloc cu E, cu patru
frați mai mari și trei mai mici. Mama ei era încântătoare și chiar se oprise
din a o bate la cap pe Eloise cu măritișul. Eloise avea încă un loc proeminent
în societate; familia Bridgerton era adorată și respectată unanim (și uneori
temută), iar Eloise avea o personalitate așa de veselă și irezistibilă, încât
toată lumea căuta să fie în compania ei, fată bătrână sau nu.
Dar în ultima vreme…
Oftă, simțindu-se dintr-odată un pic mai în vârstă decât cei 28 de ani ai ei.
În ultima vreme nu se mai simțise așa de bine dispusă. În ultima vreme
VP - 18
începuse să creadă că poate matroanele acelea bogate și arțăgoase aveau
dreptate și că ea nu-și va găsi un soț. Poate fusese prea pretențioasă, prea
hotărâtă să urmeze exemplele fraților și surorii ei mai mari, care găsiseră o
iubire profundă și pasională alături de soții lor (chiar dacă nu fusese
neapărat prezentă la început).
Poate că o căsătorie bazată pe respect reciproc și tovărășie era mai bine
decât deloc.
Dar îi era dificil să vorbească despre aceste sentimente cu cineva. Mama
ei o îndemnase așa de mulți ani să-și găsească un soț; pe cât de mult o adora
Eloise, i-ar fi fost dificil să se umilească și să spună că ar fi trebuit să o
asculte. Frații ei nu i-ar fi fost de niciun ajutor. Anthony, cel mai mare, și-ar fi
asumat îndatorirea să-i selecteze un partener potrivit și apoi să-l intimideze
pe bietul bărbat să se supună. Benedict era un prea mare visător și, pe lângă
asta, nu mai venea aproape deloc pe la Londra, preferând liniștea din
provincie. În ceea ce-l privește pe Colin – ei bine, acolo era o cu totul altă
istorie, care își merită propriul paragraf.
Bănuia că ar fi trebuit să stea de vorbă cu Daphne, dar de fiecare dată
când se ducea în vizită la ea, sora ei mai mare era așa de fericită, așa de
binecuvântat de îndrăgostită de soțul ei și de viața ei de mamă a celor patru
pui ai ei. Cum putea cineva așa să-i ofere un sfat util cuiva în situația lui
Eloise? Și Francesca părea la jumătate de lume distanță, plecată în Scoția. Și
apoi, lui Eloise nu i se părea corect să o deranjeze cu problemele ei prostești.
Francesca rămăsese văduvă la vârsta de 23 de ani, pentru Dumnezeu! Prin
comparație, temerile și grijile lui Eloise păreau teribil de nesemnificative.
Și poate din toate aceste motive corespondența ei cu Sir Phillip devenise
o plăcere așa de vinovată. Familia Bridgerton era o familie mare, gălăgioasă
și zgomotoasă. Era aproape imposibil să păstrezi vreun secret, mai ales față
de surorile ei, iar cea mai tânără dintre ele – Hyacinth – ar fi putut câștiga
războiul împotriva lui Napoleon în jumătate din timp dacă Maiestatea Sa s-
ar fi gândit să o recruteze în serviciul de spionaj.
În modul lui ciudat, Sir Phillip era al ei. Singurul lucru pe care nu trebuise
niciodată să-l împartă cu cineva. Scrisorile lui erau adunate și legate cu o
fundă mov, ascunse la fundul sertarului din mijloc al biroului ei, băgate sub
teancul de hârtie folosită pentru multele ei scrisori.
El era secretul ei. Al ei.
Și pentru că nu-l întâlnise în realitate niciodată, fusese în stare să-l creeze
în mintea ei, folosindu-se de scrisorile lui ca un schelet și apoi imaginându-
și-l cum crezuse ea de cuviință. Dacă vreodată existase un bărbat perfect,
sigur trebuia să fie Sir Phillip Crane din imaginația ei.
Și acum el voia să o cunoască? Să o cunoască? Era nebun? Și să strice ceea
VP - 19
ce fusese o curtare perfectă?
Dar apoi se petrecuse imposibilul. Penelope Featherington, cea mai bună
prietenă a lui Eloise de aproape doisprezece ani, se măritase. Și mai mult, se
măritase cu Colin. Fratele lui Eloise!
Eloise n-ar fi putut fi mai surprinsă nici dacă luna ar fi căzut subit de pe
cer și ar fi aterizat în grădina ei din spate.
Era fericită pentru Penelope. Chiar era. Și era fericită și pentru Colin.
Probabil că erau oamenii ei preferați din întreaga lume și era încântată că-și
găsiseră fericirea. Nimeni nu o merita mai mult.
Dar asta nu însemna că mariajul lor nu lăsase un loc gol în viața ei.
Bănuia că atunci când se gândise la viața ei ca fată bătrână și încercase să
se convingă că era ceea ce-și dorea într-adevăr, Penelope se aflase mereu
acolo în această imagine, și ea tot fată bătrână lângă ea. Era acceptabil –
aproape chiar îndrăzneț – să ai 28 de ani și să fii necăsătorită atâta vreme
cât și Penelope avea 28 de ani și era necăsătorită. Nu era că nu-și dorise ca
Penelope să găsească un soț; doar că niciodată nu i se păruse ceva măcar
posibil. Eloise știa că Penelope era minunată, bună, inteligentă și spirituală,
dar domnii din nobilime nu păruseră niciodată să observe asta. În toți anii ei
în societate – unsprezece în total –, Penelope nu fusese cerută niciodată în
căsătorie. Nu suscitase nici măcar un gram de interes.
Într-un fel, Eloise contase pe ea să rămână unde era, ce era – mai întâi de
toate – prietena lui Eloise. Tovarășa ei de celibat.
Și cea mai rea parte – cea care o făcea pe Eloise să se simtă cumplit de
vinovată – era că ea nu se gândise niciodată cum s-ar simți Penelope dacă ea
s-ar mărita prima, ceea ce, într-adevăr, mereu bănuise că va face.
Dar acum că Penelope îl avea pe Colin, Eloise putea să vadă că mariajul
lor era o chestiune superbă. Și ea era singură. Singură în mijlocul
aglomeratei Londre, în mijlocul unei familii mari și iubitoare.
Era greu să-și imagineze o poziție mai singuratică.
Dintr-odată propunerea îndrăzneață a lui Sir Phillip – ascunsă chiar la
fundul teancului ei, pe fundul sertarului din mijloc, încuiată într-un seif nou
cumpărat, doar ca Eloise să nu fie tentată să se uite la ea de șase ori pe zi – ei
bine, părea un pic mai interesantă.
Mai interesantă cu fiecare zi ce trecea, sincer, pentru că devenea tot mai
neliniștită, mai nesatisfăcută de locul în viață pe care, era nevoită să admită,
ea îl alesese.
Și așa, într-o zi, după ce o vizitase pe Penelope, doar ca să fie informată de
majordom că domnul și doamna Bridgerton nu puteau primi vizitatori
(frazat de așa manieră că până și Eloise știa ce însemna), luă o hotărâre.
Sosise momentul să-și ia propria viață în mâini, să-și controleze destinul, în
VP - 20
loc să participe la bal după bal, cu speranța deșartă că bărbatul perfect se va
materializa dintr-odată în fața ei, fără a mai ține cont că niciodată nu era
cineva nou în Londra și că după zece ani în societate îi cunoscuse deja pe toți
cei de vârsta și genul potrivit pentru a se căsători.
Își spuse că asta nu însemna că era obligată să se mărite cu Sir Phillip;
doar analiza ceea ce părea a fi o posibilitate excelentă. Dacă nu se potriveau,
nu va trebui să se căsătorească; până la urmă nu-i promitea nimic lui.
Dar dacă ceva o caracteriza pe Eloise era că, atunci când decidea ceva,
acționa repede. Nu, se gândi ea cu o etalare destul de impresionantă de
onestitate (cel puțin, după părerea ei), două lucruri la ea îi marcau fiecare
acțiune – îi plăcea să acționeze repede și era tenace. Penelope o descrisese
cândva că semăna cu un câine care avea un os.
Și Penelope nu glumise.
Când Eloise se agăța de o idee, nici măcar întreaga forță a familiei
Bridgerton nu o putea abate de la scopul stabilit. (Și familia Bridgerton chiar
era o forță impresionantă.) Era probabil doar un adevărat noroc faptul că
scopurile ei și cele ale familiei ei nu fuseseră în contradicție niciodată
înainte, cel puțin nu în legătură cu ceva important.
Eloise știa că ei n-ar accepta niciodată ca ea să plece orbește să se
întâlnească cu un bărbat pe care nu-l cunoscuse niciodată. Anthony i-ar fi
cerut probabil lui Sir Phillip să vină la Londra și să cunoască toată familia, și
Eloise nu-și putea imagina niciun alt scenariu mai posibil care să sperie un
potențial pețitor. Bărbații care încercaseră în trecut să-i intre în grații
cunoșteau măcar scena londoneză și știau exact în ceea ce se băgau; bietul
Sir Phillip, care – după propria mărturisire din scrisorile lui – nu călcase în
Londra de pe vremea școlii și nu participase vreodată la sezonul social, ar fi
fost prins într-o ambuscadă.
Așa că singura opțiune era ca ea să călătorească în Gloucestershire și
trebuia să o facă în secret, lucru pe care îl realizase după ce se gândise
câteva zile la chestiune. Dacă familia ei i-ar fi știut planurile, ar fi putut
foarte bine să-i interzică să se ducă. Eloise era o adversară demnă de luat în
seamă și poate ar fi câștigat până la urmă, dar ar fi fost o luptă lungă și
dureroasă. Ca să nu mai menționeze că, dacă îi permiteau să se ducă – că era
sau nu după o luptă prelungită asupra subiectului –, ar fi insistat să fie
însoțită de cel puțin doi dintre ei.
Eloise se cutremură. Iar aceste două persoane ar fi fost cel mai probabil
mama ei și Hyacinth.
Dumnezeule, nimeni nu se putea îndrăgosti cu ele două prin preajmă.
Nimeni n-ar fi putut nici măcar dezvolta un atașament moderat, dar de
durată, lucru cu care Eloise era dispusă să se mulțumească de data asta.
VP - 21
Se hotărî să evadeze pe durata balului surorii ei Daphne. Urma să fie un
mare eveniment, cu sute de invitați și exact cantitatea potrivită de zgomot și
confuzie pentru ca absența ei să treacă neobservată vreo șase ore, poate și
mai mult. Mama ei insistase mereu să fie punctuali – chiar să ajungă mai
devreme – când un membru al familiei organiza un eveniment social, așa că
cu siguranță vor ajunge la Daphne nu mai târziu de ora opt. Dacă pleca
devreme și balul nu se încheia treptat până spre dimineață… ei bine, avea să
fie aproape de răsărit până când cineva își va da seama că plecase și ea
putea să fie la jumătatea drumului spre Gloucestershire.
Și dacă nu la jumătate, atunci suficient de departe încât să fie sigură că lor
nu le va fi prea ușor să-i dea de urmă.
Până la urmă, totul se dovedise aproape înspăimântător de ușor. Întreaga
ei familie fusese distrasă de un mare anunț pe care Colin plănuia să-l facă, și
astfel tot ce trebuise să facă fu să se scuze că se duce la toaletă, să iasă prin
spate și să parcurgă pe jos scurta distanță până la casa ei, unde își ascunsese
bagajele în grădina din spate. De acolo nu trebuise decât să meargă până la
colț, unde aranjase să fie așteptată de o birjă închiriată.
Dumnezeule, dacă ar fi știut că era așa de ușor să-și croiască singură
drumul prin lume, ar fi făcut-o cu ani în urmă.
Și acum uite-o, mergând spre Gloucestershire, bănuind că se îndreaptă
spre destin – sau așa spera, nu era sigură care – cu nimic altceva decât cu
câteva schimburi de haine și un teanc de scrisori ce-i fuseseră scrise de un
bărbat pe care nu-l întâlnise niciodată.
Un bărbat pe care spera să-l poată iubi.
Era palpitant.
Nu, era terifiant.
Se gândi că era probabil cea mai mare prostie pe care o făcea în viața ei și
trebuia să admită că luase câteva decizii proaste la viața ei.
Sau poate era singura ei șansă la fericire.
Eloise făcu o grimasă. Devenea fantezistă. Ăsta era un semn prost.
Trebuia să abordeze această aventură cu tot pragmatismul și spiritul practic
cu care încercase mereu să-și ia deciziile. Mai avea timp să se întoarcă din
drum. Ce știa până la urmă despre acest bărbat? Îi spusese destul de multe
în decursul corespondenței de un an…
Avea 30 de ani, cu doi ani mai mare decât ea.
Urmase cursuri la Cambridge și studiase botanica.
Timp de opt ani fusese căsătorit cu verișoara ei de-a patra, Marina, ceea
ce însemna că avusese 21 de ani la nuntă.
Era brunet.
Avea toți dinții.
VP - 22
Era baron.
Locuia la conacul Romney, o structură din piatră construită în secolul al
XVIII-lea, lângă Tabéry, Gloucestershire.
Îi plăcea să citească tratate științifice și poezie, dar nu romane și clar nu
lucrări filosofice.
Îi plăcea ploaia.
Culoarea lui preferată era verde.
Nu călătorise niciodată în afara Angliei.
Nu-i plăcea peștele.
Eloise se luptă cu un hohot de râs nervos. Nu-i plăcea peștele? Asta știa
despre el?
— Sigur o bază solidă pentru căsătorie, mormăi ea către ea însăși,
încercând să ignore panica din voce.
Și ce știa el despre ea? Ce-l putuse determina să propună căsătoria unei
persoane complet străine?
Încercă să-și amintească ce indusese în scrisorile ei.
Avea 28 de ani.
Era brunetă (șatenă, de fapt) și avea toți dinții.
Avea ochii cenușii.
Provenea dintr-o familie mare și iubitoare.
Fratele ei era viconte.
Tatăl ei murise când ea era copil, răpus inimaginabil de înțepătura unei
umile albine.
Avea tendința de a vorbi prea mult. (Dumnezeule, chiar scrisese asta?)
Îi plăcea să citească poezie și romane, dar clar nu tratate științifice sau
lucrări de filosofie.
Călătorise în Scoția, dar doar atât.
Culoarea ei preferată era mov.
Nu-i plăcea carnea de oaie și clar detesta sângeretele.
Încă un mic hohot de râs nervos îi scăpă de pe buze. Dacă puneai
problema așa, chiar părea o partidă bună, se gândi ea fără vreun gram de
sarcasm.
Privi afară pe geam, de parcă asta i-ar fi putut spune pe unde se afla pe
drumul dintre Londra și Tetbury.
Dealurile verzi ondulate semănau cu dealurile verzi ondulate care
semănau cu dealurile verzi ondulate și la fel de bine ar fi putut să fie în Țara
Galilor.
Încruntându-se, se uită la hârtia din poala ei și îndoi la loc scrisoarea lui
Sir Phillip. O puse înapoi în teancul legat cu o fundă pe care îl ținea în valiza
ei, apoi bătu darabana cu degetele pe coapse într-un gest nervos.
VP - 23
Avea motive să fie nervoasă. Plecase de acasă și de lângă tot ce-i era
familiar până la urmă. Traversa jumătate din Anglia și nimeni nu știa.
Nimeni.
Nici măcar Sir Phillip.
Pentru că, în graba ei de a pleca din Londra, neglijase să-i spună că venea.
Nu că uitase; mai degrabă… amânase sarcina până când fusese prea târziu.
Dacă îi spunea, atunci trebuia să se țină de plan. Așa, încă avea șansa să se
retragă în orice moment. Își spuse că era așa pentru că-i plăcea să aibă de
ales și opțiuni, dar adevărul era că pur și simplu era îngrozită și se temuse
de pierderea totală a curajului.
Și apoi, el fusese cel care ceruse să se întâlnească. Se va bucura să o vadă?
Nu-i așa?
•
Phillip se dădu jos din pat și trase draperiile de la dormitorul lui,
dezvăluind o altă zi perfectă, însorită.
Perfect.
Se îndreptă spre dulap pentru a găsi niște haine, pentru că de mult
renunțase la servitorii care obișnuiau să aibă aceste îndatoriri. Nu putea să
explice, dar după moartea Marinei, nu dorise ca nimeni să se agite prin
dormitorul lui dimineața, trăgându-i draperiile și alegându-i hainele.
Îl concediase până și pe Miles Carter, care încercase așa de mult să-i fie
prieten după moartea Marinei. Dar tânărul secretar reușise cumva să-l facă
să se simtă mai rău, și astfel îl trimisese la plimbare, cu salariul pe șase luni
și o superbă scrisoare de recomandare.
Pe durata căsătoriei cu Marina căutase pe cineva cu care să vorbească,
din moment ce ea era așa de des absentă, dar acum că ea nu mai era, tot ce-
și dorea era propria companie.
Bănuia că făcuse referire la asta într-una din multele lui scrisori către
misterioasa Eloise Bridgerton, pentru că în urmă cu o lună îi trimisese o
propunere de nu chiar-căsătorie-dar-poate-ceva-ce-va-duce-la-asta și
tăcerea din partea ei fusese asurzitoare, mai ales că de obicei îi răspundea la
scrisori cu o promptitudine fermecătoare.
Se încruntă. Misterioasa Eloise Bridgerton nu era așa de misterioasă. În
scrisorile ei părea chiar deschisă, onestă și avea o dispoziție veselă și
pozitivă, ceea ce, până la urmă, era tot ceea ce insista el să aibă la o soție de
data asta.
Trase pe el o cămașă de lucru; avea de gând să-și petreacă mare parte din
zi în seră, băgat până la coate în pământ. Era oarecum dezamăgit că
domnișoara Bridgerton hotărâse evident că el era un soi de dement de evitat
cu orice preț. Păruse soluția perfectă pentru problemele lui. Avea nevoie cu
VP - 24
disperare de o mamă pentru Amanda și Oliver, dar ajunseseră așa de greu
de controlat încât nu-și putea imagina vreo femeie să fie de acord de
bunăvoie să se lipească de el prin căsătorie și astfel să se lege pe viață de
acei doi mici drăcușori (sau măcar până ajungeau la majorat).
Dar domnișoara Bridgerton avea 28 de ani; evident o domnișoară
bătrână. Și corespondase mai bine de un an cu un străin; sigur era un pic
disperată? N-ar aprecia șansa de a găsi un soț? Avea o casă, o avere
respectabilă și doar 30 de ani. Ce și-ar putea ea dori mai mult?
Bolborosi enervat câteva fraze în timp ce-și trăgea peste picioare
pantalonii din lână aspră. Clar ea dorea ceva mai mult, altfel ar fi avut
amabilitatea să-i răspundă măcar și să refuze.
BUF!
Phillip ridică privirea în tavan și făcu o grimasă. Conacul Romney era
vechi, solid, foarte bine construit și dacă tavanul bufnea, atunci copiilor lui le
căzuse (împinseseră? aruncaseră?) ceva foarte mare.
BUF!
Tresări. Asta se auzi și mai tare. Dar bona lor era acolo cu ei și ea se
descurcase mereu mai bine cu ei decât el. Dacă s-ar putea încălța în mai
puțin de-un minut, ar putea să iasă din casă înainte ca ei să mai facă alte
pagube și astfel se putea preface că nu se petrecea nimic.
Se întinse după cizme. Da, excelentă idee! Nu-i mai auzea, nu se mai
gândea la asta.
Se îmbrăcă cu restul hainelor cu o viteză impresionantă și ieși rapid pe
hol, îndreptându-se cu pași mari spre scări.
— Sir Phillip! Sir Phillip!
La dracu’. Acum îl urmărea majordomul său.
Phillip se prefăcu că nu-l aude.
— Sir Phillip!
— La dracu’, mormăi el.
Nu avea cum să ignore strigătul acela decât dacă era dispus ca servitorii
lui să stea pe lângă el, îngrijorați în legătură cu aparenta pierdere a auzului
său.
— Da, zise el, întorcându-se lent. Gunning?
— Sir Phillip, zise Gunning, dregându-și glasul. Avem un musafir. – Un
musafir? repetă Phillip. Asta a fost sursa, ah…
— Zgomotului? completă îndatoritor Gunning.
— Da.
— Nu. Majordomul își drese glasul. Sursa ar fi copiii dumneavoastră.
— Înțeleg, mormăi Phillip. Ce prostie din partea mea să sper altfel!
— Nu cred că au spart ceva, domnule.
VP - 25
— Asta-i o ușurare și ceva nou.
— Într-adevăr, domnule, dar trebuie avut în vedere musafirul.
Phillip gemu. Cine naiba îl vizita la ora asta a dimineții? Nu era ca și cum
obișnuiau să primească musafiri la ore rezonabile.
Gunning încercă să zâmbească, dar se vedea că era ieșit din formă.
— Obișnuiam să avem musafiri, vă amintiți?
Asta era problema cu majordomii care lucrau pentru familie de dinainte
să se nască el. Aveau tendința să fie destul de sarcastici.
— Cine-i musafirul?
— Nu sunt complet sigur, domnule.
— Nu ești sigur? întrebă neîncrezător Phillip.
— N-am întrebat.
— Nu asta ar trebui să facă majordomii?
— Să întrebe, domnule?
— Da, zise Phillip, întrebându-se dacă Gunning încerca să vadă cât de
mult se putea înroși la față stăpânul lui fără a se prăbuși pe podea într-o
criză de apoplexie.
— Am zis să vă las pe dumneavoastră să întrebați, domnule.
— Te-ai gândit să mă lași pe mine să întreb.
Asta ieși ca o afirmație pentru că Phillip își dăduse seama că era inutil să
pună întrebări.
— Da, domnule. Până la urmă, ea este aici ca să vă vadă.
— De asta vin toți musafirii, și asta nu te-a oprit niciodată să stabilești
cine sunt.
— Păi, de fapt, domnule…
— Sunt destul de sigur… încercă Phillip să-l întrerupă.
— Noi nu avem musafiri, domnule, termină Gunning, câștigând destul de
evident lupta conversațională.
Phillip deschise gura să sublinieze că aveau musafiri, chiar în acest
moment jos era un vizitator; dar serios, care era scopul?
— Bine, zise complet iritat. O să cobor.
Gunning se lumină la față.
— Excelent, domnule.
Phillip se uită șocat la majordomul său.
— Gunning, nu te simți bine?
— Ba da, domnule. De ce mă întrebați, domnule?
Nu i se părea prea politicos să sublinieze că zâmbetul larg îl făcea pe
Gunning să arate un pic ca un cal, așa că Phillip doar mormăi.
— Nimic, și coborî.
Un musafir? Cine să vină în vizită? Nu venise nimeni în vizită de aproape
VP - 26
un an, de când vecinii terminaseră cu vizitele obligatorii de condoleanțe.
Bănuia că nu avea de ce să-i găsească vinovați că păstrau distanța; ultima
dată când unul din ei venise în vizită, Oliver și Amanda întinseseră gem de
căpșune pe scaune.
Lady Winslet plecase cu o criză de nervi cu mult peste ceea ce Phillip ar fi
crezut că ar fi sănătos pentru o femeie de vârsta ei.
Phillip se încruntă când ajunse la baza scărilor și în holul de la intrare. Era
ea, nu-i așa? Nu zisese Gunning că musafirul era o ea?
Cine dracului…
Se opri dintr-odată; se împiedică chiar.
Pentru că femeia care stătea în holul de la intrare era tânără și destul de
frumușică și, când ridică ochii și-i întâlni privirea, văzu că avea cei mai
dureros de frumoși ochi cenușii pe care îi văzuse el vreodată.
S-ar fi putut îneca în acei ochi.
Și Phillip, după cum vă puteți imagina, nici măcar nu gândea cuvântul înec
la modul superficial.
VP - 27
CAPITOLUL 2
VP - 40
CAPITOLUL 3
VP - 54
CAPITOLUL 4
…îmi pare așa de rău să aud că Caroline are colici și face crize.
Și desigur că este păcat că nici Amelia, nici Belinda nu sunt
receptive la sosirea ei. Dar trebuie să vezi partea pozitivă, dragă
Daphne. Totul ar fi fost mult mai dificil dacă ai fi născut gemeni.
– de la Eloise Bridgerton către sora ei,
ducesa de Hastings, la o lună după nașterea
celui de-al treilea copil al lui Daphne
Phillip fluiera pentru sine în timp ce mergea prin holul principal spre
scări, extrem de mulțumit cu viața lui. Își petrecuse mare parte din după-
amiază în compania domnișoarei Bridgerton – nu, Eloise, își reaminti el – și
acum era convins că ea ar fi o soție excelentă. Era evident inteligentă, și cu
toți frații și surorile (ca să nu mai menționeze nepoții și nepoatele) despre
care îi povestise, sigur va ști cum să se ocupe de Oliver și Amanda.
Și apoi era destul de frumușică, se gândi el cu un zâmbet de lup, și în
după-amiaza asta se surprinsese de mai multe ori uitându-se la ea,
întrebându-se cum ar simți-o în brațele lui, dacă i-ar răspunde la sărut.
Corpul i se încordă la acest gând. Trecuse așa de mult de când fusese cu o
femeie. Mai mulți ani decât voia el să numere.
Mai mulți ani decât ar vrea orice bărbat să recunoască, ca să fie sincer.
Nu profitase de serviciile oferite de niciuna din servitoarele de la
cârciumile locale, preferând femei mai proaspăt spălate și nu chiar așa de
anonime, de fapt.
Sau poate mai anonime. Era puțin probabil ca vreuna dintre acele
servitoare să părăsească satul pe durata vieții lor, și Phillip se bucura prea
mult de timpul petrecut la cârciumă ca să-l strice fiind permanent nevoit să
dea peste femei cu care se culcase o dată și pe care nu le mai voia.
Și înainte de moartea Marinei – ei bine, nu se gândise niciodată să o
înșele, în ciuda faptului că nu împărțiseră patul de când gemenii fuseseră
destul de mici.
Fusese așa de melancolică după nașterea lor. Marina mereu păruse fragilă
și excesiv de meditativă, dar abia după sosirea lui Oliver și a Amandei se
cufundase în propria lume plină de tristețe și disperare. Pentru Phillip
fusese înspăimântător să vadă cum se scurge viața din ochii ei cu fiecare zi,
până în ziua în care nu mai rămăsese decât o inexpresivitate stranie, cea mai
VP - 55
vagă umbră a femeii care existase cândva.
Știa că femeile nu puteau avea raporturi sexuale imediat după naștere,
dar chiar și după ce își revenise fizic el nu-și putea imagina să o ia cu forța.
Cum puteai să dorești o femeie care mereu părea că stă să plângă?
Când gemenii se mai măriseră, iar Phillip se gândise – sperase, de fapt –
că Marina se simțea mai bine, o vizitase în dormitorul ei.
O dată.
Nu-l refuzase, dar nu participase când făcuse dragoste cu ea. Doar stătuse
acolo întinsă, fără să facă nimic, cu capul într-o parte, cu ochii deschiși, abia
clipind.
Fusese ca și cum nu se aflase deloc acolo.
Plecase simțindu-se murdar, corupt moral, de parcă cumva o violase,
chiar dacă ea nu rostise deloc cuvântul nu.
Și de atunci nu o mai atinsese vreodată.
Nevoile lui nu erau așa de mari încât să și le potolească cu o femeie care
stătea sub el ca un cadavru.
Și nici nu mai voia să se simtă vreodată cum se simțise în acea ultimă
noapte. Odată revenit în camera lui, își golise repede stomacul, tremurând și
agitat, dezgustat de el însuși. Se comportase ca un animal, încercând cu
disperare să trezească în ea un răspuns – orice fel de răspuns. Când asta se
dovedise imposibil, se enervase pe el, dorindu-și să o pedepsească.
Și asta îl îngrozise.
Fusese prea dur. Nu credea că o rănise, dar nu fusese blând. Și nu mai
voia să vadă vreodată partea aceea din el.
Dar Marina plecase.
Plecase.
Și Eloise era diferită. Nu va plânge din orice sau nu se va închide în
camera ei, alegând mâncarea și plângând în pernă.
Eloise avea curaj. Coloană vertebrală. Eloise era fericită.
Și dacă acesta nu era un bun criteriu pentru o soție, atunci el nu știa care
era.
Se opri la baza scărilor pentru a-și verifica ceasul de buzunar. Îi spusese
lui Eloise că cina va fi la ora șapte și că se vor întâlni în fața ușii ei pentru a o
conduce în sufragerie. Nu voia să ajungă devreme și să pară prea dornic.
Pe de altă parte, nu s-ar fi cuvenit să întârzie. Nu avea ce să câștige dacă
ea îl credea neinteresat.
Închise ceasul și își dădu ochii peste cap. Se purta ca un băietan. Era
ridicol. Era stăpânul propriei case și un om de știință realizat. N-ar trebui să
numere minutele doar ca să câștige favorul unei femei.
Dar chiar când gândi asta, deschise din nou ceasul pentru a-l verifica. Mai
VP - 56
erau trei minute până la ora șapte. Excelent. Asta însemna că avea suficient
timp să urce scările și să se întâlnească cu ea în fața ușii ei cu fix un minut de
rezervă.
Zâmbi, bucurându-se de valul cald de dorință la gândul cu ea într-o rochie
de seară. Spera că era albastră. Ar arăta minunat în albastru.
Zâmbetul i se lărgi. Ar arăta minunat și fără nimic.
Doar că atunci când o găsi sus în holul din afara camerei ei, părul ei era
alb.
Și la fel și restul din ea se părea.
La dracu’!
— Oliver! urlă el. Amanda!
— Oh, au plecat demult, zise Eloise.
Ridică privirea la el cu ochii fumegând. Ochi fumegând care, observă el,
erau singura parte din ea care nu fusese acoperită de un strat remarcabil de
gros de faină.
Păi, bine că-i închisese la timp. Mereu admirase reflexele rapide ale unei
femei.
— Domnișoară Bridgerton, zise el, întinzând mâna pentru a o ajuta, apoi
retrăgând-o când își dădu seama că nu avea cum să o ajute. Nu pot să-ți spun
cât de…
— Nu îți cere scuze pentru ei, se răsti ea.
— Bine, zise el. Desigur. Dar îți promit… că voi…
Cuvintele se opriră. Expresia din ochii ei ar fi fost suficientă să-l reducă la
tăcere și pe Napoleon, serios.
— Sir Phillip, zise ea… încet, încordat, de parcă era gata să sară pe el într-
o furie frenetică. După cum vezi, nu sunt chiar gata de cină.
El făcu un pas în spate pentru autoprotecție.
— Înțeleg că te-au vizitat gemenii, zise el.
— Oh, da, răspunse ea, cu destul sarcasm. Și au fugit. Micii lași nu-s de
găsit.
— Păi, n-ar trebui să fie departe, cugetă el, permițându-i meritata insultă
la adresa copiilor lui, în timp ce el încerca să poarte o conversație ca și cum
ea nu arăta ca o apariție fantomatică hidoasă.
I se părea cumva cea mai bună soluție. Sau măcar aceea cu cele mai mici
șanse ca ea să-l strângă de gât.
— Bineînțeles că ar vrea să vadă rezultatele, zise el, făcând un alt pas
discret în spate, în timp ce ea tuși și ridică un nor învolburat de faină. Ai
auzit cumva vreun râset când a căzut faina? Hohote de râs poate?
Ea îl săgetă cu privirea.
— Corect. Tresări. Îmi pare rău pentru asta. Glumă proastă.
VP - 57
— Mi-a fost greu, zise ea așa de încordată, încât el se întrebă dacă îi
pocnise maxilarul, să aud ceva în afară de sunetul făcut de găleata care m-a
lovit în cap.
— La naiba, mormăi el, urmărindu-i privirea până când ochii i se opriră
pe o găleată mare de metal, căzută pe o parte pe covor, cu un pic de faină
încă înăuntru. Ești rănită?
Ea clătină din cap.
El se întinse și-i prinse capul în mâini, încercând să inspecteze pielea
după cucuie sau vânătăi.
— Sir Phillip! se răsti ea, încercând să iasă din strânsoarea mâinilor lui.
Trebuie să-ți cer să…
— Stai nemișcată, îi ordonă el, atingându-i tâmplele cu degetele mari, în
căutare de umflături.
Era un gest intim și i se păru ciudat de satisfăcător. Părea să aibă
înălțimea potrivită pentru el și, dacă ar fi fost curată, nu era sigur că s-ar fi
putut opri din a se apleca și din a o săruta blând pe frunte.
— Sunt bine, mârâi ea, smulgându-se pentru a se elibera. Făina a fost mai
grea decât găleata.
Phillip se aplecă și îndreptă găleata, testându-i greutatea cu mâna. Era
destul de ușoară și n-ar fi trebuit să provoace prea mult rău, dar chiar și așa,
nu era genul de lucru care să vrei să te lovească în cap.
— Te asigur că voi supraviețui, spuse ea.
El își drese vocea.
— Îmi imaginez că vei dori o baie?
Crezu că ea spuse:
— Îmi imaginez că-i vreau pe cei doi mici nenorociți la capătul unei funii,
dar cuvintele fură rostite în șoaptă și doar pentru că asta era ceea ce ar fi zis
el – ei bine, nu însemna că ea avea o înclinație așa de crudă.
— Voi cere să ți se pregătească una, zise el repede.
— Nu te deranja. Apa de la baia mea este încă în cadă.
El tresări. Sincronizarea copiilor lui nici că ar fi putut fi mai bună.
— Chiar și așa, spuse el iute, mă voi asigura că este încălzită cu câteva
găleți noi.
Tresări din nou când ea îl săgetă cu privirea. Proastă alegere de cuvinte!
— Da, răspunse ea încordată. Fă asta!
Porni pe hol pentru a da ordinul unei servitoare, doar că, în clipa în care
coti, văzu că vreo șase servitori se holbau deja la ei și începuseră deja să facă
pariuri legat de cât va trece până când Phillip va bate gemenii la fund.
După ce-i trimise cu indicația de a pregăti imediat o nouă baie, se întoarse
lângă Eloise. Era deja plin de faină, așa că nu vedea nimic rău în a o lua de
VP - 58
mână.
— Îmi pare teribil de rău, murmură el, încercând acum să nu râdă.
Prima lui reacție fusese de furie, dar acum… ei bine, chiar arăta ridicol.
Ea se uită urât la el, simțind evident schimbarea stării lui. El afișă repede
o mină mai serioasă.
— Poate că ar trebui să te întorci în camera ta? sugeră el.
— Și să stau acolo? se răsti ea.
Avea dreptate. Probabil că va murdări orice va atinge și va fi nevoie cel
puțin de o curățenie temeinică.
— Atunci o să-ți țin companie, zise el, încercând să pară jovial.
Ea îi aruncă o privire clar neamuzată.
— Bine, zise el, într-o încercare de a umple tăcerea cu altceva decât cu
faină. Ridică privirea la ușă, impresionat de îndemânarea gemenilor, în
ciuda rezultatelor nefericite. Mă întreb cum au făcut-o, cugetă el.
Ea rămase cu gura căscată.
— Contează?
— Păi, spuse el, văzând după fața ei că discuția nu o luase în direcția
potrivită, dar continuând chiar și așa, eu cu siguranță nu le pot tolera
acțiunile, dar clar a fost o chestie ingenioasă. Nu văd unde au agățat găleata
și…
— Au pus-o sus pe ușă.
— Poftim?
— Am șapte frați și surori, zise ea disprețuitor. Crezi că n-am mai văzut
niciodată gluma asta înainte? Au deschis ușa – doar un pic – și au așezat cu
grijă găleata.
— Și nu i-ai auzit?
Ea îl săgetă cu privirea.
— Corect, spuse el repede. Erai în baie.
— Sper că nu vrei să insinuezi că a fost vina mea că nu i-am auzit, spuse
ea pe o voce arogantă.
— Bineînțeles că nu, spuse el foarte repede. Judecând după expresia
criminală din ochii domnișoarei Bridgerton, era destul de sigur că sănătatea
și bunăstarea lui depindeau direct de viteza cu care era de acord cu ea. Mai
bine te las cu…
Exista oare o modalitate bună de a descrie procesul de a te curăța de
câteva kilograme de faină?
— Ne vedem la cină? întrebă el, hotărând că o schimbare de subiect era
categoric necesară.
Ea încuviință o dată, scurt din cap. Nu era prea multă căldură în acel gest,
dar Phillip socoti că ar trebui să fie fericit că ea nu plănuia să plece din
VP - 59
comitat în acea noapte.
— Voi instrui bucătăreasa să țină mâncarea caldă, zise el. Și mă voi ocupa
de pedepsirea gemenilor.
— Nu, zise ea, oprindu-l din drum. Lasă-mi-i mie!
El se întoarse lent, un pic enervat de tonul vocii ei.
— Ce anume ai de gând să faci cu ei?
— Cu ei sau lor?
Phillip nu crezuse vreodată că va veni ziua în care va fi înspăimântat de o
femeie, dar martor îi era Dumnezeu, Eloise Bridgerton îl speria de moarte.
Expresia din ochii ei era de-a dreptul diabolică.
— Domnișoară Bridgerton, spuse el, încrucișându-și brațele, trebuie să
întreb: Ce ai de gând să le faci copiilor mei?
— Meditez la opțiunile mele.
El se gândi la asta.
— Pot să contez că mâine-dimineață vor fi încă în viață?
— Oh, da, răspunse ea. În viață și cu toate membrele intacte, te asigur.
Phillip se uită la ea câteva momente, apoi buzele i se întinseră într-un
zâmbet lent, satisfăcut. Avea senzația că răzbunarea lui Eloise Bridgerton –
oricare ar fi fost – va fi exact ce aveau nevoie copiii lui. Cu siguranță oricine
cu șapte frați și surori va ști cum să facă prăpăd în cea mai vicleană, iscusită
și ingenioasă manieră.
— Prea bine, domnișoară Bridgerton, zise el, aproape mulțumit că
vărsaseră o găleată de faină peste ea. Sunt ai tăi cu totul.
•
O oră mai târziu, chiar după ce el și Eloise se așezaseră la cină, începură
urletele.
Lui Phillip chiar îi căzu lingura; țipetele Amandei erau mai terifiante
decât de obicei.
Eloise nici măcar nu se opri, luând o lingură de supă de țestoasă și
băgând-o în gură.
— Este bine, murmură el, ștergându-și delicat gura cu șervetul.
Deasupra bubui tropăitul rapid al micilor pași, semnalizând că Amanda
alerga spre trepte. Phillip se ridică pe jumătate din scaun.
— Poate că ar trebui…
— I-am pus un pește în pat, zise domnișoara Bridgerton, fără a zâmbi, dar
arătând oricum destul de mulțumită de ea însăși.
— Un pește? repetă el.
— Bine, a fost un pește destul de mare.
Mormolocul din mintea lui crescu iute într-un rechin cu dinți, iar el simți
că rămâne fără aer.
VP - 60
— Ăăă, nu se putu abține să nu întrebe, unde ai găsit un pește?
— Doamna Smith, zise ea, de parcă bucătăreasa lui împărțea păstrăvi în
fiecare zi.
Făcu un efort să se așeze la loc. Nu va alerga să o salveze pe Amanda. Voia
să o facă; avea ciudatul instinct patern până la urmă, iar ea țipa de parcă
focurile iadului îi ardeau degetele de la picioare.
Dar fiica lui își așternuse singură patul; acum sosise momentul să se
așeze în el. Băgă lingura în supă, o ridică câțiva centimetri, apoi se opri.
— Și în patul lui Oliver ce ai pus?
— Nimic.
El ridică întrebător dintr-o sprânceană.
— Pe el îl voi ține în suspans, îi explică ea rece.
Phillip înclină capul spre ea în semn de salut. Era pricepută.
— Bineînțeles că se vor răzbuna, se simți el obligat de onoare să o
avertizeze.
— Voi fi pregătită. Nu părea preocupată. Apoi se uită la el, privindu-l
direct în ochi, surprinzându-l pe moment cu privirea directă. Bănuiesc că
știu că m-ai invitat aici cu scopul de a-mi cere să-ți fiu soție.
— Nu le-am spus niciodată nimic.
— Nu, murmură ea, nu le-ai spus.
El se uită tăios la ea, fără a putea discerne dacă intenția ei fusese să-l
insulte.
— Nu simt nevoia să-mi informez copiii despre chestiunile mele
personale.
Ea ridică din umeri cu un gest delicat, care lui i se păru enervant.
— Domnișoară Bridgerton, n-am nevoie de sfatul tău despre cum să-mi
cresc copiii, spuse el.
— Eu n-am spus niciun cuvânt despre subiect, răspunse ea, deși aș putea
sublinia că pari destul de disperat să le găsești o mamă, ceea ce pare să
indice că ai nevoie de ajutor.
— Până când vei fi de acord să-ți asumi acel rol, scrâșni el, poți să-ți ții
opiniile pentru tine.
Îl săgetă cu o privire de gheață, apoi reveni cu atenția la supă. Dar după
doar două linguri, ridică sfidătoare privirea la el și spuse:
— Au nevoie de disciplină.
— Crezi că eu nu știu asta?
— Au nevoie și de iubire.
— Au iubire, mormăi el.
— Și atenție.
— Au și asta.
VP - 61
— De la tine.
Poate că Phillip era conștient că era departe de a fi un tată perfect, dar
nici de-al naibii nu ar fi permis altcuiva să spună asta.
— Și bănuiesc că ai dedus că-s într-o stare rușinoasă de neglijare în cele
douăsprezece ore de când ai venit.
Ea pufni disprețuitor.
— N-a fost nevoie de douăsprezece ore ca să-i aud în această dimineață
implorându-te să petreci câteva minute neînsemnate în compania lor.
— Nu au făcut așa ceva, răspunse el, dar simțea cum i se înfierbântă
vârfurile urechilor, așa cum se întâmpla mereu când mințea.
Nu petrecea suficient timp cu ei și era umilit că ea reușise să-și dea seama
de asta într-o perioadă așa de scurtă.
— Aproape că te-au implorat să nu fii ocupat toată ziua, răspunse ea.
Dacă ai petrece un pic mai mult timp cu ei…
— Nu știi nimic despre copiii mei, șuieră el. Și nu știi nimic despre mine.
Ea se ridică dintr-odată.
— Evident, spuse, îndreptându-se spre ușă.
— Stai! strigă el, sărind în picioare.
La naiba! Cum se întâmplase asta? Cu nicio oră în urmă fusese convins că
ea îi va deveni soție și acum ea era practic înapoi spre Londra.
Expiră frustrat. Nimic nu reușea să-l facă să-și piardă cumpătul cum
reușeau copiii lui sau discuția despre ei. Sau, mai precis, discuția despre
rateurile lui ca tată al lor.
— Îmi pare rău, spuse el în mod serios. Sau măcar suficient de serios, căci
nu-și dorea ca ea să plece. Te rog. Întinse mâna. Nu pleca!
— Nu vreau să fiu tratată ca o imbecilă.
— Dacă-i ceva ce am învățat în cele douăsprezece ore de când ai venit,
acesta este că nu ești o imbecilă, spuse el, repetându-și intenționat cuvintele
de mai devreme.
Ea îl privi câteva secunde, apoi își puse mâna în a lui.
— Rămâi măcar până vine Amanda, spuse el, fără să-i pese că părea că o
imploră.
Ea ridică întrebătoare din sprâncene.
— Sunt sigur că vei dori să-ți savurezi victoria, murmură el, apoi adăugă
în șoaptă: Eu aș vrea.
Îi permise să o așeze din nou, dar mai avură doar un minut împreună
înainte ca Amanda să intre țipând în cameră, cu dădaca în urma ei.
— Tată! se jeli Amanda, aruncându-se în poala lui.
Phillip o îmbrățișă stânjenit. Trecuse ceva timp de când o făcuse și uitase
cum se simțea.
VP - 62
— Care-i problema? întrebă el, bătând-o ușor pe spate ca măsură de
precauție.
Amanda își scoase chipul de unde îl îngropase în gâtul lui și arătă cu un
deget furios și tremurând spre Eloise.
— Ea este, zise ea, de parcă se referea la însuși diavolul.
— Domnișoara Bridgerton? întrebă Phillip.
— A pus un pește în patul meu!
— Și tu ai aruncat o găleată de faină în capul ei, zise el ferm, deci aș zice
că sunteți chit.
Amanda rămase cu gura căscată.
— Dar ești tatăl meu!
— Așa este.
— Ar trebui să fii de partea mea!
— Când ai dreptate.
— A fost un pește, suspină ea.
— Așa miroase. Îmi închipui că o să vrei să faci o baie.
— Nu vreau baie! se tângui ea. Vreau să o pedepsești.
Phillip zâmbi la asta.
— Este cam mare pentru a fi pedepsită, nu ești de acord?
Amanda se uită îngrozită la el, nevenindu-i să creadă și apoi în sfârșit, cu
buza inferioară tremurând, zise:
— Trebuie să-i spui să plece. Chiar acum!
Phillip o puse pe Amanda jos, destul de mulțumit de cum decurgea
întreaga întâlnire. Poate că era datorită prezenței calme a domnișoarei
Bridgerton, dar părea să fie mai răbdător decât de obicei. Nu avu impulsul
de a se răsti la Amanda sau de a evita complet problema, izgonind-o în
camera ei.
— Îmi pare rău, Amanda, dar domnișoara Bridgerton este musafirul meu,
nu al tău, și va rămâne aici cât doresc eu, zise el.
Eloise își drese vocea. Sonor.
— Sau, adăugă Phillip, cât dorește ea să rămână.
Tot chipul Amandei era încrețit gânditor.
— Ceea ce nu înseamnă, zise el iute, că tu o poți tortura în încercarea de a
o obliga să plece.
— Dar…
— Fără dar.
— Dar…
— Ce am zis?
— Dar este rea!
— Eu cred că-i foarte inteligentă, zise Phillip, și îmi doresc să-ți fi pus eu
VP - 63
peștele în pat cu luni bune mai devreme.
Amanda păși îngrozită înapoi.
— Amanda, du-te în camera ta!
— Dar miroase urât.
— Este numai vina ta.
— Dar patul meu…
— Va trebui să dormi pe podea, răspunse el.
Cu chipul tremurând – cu tot corpul tremurând, de fapt – ea se târî spre
ușă.
— Dar… dar…
— Da, Amanda? întrebă el pe o voce care i se păru impresionant de
răbdătoare.
— Dar nu l-a pedepsit pe Oliver, șopti fetița. N-a fost prea corect din
partea ei. Făina a fost ideea lui.
Phillip ridică din sprâncene.
— Păi, n-a fost doar ideea mea, insistă Amanda. Am gândit-o împreună.
Phillip chiar chicoti.
— Eu nu mi-aș face griji pentru Oliver dacă aș fi în locul tău, Amanda. Sau
mai degrabă, zise el, mângâindu-și gânditor bărbia cu degetele, mi-aș face
griji. Bănuiesc că domnișoara Bridgerton are planuri și pentru el.
Asta păru să o satisfacă pe Amanda și mormăi un „Noapte bună, tată” abia
articulat, după care se lăsă scoasă din cameră de dădaca ei.
Phillip reveni la supa lui, simțindu-se foarte satisfăcut de el însuși. Nu-și
putea aminti ultima dată când ieșise dintr-o ceartă cu unul din gemeni
simțindu-se că gestionase totul chiar corect. Luă o înghițitură, apoi, încă
ținând lingura, se uită la Eloise și spuse:
— Bietul Oliver va tremura în ghete.
Ea părea să facă eforturi să nu rânjească.
— Nu va putea dormi.
Phillip clătină din cap.
— Cred că nu va pune geană pe geană. Și tu ar trebui să fii atentă. Aș face
pariu că va pune niște capcane la ușa lui.
— Oh, n-am de gând să-l torturez pe Oliver în seara asta, zise ea,
fluturând fără griji mâna. Ar fi mult prea ușor de anticipat. Prefer elementul-
surpriză.
— Da, zise el chicotind. Văd că da.
Eloise îi răspunse cu o expresie încrezută.
— Aproape că m-aș gândi să-l las într-o agonie eternă, doar că asta nu ar
fi corect față de Amanda.
Phillip se cutremură.
VP - 64
— Urăsc peștele.
— Știu. Despre asta mi-ai scris.
— Da?
Ea încuviință din cap.
— Ciudat că doamna Smith avea pește în casă, dar bănuiesc că
servitorilor le place.
Se lăsă tăcerea, dar era o liniște confortabilă, prietenoasă. Și în timp ce
mâncau, trecând prin felurile de mâncare de la cină și discutând despre
nimic în mod deosebit, lui Phillip îi trecu prin minte că poate căsătoria n-ar
trebui să fie așa de grea.
Cu Marina mereu simțise că mergea în vârful degetelor prin casă,
temându-se mereu că ea se va scufunda într-una din accesele ei de
melancolie, mereu dezamăgit când ea părea să se retragă din viață și,
desigur, aproape dispărând.
Dar poate căsătoria trebuia să fie mai ușoară, nu așa. Poate că trebuia să
fie așa. Prietenoasă. Confortabilă.
Nu-și putea aminti ultima dată când discutase cu cineva despre copiii lui
sau despre creșterea lor. Grijile lui îi aparținuseră doar lui, chiar și când
Marina fusese în viață. Însăși Marina fusese o povară, și el încă se lupta cu
vinovăția pe care o simțea la ușurarea că ea nu mai era.
Dar Eloise…
Privi peste masă la femeia care apăruse așa de neașteptat în viața lui.
Părul ei sclipea aproape roșu în lumina pâlpâitoare a lumânărilor, iar ochii
ei, când îl surprinse uitându-se la ea, sclipiră cu vitalitate și un pic de
neastâmpăr.
Începea să-și dea seama că ea era exact ceea ce-i trebuia lui. Inteligentă,
încăpățânată, autoritară – nu erau chiar trăsăturile pe care bărbații să le
găsească de obicei atrăgătoare la o soție, dar Phillip avea o nevoie disperată
de cineva care să vină la conacul Romney și să îndrepte lucrurile. Nimic nu
prea era în regulă, de la casă și de la copii până la vălul de tăcere ce atârnase
asupra locului când Marina fusese în viață și care din păcate nu se ridicase
nici după moartea ei.
Phillip ar fi cedat bucuros unei soții o parte din autoritatea lui de soț dacă
doar ar îndrepta din nou lucrurile. Ar fi mai mult decât fericit să dispară în
seră și să o lase responsabilă cu restul.
Va fi dispusă Eloise Bridgerton să-și asume un asemenea rol?
Dumnezeule, el așa spera.
VP - 65
CAPITOLUL 5
Era ciudat, se gândi Eloise, cât de multe se puteau schimba într-o singură
zi.
Pentru că acum, în timp ce Sir Phillip o însoțea prin casa lui, cu scopul
aparent de a se uita la galeria cu portrete, dar doar prelungind timpul
petrecut împreună, se gândi ea…
Până la urmă el ar putea fi un soț foarte bun.
Nu era cel mai romantic mod de a exprima un concept care ar fi trebuit să
fie plin de romantism și pasiune, dar curtarea ei nu era una tipică, și cum
Eloise mai avea doar doi ani până făcea 30 de ani, nu-și permitea să fie
pretențioasă.
Totuși, exista ceva…
La lumina lumânărilor, Sir Phillip era cumva mai chipeș, poate chiar arăta
un pic periculos. Trăsăturile aspre ale chipului lui păreau să se încline și
erau umbrite de lumina pâlpâitoare, oferindu-i o imagine și mai sculptată,
aproape ca statuile pe care le văzuse la Muzeul Britanic. Și cum stătea lângă
ea, cu mâna lui mare stângă posesiv pe cotul ei, întreaga lui prezență părea
să o învăluie.
Era ciudat, palpitant și doar un pic terifiant.
Dar și satisfăcător. Făcuse o nebunie, fugind așa în miezul nopții, sperând
să găsească fericirea alături de un bărbat pe care nu-l cunoscuse niciodată.
Era o ușurare să creadă că poate nu fusese totul o greșeală în întregime, că
poate se jucase cu viitorul ei și câștigase.
Nimic n-ar fi fost mai rău decât să se furișeze înapoi la Londra,
recunoscându-și eșecul și fiind obligată să-i explice întregii ei familii ce
făcuse.
Nu voia să fie nevoită să recunoască faptul că greșise, față de ea sau față
de altcineva.
Dar în mare parte față de ea însăși.
VP - 66
Sir Phillip se dovedise a fi un tovarăș de cină plăcut, chiar dacă nu era
chiar așa de volubil sau vivace cum era ea obișnuită.
Dar clar deținea noțiunea de a juca corect, ceea ce lui Eloise i se părea
esențial la orice soț. Acceptase – chiar admirase – tehnica ei cu peștele pus
în patul Amandei. Mulți din bărbații pe care Eloise îi cunoscuse la Londra ar
fi fost îngroziți că o domnișoară bine-crescută s-ar gândi să apeleze la
asemenea tactici necinstite.
Și poate, doar poate, asta va funcționa. Căsătoria cu Sir Phillip chiar părea
un plan aiurit dacă stătea să se gândească logic la asta, dar nu era ca și cum
el îi era complet străin – corespondau până la urmă de mai bine de un an.
— Bunicul meu, zise blând Phillip, arătând spre un portret mare.
— A fost chiar chipeș, zise Eloise, chiar dacă abia îl putea vedea în lumina
slabă. Arătă spre tabloul din dreapta. Acela este tatăl tău?
Phillip încuviință o dată și scurt din cap, iar colțurile buzelor i se
încordară.
— Și tu unde ești? întrebă ea, simțind că el nu dorea să vorbească despre
tatăl lui.
— Mă tem că aici.
Eloise se uită la tabloul indicat, un portret al lui Phillip ca băiat pe la vreo
12 ani, pozând cu cineva care n-ar fi putut să fie decât fratele lui.
Fratele lui mai mare.
— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă ea, din moment ce trebuia să fie mort.
Dacă trăia, Phillip n-ar fi avut cum să-i moștenească casa sau titlul de
baron.
— Waterloo.
Ea își puse impulsiv mâna peste a lui.
— Îmi pare rău.
Pentru un moment ea crezu că el nu va spune nimic, dar până la urmă el
zise încet:
— Nimănui nu i-a părut mai rău decât mie.
— Cum îl chema?
— George.
— Cred că era foarte tânăr, zise ea, numărând înapoi până la 1815 și
calculând în minte.
— 21 de ani. Tatăl meu a murit două săptămâni mai târziu.
Ea se gândi la asta. La 21 de ani ar fi trebuit să fie măritată. Toate tinerele
domnișoare de statutul ei trebuiau să fie măritate până la această vârstă. Ai
fi crezut că asta ar conferi o măsură de maturitate, dar 21 de ani părea o
vârstă mult prea tânără, o persoană fiind fără experiență și mult prea
inocentă pentru a moșteni o povară la care nu s-ar fi gândit niciodată că o va
VP - 67
primi.
— Marina era logodnica lui, zise el.
Respirația i se repezi pe buze și se întoarse spre el, în timp ce mâna îi
cădea din a lui.
— N-am știut, zise ea.
El ridică din umeri.
— Nu contează. Aici, vrei să vezi portretul ei?
— Da, răspunse Eloise, descoperind că chiar voia să o vadă pe Marina.
Fuseseră verișoare, dar îndepărtate, și trecuseră ani întregi de când se
vizitaseră. Eloise își aminti părul brunet și ochii deschiși la culoare – poate
albaștri dar atât. Ea și Marina fuseseră apropiate ca vârstă și stătuseră una
lângă alta la întrunirile de familie, dar Eloise nu-și amintea să fi avut prea
multe în comun. Chiar și când erau un pic mai mari decât Amanda și Oliver,
diferențele dintre ele fuseseră clare. Eloise fusese un copil zgomotos,
urcându-se în copaci și alunecând pe balustrade, mereu după frații ei mai
mari, implorându-i să o lase să participe la orice făceau ei.
Marina fusese mai tăcută, aproape contemplativă. Eloise își aminti cum o
trăgea de mână, încercând să o facă să iasă din casă și să se joace. Dar
Marina își dorea doar să stea cu o carte.
Eloise se uitase însă la numărul de pagini și era destul de convinsă că
Marina nu trecea niciodată de pagina 32.
Bănuia că era ciudat să-și amintească așa ceva, doar că la nouă ani i se
păruse așa de uluitor – de ce ar alege cineva să stea înăuntru cu o carte când
soarele strălucea și apoi nici măcar să nu citească? Își petrecuse restul
vizitei șușotind cu sora ei Francesca, încercând să afle ce anume făcea
Marina cu acea carte.
— Ți-o amintești? întrebă Phillip.
— Doar un pic, răspunse Eloise, nefiind sigură de ce nu voia să
împărtășească amintirea cu el.
Și oricum era adevărul. Astea erau toate amintirile ei cu Marina – acea
săptămână din aprilie din urmă cu douăzeci de ani, șușotind cu Francesca, în
timp ce Marina se uita la o carte.
Eloise îi permise lui Phillip să o conducă la portretul Marinei. Fusese
pictată stând pe un soi de sofa, cu fustele de un roșu-închis aranjate cu
măiestrie în jurul ei. O Amanda mai mică era în poala ei, iar Oliver stătea
lângă ea, într-una din acele posturi pe care băieții mici erau mereu obligați
să le adopte – serios și sever, de parcă erau adulți în miniatură.
— A fost minunată, zise Eloise.
Phillip doar se uita la tabloul cu soția lui moartă, apoi, ca și cum era
nevoie de forța voinței, întoarse capul și se îndepărtă.
VP - 68
O iubise? Încă o iubea?
Marina ar fi trebuit să fie soția fratelui său; totul părea să sugereze că
Phillip o primise în mod implicit.
Dar asta nu însemna că nu o iubea. Poate că fusese îndrăgostit în secret
de ea cât ea fusese logodită cu fratele lui. Sau poate se îndrăgostise după
căsătorie.
Eloise se uită pe furiș la profilul lui în timp ce el privea absent la tabloul
de pe perete. Când se uitase la portretul Marinei pe chipul lui se văzuse
emoție. Nu era sigură ce simțise el pentru ea, dar clar încă mai era ceva. Își
reaminti că trecuse doar un an. Un an ar putea fi perioada oficială de doliu,
dar nu era foarte mult ca să treci peste moartea unei persoane dragi.
Apoi el se întoarse. Ochii li se întâlniră și ea își dădu seama că se holba la
el, fascinantă de trăsăturile chipului lui. Deschise buzele surprinsă și vru să-
și ferească privirea, simțind că ar trebui să se înroșească și să se bâlbâie
pentru că fusese prinsă, dar cumva nu putu. Rămase acolo, fascinată, fără
aer, în timp ce o căldură ciudată i se întindea pe piele.
El era la zece pași distanță, cel puțin, și parcă se atingeau.
— Eloise? șopti el sau cel puțin asta crezu ea.
Văzu cum buzele lui rostesc cuvântul, mai mult decât să-i audă de fapt
vocea.
Și apoi cumva vraja se rupse. Poate că fusese șoapta lui, poate scârțâitul
unui copac suflat de vânt afară. Dar Eloise reuși în sfârșit să se miște – să
gândească – și reveni repede la portretul Marinei, fixând ferm privirea pe
chipul senin al defunctei ei verișoare.
— Cred că copiilor le este dor de ea, zise Eloise, având nevoie să spună
ceva, orice pentru a reîncepe conversația și a-și recăpăta sângele-rece.
Phillip nu zise nimic pentru o clipă. Și apoi în sfârșit:
— Da, i-au simțit lipsa mult timp.
Lui Eloise i se păru o exprimare ciudată.
— Știu cum se simt, zise ea. Eram destul de mică atunci când a murit tatăl
meu.
El se uită la ea.
— N-am știut.
Eloise ridică din umeri.
— Nu-i ceva despre care vorbesc mult. A fost cu mult timp în urmă.
El veni înapoi lângă ea, cu pași lenți și metodici.
— Ți-a luat mult să treci peste?
— Nu sunt sigură că este ceva peste care treci vreodată, spuse ea. În mod
complet, adică. Dar nu, nu mă gândesc la el în fiecare zi, dacă asta voiai să
știi.
VP - 69
Ea se întoarse de la portretul Marinei; se concentrase prea mult asupra
lui și începea să se simtă ciudat de indiscretă.
— Cred că a fost mai dificil pentru frații mei mai mari, spuse ea. Lui
Anthony – el este cel mai mare și era deja adult când s-a întâmplat – i-a fost
deosebit de dificil. Erau foarte apropiați. Și mamei mele, desigur. Se uită la
el. Părinții mei se iubeau foarte mult.
— Cum a reacționat ea la moartea lui?
— Păi, la început a plâns mult, zise Eloise. Sunt sigură că nu ar fi trebuit
să știm. Mereu o făcea în camera ei, noaptea, după ce credea că noi toți
dormeam. Dar i-a fost teribil de dor de el și nu cred că i-a fost ușor cu șapte
copii.
— Credeam că erați opt.
— Hyacinth nu se născuse încă. Cred că mama era însărcinată în opt luni.
— Dumnezeule, crezu ea că îl aude murmurând.
Dumnezeule, era corect. Eloise habar n-avea cum reușise mama ei.
— A fost neașteptat, îi spuse ea. L-a înțepat o albină. O albină. Îți poți
imagina asta? L-a înțepat o albină și apoi… Ei bine, nu trebuie să te plictisesc
cu detaliile. Uite, zise ea vioi, hai să plecăm! Oricum aici este prea întuneric
ca să vedem bine portretele.
Evident că era o minciună. Era prea întuneric, dar lui Eloise nici că i-ar fi
păsat de asta. Când vorbea despre moartea tatălui ei mereu se simțea un pic
ciudat și nu avea chef să stea aici, înconjurată de portretele unor oameni
morți.
— Mi-ar plăcea să-ți văd sera, zise ea.
— Acum?
Spus așa, părea o cerință ciudată.
— Mâine atunci, zise ea, când este lumină.
Buzele lui se curbară într-o umbră de zâmbet.
— Putem merge acum.
— Dar nu vom putea vedea nimic.
— Nu vom putea vedea totul, o corectă el. Dar luna a răsărit și vom lua un
felinar.
Ea privi nesigură afară pe fereastră.
— Este frig.
— Poți să iei o haină. Se apropie cu o sclipire în ochi. Doar nu ți-e frică,
nu-i așa?
— Normal că nu! îi răspunse ea, știind că o momea, dar căzând oricum în
plasă.
Ridică dintr-o sprânceană în cel mai provocator mod.
— Te anunț că sunt cea mai puțin fricoasă femeie pe care o vei întâlni
VP - 70
vreodată.
— Sunt convins că ești, murmură el.
— Acum ești condescendent.
El doar chicoti.
— Prea bine, zise ea jucăuș, ia-o înainte!
•
— Este așa de cald! exclamă Eloise când Phillip închise ușa serei în urma
ei.
— De obicei este mai cald decât atât, îi spuse el. Sticla permite soarelui să
încălzească aerul, dar cu excepția acestei dimineți, a fost destul de înnorat în
ultimele zile.
Phillip își vizita des sera pe timpul nopții, trudind la lumina felinarului
când nu putea dormi. Sau, înainte să fi rămas văduv, ca să-și facă de lucru și
să nu-i treacă prin cap să intre în dormitorul Marinei.
Dar nu ceruse nimănui să-l însoțească pe întuneric; chiar și pe durata
zilei, aproape mereu lucra singur. Acum vedea totul prin ochii lui Eloise –
magia prin care lumina perlată a lunii făcea umbre pe frunze și ramuri. Pe
timpul zilei, o plimbare prin seră nu era așa diferită de o plimbare prin orice
zonă împădurită din Anglia, cu excepția ferigilor ciudate și rare sau a
bromeliei importate.
Dar acum, sub mantia întunericului care juca feste ochilor, era ca și cum
se aflau într-o junglă secretă, ascunsă, la fiecare colț pândind magia și
surpriza.
— Ce-i asta? întrebă Eloise, privind în jos la opt mici vase de lut, aranjate
în linie pe masa de lucru.
Phillip veni lângă ea, absurd de mulțumit că ea chiar părea curioasă.
Majoritatea oamenilor se prefăceau interesați sau nici măcar nu se oboseau
să pretindă și încercau să scape repede.
— Este un experiment cu mazăre la care lucrez, zise el.
— Genul pe care le mâncăm?
— Da. Încerc să dezvolt o tulpină în care boabele vor crește mai mult în
păstaie.
Ea privi la vase. Nimic nu încolțise încă; plantase semințele cu doar o
săptămână în urmă.
— Ce curios, murmură ea. Nu știam că se poate face așa ceva.
— Nu știu dacă se poate, recunoscu el. Încerc de mai bine de un an.
— Fără succes? Cât de frustrant!
— Am avut ceva succes, recunoscu el, dar nu așa de mult cum mi-ar fi
plăcut.
— Într-un an am încercat să cresc trandafiri, îi spuse ea. S-au ofilit toți.
VP - 71
— Trandafirii sunt mai dificili decât cred majoritatea oamenilor, zise el.
Buzele ei tresăriră un pic.
— Am observat că tu ai din abundență.
— Am un grădinar.
— Un botanist cu un grădinar?
Mai auzise de multe ori întrebarea asta.
— Nu-i mai diferit decât o croitoreasă cu o femeie care îi coase.
Ea se gândi un moment la asta, apoi merse mai departe prin seră,
oprindu-se să se uite la diferite plante și dojenindu-l că nu ținea pasul cu ea
cu felinarul.
— Ești un pic cam autoritară în seara asta, zise el.
Eloise se întoarse, îl surprinse zâmbind – măcar pe jumătate – și-i zâmbi
malițios.
— Eu prefer să mi se spună „întreprinzătoare”.
— O femeie întreprinzătoare, eh?
— Sunt surprinsă că nu ți-ai dat seama de asta din scrisorile mele.
— De ce crezi că te-am invitat? contră el.
— Vrei pe cineva care să-ți gestioneze viața? întrebă ea, aruncând
cuvintele peste umăr în timp ce se îndepărta cochetă de el.
Voia pe cineva care să-i gestioneze copiii, dar nu părea cel mai bun
moment să-i aducă în discuție. Nu când se uita la el ca și cum…
Ca și cum voia să fie sărutată.
Phillip făcu doi pași lenți, de prădător, spre ea, înainte să-și dea seama că
făcea asta.
— Ce-i asta? întrebă ea, arătând spre ceva.
— O plantă.
— Știu că-i o plantă, zise ea râzând. Dacă…
Dar când ridică privirea, surprinse sclipirea din ochii lui și tăcu.
— Pot să te sărut? întrebă el.
Bănuia că s-ar fi oprit dacă ea ar fi spus nu, dar nu-i oferi prea multe
ocazii, apropiindu-se de ea înainte să-i poată răspundă.
— Pot? repetă el, atât de aproape încât cuvintele fură șoptite peste buzele
ei.
Ea încuviință din cap cu o mișcare scurtă, dar sigură, și el îi atinse blând,
moale gura cu a lui, așa cum ar trebui să săruți o femeie cu care voiai să te
căsătorești.
Dar apoi mâinile ei se furișară în jurul lui și-i atinseră gâtul și, pentru
Dumnezeu, el dori mai mult.
Mult mai mult.
Adânci sărutul, ignorând suspinul ei de surpriză când el îi deschise buzele
VP - 72
cu limba. Dar nici măcar asta nu era ceea ce voia el. Voia să o simtă, să-i
simtă căldura, vitalitatea, în sus și în jos pe corpul lui, în jurul lui, prin el,
infuzându-l.
Își petrecu mâinile în jurul ei, oprind una pe spatele ei, în timp ce cu
cealaltă găsi cu îndrăzneală curba senzuală a fundului ei. O lipi tare de el,
fără să-i pese că ea va simți evidența dorinței lui. Trecuse așa de mult. Atât
de al naibii de mult, și ea era așa de moale și dulce în brațele lui.
O dorea.
O dorea cu totul, dar până și mintea lui încețoșată de pasiune știa că asta
era imposibil în seara asta, așa că era hotărât să aibă cea mai bună variantă,
adică doar să simtă senzația de a o avea în brațele lui, căldura ei peste tot
corpul lui.
Și ea îi răspundea. La început ezitant, de parcă nu era chiar sigură de ceea
ce făcea, dar apoi cu o ardoare mai mare, scoțând din fundul gâtului mici
sunete inocent de seducătoare.
Îl înnebunea. Ea îl înnebunea.
— Eloise, Eloise, murmură el, cu vocea răgușită și aspră din cauza
dorinței.
Își petrecu o mână în părul ei, trăgând de el până când coafura ei se
desfăcu și o șuviță groasă castanie alunecă și formă o buclă seducătoare
peste piept. Buzele lui se mutară pe gâtul ei, gustându-i pielea, bucurându-se
când ea se arcui spre spate și-i oferi mai mult acces. Și apoi, chiar când
începea să coboare, cu genunchii îndoindu-se în timp ce buzele i se
îndreptau spre clavicula ei, ea se retrase.
— Îmi pare rău, zise ea, ridicând mâinile la decolteul rochiei, chiar dacă
nu era deloc deranjat.
— Mie, nu, zise el curajos.
Ochii ei se măriră la sinceritatea lui. Lui nu-i păsa. Niciodată nu se prea
pricepuse la cuvinte și probabil că era mai bine ca ea să afle asta acum,
înainte ca ei să facă ceva iremediabil.
Și apoi ea îl surprinse.
— Era o figură de stil, zise ea.
— Poftim?
— Am zis că-mi pare rău. Dar nu-mi pare. Era o figură de stil.
Pentru o femeie care tocmai fusese sărutată temeinic părea remarcabil de
calmă și semăna cu o profesoară.
— Oamenii spun asemenea lucruri tot timpul, continuă ea, doar ca să
umple tăcerea.
Phillip începea să-și dea seama că nu era genul de femeie căreia să-i placă
tăcerea.
VP - 73
— Este ca și cum cineva…
El o sărută din nou.
— Sir Phillip!
— Uneori, zise el cu un zâmbet satisfăcut, tăcerea este ceva bun.
Ea rămase cu gura căscată.
— Vrei să spui că vorbesc prea mult?
El ridică din umeri, se distra prea mult tachinând-o ca să facă altceva.
— Să știi că aici am fost mult mai tăcută decât sunt acasă.
— Mi-e greu să cred.
— Sir Phillip!
— Ștt, zise el, luând-o de mână. Când ea și-o smulse, el o luă din nou de
mână, dar mai ferm de data asta. Avem nevoie de un pic de gălăgie pe aici.
•
În dimineața următoare, Eloise se trezi ca și cum era încă într-un vis. Nu
se așteptase ca el să o sărute.
Și nu se așteptase să-i placă așa de mult.
Stomacul îi ghiorțăi zgomotos și se hotărî să se ducă în salonul pentru
micul dejun. Nu știa dacă Sir Phillip va fi acolo. Se trezea devreme? Sau îi
plăcea să stea în pat până la prânz? I se părea o prostie că nu știa lucrurile
astea despre el când se gândea serios la căsătorie.
Și dacă el era acolo, așteptând-o cu o farfurie cu ouă fierte, ce i-ar spune
ea? Ce-i spuneai unui bărbat după ce-și băgase limba în urechea ta?
Nu mai conta că fusese o limbă foarte plăcută. Oricum era mai mult decât
scandalos.
Dacă ajungea acolo și abia reușea să spună „Bună dimineața?” Sigur că lui
i se va părea asta amuzant, după ce în noaptea precedentă o tachinase
despre locvacitatea ei.
Aproape că izbucni în râs. Ea, care ar fi putut purta o conversație despre
nimic în special și o făcea frecvent, nu era sigură ce-i va spune lui Sir Phillip
Crane când îl va vedea data viitoare.
Normal, pentru că o sărutase. Asta schimba totul.
Traversând camera, înainte de a deschide ușa, verifică dacă aceasta era
bine închisă. Nu-i surâdea neapărat gândul la o altă baie de faină. Sau mai
rău. După incidentul cu peștele, probabil că se gândeau la ceva lichid. Ceva
lichid și urât mirositor.
Fredonând încetișor doar pentru ea, ieși pe hol și coti dreapta pentru a o
lua spre scări. Ziua părea plină de promisiuni; când se uitase afară pe
fereastră, soarele ieșise dintre nori în această dimineață și…
— Oh!
Țipătul i se smulse din gât în momentul în care plonjă înainte, piciorul i se
VP - 74
prinse în ceva ce fusese întins prin hol. Nici măcar nu avu șansa să încerce să
se reechilibreze; mersese rapid, cum îi era obiceiul, și când căzu, căzu rău.
Și fără să aibă măcar timp ca să-și folosească mâinile pentru a amortiza
căderea.
Lacrimile îi ardeau ochii. Bărbia – Dumnezeule, simțea că-i luase bărbia
foc. Pe lateral, cel puțin. Înainte să cadă reușise să-și răsucească foarte puțin
spre lateral capul.
Suspină ceva incoerent, genul de sunet pe care îl scoți când ești rănit așa
de tare, încât nu poți să ții totul în tine. Și continua să aștepte ca durerea să
se potolească, gândindu-se că asta ar fi ca un deget lovit, care pulsează
nemilos timp de câteva secunde și apoi, după ce trece surpriza, se
transformă în nimic mai mult decât o durere surdă.
Dar durerea continua să ardă. În bărbie, în partea laterală a capului, la
genunchi și pe șold.
Se simțea bătută.
Lent, cu mare efort, se împinse în mâini și genunchi, ridicându-se, și apoi
așezându-se. Se sprijini de perete și ridică mâna la obraz, inspirând
precipitat pe nas pentru a încerca să controleze durerea.
— Eloise!
Phillip. Ea nu se deranjă să ridice privirea, nu voia să se miște din poziția
ghemuită.
— Eloise, Dumnezeule, zise el, urcând câte trei trepte deodată și
grăbindu-se să vină lângă ea. Ce s-a întâmplat?
— Am căzut.
Nu voise să scâncească, dar așa ieși oricum.
Cu o tandrețe care părea deplasată la un bărbat de statura lui, îi luă mâna
în a lui și i-o trase de pe obraz.
Următoarele cuvinte spuse erau unele care nu se rosteau des în prezența
lui Eloise.
— Ai nevoie de o bucată de carne pe asta, zise el.
Ea ridică privirea la el cu ochii înlăcrimați.
— M-am învinețit?
El încuviință serios.
— S-ar putea să ai un ochi vânăt. Este prea devreme să ne dăm seama.
Ea încercă să zâmbească, să se țină bine, dar nu reuși.
— Te doare foarte tare? întrebă el blând.
Eloise încuviință din cap, întrebându-se de ce sunetul vocii lui o făcea să
vrea și mai mult să plângă. Îi amintea de când fusese mică și căzuse dintr-un
copac. Își scrântise glezna destul de rău, dar cumva reușise să nu plângă
până când ajunsese înapoi acasă.
VP - 75
O privire de la mama ei și începuse să plângă.
Phillip îi atinse grijuliu obrazul, încruntându-se când ea tresări.
— O să fiu bine, îl asigură ea.
Și avea să fie, în câteva zile.
— Ce s-a întâmplat?
Și evident că știa exact ce se întâmplase. Ceva fusese legat prin hol, pus ca
ea să se împiedice și să cadă. Nu era nevoie de prea multă inteligență să-ți
dai seama cine o făcuse.
Dar Eloise nu voia să provoace gemenilor probleme. Cel puțin, nu genul
de probleme la care probabil ar fi expuși când Sir Phillip ar pune mâna pe ei.
Nu credea că intenția lor fusese să-i facă așa de mult rău.
Dar Phillip zărise deja firul subțire de sfoară, întins bine prin hol și legat
de picioarele a doua mese, ambele trase spre centrul holul când Eloise se
împiedicase.
Eloise îl privi cum îngenunchează, atingând firul și răsucindu-l în jurul
degetelor. Se uită la ea, nu cu o privire întrebătoare, ci mai degrabă cu o
constatare sumbră a faptelor.
— Nu l-am văzut, zise ea, chiar dacă asta era evident.
Phillip nu-și luă ochii din ai ei, dar degetele continuau să răsucească
sfoara până când se tensionă și se rupse.
Eloise inspiră. Momentul avea ceva aproape înspăimântător. Phillip nu
părea să știe că rupsese sfoara, fiind abia conștient de forța lui.
Sau de forța furiei lui.
— Sir Phillip, șopti ea, dar el nu o auzi deloc.
— Oliver! urlă el. Amanda!
— Sunt sigură că nu au vrut să mă rănească, începu Eloise, nefiind sigură
de ce-i apăra.
Era adevărat că o răniseră, dar avea senzația că pedeapsa ei ar fi mult mai
puțin dureroasă decât orice venind de la tatăl lor.
— Nu-mi pasă ce au vrut, se răsti Phillip. Uite cât de aproape ai fost de
scări. Dacă ai fi căzut?
Eloise se uită la scări. Erau aproape, dar nu suficient de aproape ca ea să
cadă.
— Nu cred…
— Trebuie să răspundă pentru asta, zise el, pe o voce mortal de joasă și
tremurând de furie.
— Voi fi bine, zise Eloise.
Înțepătura durerii ceda deja locul unei dureri surde. Dar încă o durea,
suficient cât, atunci când Sir Phillip o ridică în brațe, să scoată un mic țipăt.
Și furia lui se intensifică.
VP - 76
— Te pun în pat, zise el, cu o voce aspră și tăioasă.
Eloise nu-l contrazise.
O servitoare apăru la etaj, exclamând uimită când văzu vânătaia ce se
învinețea pe fața lui Eloise.
— Adu-mi ceva pentru asta, ordonă Sir Phillip. O bucată de carne. Orice.
Servitoarea încuviință din cap și fugi cât Phillip o duse pe Eloise în
camera ei.
— Ești rănită prin altă parte? întrebă el.
— Șoldul, recunoscu Eloise când el o așeză peste așternuturi. Și cotul.
El încuviință serios din cap.
— Crezi că ți-ai rupt ceva?
— Nu! zise ea repede. Nu, eu…
— Va trebui oricum să verific, zise el, ignorându-i protestele și
examinându-i ușor brațul.
— Sir Phillip, eu…
— Copiii mei aproape că te-au omorât, zise el fără urmă de umor în ochi.
Cred că poți renunța la sir.
Eloise înghiți și-l privi cum traversează camera spre ușă, cu pași lungi și
apăsați.
— Adu-mi imediat gemenii, zise el, probabil către un servitor aflat afară
pe hol.
Eloise nu-și putea imagina că copiii nu-i auziseră urletul de mai devreme,
dar nici nu putea să-i învinovățească că încercau să întârzie ziua judecății
din mâinile tatălui lor.
— Phillip, zise ea, încercând să-l convingă să revină în cameră cu sunetul
vocii ei, lasă-mi-i mie! Eu am fost cea rănită și…
— Sunt copiii mei, zise el pe o voce dură, și eu îi voi pedepsi. Dumnezeu
mi-e martor că trebuia să o fac demult.
Eloise se uită la el cu o groază crescândă. Aproape că tremura de furie și,
chiar dacă ea le-ar fi dat fericită una la fund copiilor, nu credea că el ar
trebui să le aplice pedeapsa în starea în care era.
— Te-au rănit, zise Phillip pe o voce joasă. Asta nu-i acceptabil.
— Voi fi bine, îl asigură ea din nou. În câteva zile nici măcar…
— Nu asta-i ideea, zise el tăios. Dacă eu… Se opri, încercă din nou. Dacă eu
nu…
Se opri, nu avea cuvinte, și se sprijini de perete, cu capul pe spate în timp
ce cerceta tavanul cu ochii – după ce, nici ea nu știa. Bănuia că după
răspunsuri. De parcă puteai să găsești răspunsuri cu o simplă ridicare a
ochilor.
El se întoarse, se uită la ea cu ochii serioși, și Eloise văzu pe chipul lui
VP - 77
ceva ce nu se așteptase să vadă acolo.
Și în acel moment își dădu seama – toată acea furie din vocea lui, din
corpul lui ce tremura – nu era dirijată către copii. Nu în mod serios și cu
siguranță nu în întregime.
Expresia de pe fața lui, lipsa de speranță din ochii lui, era dispreț de sine.
Nu dădea vina pe copiii lui.
Se învinovățea pe sine.
VP - 78
CAPITOLUL 6
VP - 88
CAPITOLUL 7
VP - 99
CAPITOLUL 8
VP - 110
CAPITOLUL 9
VP - 123
CAPITOLUL 10
— Iată care sunt opțiunile tale, zise Anthony, așezându-se la biroul lui
Phillip de parcă el era proprietarul. Poți să te măriți cu el într-o săptămână
sau poți să te măriți cu el în două săptămâni.
Eloise rămase cu gura căscată într-un oval îngrozit.
— Anthony!
— Te așteptai să sugerez o alternativă? întrebă el calm. Bănuiesc că ne-
am putea lungi la trei săptămâni, dacă există un motiv suficient de
convingător.
Ea detesta când el vorbea așa, de parcă era înțelegător și înțelept, iar ea
era doar un copil recalcitrant. Era mult mai bine când tuna și fulgera. Atunci
măcar putea să pretindă că el era dus cu capul și ea era o biată inocentă
asaltată.
— Nu văd de ce ai obiecta, continuă el. N-ai venit aici cu intenția de a te
căsători cu el?
— Nu! Am venit aici cu intenția de a descoperi dacă este potrivit pentru
căsătorie.
— Și este?
— Nu știu, zise ea. Au trecut doar două zile.
— Și totuși, zise Anthony, examinându-și absent unghiile în lumina slabă
a lumânărilor, este mai mult decât suficient timp să-ți ruinezi reputația.
— Știe cineva că am plecat? întrebă ea repede. În afară de familie, adică.
— Nu încă, recunoscu el, dar cineva va afla. Cineva mereu află.
— Trebuia să existe o însoțitoare, zise îmbufnată Eloise.
— Trebuia? întrebă el pe o voce perfect colocvială, de parcă o întreba
dacă la cină trebuiau să aibă miel sau poate se organiza o expediție de
vânătoare pentru amuzamentul lui.
— Sosește în curând.
— Hmm. Păcat pentru ea că am ajuns eu înainte.
— Păcat pentru toată lumea, mormăi Eloise.
VP - 124
— Ce ai zis? întrebă el, dar din nou cu vocea aceea îngrozitoare, cea care îi
dădea de înțeles că auzise fiecare cuvânt.
— Anthony, rosti Eloise.
Numele îi ieși ca o rugăminte, chiar dacă ea nu știa pentru ce anume
pleda.
El se întoarse spre ea, cu ochii negri scăpărând, forța privirii lui fiind așa
de violentă, încât abia atunci ea își dădu seama că ar fi trebuit să fie
recunoscătoare că el se prefăcuse că-și examina unghiile.
Făcu un pas în spate. Oricine ar fi făcut-o când Anthony Bridgerton era
așa furios.
Dar când el vorbi, vocea îi era egală și controlată:
— Mă tem că, așa cum ți-ai așternut, așa vei dormi, zise el cu o cadență
lentă și precisă.
— Vrei să mă mărit cu un bărbat pe care nu-l cunosc? șopti ea.
— Este ăsta adevărul? răspunse Anthony. Pentru că în sufragerie păreai
să-l cunoști foarte bine. I-ai sărit în apărare cu fiecare ocazie imaginabilă.
Anthony o încolțea cu discuția, și asta o înnebunea.
— Nu-i destul pentru căsătorie, insistă ea. Cel puțin, nu încă.
Dar Anthony nu era genul să renunțe.
— Dacă nu acum, atunci când? Într-o săptămână? Două?
— Încetează! explodă ea, vrând să-și pună mâinile peste urechi. Nu pot să
gândesc.
— Tu nu gândești, o corectă el. Dacă te-ai fi oprit o clipă să gândești, să-ți
folosești porțiunea aceea mică de creier rezervată bunului-simț, nu ai fi fugit
niciodată.
Ea își încrucișă brațele, ferindu-și privirea. Nu avea argumente, și asta o
omora.
— Ce vei face, Eloise? întrebă Anthony.
— Nu știu, mormăi ea, detestând cât de proastă părea.
— Păi, zise el, continuând cu acea voce îngrozitoare, înțelegătoare, asta ne
cam pune în dificultate, nu-i așa?
— Nu poți să o spui? întrebă ea, cu pumnii încleștați peste piept. Trebuie
să închei fiecare lucru cu o întrebare?
El zâmbi neamuzat.
— Și eu care credeam că apreciezi că-ți cer părerea.
— Ești condescendent și o știi.
El se aplecă în față, cu ochii scăpărând.
— Ai idee de cât efort este nevoie ca să mă controlez?
Eloise se gândi că-i mai bine să nu se hazardeze să ghicească. – Ai fugit în
miezul nopții, zise el, ridicându-se în picioare, fără un cuvânt, fără măcar un
VP - 125
bilet…
— Am lăsat un bilet! izbucni ea.
El se uită la ea cu o neîncredere evidentă.
— Am lăsat! insistă ea. L-am lăsat pe masa laterală din holul de la intrare.
Chiar lângă vaza chinezească.
— Și în biletul ăsta misterios ai zis…
— Am zis să nu vă faceți griji, că eram bine și că vă contactez pe toți într-o
lună.
— Ah, zise batjocoritor Anthony. Asta m-ar fi liniștit.
— Nu știu de ce nu l-ai primit, mormăi Eloise. Probabil că s-a amestecat
cu grămada de invitații.
— Din câte știam noi, continuă Anthony, pășind spre ea, ai fi putut fi
răpită.
Eloise păli. Niciodată nu se gândise măcar că familia ei ar putea gândi așa
ceva. Niciodată nu se gândise că biletul ei s-ar putea rătăci.
— Știi ce a făcut mama? întrebă Anthony pe o voce mortal de serioasă.
După ce aproape i-a venit rău de griji?
Eloise clătină din cap, temându-se de răspuns.
— S-a dus la bancă, continuă Anthony. Știi de ce?
— N-ai putea să-mi spui? întrebă îngrijorată Eloise.
Detesta întrebările.
— S-a dus acolo, zise el, înaintând spre ea într-un mod înspăimântător, să
se asigure că toate fondurile ei erau în regulă ca să poată retrage bani dacă
ar trebui să plătească răscumpărare pentru tine!
Eloise se făcu mică la furia din vocea fratelui ei mai mare. „Am lăsat un
bilet”, vru ea să spună din nou, dar știa că s-ar înțelege greșit. Greșise și se
purtase prostește și nu voia să-și înrăutățească situația încercând să se
scuze.
— Penelope a fost cea care și-a dat în sfârșit seama ce ai făcut, zise
Anthony. I-am cerut să caute prin camera ta, din moment ce ea a petrecut
mai mult timp acolo decât oricare dintre noi.
Eloise încuviință din cap. Penelope fusese cea mai bună prietenă a ei –
încă era de fapt, chiar dacă se măritase cu Colin. Petrecuseră nenumărate
ore în camera ei, vorbind despre orice și despre totul. Scrisorile lui Phillip
erau singurul secret pe care Eloise îl ținuse ascuns de ea.
— Unde a găsit scrisoarea? întrebă Eloise.
Nu că ar fi contat, dar nu-și putu reține curiozitatea.
— Căzuse în spatele biroului tău. Anthony își încrucișă brațele. Cu o
floare presată.
Cumva asta i se păru potrivit.
VP - 126
— Este botanist, șopti ea.
— Poftim?
— Botanist, zise ea mai tare de data asta. Sir Phillip. A studiat la
Cambridge. Ar fi fost un om de știință dacă fratele lui n-ar fi murit la
Waterloo.
Anthony încuviință din cap, digerând informația și faptul că ea știa asta.
— Dacă-mi spui că-i un om crud, că te va bate, că te va insulta și înjosi, nu
te voi forța. Dar înainte să vorbești, vreau să te gândești la cuvintele mele.
Ești o Bridgerton. Nu-mi pasă cu cine te măriți sau ce nume iei când vei sta
în fața unui preot și-ți vei rosti jurămintele. Mereu vei fi o Bridgerton și noi
ne purtăm onorabil și cinstit, nu pentru că asta se așteaptă de la noi, ci
pentru că așa suntem.
Eloise încuviință din cap, înghițind în timp ce se lupta cu lacrimile ce-i
înțepau ochii.
— Așa că te întreb chiar acum, zise el. Există vreun motiv pentru care nu
te poți mărita cu Sir Phillip Crane?
— Nu, șopti ea.
Nici măcar nu ezită. Nu era pregătită pentru asta, nu era pregătită încă
pentru căsătorie, dar nu va murdări adevărul ezitând cu răspunsul.
— Așa mă gândeam și eu.
Ea rămase nemișcată, aproape dezumflată, neștiind ce să facă sau să
spună. Se întoarse, conștientă că Anthony știa că ea plângea, dar oricum
nedorind ca el să-i vadă lacrimile.
— Mă voi căsători cu el, zise ea, înecându-se cu cuvintele. Doar că eu…
voiam…
El tăcu o clipă, respectându-i tulburarea, dar apoi, când ea nu continuă, el
întrebă:
— Ce voiai, Eloise?
— Sperasem la o căsătorie din dragoste, rosti ea așa de încet, încât abia se
auzi.
— Înțeleg, zise el, cu auzul excelent ca de obicei. Ar fi trebuit să te
gândești la asta înainte să fugi, nu-i așa?
În acel moment îl ura.
— Tu ai o căsătorie din dragoste. Ar trebui să înțelegi.
— Eu, spuse el pe un ton care indica faptul că nu aprecia că ea încerca să
întoarcă conversația spre el, m-am căsătorit cu soția mea după ce am fost
prinși într-o poziție compromițătoare de către cea mai mare blestemată de
bârfitoare din Anglia.
Eloise oftă prelung, simțindu-se ca o proastă. Trecuseră așa de mulți ani
de când Anthony se căsătorise. Uitase circumstanțele.
VP - 127
— Nu-mi iubeam soția când m-am căsătorit cu ea, continuă el. Sau, dacă o
iubeam, nu-mi dădusem încă seama, adăugă el, cu o voce mai moale, mai
aspră și mai nostalgică.
Eloise încuviință din cap.
— Ai fost foarte norocos, zise ea, dorindu-și să știe dacă și ea putea să fie
așa de norocoasă cu Phillip.
Și apoi Anthony o surprinse, pentru că nu o certă și nu o mustră. Spuse
doar:
— Știu.
— M-am simțit pierdută, șopti ea. Când Penelope și Colin s-au căsătorit…
Se prăbuși pe un scaun, lăsându-și capul în mâini. Sunt o persoană
groaznică. Trebuie să fiu o persoană groaznică, oribilă, superficială, pentru
că atunci când s-au căsătorit, nu m-am putut gândi decât la mine.
Anthony oftă și se lăsă pe vine lângă ea.
— Eloise, nu ești o persoană groaznică. Știi asta.
Ea ridică privirea spre el, întrebându-se când acest bărbat, fratele ei,
devenise așa de înțelept. Dacă ar mai fi urlat un cuvânt, dacă i-ar mai fi
vorbit un minut pe tonul acela batjocoritor, ea ar fi cedat. Ar fi cedat sau ar fi
devenit mai dură, dar oricum, ceva între ei s-ar fi distrus.
Dar iată-l, tocmai Anthony dintre toți oamenii, care era arogant și
întruchiparea nobilului care era născut să fie, îngenuncheat lângă ea, cu
ambele mâini peste ale ei și vorbindu-i cu o bunătate care aproape îi frânse
inima.
— M-am bucurat pentru ei, zise ea. Mă bucur pentru ei.
— Știu.
— Ar fi trebuit să simt doar bucurie.
— Dacă ai fi simțit, n-ai fi fost om.
— Penelope mi-a devenit soră, zise ea. Ar fi trebuit să fiu fericită.
— N-ai zis că ești?
Ea încuviință din cap.
— Sunt. Sunt. Știu că sunt. Nu o spun doar așa.
El zâmbi cu bunătate și o așteptă să continue.
— Doar că dintr-odată m-am simțit așa de singură și de bătrână. Ridică
privirea la el, întrebându-se dacă el ar putea cumva să înțeleagă. N-am
crezut niciodată că voi fi lăsată în urmă.
El chicoti.
— Eloise Bridgerton, nu cred că cineva vreodată ar face greșeala să te lase
în urmă.
Ea simți cum buzele i se curbează într-un zâmbet nesigur, uimită că
fratele ei, dintre toți oamenii, putea să spună exact lucrul corect.
VP - 128
— Bănuiesc că nu m-am gândit niciodată că voi fi mereu o domnișoară
bătrână, continuă ea. Sau, dacă eram, atunci măcar Penelope va fi și ea
mereu una. N-a fost prea amabil din partea mea și nici măcar nu cred că m-
am gândit prea mult la asta, dar…
— Dar așa a fost, termină el amabil fraza. Nu cred că Penelope s-a gândit
vreodată că se va mărita. Și ca să fiu sincer, mă îndoiesc și de Colin. Iubirea
se poate furișa asupra omului, să știi.
Încuviință din cap, întrebându-se dacă s-ar putea furișa și asupra ei.
Probabil că nu. Era genul de persoană căreia iubirea ar fi trebuit să-i dea una
în cap.
— Mă bucur că s-au căsătorit, zise Eloise.
— Știu că te bucuri. Și eu la fel.
— Sir Phillip, spuse ea, gesticulând spre ușă, chiar dacă el era în capătul
holului și după două colțuri în sufragerie. Am corespondat mai bine de un
an. Și apoi a menționat căsătoria. Și a făcut-o într-un mod așa de atent. Nu a
făcut o cerere, doar a întrebat dacă mi-ar plăcea să-l vizitez, să vedem dacă
ne-am potrivi. Mi-am zis că-i nebun, ca nici măcar nu m-aș putea gândi la așa
o propunere. Cine s-ar căsători cu un om pe care nu-l cunoaște? Râse ușor
tremurat. Și apoi Colin și Penelope și-au anunțat logodna. A fost ca și cum
toată lumea mea s-a întors cu susul în jos. Și atunci am început să mă
gândesc la propunerea lui. De fiecare dată când mă uitam la biroul meu, la
sertarul unde țineam scrisorile de la el, era ca și cum ardeau o gaură chiar
prin lemn.
Anthony nu spuse nimic, doar îi strânse mâna, ca și cum o înțelegea.
— Trebuia să fac ceva, zise ea. Nu mai puteam doar să stau și să aștept să
se întâmple ceva în viața mea.
Din gâtul fratelui ei se auzi un chicotit.
— Eloise, zise el, ăsta-i ultimul lucru de care mi-aș face griji la tine.
— Anth…
— Nu, dă-mi voie să termin, spuse el. Tu ești unul din oamenii speciali,
Eloise. Ție nu ți se întâmplă niciodată lucruri în viață. Crede-mă cu asta. Te-
am privit crescând, a trebuit să-ți fiu tată uneori când voiam să-ți fiu doar
frate.
Ea deschise buzele de parcă ceva îi strângea inima. Avea dreptate. Îi
fusese ca un tată. Era un rol pe care niciunul dintre ei nu-l dorise pentru el,
dar și-l asumase ani la rând, fără să se plângă.
Și de data asta ea îi strânse mâna, nu pentru că-l iubea, ci pentru că abia
acum își dădea seama cât de mult îl iubea.
— Tu faci să ți se întâmple lucruri în viață, Eloise, zise Anthony. Tu mereu
ți-ai luat propriile decizii, mereu ai deținut controlul. Poate că nu simți
VP - 129
mereu așa, dar ăsta-i adevărul.
Ea închise ochii pentru moment, clătinând din cap și zicând:
— Păi, am încercat să iau singură decizia când am venit aici. Mi s-a părut
un plan bun.
— Și poate, spuse încet Anthony, vei descoperi că chiar a fost un plan bun.
Sir Phillip pare un bărbat onorabil.
Eloise nu-și putu ascunde expresia arțăgoasă.
— Ai putut să deduci asta cât l-ai ținut de gât cu mâinile?
El îi aruncă o privire superioară.
— Ai fi surprinsă cât pot deduce bărbații unul despre celălalt când se
luptă.
— Aia a fost luptă? Ați fost patru contra unu!
El ridică din umeri.
— N-am zis niciodată că a fost o luptă dreaptă!
— Ești incorigibil.
— Un adjectiv interesant, ținând cont de activitățile tale recente.
Eloise simți că se îmbujorează.
— Prea bine, spuse Anthony, semnalizând schimbarea subiectului prin
tonul vioi. Uite ce vom face!
Și Eloise își dădu seama că orice va spune el, ea asta va face. Atât de fermă
era vocea lui.
— O să-ți strângi imediat bagajele, zise Anthony, și vom merge cu toții la
„Casa mea de la țară” și vom rămâne acolo o săptămână.
Eloise încuviință din cap. „Casa mea de la țară” era numele destul de
ciudat al casei lui Benedict, aflată nu foarte departe de conacul Romney, în
Wiltshire. Trăia acolo cu soția sa și cei trei băieți ai lor. Nu era o casă
deosebit de mare, dar era confortabilă și cu siguranță era destul loc pentru
câțiva Bridgertoni în plus.
— Sir Phillip al tău poate veni în vizită în fiecare zi, continuă Anthony, iar
Eloise înțelese perfect că cuvintele lui însemnau de fapt că „Sir Phillip al tău
va veni în vizită în fiecare zi”.
Încuviință din nou din cap.
— Dacă, la sfârșitul săptămânii, eu judec că este suficient de bun să se
însoare cu sora mea, așa vei face. Imediat.
— Ești sigur că poți judeca într-o săptămână caracterul unui om?
— Rareori este nevoie de mai mult, declară Anthony. Și dacă-s nesigur,
doar mai așteptăm încă o săptămână.
— Sir Phillip s-ar putea să nu vrea să se căsătorească cu mine, se simți
obligată să sublinieze Eloise.
Anthony se uită dur la fața ei.
VP - 130
— El n-are opțiunea asta.
Eloise înghiți în sec.
Una dintre sprâncenele lui Anthony se ridică într-o arcuire arogantă.
— Ne-am înțeles?
Ea încuviință din cap. Planul lui părea rezonabil – mai rezonabil, de fapt,
decât ar fi permis majoritatea fraților mai mari – și dacă ceva mergea
groaznic, dacă ea hotăra că nu se putea mărita cu Sir Phillip Crane, atunci
avea o săptămână să-și dea seama cum să iasă din asta. Într-o săptămână se
puteau întâmpla multe.
Uită-te doar la săptămâna asta!
— Ne întoarcem în sufragerie? întrebă Anthony. Îmi imaginez că ți-e
foame și, dacă mai zăbovim mult, Colin sigur va mânca gazda cu tot cu casă.
Eloise încuviință din cap.
— Ori așa, ori l-ai omorât deja.
Anthony se opri să se gândească la asta.
— Aș economisi cheltuiala pentru o nuntă.
— Anthony!
— E o glumă, Eloise, rosti clătinând ostenit din cap. Haide, acum! Să ne
asigurăm că Sir Phillip încă mai este printre cei vii.
•
— Și apoi, spunea Benedict când Anthony și Eloise intrară din nou în
sufragerie, hangița a venit și avea cei mai mari…
— Benedict! exclamă Eloise.
Benedict se uită la sora lui cu o expresie de supremă vinovăție, își retrase
mâinile, care demonstrau mărimea a ceea ce era clar o femeie imposibil de
înzestrată și mormăi:
— Îmi pare rău.
— Ești căsătorit, îl mustră Eloise.
— Dar nu orb, zise cu un rânjet Colin.
— Și tu ești căsătorit! îl acuză ea.
— Dar nu orb, repetă el.
— Eloise, zise Gregory pe un ton care era probabil de cea mai enervantă
condescendență pe care o auzise vreodată, există unele lucruri pe care ți-e
imposibil să nu le vezi. Mai ales când ești bărbat, adăugă el.
— Este adevărat, recunoscu Anthony. Am văzut și eu.
Eloise exclamă uimită în timp ce se uita de la un frate la celălalt, căutând
un punct de claritate în această hazna de nebunie. Privirea îi căzu pe Phillip,
care, după cum arăta, ca să nu mai menționeze starea ușoară de beție,
formase o legătură pe viață cu frații ei cât ea se consfătuise cu Anthony.
— Sir Phillip? întrebă ea, așteptând ca el să spună ceva acceptabil.
VP - 131
Dar el doar îi zâmbi amețit.
— Știu despre cine vorbesc, spuse el. Am fost la cârciuma aia de
nenumărate ori. Lucy este destul de faimoasă prin părțile astea.
— Până și eu am auzit de ea, zise Benedict, dând cunoscător din cap. Sunt
doar la o oră distanță călare. Mai puțin dacă tragi tare.
Gregory se înclină spre Phillip și, cu ochii albaștri sclipind interesați,
întrebă:
— Deci ai făcut-o? Vreodată?
— Gregory! aproape că țipă Eloise.
Chiar era prea mult. Frații ei n-ar fi trebuit să vorbească niciodată despre
asemenea lucruri în fața ei, dar și mai mult, ultimul lucru pe care voia să-l
știe era dacă Sir Phillip se culcase cu o hangiță cu sânii cât supiera.
Dar Phillip doar clătină din cap.
— Este măritată, răspunse el. Și eu eram însurat.
Anthony se întoarse către Eloise și-i șopti la ureche:
— E potrivit.
— Mă bucur că ai standarde așa de înalte pentru iubita ta soră, mormăi
ea.
— Ți-am zis, remarcă Anthony, am văzut-o pe Lucy. Este un bărbat care
se poate controla.
Ea își înfipse mâinile în șolduri și se uită la fratele ei mai mare direct în
ochi.
— Ai fost tentat?
— Normal că nu! Kate mi-ar lua gâtul.
— Eu nu vorbesc despre ce ți-ar face Kate dacă ai călca greșit, deși eu
cred că nu ar începe cu gâtul tău…
Anthony tresări. Știa că era adevărat.
— …Eu vreau să știu dacă ai fost tentat.
— Nu, recunoscu el, clătinând din cap. Dar nu spune nimănui. Până la
urmă am fost și eu considerat un afemeiat. N-aș vrea ca oamenii să creadă că
am fost complet îmblânzit.
— Ești îngrozitor.
El rânji.
— Și cu toate astea, soția mea tot mă iubește la nebunie. Și asta-i tot ce
contează, nu-i așa?
Eloise bănuia că el avea dreptate. Oftă.
— Ce facem cu ei?
Arătă spre cei patru bărbați așezați la masa din sufragerie, presărată cu
farfurii goale. Phillip, Benedict și Gregory stăteau rezemați de scaune și
relaxați, părând chiar sătui. Colin încă mânca.
VP - 132
Anthony ridică din umeri.
— Nu știu ce vrei tu să faci, dar eu mă alătur lor.
Eloise rămase în ușă, privindu-l cum se așază și-și toarnă un pahar de vin.
Conversația se mutase din fericire de la Lucy și pieptul ei imens și acum
vorbeau despre box. Sau cel puțin despre asta presupuse ea că vorbeau.
Phillip îi demonstra un soi de manevră a mâinii lui Gregory.
Apoi îi dădu un pumn în față.
— Îmi pare așa de rău, zise Phillip, lovindu-l pe Gregory peste spate. Dar
Eloise observă că colțul drept al gurii lui se curbă ușor într-un zâmbet. Sunt
sigur că nu o să te doară mult. Bărbia mea deja se simte mai bine.
Gregory mormăi ceva care voia clar să însemne că nu-l durea, dar oricum
își frecă bărbia.
— Sir Phillip? zise ea tare. Putem discuta ceva?
— Bineînțeles, spuse el, ridicându-se imediat, deși adevărul era că toți
bărbații ar fi trebuit să se ridice, din moment ce ea nu se mutase deloc din
poziția ei din ușă.
Phillip veni lângă ea.
— E ceva în neregulă?
— Mi-am făcut griji că te vor omorî, șuieră ea.
— Oh. El zâmbi cu zâmbetul acela asimetric după trei pahare de vin. Nu
m-au omorât.
— Văd, scrâșni ea. Ce s-a întâmplat?
El se uită la masă. Anthony mânca puținele resturi lăsate de Colin
(aproape cu siguranță pentru că acesta nu-și dăduse seama că erau acolo),
iar Benedict se legăna cu scaunul, încercând să-i păstreze echilibrul pe două
picioare. Gregory fredona doar pentru el, cu ochii închiși și zâmbind radios,
gândindu-se probabil la Lucy sau, mai probabil, la anumite părți mari și moi
ale lui Lucy.
Phillip se întoarse la ea și ridică din umeri.
— Când v-ați împrietenit cu toții la cataramă? întrebă Eloise cu o răbdare
exagerată.
— Oh, zise el încuviințând din cap. O chestie amuzantă, de fapt. Le-am
cerut să-mi rupă picioarele.
Eloise doar se uită la el. De când trăia ea, niciodată nu înțelesese bărbații.
Avea patru frați și, sincer, ar fi trebuit să-i înțeleagă mai bine decât pe
majoritatea femeilor și poate că avusese nevoie de toți cei 28 de ani ai ei ca
să-și dea seama de asta, dar bărbații erau pur și simplu niște ciudați.
Phillip ridică din nou din umeri.
— Asta a părut să spargă gheața.
— Clar.
VP - 133
Ea se uita la el, și el se uita la ea, și în tot acest timp ea îl văzu pe Anthony
uitându-se la ei amândoi, și apoi dintr-odată Phillip păru să se trezească.
— Va trebui să ne căsătorim, spuse el.
— Știu.
— Dacă nu, chiar îmi vor rupe picioarele.
— Nu doar asta îți vor face, mormăi ea, dar chiar și așa, o domnișoară ar
vrea să creadă că-i aleasă pentru un motiv diferit decât sănătatea
osteopatică.
El clipi surprins la ea.
— Nu-s proastă, mormăi ea. Am studiat latina.
— Corect, zise el încet, în acel mod în care o fac bărbații când încearcă să
acopere faptul că nu-s siguri ce să spună.
— Sau cel puțin, încercă ea cu disperare, căutând ceva care ar putea
măcar vag și interpretat ca un compliment, dacă nu din alt motiv, atunci
poate dintr-un motiv în plus.
— Corect, zise el, încuviințând din cap, dar încă fără a spune altceva.
Ea miji ochii.
— Cât vin ai băut?
— Doar trei. Se opri, gândindu-se la asta. Poate patru.
— Pahare sau sticle?
Nu părea să știe răspunsul la asta.
Eloise se uită la masă. Printre resturile cinei erau patru sticle de vin
împrăștiate. Trei erau goale.
— N-am fost plecată așa de mult, zise ea.
El ridică din umeri.
— Ori beam cu ei, ori îi lăsam să-mi rupă picioarele. Mi s-a părut o decizie
destul de ușor de luat.
— Anthony! strigă ea.
Se săturase de Phillip. Se săturase de ei toți, de tot, de bărbați, de
căsătorie, de picioare rupte și de sticle goale de vin. Dar cel mai mult se
săturase de ea însăși, de a simți că nu deține controlul, că este atât de
neajutorată împotriva dificultăților vieții.
— Vreau să plec, zise ea.
Anthony încuviință din cap și mormăi, încă mestecând unica bucată de
pui pe care Colin o ratase.
— Acum, Anthony!
Și probabil că el auzise fisura din vocea ei, nota seacă ce îi sugruma
silabele, pentru că se ridică imediat și spuse:
— Desigur.
Niciodată în viața ei nu fusese Eloise așa de bucuroasă să vadă interiorul
VP - 134
unei trăsuri.
VP - 135
CAPITOLUL 11
…nu pot să suport un bărbat care bea prea mult. De asta sunt
sigură că vei înțelege de ce nu pot accepta cererea lordului
Wescott.
de la Eloise Bridgerton către fratele ei Benedict,
la refuzarea celei de-a doua cereri în căsătorie
VP - 147
CAPITOLUL 12
Eloise abia avu timp să respire înainte ca gura lui să coboare peste a ei. Și
fu bine că apucă să respire, pentru că nu părea că el avea planuri să-i dea
drumul decât, oh, în următorul mileniu.
Dar apoi el se retrase dintr-odată, cuprinzându-i chipul cu mâinile lui
mari. Și se uită la ea.
Doar o privi.
— Ce? întrebă ea, simțindu-se inconfortabil sub examinarea lui. Știa că
era considerată atrăgătoare, dar nu era de o frumusețe legendară și el o
examina ca și cum voia să-i catalogheze fiecare trăsătură.
— Voiam să te văd, șopti el. Îi atinse obrazul, apoi trecu cu degetul mare
peste linia maxilarului ei. Mereu ești în mișcare. Nu apuc să te văd.
I se înmuiară picioarele și deschise buzele, dar nu părea să le poată mișca,
nu părea să poată face nimic altceva decât să se uite fix în ochii lui negri.
— Ești așa de frumoasă, murmură el. Știi ce am gândit când te-am văzut
prima dată?
Ea clătină din cap, disperată să-i audă cuvintele.
— Am crezut că m-aș putea îneca în ochii tăi. Am crezut – veni mai
aproape, iar ea îi simți cuvintele odată cu respirația, nu doar sunetele – că
m-aș putea îneca în tine.
Ea simți că se clatină spre el.
Îi atinse buzele, gâdilându-i pielea moale cu arătătorul. Mișcarea o făcu să
simtă valuri de plăcere, chiar până în centrul ființei ei, în locurile interzise
până și ei înseși.
Și își dădu seama că niciodată nu înțelesese cu adevărat puterea dorinței
până în acel moment. Niciodată nu înțelesese ce însemna de fapt.
— Sărută-mă, șopti ea.
El zâmbi.
— Mereu îmi dai ordine.
VP - 148
— Sărută-mă!
— Ești sigură? murmură el, cu gura curbată într-un zâmbet provocator.
Pentru că, dacă încep, s-ar putea să nu mă pot…
Ea îl apucă de ceafa și-l trase în jos.
El chicoti peste buzele ei, o strânse mai bine în brațe cu forța lui fermă. Ea
deschise gura, întâmpinându-i invazia, gemând de plăcere în timp ce limba
lui cerceta, explorându-i căldura. Ciuguli și linse, alimentând lent un foc în ea
și în tot acest timp lipind-o tot mai mult de el până când căldura lui trecu
prin hainele ei, cuprinzând-o în negura dorinței.
Mâinile lui se furișară pe spatele ei, apoi coborâră spre fundul ei,
strângând și masând, înclinând-o apoi până când ea…
Gemu. Avea 28 de ani, destul de mare să fi auzit șoapte indiscrete. Știa ce
însemna întărirea lui. Doar că niciodată nu se așteptase să o simtă așa de
fierbinte, de insistentă.
Se smuci înapoi, cu un gest mai mult instinctiv decât orice altceva, dar el
nu-i dădu drumul, o trase și mai aproape și gemu, frecându-se de ea.
— Vreau să fiu în tine, îi suspină în ureche.
Picioarele ei cedară complet.
Bineînțeles că nu conta; el o strânse și mai bine, apoi o lăsă pe canapea,
venind deasupra ei, apăsând-o pe pernele moi, bej, cu toată lungimea lui. Era
greu, dar greutatea lui era palpitantă, și ea nu mai putu face altceva decât să
dea capul pe spate în timp ce buzele lui coborâră pe gâtul ei.
— Phillip, gemu ea și apoi îl rosti din nou, de parcă numele lui era
singurul cuvânt ce-i rămăsese.
— Da, scrâșni el, da.
Cuvintele păreau să i se smulgă din gât, și ea nu știa despre ce vorbea el,
doar că el spunea da la ce-și dorea și ea. Dorea totul. Orice dorea el, orice era
posibil.
Voia tot ceea ce era posibil și tot ceea ce era imposibil. Nu mai exista
rațiune, doar senzații. Doar nevoie, dorință și această senzație copleșitoare
de acum.
Nu era vorba despre ieri și nici despre mâine. Era vorba despre acum, și
ea dorea totul.
Îi simți mâna aspră și plină de bătături pe gleznă, urcând pe piciorul ei
până când ajunse la marginea ciorapilor. Nu se opri, nu-i ceru voie, dar ea îi
permise oricum, desfăcându-și picioarele până când el se așeză mai bine
între ele, oferindu-i mai mult loc pentru a mângâia, mai mult spațiu să-i
gâdile pielea.
El tot urcă, oprindu-se din când în când pentru a strânge, și ea crezu că ar
putea muri din așteptare. Luase foc, ardea pentru el, simțindu-se ciudat și
VP - 149
umedă, și complet diferită de ea însăși încât credea că se va topi cu totul.
Sau că se va evapora complet. Sau poate chiar că va exploda.
Și apoi, când era convinsă că nimic n-ar fi putut fi mai ciudat, nimic n-ar
putea să o facă să fie mai încordată, el o atinse.
O atinse.
O atinse acolo unde nimeni nu o atinsese vreodată, unde nici ea nu
îndrăznea să se atingă. O atinse atât de intim, de tandru, încât fu nevoită să-
și muște buza pentru a nu-i țipa numele.
Și în timp ce degetele lui alunecară înăuntru, ea își dădu seama că în acel
moment nu-și mai aparținea.
Era a lui.
Mai târziu, mult mai târziu, își va reveni, va deține din nou controlul, cu
toate forțele și facultățile ei, dar acum era a lui. În acest moment, în această
secundă, trăia pentru el, pentru tot ceea ce el o putea face să simtă, pentru
fiecare șoaptă de plăcere, fiecare geamăt de dorință.
— Oh, Phillip, suspină ea, rostindu-i numele ca pe o rugăminte, o
promisiune, o întrebare.
Era orice avea nevoie să spună ca să se asigure că el nu se oprește. Habar
nu avea unde duceau lucrurile, dacă va mai fi aceeași persoană când se va
termina, dar undeva trebuia să ajungă. Nu putea să continue așa la nesfârșit.
Era așa de încordată, de tensionată, încât sigur se va sfărâma.
Era aproape de final. Trebuia să fie.
Avea nevoie de ceva. Avea nevoie de eliberare și știa că doar el putea să i-
o ofere.
Se arcui spre el, se lipi cu o putere pe care niciodată nu și-ar fi imaginat că
o posedă, ridicându-i de fapt pe amândoi de pe canapea cu nevoia ei. Mâinile
îi găsiră umerii, înfigându-se în mușchii lui, apoi coborâră spre spatele lui
într-un efort de a-l trage mai aproape de ea.
— Eloise, gemu el, urcând cu cealaltă mână pe sub fusta ei până când îi
găsi spatele. Ai idee…
Și apoi ea nu mai știu ce făcea el – probabil că nici el nu știa –, dar tot
corpul ei se încordă teribil de mult. Nu putea vorbi, nu putea nici măcar să
respire, gura i se deschise într-un țipăt silențios de surpriză și încântare și o
sută de alte lucruri rostogolindu-se într-unul singur. Și apoi, chiar când
credea că nu mai putea supraviețui o secundă în plus, se cutremură și se
prăbuși sub el, gâfâind extenuată, atât de moale și de pierdută încât nu și-ar
fi putut mișca nici cel mai mic deget.
— Oh, Dumnezeule, zise într-un sfârșit, blasfemia fiind singurul lucru
care îi trecu prin minte. Oh, Dumnezeule!
Mâinile lui se încordară pe spatele ei.
VP - 150
— Oh, Dumnezeule!
Mâna lui se mișcă, urcând să-i mângâie părul. Era blând, dureros de
blând, chiar dacă corpul lui era rigid și tensionat.
Eloise doar stătea întinsă acolo, întrebându-se dacă se va mai putea mișca
vreodată, respirând spre el și simțindu-i respirația pe tâmpla ei. El se foi și
se mișcă până la urmă, mormăind ceva că era prea greu pentru ea și apoi nu
mai rămase nimic decât aerul și când ea se uită în lateral, el îngenunchease
lângă canapea, netezindu-i fustele la loc.
I se păru un gest destul de tandru și cavaleresc, ținând cont de desfrâul ei
recent.
Se uită la chipul lui, știind că avea pe față cel mai prostesc zâmbet.
— Oh, Phillip, oftă ea.
— Există o toaletă? întrebă el răgușit.
Ea clipi, observând pentru prima dată că el părea destul de reținut.
— O toaletă? repetă ea.
El încuviință rigid din cap.
Eloise arătă spre ușa ce dădea către hol.
— Afară și pe dreapta, zise ea.
Îi era greu să creadă că el trebuia să se ușureze chiar după așa o întâlnire
palpitantă, dar cine era ea să încerce să înțeleagă cum funcționa corpul
bărbatului?
El merse până la ușă, puse mâna pe clanță, apoi se întoarse.
— Acum mă crezi? întrebă el, ridicând imposibil de arogant dintr-o
sprânceană.
Ea deschise confuză buzele.
— Legat de ce?
Phillip zâmbi. Lent. Nu zise decât:
— Ne vom potrivi.
*
Phillip nu știa cât îi va lua lui Eloise să-și revină și să-și refacă înfățișarea.
Când el o lăsase pe canapeaua din micul birou al lui Sophie Bridgerton, arăta
delicios de răvășită. Niciodată nu înțelesese complexitatea toaletei unei
femei și era destul de sigur că nici nu va înțelege, dar era convins că cel
puțin părul va trebui să și-l aranjeze la loc.
În ceea ce-l privea, avea nevoie de mai puțin de un minut în toaletă ca să-
și dea drumul; atât de excitat era de la întâlnirea cu Eloise.
Dumnezeule, era magnifică.
Trecuse așa de mult timp de când fusese cu o femeie. Știuse că, atunci
când în sfârșit va găsi una cu care să vrea să se culce, corpul lui va reacționa
puternic. De mai mulți ani decât voia el să mai numere își satisfăcuse nevoia
VP - 151
doar cu mâna; un corp femeiesc părea fericire pură.
Și Cerul îi era martor că-și imaginase unul destul de des.
Dar asta fusese diferit, deloc cum își imaginase el. Era înnebunit după ea.
După ea. După sunetele ce-i ieșeau din gât, după mirosul pielii ei, după
modul cum corpul lui părea să se potrivească perfect peste al ei. Chiar dacă
fusese nevoit să termine singur, tot simțise mai intens decât crezuse
vreodată posibil.
Crezuse că aproape orice corp de femeie ar fi fost de ajuns, dar acum îi
era destul de clar că exista un motiv pentru care el nu se folosise de
serviciile târfelor și hangițelor care își exprimaseră disponibilitatea. Exista
un motiv pentru care nu își găsise o văduvă discretă.
Avea nevoie de mai mult.
Avea nevoie de Eloise.
Voia să se cufunde în ea și să nu mai iasă niciodată.
Voia să o aibă, să o posede și apoi să se întindă pe spate și să o lase să-l
tortureze până urla.
Mai avusese fantezii. La dracu’, toți bărbații aveau. Dar acum fantezia lui
avea un chip și se temea că va umbla cu o erecție constantă dacă nu învăța
cum să-și controleze gândurile.
Avea nevoie de o nuntă. Repede.
Gemu, spălându-se repede pe mâini în lavoar. Ea nu știa că-l lăsase într-o
asemenea stare. Nici măcar nu-și dădea seama. Doar se uitase la el cu acel
zâmbet fericit, prea prinsă în propria pasiune pentru a observa că el era gata
să explodeze.
Deschise ușa, mișcându-și repede picioarele pe pardoseala din marmură,
în timp ce se ducea înapoi pe pajiște. Va avea destul timp să explodeze
destul de repede. Și când o va face, ea va fi chiar acolo lângă el.
Gândul îl făcu să zâmbească și aproape că-l trimise înapoi în toaletă.
•
— Ah, uite-l, zise Benedict Bridgerton când Phillip veni spre el pe pajiște.
Phillip văzu arma din mâna lui și se opri, întrebându-se dacă ar trebui să
fie îngrijorat. Benedict nu avea de unde să știe ce tocmai se petrecuse în
biroul soției lui, nu-i așa?
Phillip înghiți în sec, gândindu-se bine. Nu, n-avea cum. Și apoi, Benedict
zâmbea.
Normal, putea să fie genul de om care să savureze doborârea celui care
distrusese inocența surorii lui…
— Ei, bună dimineața, zise Phillip, privind la toată lumea într-o încercare
de a evalua situația.
Benedict încuviință din cap salutând, apoi întrebă:
VP - 152
— Tragi la țintă?
— Desigur, răspunse Phillip.
— Bun. Arătă cu capul spre o țintă. Participă alături de noi.
Phillip observă ușurat că ținta părea să fie bine plasată, indicând că nu el
va trebui să joace acel rol.
— N-am adus un pistol, zise el.
— Normal că nu, răspunse Benedict. De ce ai aduce? Suntem cu toții
prieteni aici. Ridică din sprâncene. Nu?
— Așa speram.
Buzele lui Benedict se curbară, dar nu era genul de zâmbet care să inspire
încredere că nu pățești nimic.
— Nu-ți face griji cu pistolul, zise el. Îți oferim noi unul.
Phillip încuviință din cap. Dacă așa își va dovedi bărbăția în fața fraților
lui Eloise, atunci așa să fie. Trăgea la fel de bine precum cei mai buni dintre
ei. Fusese una dintre acele activități bărbătești pe care tatăl lui fusese așa de
insistent ca el să le învețe. Petrecuse nenumărate ore în afara conacului
Romney, cu brațul întins până când îl ardeau mușchii, ținându-și respirația
în timp ce țintea spre orice voia tatăl lui să fie distrus. Fiecare foc de armă
era însoțit de o rugăciune arzătoare să fi țintit bine.
Dacă nimerea ținta, tatăl lui nu-l lovea. Atât de simplu – și disperat – era.
Se îndreptă spre o masă cu câteva pistoale pe ea, salutându-i pe Anthony,
Colin și Gregory. Sophie stătea la vreo zece metri, cu nasul într-o carte.
— Hai să începem, zise Anthony, înainte să se întoarcă Eloise. Se uită la
Phillip. Unde-i Eloise?
— S-a dus să citească scrisoarea de la mama voastră, minți Phillip.
— Înțeleg. Păi, nu o să țină mult, zise Anthony încruntat. Atunci ar fi bine
să ne grăbim.
— Poate va vrea să răspundă, zise Colin, ridicând o armă și examinând-o.
Așa mai avem câteva minute în plus. O știi pe Eloise. Mereu scrie cuiva o
scrisoare.
— Într-adevăr, răspunse Anthony. Așa am ajuns în încurcătura asta, nu-i
așa?
Phillip doar se uită la el cu un zâmbet enigmatic. Era mult prea mulțumit
de el în această dimineață pentru a mușca orice momeală îi arunca Anthony
Bridgerton.
Gregory alese o armă.
— Chiar dacă răspunde, se va întoarce repede. Este diabolic de rapidă.
— La scris? întrebă Phillip.
— La orice, zise sumbru Gregory. Să tragem.
— De ce sunteți toți așa de dornici să începeți fără Eloise? întrebă Phillip.
VP - 153
— Ăăă, fără vreun motiv, zise Benedict.
În același moment Anthony mormăi:
— Cine a zis ceva despre asta?
Cu toții o spuseseră, desigur, dar Phillip nu le reaminti.
— Vârsta în fața frumuseții, amice, zise Colin, bătându-l pe spate pe
Anthony.
— Ce amabil ești, murmură Anthony, pășind la linia din cretă pe care
cineva o trăsese pe iarbă.
Ridică brațul, ținti și trase.
— Foarte bine, zise Phillip, după ce un servitor aduse ținta.
Anthony nu nimerise chiar în centru, dar era doar la câțiva centimetri.
— Mulțumesc. Puse pistolul jos. Tu câți ani ai?
Phillip clipi la întrebarea neașteptată, apoi răspunse.
— 30.
Anthony arătă cu capul spre Colin.
— Atunci ești după Colin. Mereu facem asta după vârstă. Doar așa putem
ține socoteala.
— Bineînțeles, zise Phillip, privind cum Benedict și Colin trag.
Ambii traseră bine, niciunul în centru, dar cu siguranță destul de aproape
cât să omoare un om, dacă acesta le-ar fi fost scopul.
Ceea ce, din fericire, nu părea să fie, cel puțin în dimineața asta.
Phillip alese un pistol, îi testă greutatea în mână, apoi păși lângă linia de
cretă. Doar recent încetase să se mai gândească la tatăl lui de fiecare dată
când țintea. Avusese nevoie de ani, dar își permisese în sfârșit să realizeze că
chiar îi plăcea să tragă, că nu trebuia să fie o corvoadă. Și apoi dintr-odată
vocea tatălui său, atât de des prezentă în mintea lui, mereu urlând, mereu
criticând, dispăru.
Ridică brațul, mușchii îi erau fermi și trase.
Miji ochii la țintă. Arăta bine. Servitorul o aduse. Cam la un centimetru, cel
mult, de centru. Cel mai aproape decât oricine până acum.
Ținta fu dusă înapoi și apoi trase și Gregory, dovedindu-se a fi egalul lui
Phillip.
— Avem cinci runde, îi zise Anthony lui Phillip. Cel mai bun din cinci
runde și, dacă avem egalitate, liderii se înfruntă.
— Înțeleg, zise Phillip. Vreun motiv anume?
— Nu, zise Anthony, ridicându-și arma. Doar că mereu am făcut așa.
Colin se uită foarte serios la Phillip.
— Tratăm cu seriozitate jocurile noastre.
— Văd.
— Scrimezi?
VP - 154
— Nu prea bine, zise Phillip.
Colin zâmbi cu colțul gurii.
— Excelent.
— Taci din gură, se răsti Anthony, uitându-se furios la ei. Încerc să țintesc.
— Nevoia de tăcere nu-ți va fi de ajutor într-un moment de criză, remarcă
Colin.
— Taci din gură, zise Anthony.
— Dacă am fi atacați, continuă Colin, mișcând expresiv una din mâini în
timp ce-și expunea teoria, ar fi destul de gălăgios și, sincer, mi se pare
îngrijorător să mă gândesc că…
— Colin! strigă Anthony.
— Nu mă băga în seamă, zise Colin.
— O să-l omor, anunță Anthony. Deranjează pe cineva dacă-l omor?
Pe nimeni, dar Sophie ridică privirea și menționă ceva despre sânge și
mizerie și că nu dorea să curețe.
— Este un fertilizator excelent, zise îndatoritor Phillip, din moment ce
asta era aria lui de competență până la urmă.
— Ah! Sophie încuviință din cap și se întoarse la cartea ei. Atunci omoară-
l!
— Cum este cartea aia, draga mea? strigă Benedict la ea.
— Chiar este bună.
— Vreți să tăceți cu toții din gură? strigă Anthony. Apoi, cu obrajii ușor
colorați, se întoarse către cumnata lui și mormăi: Evident, nu și tu, Sophie.
— Mă bucur că sunt scutită, zise ea veselă.
— Încearcă să nu-mi ameninți soția, rosti calm Benedict.
Anthony se întoarse spre fratele lui și-l săgetă cu privirea.
— Voi toți ar trebui să fiți condamnați și executați, mârâi el.
— Cu excepția lui Sophie, îi reaminti Colin.
Anthony se întoarse spre el cu o expresie mortală.
— Tu îți dai seama că arma asta este încărcată, nu-i așa?
— Din fericire pentru mine, fratricidul este considerat a depăși orice
limită.
Anthony închise gura și se întoarse spre țintă.
— Runda a doua, strigă el, țintind.
— Staaaai!
Toți cei patru bărbați Bridgerton se ofiliră și se întoarseră, gemând când
o văzură pe Eloise coborând dealul.
— Trageți la țintă? întrebă ea, oprindu-se.
Nu răspunse nimeni. Nu trebuia să o facă cineva. Era destul de evident.
— Fără mine?
VP - 155
— Nu trăgeam, zise Gregory. Doar stăteam așa cu armele.
— În apropierea unei ținte, adăugă util Colin.
— Trăgeați.
— Normal că trăgeam, se răsti Anthony. Înclină capul spre dreapta.
Sophie este singură. Ar trebui să-i ții companie.
Eloise își puse mâinile în șolduri.
— Sophie citește o carte.
— Și încă una bună, interveni Sophie, revenind cu atenția la pagini.
— Și tu ar trebui să citești o carte, Eloise, sugeră Benedict. Te ajută să
devii mai bună.
— N-am nevoie să devin mai bună, răspunse ea. Dă-mi o armă!
— Nu-ți dau o armă, răspunse Benedict. N-avem destule pentru toți.
— Putem să le împărțim, zise Eloise. Ați încercat vreodată să împărțiți?
Te face să fii mai bun.
Benedict se încruntă la ea într-un mod care nu era foarte potrivit pentru
un bărbat de vârsta lui.
— Cred, zise Colin, că Benedict încearcă să spună că mai mult de atât n-
are ce să îmbunătățească.
— Cu siguranță, zise Sophie, fără a ridica ochii din cartea ei.
— Poftim, interveni mărinimos Phillip, oferindu-i arma lui Eloise, ia-o pe
a mea!
Cei patru bărbați Bridgerton gemură, dar el hotărî că-i făcea plăcere să-i
enerveze.
— Mulțumesc, răspunse grațios Eloise. Din urletul lui Anthony cu „runda
a doua” deduc că ați tras fiecare o dată?
— Așa este, răspunse Phillip. Se uită la frații ei, toți aveau niște expresii
abătute. Ce s-a întâmplat?
Anthony doar clătină din cap. Phillip se uită la Benedict.
— Este o ciudată, mormăi Benedict.
Phillip se uită la Eloise cu un interes nou. Lui nu i se părea deosebit de
ciudată.
— Eu renunț, bombăni Gregory. Nu am luat încă micul dejun.
— Va trebui să ceri unul din nou, îi zise Colin. Eu am terminat deja totul.
Gregory oftă din nou enervat.
— Este o minune că n-am murit de foame, mârâi el, ca frate mai mic ce
sunt.
Colin ridică din umeri.
— Trebuie să fii rapid dacă vrei să mănânci.
Anthony se uită dezgustat la amândoi.
— Voi doi ați crescut într-un orfelinat? întrebă el.
VP - 156
Phillip își mușcă buzele pentru a-și reține zâmbetul.
— Mai tragem? întrebă Eloise.
— Tu cu siguranță da, zise Gregory, rezemându-se de un copac. Eu plec să
mănânc.
Dar rămase, privind cu o expresie plictisită cum sora lui ridică brațul, fără
să pară măcar că țintește, și trage.
Phillip clipi surprins când servitorul aduse ținta.
Fix în centru.
— Unde ai învățat să faci asta? întrebă el, încercând să nu se holbeze.
Ea ridică din umeri.
— N-aș ști. Mereu am reușit să o fac.
— Ciudățenie a naturii, mormăi Colin. Clar.
— Eu cred că-i minunat, zise Phillip.
Eloise se uită la el cu ochii sclipind.
— Serios?
— Desigur. Dacă vreodată voi avea nevoie să-mi apăr casa, voi ști pe cine
să trimit în prima linie.
Ea se lumină la față.
— Unde-i următoarea țintă?
Gregory ridică brațele dezgustat.
— Eu renunț. Mă duc să iau ceva de mâncare.
— Adu-mi și mie, strigă Colin.
— Normal, mormăi Gregory.
Eloise se întoarse spre Anthony.
— Este rândul tău acum?
El luă arma din mâinile ei și o puse pe masă să fie reîncărcată.
— De parcă ar conta.
— Trebuie să facem toate cele cinci runde, zise ea oficial. Voi ați inventat
regulile.
— Știu, spuse el serios.
Ridică brațul și trase un foc, dar clar nu mai era motivat și fu pe lângă cu
vreo doisprezece centimetri.
— Nici măcar nu încerci! îl acuză Eloise.
Anthony se întoarse spre Benedict și explică:
— Urăsc să trag cu ea.
— Rândul tău, îi zise Eloise lui Benedict.
El își urmă rândul, la fel și Colin, ambii bărbați depunând un pic mai mult
efort decât o făcuse Anthony, dar tot fără a nimeri ținta.
Phillip păși la linia de cretă, oprindu-se doar pentru a o auzi pe Eloise
spunând:
VP - 157
— Să nu te hotărăști și tu că renunți.
— Nici n-aș visa, murmură el.
— Bun. Nu-i amuzant să joci cu ofticoși.
Ultimul cuvânt îl dirijă destul de vehement către frații ei.
— Asta-i ideea, zise Benedict.
— Așa fac de fiecare dată, îi spuse Eloise lui Phillip. Trag prost până când
eu hotărăsc că meciul nu merită și apoi ei se distrează.
— Taci din gură, îi zise Phillip cu buzele zvâcnind. Țintesc.
— Oh!
Ea închise cu promptitudine gura, privind cu interes cum el se
concentrează asupra țintei.
Phillip trase, permițându-și un zâmbet lent, satisfăcut când fu adusă ținta.
— Perfect! exclamă Eloise, bătând din palme. Oh, Phillip, este minunat!
Anthony mormăi ceva în șoaptă ce probabil n-ar fi trebuit să spună în
prezența surorii lui, apoi adăugă, adresându-se lui Phillip:
— O să te însori cu ea, nu-i așa? Pentru că, sincer, dacă ne scapi de ea și îi
permiți să tragă cu tine ca să nu ne mai sâcâie pe noi, eu îi dublez cu plăcere
zestrea.
În acel moment Phillip era deja sigur că s-ar însura cu ea și pe nimic, dar
doar zâmbi și zise:
— Batem palma.
VP - 158
CAPITOLUL 13
…și după cum sunt sigură că-ți poți imagina, toți erau mânioși.
Este vina mea că le sunt superioară? Nu cred. Așa cum bănuiesc
că nu este vina lor că s-au născut bărbați și astfel n-au niciun pic
de bun-simț sau bune maniere înnăscute.
de la Eloise Bridgerton către Penelope Featherington,
după ce a umilit șase bărbați (din care trei nu-i erau rude)
într-un meci de tragere
VP - 170
CAPITOLUL 14
Patru zile mai târziu erau căsătoriți. Phillip habar nu avea cum reușise
Anthony Bridgerton, dar făcuse rost de o aprobare specială, permițându-le
să se căsătorească fără anunțuri și într-o zi de luni, ceea ce, Eloise îl asigură,
nu era mai rău decât marți sau miercuri, doar că nu era sâmbătă, cum se
cuvenea.
Întreaga familie a lui Eloise, mai puțin sora ei văduvă din Scoția, care nu
avusese timp să plece la drum, venise la țară pentru nuntă. În mod normal,
ceremonia ar fi trebuit să aibă loc în Kent, la reședința familiei Bridgerton,
sau măcar la Londra, unde familia mergea la biserică în mod regulat la St.
George din Hanover Square, dar asemenea aranjamente nu se puteau face
așa din scurt și nu era oricum o nuntă obișnuită. Benedict și Sophie își
oferiseră casa pentru recepție, dar Eloise simțise că gemenii se vor simți mai
bine în conacul Romney, așa că ceremonia fu ținută la biserica parohială mai
jos pe drum, urmată de o mică recepție intimă pe gazonul din afara serei lui
Phillip.
Mai târziu în acea zi, chiar când soarele începea să coboare de pe cer,
Eloise se trezi în noul ei dormitor cu mama ei, care își făcea de lucru
prefăcându-se că aranjează lucrurile din trusoul adunat în grabă a lui Eloise.
Bineînțeles că de toate se îngrijise camerista lui Eloise (adusă de la Londra
cu familia) mai devreme în acea dimineață, dar Eloise nu comentă referitor
la munca inutilă a mamei ei. Părea că Violet Bridgerton avea doar nevoie să
facă ceva în timp ce vorbea.
Eloise, dintre toți oamenii, înțelegea perfect această nevoie.
— Ar trebui să mă plâng că-mi este refuzat momentul meu cuvenit de
glorie ca mamă a miresei, zise Violet fetei ei în timp ce împăturea voalul de
dantelă și îl aranja frumos pe un birou, dar de fapt sunt fericită să te văd
VP - 171
mireasă.
Eloise îi zâmbi blând mamei ei.
— Începuseși să-ți pierzi speranța, nu-i așa?
— Cam da. Dar apoi înclină capul într-o parte și adăugă: De fapt, nu.
Mereu am crezut că până la urmă s-ar putea să ne surprinzi. O faci în mod
frecvent.
Eloise se gândi la toți acei ani de la debutul ei, la toate acele cereri în
căsătorie refuzate. La toate acele nunți la care participaseră, cu Violet
privind cum încă una din prietenele ei își mărită fata cu un alt domn fabulos
de eligibil.
Un alt domn, desigur, care acum nu se mai putea căsători cu Eloise,
faimoasa fiică bătrână a lui Lady Bridgerton.
— Îmi pare rău că te-am dezamăgit, șopti Eloise.
Violet o privi cu o expresie înțeleaptă.
— Copiii mei nu mă dezamăgesc niciodată, zise ea blând. Doar mă…
uimesc. Cred că-mi place așa.
Eloise se repezi să-și îmbrățișeze mama. Se simți ciudat făcând asta; nu
știa de ce, din moment ce familia ei nu descurajase niciodată asemenea
manifestări de afecțiune în intimitatea propriei case. Poate pentru că era așa
de periculos de aproape de lacrimi; poate pentru că simțise că și mama ei
era la fel. Dar se simți din nou o fată stângace, cu brațe și picioare deșirate, și
coate osoase, și o gură care se deschidea mereu când ar fi trebuit să stea
închisă.
Și voia la mama ei.
— Gata, gata, zise Violet, așa cum o făcuse în urmă cu ani când se agita
pentru un genunchi julit sau sentimente rănite. Gata, repetă ea, cu chipul
îmbujorat. Gata acum!
— Mamă? murmură Eloise.
Chiar arăta foarte ciudat, ca și cum mâncase pește stricat.
— M-am temut de asta, zise Violet.
— Mamă?
Sigur nu auzise bine.
Violet inspiră prelung, ca să se liniștească.
— Trebuie să purtăm o mică discuție. Se lăsă pe spate, se uită în ochii
fetei ei, apoi adăugă: Trebuie să purtăm o mică discuție?
Eloise nu era sigură dacă mama ei o întreba dacă știa detaliile intimității
sau dacă le știa… intim.
— Uhhh… eu nu… ah… Dacă te referi… Adică, eu încă sunt…
— Excelent, zise Violet cu un oftat din inimă. Dar tu… adică, știi…?
— Da, zise repede Eloise, dornică să le scutească pe amândouă de jena
VP - 172
nejustificată. Nu cred că trebuie să-mi explici nimic.
— Excelent, repetă Violet, oftând și mai din suflet. Trebuie să recunosc că
detest partea asta din a fi mamă. Nu-mi amintesc ce i-am spus lui Daphne,
doar că am roșit tot timpul și m-am bâlbâit, și sincer, nu am idee dacă a
plecat de la întâlnire mai informată decât era când a venit. Colțurile gurii îi
coborâră. Probabil că nu, mă tem eu.
— Pare să se fi adaptat destul de bine la viața conjugală, murmură Eloise.
— Da, așa este. Nu-i așa? rosti veselă Violet. Patru copii mici și un soț care
o iubește la nebunie. N-ai cum să speri la mai mult.
— Ce i-ai spus Francescăi? întrebă Eloise.
— Poftim?
— Francescăi, repetă Eloise, referindu-se la sora ei mai mică, care se
căsătorise cu șase ani mai devreme – și care, în mod tragic, după doi ani
rămăsese văduvă. Ce i-ai spus când s-a măritat? Ai menționat-o pe Daphne,
dar nu pe Francesca.
Ochii albaștri ai lui Violet se înnegurară, cum se întâmpla mereu când se
gândea la a treia ei fată, rămasă văduvă așa de tânără.
— O știi pe Francesca. Cred că ea mi-ar fi spus câteva lucruri.
Eloise exclamă uimită.
— Nu vreau să o spun așa, desigur, se grăbi să adauge Violet. Francesca
era la fel de inocentă cum… ei bine, la fel de inocentă cum ești tu, îmi
imaginez.
Eloise simți că i se înfierbântă obrajii și-i mulțumi Creatorului pentru ziua
înnorată, pentru că așa camera era cumva întunecată. Asta și faptul că mama
ei era ocupată cu inspectarea unui tiv descusut al rochiei ei. Tehnic vorbind,
Eloise era neatinsă, desigur, și cu siguranță ar fi trecut inspecția dacă o
examina un medic, dar nu se mai simțea așa de inocentă.
— Dar o știi pe Francesca, continuă Violet, dând din umeri și ridicând
privirea când își dădu seama că nu avea ce să facă cu tivul. Este așa de abilă
și cunoscătoare. Mă aștept să fi mituit vreo biată servitoare ca să-i explice
totul cu ani buni mai devreme.
Eloise încuviință din cap. Nu voia să-i spună mamei ei că ea și Francesca
chiar mituiseră menajera cu banii lor de buzunar. Dar meritase până la
ultimul bănuț. Explicațiile lui Annie Mavel fuseseră detaliate, și Francesca o
informase mai târziu că și absolut corecte.
Violet zâmbi melancolic, apoi se întinse și atinse obrazul fetei ei, chiar
lângă colțul ochiului. Pielea mai era un pic palidă, dar vinețiul se decolorase
în albastru și verde, iar apoi într-o nuanță destul de bolnăvicioasă (dar cu
siguranță mai puțin vizibilă) de galben.
— Ești sigură că vei fi fericită? întrebă ea.
VP - 173
Eloise zâmbi cu tristețe.
— E cam târziu să mă întreb, nu crezi?
— Poate că-i prea târziu să mai faci ceva, dar nu-i niciodată prea târziu să
te întrebi.
— Cred că voi fi fericită, zise Eloise.
„Sper”, adăugă ea, dar doar în mintea ei.
— Pare un om de treabă.
— Este un om foarte de treabă.
— Onorabil.
— Este și asta.
Violet încuviință din cap.
— Cred că vei fi fericită. S-ar putea să fie nevoie de timp până îți dai
seama și la început s-ar putea să ai îndoieli, dar vei fi fericită. Doar ține
minte…
Se opri, mestecându-și buza.
— Ce, mamă?
— Doar ține minte, zise ea lent, de parcă își alegea cu mare grijă fiecare
cuvânt, că-i nevoie de timp. Atâta tot.
„Ce anume are nevoie de timp?” voia Eloise să țipe.
Dar mama ei se ridicase deja și-și netezea vioi fustele.
— Probabil va trebui să gonesc familia, că altfel nu vor mai pleca
niciodată.
Se juca cu o fundă de la rochie când se întoarse ușor. Una dintre mâini îi
atinse fața, și Eloise încercă să nu observe că ștergea o lacrimă.
— Ești foarte nerăbdătoare, zise Violet, cu fața spre ușă. Mereu ai fost.
— Știu, spuse Eloise, întrebându-se dacă era o mustrare și, dacă da, de ce
alegea mama ei să o facă acum?
— Mereu mi-a plăcut asta la tine, continuă Violet. Evident că mereu am
iubit totul la tine, dar din cine știe ce motiv mereu mi s-a părut deosebit de
fermecătoare nerăbdarea ta. Nu ai fost niciodată așa pentru că voiai mai
mult, ci pentru că voiai totul.
Eloise nu era sigură că asta părea o trăsătură pozitivă.
— Ai vrut totul pentru toată lumea și ai vrut să știi totul, și să afli totul,
și…
Pentru o clipă Eloise crezu că mama ei terminase, dar apoi Violet se
întoarse și adăugă:
— Niciodată nu te-ai mulțumit să fii pe locul doi și asta-i bine, Eloise. Mă
bucur că nu te-ai măritat cu niciunul dintre bărbații aceia care te-au cerut la
Londra. Niciunul dintre ei nu te-ar fi făcut fericită. Mulțumită, poate, dar nu
fericită.
VP - 174
Eloise simți cum i se măresc ochii de surpriză.
— Dar nu lăsa nerăbdarea să devină tot ceea ce ești, rosti blând Violet.
Pentru că nu-i așa, și o știi. În tine sunt mult mai multe, dar cred că uneori
uiți de asta. Zâmbi cu zâmbetul blând, înțelept al unei mame care își ia
rămas-bun de la fiica ei. Acordă timp, Eloise! Fii blândă! Nu insista prea
mult!
Eloise deschise gura, dar descoperi că era incapabilă să vorbească.
— Ai răbdare, zise Violet. Nu insista.
— Eu…
Eloise voise să spună „Nu o voi face”, dar cuvintele o abandonară și nu
reuși decât să se uite fix la chipul mamei ei, abia acum dându-și seama ce
însemna realmente că era măritată. Se gândise așa de mult la Phillip, încât
nu se gândise la familia ei.
Îi părăsea. Mereu îi va avea în toate căile care contează, dar chiar și așa, îi
părăsea.
Și abia acum își dădu seama cât de des stătea cu mama ei și doar vorbeau.
Sau cât de prețioase erau acele momente. Violet părea mereu că știe ce
anume aveau nevoie copiii ei, ceea ce chiar era remarcabil din moment ce
erau opt – opt suflete foarte diferite, fiecare cu speranțele și visurile sale
unice.
Și scrisoarea de la Violet – cea pe care o scrisese și-l rugase pe Anthony să
i-o dea la conacul Romney – fusese exact așa, exact ceea ce avusese nevoie
Eloise să audă. Violet ar fi putut să o certe, ar fi putut să arunce cu acuzații;
ar fi avut dreptul să facă oricare din aceste lucruri – sau mai mult.
Dar îi scrisese doar: „Sper că ești bine. Amintește-ți te rog că ești fata mea
și mereu vei fi. Te iubesc”.
Eloise plânsese în hohote. Slavă Domnului că uitase să citească scrisoarea
până târziu în noapte, când o putuse face în intimitatea camerei ei din casa
lui Benedict.
Violet Bridgerton nu-și dorise niciodată nimic, dar adevărata ei avere
consta în înțelepciunea și iubirea ei, și Eloise își dădu seama, privind cum
Violet se întoarse din nou spre ușă, că era mai mult decât mama ei – era tot
ceea ce Eloise aspira să fie.
Și lui Eloise nu-i venea să creadă că-i trebuise așa de mult să-și dea seama
de asta.
— Îmi imaginez că tu și Sir Phillip vă veți dori niște intimitate, zise Violet,
punând mâna pe clanță.
Eloise încuviință din cap, chiar dacă mama ei nu părea să vadă gestul.
— Îmi va fi dor de voi toți.
— Normal că-ți va fi, rosti Violet pe un ton vesel, evident modul ei de a-și
VP - 175
recăpăta calmul. Și nouă ne va fi dor de tine. Dar nu vei fi departe. Și vei
locui așa de aproape de Benedict și de Sophie. Și de Posy. Cred că voi veni în
vizită pe aici mai des din moment ce mai am doi nepoți în plus de răsfățat.
Eloise își șterse propriile lacrimi. Familia ei îi acceptase imediat și
necondiționat pe copiii lui Phillip. La asta se și așteptase, dar chiar și așa,
inima i se încălzise și mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată. Gemenii se
jucau deja gălăgios cu nepoții Bridgerton, și Violet insistase ca ei să-i spună
bunica. Ei fuseseră prompt de acord, mai ales după ce Violet scosese o
întreagă pungă de bomboane cu mentă despre care pretinsese că-i căzuseră
în valiză la Londra.
Eloise își luase deja rămas-bun de la familia ei, așa că, atunci când mama
ei plecă, se simți cu adevărat Lady Crane. Domnișoara Bridgerton s-ar fi
întors la Londra cu restul familiei ei, dar Lady Crane, soția unui moșier și
baron din Gloucestershire, rămânea aici la conacul Romney. Se simțea ciudat
și diferit și se mustră pentru asta. Ai fi zis că la 28 de ani căsătoria nu i s-ar fi
părut un pas așa de important. Până la urmă, nu era o fetiță și nu mai era de
ceva vreme.
Cu toate astea, își zise, avea tot dreptul să simtă că viața ei se schimbase
pentru totdeauna. Era căsătorită, pentru Dumnezeu, și stăpâna propriei
case. Ca să nu mai menționeze că era mama a doi copii. Niciunul dintre frații
ei nu fusese nevoit să preia responsabilitățile unui părinte așa de repede.
Dar era capabilă. Trebuia să fie. Își îndreptă umerii, uitându-se hotărâtă la
reflexia ei din oglindă în timp ce-și peria părul. Era o Bridgerton, chiar dacă
nu mai era numele ei legal, și era pregătită pentru orice. Și cum nu era genul
care să tolereze o viață nefericită, atunci va trebui pur și simplu să se asigure
că viața ei nu va fi așa.
La ușă se auzi un ciocănit, și când Eloise se întoarse, Phillip intrase în
cameră. Închise ușa în spatele lui, dar rămase unde se afla, probabil pentru
a-i oferi ei mai mult timp să se adune.
— N-ai vrea să vină camerista ta pentru asta? întrebă, arătând spre peria
ei.
— I-am zis să-și ia seara liberă, zise Eloise. Ridică din umeri. Mi s-a părut
ciudat să fie aici, aproape o imixtiune, cred.
El își drese vocea în timp ce trăgea de lavalieră, un gest care devenise
adorabil de familiar. Ea își dădu seama că el nu se simțise niciodată bine în
ținută formală, mereu trăgând sau foindu-se și dorindu-și destul de evident
să fie în hainele lui de muncă mai confortabile.
Ce ciudat să aibă un soț cu o vocație veritabilă. Eloise nu se gândise
niciodată că se va mărita cu un astfel de bărbat. Nu că Phillip s-ar fi ocupat
cu negustoria, dar chiar și așa, munca lui în seră era cu siguranță ceva mai
VP - 176
mult decât cu ce-și umpleau viețile tinerii leneși pe care îi știa ea.
Își dădu seama că îi plăcea. Îi plăcea că el avea un scop și o chemare, îi
plăcea că mintea lui era ascuțită și angajată mai degrabă în cercetare decât
în cai și jocuri de noroc.
Îl plăcea.
Asta era o ușurare. Ce problemă ar fi fost dacă nu ar fi fost așa!
— Ai mai vrea câteva minute? întrebă el.
Ea clătină din cap. Era pregătită.
De pe buzele lui ieși un val de aer. Lui Eloise i se păru cu auzise cuvintele
„Slavă Domnului” și apoi fu în brațele lui, și el o săruta, și dispăruse orice
altceva la ce se gândise ea.
*
Phillip bănuia că ar fi trebuit să dedice un pic mai mult din energia lui
mentală nunții lui, dar adevărul era că nu putea să se concentreze asupra
evenimentelor din timpul zilei, nu când evenimentele din timpul nopții erau
așa de provocator de aproape. De fiecare dată când se uita la Eloise, de
fiecare dată când îi adulmeca parfumul – care părea prezent peste tot, ieșind
în evidență dintre toate parfumurile delicate ale femeilor Bridgerton –
simțea cum i se încordează corpul, un fior de anticipare amintindu-i cum se
simțise când o avusese în brațele lui.
„În curând”, își spuse el, obligându-și corpul să se relaxeze, apoi
mulțumindu-i lui Dumnezeu că și reușea să facă asta. „În curând.”
Și „în curând” deveni acum și erau singuri, și lui nu-i venea să creadă cât
de frumoasă era cu părul ei lung, castaniu căzând în valuri moi pe spate. Își
dădu seama că nu-l văzuse niciodată desfăcut, nu-și imaginase niciodată
lungimea lui când fusese prins într-un mic coc aranjat la ceafă.
— Mereu m-am întrebat de ce femeile își țin părul strâns, murmură el,
după ce termină cu al șaptelea sărut.
— Pentru că așa trebuie, desigur, zise Eloise, părând nedumerită de
comentariu.
— Nu de asta, zise el. Îi atinse părul, trecu cu degetele prin el, apoi îl
ridică până la față și-i inspiră parfumul. Este pentru protecția celorlalți
bărbați.
Ochii ei se îndreptară surprinși și confuzi spre ai lui.
— Sigur vrei să zici că să ne protejăm de ei.
El clătină lent din cap.
— Eu ar trebui să omor pe oricine te-ar vedea așa.
— Phillip.
El fu destul de sigur că tonul ei ar fi trebuit să fie unul de mustrare, dar ea
se înroșise și părea absurd de mulțumită de declarația lui.
VP - 177
— Nu ți-ar putea rezista nimeni dacă te-ar vedea așa, zise el, trecând cu
degetele prin lungimea părului ei mătăsos. Sunt destul de sigur de asta.
— Mulți bărbați mi-au rezistat destul de bine, spuse ea, zâmbindu-i
autocritic când ridică ochii la el. Destul de mulți, de fapt.
— Sunt niște proști, răspunse el simplu. Și apoi, doar dovedește că am
dreptate, nu-i așa? Ăsta – ridică o șuviță lungă și deasă de păr între fețele lor,
apoi îl duse la buze, inspirându-i parfumul amețitor – a fost ascuns într-un
coc ani întregi.
— De când am făcut 16 ani.
O trase spre el, cu blândețe, dar inexorabil.
— Mă bucur. N-ai fi fost niciodată a mea dacă ți-ai fi dat jos acele de păr.
Cineva ar fi pus mâna pe tine cu mult timp înainte.
— Este doar păr, șopti ea, cu o voce un pic tremurată.
— Ai dreptate, fu el de acord. Trebuie să fie, pentru că la oricine altcineva
nu cred că ar fi atât de amețitor. Trebuie să fii tu, șopti el, lăsând să-i cadă
șuvițele din degete. Doar tu.
Îi cuprinse chipul în mâini, înclinându-l ușor într-o parte ca să o poată
săruta mai ușor. Știa ce gust au buzele ei, le sărutase de fapt cu câteva
minute mai devreme. Dar chiar și așa fu uimit de dulceața ei, de căldura
respirației și a gurii ei și de felul cum corpul lui luă foc de la un simplu sărut.
Doar că niciodată nu va fi un simplu sărut. Nu cu ea.
Degetele găsiră închizătorile de la rochia ei, mici nasturi acoperiți cu
material coborând pe spatele ei.
— Întoarce-te, îi ordonă el, întrerupând sărutul.
Nu avea așa de multă experiență cu seducția încât să-i desfacă fără a
vedea.
Și apoi, îi cam plăcea asta – această dezbrăcare lentă, fiecare nasture
dezvăluind un alt centimetru din pielea ei albă.
Alunecând cu un deget pe coloana ei, înainte de a se ocupa de ultimii trei
nasturi, își dădu seama că era a lui. A lui pentru eternitate. Îi era greu să-și
imagineze cum de fusese așa de norocos, dar se hotărî să nu-și pună
întrebări pe seama norocului său, doar să se bucure de el.
Încă un nasture. Acesta dezvălui o bucată de piele de la baza coloanei.
O atinse. Ea se cutremură.
Degetele lui se îndreptară spre ultimul nasture. Nu avea nevoie realmente
să-l deschidă; rochia ei era destul de desfăcută cât să-i alunece de pe umeri.
Dar cumva avea nevoie să facă asta cum trebuie, să o dezbrace cum se
cuvine, să savureze momentul.
Și apoi, ultimul nasture dezvălui curbura feselor ei.
Voia să o sărute. Voia să o sărute chiar acolo. Chiar pe vârful crăpăturii
VP - 178
cât ea stătea cu spatele la el, cutremurându-se nu de frig, ci de anticipare.
Se aplecă spre ea, lipindu-și buzele pe ceafa ei în timp ce-i cuprindea
umerii cu mâinile. Unele lucruri erau prea perverse pentru o inocentă
precum Eloise.
Dar era soția lui. Soția lui. Și era foc, pasiune și energie, toate la un loc. Își
reaminti că ea nu era Marina, delicată și fragilă, incapabilă să exprime altă
emoție în afară de tristețe.
Nu era Marina. I se părea necesar să-și reamintească asta, nu doar acum,
ci în mod continuu, pe timpul zilei, de fiecare dată când se uita la ea. Nu era
Marina și nu avea nevoie să-și țină respirația în preajma ei, să-i fie teamă de
propriile cuvinte, teamă de expresiile lui faciale, teamă de orice ar putea să o
determine să se cufunde în ea însăși, în propria disperare.
Era vorba de Eloise. Eloise. Puternica, magnifica Eloise.
Fără a se putea opri, se lăsă în genunchi, ținând ferm șoldurile lui Eloise
cu mâinile, când ea scoase un murmur moale de surpriză și încercă să se
întoarcă.
Și o sărută. O sărută chiar acolo, la baza coloanei, pe locul ce îl tentase. Și
apoi – nu știa de ce; experiența lui cu femeile fusese limitată, dar imaginația
lui clar recupera pentru această lipsă – trecu cu limba peste acea linie
centrală, în jos pe coloană până la începutul crăpăturii, gustând din pielea ei
dulce-sărată, oprindu-se – dar fără să-și ia buzele – când ea gemu, întinzând
mâinile pe perete pentru a se sprijini deoarece nu se mai putea ține pe
picioare.
— Phillip, suspină ea.
Se ridică și o întoarse, aplecându-se până când ajunseră aproape nas în
nas.
— A fost acolo, zise el neajutorat, de parcă asta explica totul.
Și de fapt, asta era toată explicația care exista. Acel petic mic tentant de
piele de culoarea piersicii și trandafirilor, așteptând un sărut era acolo.
Ea era acolo, și el trebuia să o aibă.
Îi sărută din nou gura în timp ce lăsa să-i alunece rochia de pe corp. La
căsătorie fusese îmbrăcată în albastru, o nuanță pală a culorii care îi făcea
ochii să pară mai adânci și mai furtunoși decât fuseseră vreodată, ca un cer
înnorat chiar înainte de furtună.
Era o rochie divină – o auzise pe sora ei Daphne spunându-i asta ei mai
devreme în timpul acelei zile. Dar era și mai divin să o scoată din ea.
Nu purta cămășuță, și el știu că ea era goală pentru el, o auzi trăgându-și
sufletul în timp ce sfârcurile sânilor atinseră bumbacul fin al cămășii lui. Dar,
în loc să se uite, el trecu cu mâna pe lateralul sânilor ei, gâdilând-o ușor cu
articulațiile pe o parte. Apoi, în timp ce continua să o sărute, mâna i se curbă
VP - 179
până când o cuprinse, simțind greutatea ei delicioasă în degetele lui.
— Phillip, suspină ea, iar cuvântul se cufundă în gura lui ca o
binecuvântare.
Își mișcă din nou mâna până când o acoperi și sfârcul ei tare alunecă
printre degetele lui. Și în timp ce strângea – cu blândețe, cu smerenie –, abia
îi venea să creadă că toate astea se întâmplaseră până la urmă.
Și apoi nu mai putu aștepta. Trebuia să o vadă, să vadă fiecare părticică
din ea și să-i privească chipul în timp ce făcea asta. Se retrase, întrerupând
sărutul cu o promisiune șoptită că se va întoarce.
Inspiră când o privi. Nu era încă întuneric și ultimele raze de soare intrau
pe fereastră, scăldându-i pielea într-o strălucire roșie-aurie. Sânii îi erau mai
mari decât își imaginase el, plini, rotunzi și moi, și abia se abținu să nu o ia în
brațe și să o ducă imediat în pat. S-ar înfrupta mereu din acei sâni, i-ar iubi și
venera până când…
Dumnezeule, pe cine încerca să păcălească? Până când propria nevoie
devenea prea intensă și trebuia să o aibă, să intre în ea, să o devoreze.
Cu degetele tremurând, se apucă să-și desfacă propriii nasturi, privind-o
cum îl urmărește în timp ce-și smulgea cămașa de pe corp. Și apoi uită și se
întoarse.
Ea exclamă uimită.
Iar el încremeni.
— Ce s-a întâmplat? șopti ea.
Nu știa de ce era așa de surprins de moment, de faptul că trebuia să-i
explice. Era soția lui și-l va vedea gol pentru tot restul vieții lui, și dacă
cineva urma să știe natura cicatricilor lui, ea ar fi aceea.
El le putea evita, pentru că erau pe spate unde nu le prea vedea, dar
Eloise nu va fi așa de norocoasă.
— Am fost biciuit, zise el fără să se întoarcă.
Ar fi trebuit probabil să o scutească de imagine, dar trebuia să se
obișnuiască cândva cu asta.
— Cine ți-a făcut asta?
Vocea ei era joasă și furioasă, iar indignarea ei îi încălzi inima.
— Tatăl meu.
Phillip își amintea bine ziua. Avea 12 ani, venise acasă de la școală, și tatăl
lui îl obligase să-l însoțească într-o vânătoare. Phillip era un călăreț bun, dar
nu suficient de bun pentru săritura pe care tatăl lui o făcuse înaintea lui. Dar
încercase, știind că va fi etichetat ca laș dacă nu încerca.
Desigur, căzuse. De fapt, fusese aruncat. În mod miraculos scăpase fără
nicio rană, dar tatăl lui fusese livid. Thomas Crane avea o viziune foarte
limitată în ceea ce privește bărbăția englezească și nu includea căzătura de
VP - 180
pe cal. Fiii lui vor călări, trage cu arma, face scrimă și boxa și vor excela, vor
excela și vor excela.
Și Dumnezeu să-i apere dacă nu reușeau.
George reușise să sară. George era mereu mai bun la toate chestiile
sportive. Și George era cu doi ani mai mare decât el, cu doi ani mai puternic.
Încercase să intervină, să-l salveze pe Phillip de pedeapsă, dar apoi Thomas
îl biciuise și pe el, enervat pentru că se băgase. Phillip trebuia să învețe cum
să fie bărbat, și Thomas nu tolera să intervină cineva, nici măcar George.
Phillip nu era sigur ce anume fusese diferit la pedeapsa din acea zi; de
obicei tatăl lui folosea o curea, care, peste cămașă, nu lăsa urme. Dar deja
erau afară lângă grajduri și biciul era la îndemână și tatăl lui fusese așa de
furios, mai furios decât în mod normal.
Când biciul tăiase cămașa lui Phillip, Thomas nu se oprise.
Fusese singura dată când bătăile tatălui său lăsaseră cicatrici vizibile.
Și Phillip era blocat cu amintirea pentru tot restul vieții lui.
Privi la Eloise, care se uita la el cu o expresie destul de ciudată în ochi.
— Îmi pare rău, zise el, deși nu-i era.
Nu avea de ce să-i pară rău, doar pentru că o băgase forțat în copilăria lui
îngrozitoare.
— Mie, nu, mormăi ea, mijind ochii aprig.
El mări ochii surprins.
— Eu sunt furioasă.
Și apoi el nu se mai putu abține. Râse. Dădu capul pe spate și râse. Era
absolut perfectă, goală și furioasă, gata să se ducă ea însăși în iad și să-l
scoată pe tatăl lui pentru a se lua de el.
Păru un pic alarmată la râsul lui ciudat de inoportun, dar apoi zâmbi și ea,
de parcă își dăduse seama de importanța momentului.
O luă de mână și, disperat după atingerea ei, o duse la inima lui, lipind-o
până când degetele ei se răsfirară, scufundându-se în părul moale și creț de
pe pieptul lui.
— Așa de puternic, șopti ea, alunecând blând cu mâna pe pielea lui. Nu
știam că e așa o muncă grea să trudești în seră.
El se simți ca un băiat de 16 ani, așa de mulțumit de complimentul ei. Și
amintirea tatălui lui se risipi repede.
— Muncesc și afară, zise el serios, neputând să-i răspundă cu un simplu
„mulțumesc”.
— Cu țăranii? murmură ea.
El o privi amuzat.
— Eloise Bridgerton…
— Crane, îl corectă ea.
VP - 181
La cuvintele ei, simți o explozie de plăcere în el.
— Crane, repetă el. Să nu-mi spui că ai fantezii secrete cu țăranii.
— Normal că nu, zise ea, deși…
Nu avea cum să lase cuvintele acelea să se piardă în neant.
— Deși? insistă el.
Ea îl privi un pic sfioasă.
— Păi, arată teribil de… elementari… acolo afară în soare, trudind.
El zâmbi. Lent, ca un bărbat care era pe cale de a se înfrupta din visul
devenit realitate.
— Oh, Eloise, zise el, coborând cu buzele pe gâtul ei și tot coborând. N-ai
idee ce înseamnă elementar. N-ai idee.
Și apoi făcu lucrul la care visa de zile – mă rog, unul dintre lucrurile la
care visa de zile – și-i luă sfârcul în gură, ocolindu-l cu limba, după care
cuprinzându-l pentru a-l suge.
— Phillip! aproape că țipă ea, lăsându-se pe el.
O luă în brațe și o duse în pat, deja desfăcut și așteptându-i pe tinerii
căsătoriți. O așeză pe așternuturi, oprindu-se pentru a se bucura de
imaginea oferită de ea, după care se ocupă de ciorapii ei, singurul lucru
rămas pe corpul ei. Ea duse instinctiv mâinile să-și acopere sexul, și el îi
permise gestul de castitate, știind că în curând va veni rândul lui.
Băgă degetele sub marginea unui ciorap, mângâind-o prin mătasea fină ca
o șoaptă, apoi îl dădu jos de pe piciorul ei. Ea suspină când el trecu de
genunchi, iar el nu se abținu și ridică privirea, întrebând:
— Te gâdilă?
Ea încuviință din cap.
— Și nu doar asta.
„Și nu doar asta.” Adora asta. Adora că ea simțea nu doar asta, că voia mai
mult.
De celălalt ciorap scăpă mai repede și apoi se ridică lângă ea,
deschizându-și pantalonii. Se opri pentru o clipă și se uită la ea, așteptând ca
ea să-i spună din priviri că era pregătită.
Și apoi, cu o viteză și agilitate pe care nu visase vreodată că le poseda, se
dezbrăcă de ce haine mai avea și se întinse lângă ea. Ea încremeni pentru un
moment, apoi se relaxă când el o mângâie, scoțând sunete liniștitoare cu
buzele ce i se mișcau lângă tâmpla ei și apoi lângă buze.
— Nu are de ce să-ți fie teamă, murmură el.
— Nu mi-e teamă, zise ea.
El se retrase, uitându-se la fața ei.
— Nu ți-e teamă?
— Poate agitată, dar nu mi-e teamă.
VP - 182
El clătină uimit din cap.
— Ești magnifică.
— Eu tot spun asta tuturor, zise ea, ridicând nonșalant din umeri, dar tu
pari a fi singurul care mă crede.
Phillip chicoti când auzi asta și clătină din cap, abia venindu-i să creadă că
se afla aici, în noaptea nunții lui, râzând. A doua oară când ea îl făcea să râdă
și începea să-și dea seama că acesta era un cadou. Un dar uimitor, neprețuit,
unul cu care chiar fusese binecuvântat să-l primească.
Actul sexual fusese mereu ceva despre nevoie, despre corpul lui, pofta lui
și ce-l mai făcea bărbat. Nu fusese niciodată despre această bucurie, această
uimire de a descoperi o altă persoană.
Îi luă chipul în mâini și o sărută din nou, de data asta cotropit de toate
sentimentele și emoțiile. O sărută pe gură, apoi o sărută pe obraz, apoi pe
gât. Și coborî, explorându-i corpul, de la umeri la burtă și lateralul șoldului
ei.
Sări doar peste un loc, un loc care i-ar fi plăcut tare mult să-l exploreze,
dar hotărî că va reveni mai târziu, când ea va fi pregătită.
Când el va fi pregătit. Marina nu-l lăsase niciodată să o sărute acolo – nu,
asta nu era corect; de fapt, nu întrebase niciodată. Doar că i se păruse așa de
greșit cum ea stătea întinsă sub el, tăcută și nemișcată, de parcă respecta o
obligație. Înainte de căsătorie existaseră femei, dar fuseseră femei cu
experiență și nu-și dorise niciodată să fie așa de intim cu ele.
„Mai târziu”, își promise el, oprindu-se pentru scurt timp să-i adulmece
cârlionții.
„În curând”. Clar în curând.
Îi cuprinse gambele cu mâinile lui mari, apoi le ridică, desfăcându-i
picioarele ca să se poată aranja între ele. Era tare, foarte tare, și îi era teamă
că se va face de rușine, așa că inspiră adânc când îi atinse deschiderea,
încercând să-și calmeze sângele pentru a putea dura suficient cât ea să se
simtă bine.
— Oh, Eloise, zise el, deși mai mult era un mârâit.
O dorea mai mult decât orice altceva, mai mult decât viața însăși și habar
nu avea cum va rezista.
— Phillip? întrebă ea, pe o voce vag alarmată.
Se retrase pentru a-i putea vedea fața.
— Ești foarte mare, șopti ea.
El zâmbi.
— Știi că bărbatul fix asta vrea să audă?
— Sunt convinsă, zise ea, mușcându-și buza inferioară. Pare genul de
lucru cu care te-ai lăuda la o cursă de cai și când joci cărți și te întreci fără
VP - 183
vreun motiv anume.
Nu era sigur dacă tremura de râs sau de stupoare.
— Eloise, reuși el să spună, te asigur că…
— Cât de mult o să mă doară? zise ea.
— Nu știu, răspunse el cu sinceritate. N-am fost niciodată în locul tău.
Cred că un pic. Sper că nu prea mult.
Ea încuviință din cap, părând să aprecieze candoarea lui.
— Eu…
Cuvintele se pierdură.
— Spune-mi, o îndemnă el.
Câteva secunde ea doar clipi, apoi zise:
— Mă tot las purtată de val, ca data trecută, dar apoi te văd sau te simt și
nu-mi pot imagina cum va funcționa asta și-mi fac griji că voi fi sfâșiată și o
voi pierde. Magia, explică ea. Voi pierde magia.
Și apoi el se hotărî – la naiba cu totul! De ce să aștepte? De ce să aștepte și
ea? Se aplecă și o sărută repede pe gură.
— Stai aici, zise el. Să nu pleci nicăieri.
Înainte ca ea să apuce să pună vreo întrebare – și era vorba de Eloise, deci
normal că avea întrebări – el se târî în jos și îi desfăcu larg picioarele, așa
cum își imaginase noaptea când se culca, și o sărută.
Ea țipă.
— Bun, murmură el, cuvintele dispărându-i chiar în ea.
O ținu pe loc cu mâinile; nu avea de ales, se foia și se cambra ca o femeie
nebună. O linse și o sărută și îi gustă fiecare centimetru, fiecare adâncitură
tentantă. Era vorace și o devoră, considerând că ăsta trebuia să fie cel mai
bun lucru pe care îl făcuse vreodată în toată viața lui și, Dumnezeule, era
recunoscător că acum era un bărbat căsătorit și putea să facă asta cât de des
voia.
Desigur că auzise alți bărbați vorbind despre asta, dar niciodată nu visase
că va fi așa de bine. Era la un milimetru distanță să se piardă complet, și ea
nici măcar nu-l atinsese. Nu că și-ar fi dorit ca ea să o facă în acel moment –
la modul cum strângea cearceafurile, cu articulațiile albe și încordate, la
naiba, l-ar fi sfârtecat.
Ar fi trebuit să o lase să termine, ar fi trebuit să o sărute până când
exploda în gura lui, dar în acel moment propria nevoie preluă controlul și
pur și simplu nu avea de ales. Era noaptea nunții lui și, când va termina, o va
face în ea, nu pe cearceafuri și, Dumnezeule, dar dacă nu o simțea mai
repede strângându-se în jurul lui, era destul de sigur că va lua foc.
Așa că se ridică, ignorând țipătul ei de protest când își luă buzele, și urcă,
poziționându-și din nou mădularul pe ea, apoi folosindu-se de degete pentru
VP - 184
a o deschide și mai mult când împinse înainte.
Era umedă – foarte, foarte umedă, un amestec din ea și el, și era complet
diferit de ce simțise vreodată. Alunecă înăuntru, intrarea în ea dovedindu-se
oarecum ușoară și strâmtă în același timp.
Ea îi suspină numele, și el suspină numele ei și apoi, incapabil să păstreze
un ritm lent, se mișcă înainte, trecând de ultima ei barieră până când intră
cu totul. Și poate că ar fi trebuit să se oprească, poate că ar fi trebuit să o
întrebe dacă era bine, dacă simțise vreo durere, dar pur și simplu nu putu.
Trecuse așa de mult timp și avea așa o mare nevoie de ea, așa că, atunci când
corpul lui începu din nou să se miște, nu mai putea face nimic să se oprească.
Fu rapid și dur, probabil că ei îi plăcu, pentru că sub el și ea era rapidă și
dură, frecându-și șoldurile de el cu o forță dornică în timp ce-și înfigea
degetele în spatele lui.
Și când ea gemu, nu-i gemu numele. Ci:
— Mai mult!
Strecură degetele sub ea, apucând-o de fese, strângând-o puternic și
înclinând-o în sus pentru a intra și mai ușor și probabil că schimbarea de
poziție schimbă și modul cum el se freca de ea sau poate ea ajunsese la
limită, pentru că se arcui sub el, devenind așa de rigidă încât tremura, și apoi
un țipăt i se smulse din gât și el simți convulsiile mușchilor ei în jurul lui.
Nu mai putea. Cu o mișcare finală plonjă înainte, cutremurându-se și
tremurând în timp ce se golea, făcând-o într-un final și permanent a lui.
VP - 185
CAPITOLUL 15
VP - 198
CAPITOLUL 16
Eloise rămase în seră aproape o oră, neputând face nimic altceva decât să
se uite în gol, întrebându-se…
Ce se întâmplase?
Acum vorbeau – bine, se certau, dar într-un mod rațional și civilizat –, și
apoi el își ieșise din fire, cu chipul aprins de furie.
Apoi plecase. Plecase. Chiar plecase de lângă ea în mijlocul unei discuții și
o lăsase stând acolo în sera lui, cu gura deschisă și cu mândria ciuruită.
Plecase. Asta fusese ceea ce o deranjase. Cum putea cineva să plece în
mijlocul unei discuții?
Bine, ea fusese cea care inițiase discuția – bine, fie, cearta –, dar chiar și
așa, nimic nu lăsase de înțeles ca o asemenea ieșire din partea lui să fie
justificată.
Și cel mai rău era că nu știa ce să facă.
Toată viața ei știuse ce să facă. Nu mereu se dovedise că avea și dreptate,
dar măcar se simțise sigură pe sine când își luase deciziile. Și, în timp ce
stătea acolo pe bancul de lucru al lui Phillip, simțindu-se complet confuză și
incapabilă, își dădu seama că măcar pentru ea era mult mai bine să
acționeze și să greșească decât să se simtă neajutorată și neputincioasă.
Și de parcă toate astea nu erau de ajuns, nu-i ieșea vocea mamei ei din
cap. „Nu insista, Eloise! Nu insista!”
Și nu se putea gândi decât că ea nu insistase. Cerule, ce făcuse în afară de
a veni la el cu o îngrijorare referitoare la copiii lui? Era așa de greșit că voia
să vorbească în loc să alerge în dormitor? Bănuia că ar putea să fie greșit
dacă cuplul în chestiune n-ar petrece niciun moment intim împreună, dar ei
petreceau… ei făceau…
Tocmai se întâmplase de dimineață!
Nimeni n-ar fi putut spune că aveau probleme în dormitor. Nimeni.
VP - 199
Oftă și se prăbuși. Niciodată în viața ei nu se simțise așa de singură. Ce
ciudat! Cine ar fi crezut că va trebui să se mărite – să-și unească viața pentru
eternitate cu o altă persoană – ca să se simtă singură?
Voia la mama ei.
Nu, nu voia la mama ei. Clar nu voia la mama ei. Mama ei ar fi bună și
înțelegătoare și tot ce ar mai trebui să fie o mamă, dar o discuție cu mama ei
ar face-o să se simtă ca un copil mic, nu ca adultul care se presupunea că
este.
Voia să vorbească cu surorile ei. Nu cu Hyacinth, care abia avea 21 de ani
și nu știa nimic despre bărbați, ci cu una dintre surorile ei măritate. O voia
pe Daphne, care mereu știa ce să spună, sau pe Francesca, care niciodată nu-
ți spunea ce voiai să auzi, dar mereu reușea să-ți smulgă un zâmbet oricum.
Dar ele erau prea departe, la Londra și, respectiv, în Scoția, și Eloise nu
voia să fugă. Când se măritase își așternuse patul și era destul de mulțumită
să se culce în fiecare noapte alături de Phillip. Doar zilele erau un pic în
dezordine.
Nu va face pe lașa și să plece, nici măcar pentru câteva zile.
Dar Sophie era aproape, la doar o oră distanță. Și dacă nu erau surori prin
naștere – ei bine, erau surori de inimă.
Eloise se uită afară pe ușă. Era prea înnorat ca să vadă soarele, dar era
destul de sigură că nu era mult peste prânz. Chiar și cu durata drumului, își
putea petrece mare parte din zi cu Sophie și să se întoarcă la cină.
Din mândrie nu voia ca nimeni să știe că se simțea nefericită, dar inima ei
dorea un umăr pe care să plângă.
Inima ei câștigă.
•
Phillip își petrecu următoarele câteva ore umblând pe câmpurile lui,
smulgând cu brutalitate buruieni din pământ.
Lucru care îl ținu destul de ocupat, din moment ce nu era într-o zonă
cultivată, ceea ce însemna că orice creștea ar putea fi clasificat drept
buruiană, dacă așa aveai chef.
Și el așa avea chef. Avea mai mult decât chef. Dacă era după el, ar fi smuls
fiecare plantă de pe pământ.
Tocmai el, un botanist.
Dar acum nu dorea să planteze lucruri, nu voia să le vadă cum înfloresc
sau cresc. Voia să lovească, să schilodească și să distrugă. Era furios, frustrat
și supărat pe el însuși și supărat pe Eloise, și era destul de pregătit să fie
supărat pe oricine i-ar fi ieșit în cale.
Dar după o după-amiază petrecută așa, lovind, strivind și rupând capetele
florilor de câmp și smulgând firele de iarbă de la jumătate, se așeză pe un
VP - 200
bolovan și-și lăsă capul în mâini.
La dracu’!
Ce mizerie!
Ce mizerie blestemată, și partea cu adevărat ironică era că el crezuse că
erau fericiți.
Crezuse că are un mariaj perfect și în tot acest timp – of, fie, trecuse doar
o săptămână, dar fusese o săptămână perfectă în opinia lui. Și ea fusese
nefericită.
Sau, dacă nu nefericită, atunci nu fusese fericită.
Sau poate un pic fericită, dar cu siguranță nu într-un extaz fericit ca el.
Și acum el trebuia să se ducă și să facă ceva în legătură cu asta, ceea ce era
ultimul lucru pe care voia să-l facă. Să vorbească cu Eloise, de fapt să-i pună
întrebări și să încerce să deducă ce era în neregulă, ca să nu mai menționeze
că trebuia să-și dea seama și cum să îndrepte lucrurile – era exact genul de
lucru pe care mereu îl făcea de mântuială.
Dar nu prea avea de ales, nu-i așa? Se căsătorise cu Eloise în parte – bine,
mai mult decât în parte; aproape în întregime, de fapt – pentru că voia ca ea
să preia conducerea, să se ocupe de toate sarcinile mărunte și enervante din
viața lui, să-l elibereze pentru lucrurile care chiar contau. Faptul că el
începuse să țină la ea fusese un bonus neașteptat.
Dar bănuia că mariajul nu reprezenta o mică sarcină enervantă și nu
putea să o lase în seama lui Eloise. Și oricât de dureroasă era o discuție
sinceră, va trebui să-și ia inima în dinți și să încerce.
Era destul de sigur că o va da în bară, dar putea măcar să spună că
încercase.
Gemu. Probabil că-l va întreba despre sentimentele lui. Nu exista nicio
femeie în viață care să înțeleagă că bărbații nu vorbeau despre sentimente?
La dracu’, jumătate dintre ei nici măcar nu aveau sentimente.
Sau poate putea să aleagă calea ușoară și să-și ceară pur și simplu scuze.
Nu era sigur pentru ce și-ar cere scuze, dar ar domoli-o și ar face-o fericită,
și asta era tot ce conta.
Nu voia ca Eloise să fie nefericită. Nu voia ca ea să regrete căsătoria, nici
măcar un moment. Voia ca mariajul lui să revină la felul cum crezuse el că
era – ușor și confortabil ziua, focos și pasional noaptea.
Urcă dealul înapoi spre conacul Romney, repetând în minte ce va spune și
încruntându-se la cât de prostesc suna totul.
Dar eforturile lui se dovediră irelevante oricum, pentru că, atunci când
ajunse acasă și-l găsi pe Gunning, majordomul îi spuse doar:
— Nu-i aici.
— Cum adică, nu-i aici? întrebă Phillip.
VP - 201
— Nu-i aici, domnule. S-a dus acasă la fratele ei.
Lui Phillip i se încleștă stomacul.
— Care frate?
— Cred că cel care locuiește aproape.
— Crezi?
— Sunt destul de sigur, se corectă Gunning.
— A zis când are de gând să se întoarcă?
— Nu, domnule.
Phillip înjură cu patimă în șoaptă. Sigur Eloise nu-l părăsise. Nu era genul
care să sară dintr-o barcă care se scufundă, cel puțin nu până când nu se
asigura că fiecare pasager pleacă în siguranță înaintea ei.
— Nu avea o geantă, domnule, zise Gunning.
Oh, asta îl făcea să se simtă mai bine. Majordomul lui simțea nevoia să-l
liniștească că nu fusese abandonat de soția lui.
— Asta-i tot, Gunning, rosti Phillip printre dinții încleștați.
— Prea bine, domnule, zise Gunning.
Înclină capul, cum făcea mereu când se scuza, și ieși din încăpere.
Phillip rămase în hol câteva minute, nemișcat, cu mâinile strânse furios în
pumni în lateral. Ce naiba trebuia să facă el acum? Doar nu alerga după
Eloise? Dacă ea își dorea cu așa disperare să nu fie în compania lui, atunci
asta îi va oferi și el, pentru Dumnezeu!
Porni spre biroul lui, unde putea să fumege în liniște, dar apoi se opri la
câțiva pași de ușă, privind la marele pendul de la capătul holului. Era un pic
peste ora trei, oră la care de obicei gemenii își luau gustarea de după-
amiază. Înainte să se căsătorească, Eloise îl acuzase că nu era suficient de
interesat de bunăstarea lor.
Își puse mâinile în șolduri, roti ușor piciorul, de parcă nu era sigur în ce
parte să o ia. Ar putea să urce în camera copiilor și să petreacă câteva
minute neașteptate cu copiii lui. Nu era ca și cum avea altceva mai bun de
făcut cu timpul lui, blocat aici, așteptând să i se întoarcă soția hoinară. Și
când se va întoarce – ei bine, nu va avea de ce să se plângă, nu după ce el se
va fi contorsionat într-unul din scăunelele acelea și va fi mâncat lapte și
biscuiți cu gemenii.
Întorcându-se hotărât, o luă în sus pe scări, spre camera copiilor, aflată la
ultimul etaj al conacului Romney, ascunsă bine sub streșini. Erau aceleași
camere în care crescuse el, cu același mobilier și aceleași jucării și probabil
cu aceeași crăpătură în tavan deasupra paturilor mici, cea care semăna cu o
rață.
Phillip se încruntă când trecu de ultima treaptă și păși în holul celui de-al
treilea etaj. Probabil că ar trebui să vadă dacă mai era acolo crăpătura și,
VP - 202
dacă mai era, să întrebe cu ce credeau copiii lui că seamănă. Fratele lui,
George, mereu jurase că semăna cu un porc, dar Phillip nu înțelesese
niciodată cum putuse el să încurce ciocul cu un rât.
Phillip clătină din cap. Cerule, n-avea să știe niciodată cum poți să confuzi
o rață cu un porc. Chiar…
Se opri dintr-odată, la doar două uși înainte de camera copiilor. Auzise
ceva și nu era prea sigur ce era, doar că nu-i plăcea. Era…
Ascultă din nou.
Era un scâncet.
Primul instinct fu să o ia la goană înainte și să dea buzna pe ușa camerei,
dar se reținu când își dădu seama că ușa era întredeschisă cu câțiva
centimetri, așa că înaintă pe furiș, trăgând cu ochiul prin crăpătură pe cât de
discret putu.
Îi fu de ajuns doar jumătate de secundă ca să-și dea seama ce se întâmpla.
Oliver era strâns ca o minge pe podea, tremurând în hohote tăcute, și
Amanda stătea în fața peretelui, ținându-se cu mânuțele, plângând în timp ce
bona ei o bătea peste spate cu o carte mare și grea.
Phillip trânti ușa cu o forță care aproape o smulse din țâțâni.
— Ce dracului crezi că faci? aproape că urlă el.
Bona Edwards se întoarse surprinsă, dar înainte să apuce să deschidă
gura ca să vorbească, Phillip îi smulse cartea și o aruncă în spatele lui spre
perete.
— Sir Phillip! strigă uimită bona Edwards.
— Cum îndrăznești să lovești copiii ăștia, zise el cu vocea tremurând de
furie. Și cu o carte.
— Mi s-a spus…
— Și ai făcut-o unde nu poate să vadă nimeni. Simți cum se înfierbântă,
cum se agită, dornic să se dezlănțuie. Câți copii ai bătut, având grijă să lași
vânătăi doar unde nu le-ar vedea nimeni?
— Au vorbit urât, zise bățoasă bona Edwards. Trebuiau pedepsiți.
Phillip înaintă suficient cât bona să fie obligată să se retragă.
— Vreau să pleci din casa mea, zise el.
— Mi-ați spus să-i disciplinez cum consider de cuviință, protestă bona
Edwards.
— Așa consideri de cuviință? șuieră el, folosindu-se de toată reținerea
pentru a-și ține brațele pe lângă el.
Voia să le agite violent, să se dezlănțuie, să ia o carte și să o bată pe femeie
exact cum o făcuse ea cu copiii lui. Dar își păstră calmul. Nu știa cum, dar
reuși.
— Îi bați cu o carte? continuă el furios.
VP - 203
Se uită la copiii lui; tremurau într-un colț, probabil la fel de speriați de
starea tatălui lor ca și de bonă. Îi era greață că-l vedeau în starea asta, atât de
aproape să-și piardă complet controlul, dar nu mai avea ce să facă pentru a
se controla.
— Nu exista nicio nuia, zise arogant bona Edwards.
Greșit lucru de zis. Phillip simți cum i se înfierbântă și mai mult pielea, se
luptă cu ceața roșie care începuse să-i perturbe privirea. Existase o nuia în
camera copiilor; cârligul de care era agățată încă era acolo, chiar lângă
fereastră.
Phillip o arsese în ziua morții tatălui său, stătuse în fața focului și o
privise cum se face cenușă. Nu fusese satisfăcut doar să o arunce; trebuia să
o vadă distrusă complet și pentru totdeauna.
Și se gândi la acea nuia, se gândi la sutele de dăți când fusese folosită pe
el, se gândi la durere, la umilință, la tot efortul folosit în încercarea de a nu
plânge.
Tatăl lui detestase plângăcioșii. Lacrimile nu aduceau decât o altă rundă
cu nuiaua. Sau cu cureaua. Sau cu cravașa. Sau, când nu era nimic la
îndemână, cu mâna tatălui său.
Dar niciodată cu o carte, se gândi ciudat de detașat Phillip. Probabil că
tatălui lui nu-i trecuse niciodată prin cap.
— Ieși afară, zise Phillip pe o voce abia auzită. Și apoi, când bona Edwards
nu răspunse imediat, urlă: Ieși afară! Ieși afară din casa asta!
— Sir Phillip, protestă ea, îndepărtându-se de el, de brațele lui lungi și
puternice.
— Ieși afară! Ieși afară! Ieși afară!
Nu știa de unde mai avea energie. De undeva din interiorul niciodată
îmblânzit, dar controlat doar cu forța voinței.
— Trebuie să-mi adun lucrurile! strigă ea.
— Ai jumătate de oră, zise Phillip pe o voce joasă, dar încă tremurând din
cauza izbucnirii lui. Treizeci de minute. Dacă n-ai dispărut în jumătate de
oră, chiar eu te dau afară.
Bona Edwards ezită la ușă, o luă din loc, apoi se întoarse.
— Distrugeți copiii ăștia, șuieră ea.
— Sunt ai mei dacă-i distrug.
— Atunci să fie așa cum doriți. Nu sunt decât niște mici monștri, oricum,
răutăcioși, obraznici…
Ei chiar nu-i păsa de propria siguranță? Controlul lui Phillip atârna de un
capăt de ață subțire și era foarte aproape de a o apuca pe blestemata de
femeie de braț și de a o trage chiar el pe ușă afară.
— Ieși afară, mârâi el, rugându-se să fie ultima oară.
VP - 204
Nu se mai putea stăpâni mult timp. Înaintă, punctând cuvintele cu
mișcarea, iar ea fugi în sfârșit – în sfârșit – din cameră.
Phillip rămase un moment nemișcat, încercând să se calmeze, să-și
domolească respirația și așteptând ca fluxul sangvin să se liniștească. Era cu
spatele la gemeni și se temea să se întoarcă. Murea pe dinăuntru, distrus de
vinovăție că angajase acea femeie, acel monstru, să aibă grijă de copiii lui. Și
fusese prea ocupat încercând să-i evite ca să vadă că sufereau.
Sufereau la fel cum suferise și el.
Se întoarse lent, îngrozit de ceea ce văzuse în ochii lor.
Dar când ridică privirea din podea și se uită la fețele lor, aceștia se urniră,
repezindu-se spre el cu aproape suficientă forță cât să-l dărâme.
— Oh, tati! strigă Amanda, folosind un alint pe care nu-l mai rostise de
foarte mult timp.
De ani întregi era „tata” și uitase cât de dulce suna celălalt.
Și Oliver – și el îl îmbrățișa, cu brațele lui mici și subțiri în jurul taliei lui
Phillip, cu chipul îngropat în cămașa tatălui lui, astfel încât să nu-l vadă că
plânge.
Dar Phillip o simțea. Lacrimile îi trecură prin cămașă și simțea fiecare
smiorcăit pe abdomen.
Își cuprinse strâns, protector copiii cu brațele.
— Șttt, murmură el. Totul e bine. Sunt aici acum.
Erau cuvinte pe care nu le rostise niciodată, cuvinte pe care nu-și
imaginase niciodată că le va spune; nu se gândise niciodată că prezența lui
va fi ceea ce va îndrepta lucrurile.
— Îmi pare rău, zise el. Îmi pare așa de rău!
Îi spuseseră că nu le plăcea de bona lor; nu-i ascultase.
— Nu-i vina ta, tata, zise Amanda.
Ba era, dar i se părea lipsit de sens să continue discuția. Nu acum, nu când
era momentul potrivit pentru un nou început.
— Vom găsi o bonă nouă, îi asigură el.
— Cineva ca bona Millsby? întrebă Oliver, cu nasul curgând, acum că
lacrimile i se opriseră în sfârșit.
Phillip încuviință din cap.
— Cineva exact ca ea.
Oliver se uită la el cu mare sinceritate.
— Domnișoara… Mama poate să ajute la alegere?
— Desigur, răspunse Phillip, ciufulindu-i părul. Mă aștept să vrea să aibă
un cuvânt de spus. Până la urmă este o femeie cu multe opinii.
Copiii chicotiră.
Phillip își permise să zâmbească.
VP - 205
— Văd că voi doi o cunoașteți bine.
— Chiar îi place să vorbească, zise ezitant Oliver.
— Dar este teribil de inteligentă! interveni Amanda.
— Într-adevăr este, murmură Phillip.
— Îmi place de ea, zise Oliver.
— Și mie, adăugă sora lui.
— Mă bucur să aud asta, le spuse Phillip. Pentru că eu cred că-i aici ca să
rămână.
„Și eu sunt”, adăugă el în gând. Petrecuse ani evitându-și copiii, temându-
se că va face o greșeală, îngrozit că-și va pierde calmul. Ținându-i la distanță
crezuse că făcea ce era mai bine pentru ei, dar se înșelase. Se înșelase tare
mult.
— Vă iubesc, le spuse el răgușit, cu mari emoții. Știți asta, nu-i așa?
Ei încuviințară din cap, cu ochii luminoși.
— Mereu vă voi iubi, șopti el, lăsându-se pe vine până ajunseră cu toții la
același nivel. Îi trase mai aproape, savurându-le căldura. Mereu vă voi iubi.
VP - 206
CAPITOLUL 17
VP - 219
CAPITOLUL 18
VP - 231
CAPITOLUL 19
TE IUBESC.
— Cuvintele nu sunt de ajuns, spuse blând Phillip, ieșind din umbrele din
spatele ei.
Se întoarse spre el, abia dându-și seama de lacrimile ce-i curgeau pe
obraji.
VP - 238
— Când ai făcut asta?
El zâmbi.
— Sigur pot să am și eu câteva secrete.
— Eu… eu…
O luă de mână și o trase mai aproape.
— N-ai cuvinte? murmură el. Tu? înseamnă că-s mai priceput la asta
decât credeam.
— Te iubesc, zise ea, înecându-se cu cuvintele. Te iubesc așa de mult.
O cuprinse în brațe și, în timp ce ea își rezema obrazul de pieptul lui,
bărbia lui coborî să se așeze blând pe capul ei.
— Astăzi, zise el cu blândețe, gemenii mi-au spus că a fost cea mai
frumoasă zi din viața lor. Și mi-am dat seama că aveau dreptate.
Dincolo de cuvinte, Eloise încuviință din cap.
— Dar apoi, mi-am dat seama că greșeau, continuă el.
Ea ridică privirea la el, cu ochii întrebători.
— N-aș putea alege o zi, mărturisi el. Orice zi cu tine, Eloise. Orice zi cu
tine. Îi atinse bărbia, aducându-și buzele spre ale ei. Orice săptămână,
murmură el, orice lună, orice oră. O sărută încetișor apoi, dar cu toată
iubirea din sufletul lui. Orice moment, șopti el, atât timp cât sunt cu tine.
VP - 239
EPILOG
VP - 240
Dragă cititorule,
VP - 241
EPILOGUL 2
VP - 242
tovarășul ei, am răspuns eu.
— Un frate nu-i același lucru cu un soț, a rostit cu un tril doamna
Brougham.
— Așa sper, am răspuns eu.
Serios, era una dintre cele mai ridicole conversații la care am luat parte.
Și Penelope părea că va avea întrebări la întoarcerea acasă.
Mama s-a mai uitat o dată la mine, cu o privire care spunea că știa exact
ce fel de întrebări va avea Penelope, și că nu dorea să îi răspundă. Dar după
cum a spus mereu mama, ea prețuia curiozitatea femeilor…
Ei bine, propria bombă îi explodă în față.
Ar trebui să menționez, lăsând bombele ce explodează deoparte, că sunt
convinsă că am cea mai bună mamă din Anglia. Și, spre deosebire de ideea
de non-geamăn, despre care nu știu nimic, știu ce înseamnă să ai o mamă
diferită, așa că sunt complet calificată, după părerea mea, să vă spun asta.
Mama mea, Eloise Crane, este de fapt mama mea vitregă, deși mă refer la
ea așa doar când trebuie să clarific ceva. S-a căsătorit cu tata când eu și
Oliver aveam opt ani și sunt destul de sigură că ne-a salvat pe toți. Îmi este
dificil să explic cum erau viețile noastre înainte ca ea să intre în ele. Aș putea
descrie evenimente, cu siguranță, dar tonul a tot, sentimentul din casa
noastră…
Nu știu cum să-l exprim.
Mama mea – mama mea naturală – s-a sinucis. Mare parte din viața mea
nu am știut asta. Am crezut că a murit de febră, ceea ce bănuiesc că-i
adevărat. Ce nu mi-a spus nimeni a fost că febra a fost provocată de faptul că
ea a încercat să se înece în lac în miezul iernii.
Eu nu m-am gândit să-mi iau viața, dar trebuie să spun că nu aș alege
această metodă.
Știu că ar trebui să simt compasiune și simpatie pentru ea. Mama mea
actuală este o verișoară îndepărtată de-a ei și mi-a spus că ea a fost tristă
toată viața ei. Mi-a spus că așa sunt unii oameni, așa cum alții sunt
neobișnuit de veseli tot timpul. Dar nu pot să nu mă gândesc, dacă tot voia
să se sinucidă, ar fi putut să o facă mai devreme. Poate când eram un copil
mic. Sau mai bine, un bebeluș. Cu siguranță mi-ar fi făcut viața mai ușoară.
L-am întrebat pe unchiul meu Hugh (care nu-i de fapt unchiul meu, ci este
căsătorit cu sora vitregă a soției fratelui mamei mele actuale și care
locuiește în apropiere, și este vicar) dacă voi merge în iad pentru un
asemenea gând. A zis că nu și că, sincer, pentru el avea sens.
Cred că prefer parohia lui în loc de a mea.
Dar ideea este că acum am amintiri despre ea. Marina, prima mea mamă.
Nu vreau amintiri cu ea. Cele pe care le am sunt neclare și confuze. Nu-mi
VP - 243
amintesc sunetul vocii ei. Oliver zice că asta-i pentru că abia vorbea. Nu-mi
amintesc dacă vorbea sau nu. Nu-mi amintesc forma exactă a feței ei și nu-
mi amintesc mirosul ei.
Îmi amintesc în schimb cum stăteam în fața ușii ei, simțindu-mă mică și
speriată. Și-mi amintesc că mergeam mult pe vârfuri, pentru că știam că nu
trebuia să facem zgomot. Îmi amintesc că mereu mă simțeam oarecum
agitată, de parcă știam că ceva rău urma să se întâmple.
Și într-adevăr s-a întâmplat.
N-ar trebui ca o amintire să fie clară? Nu m-ar deranja amintirea unui
moment sau a unei fețe sau a unui sunet. În schimb, am sentimente vagi și
nici măcar nu-s unele fericite.
O dată l-am întrebat pe Oliver dacă și el avea aceleași amintiri și doar a
ridicat din umeri și a zis că nu se gândește la ea. Nu sunt sigură că-l cred.
Bănuiesc că probabil că da; nu se gândește prea des profund la asemenea
lucruri. Sau poate mai exact, nu se gândește profund la nimic. Aș vrea să
sper că, atunci când se va însura (ceea ce nu va fi prea curând pentru
surorile Brougham), va alege o soție cu aceeași lipsă de înțelepciune și
sensibilitate. Altfel, va fi nefericită. El nu va fi, desigur; nici măcar nu i-ar
observa suferința.
Mi s-a zis că așa sunt bărbații.
Tatăl meu, de exemplu, este remarcabil de neatent. Doar dacă, desigur, nu
cumva ești o plantă, și atunci observă totul. Este botanist și ar trudi fericit în
sera lui toată ziua. Mi se pare cel mai neașteptat partener pentru mama,
care-i vioaie și sociabilă și niciodată nu rămâne fără cuvinte, dar când sunt
împreună este evident că se iubesc foarte mult. Săptămâna trecută i-am
surprins sărutându-se în grădină. Am fost înspăimântată. Mama are aproape
40 de ani și tata-i mai mare.
Dar am divagat. Vorbeam despre familia Brougham, mai precis despre
întrebarea prostească a doamnei Brougham despre a nu fi un geamăn. Cum
am menționat anterior, eram destul de mulțumită de mine însămi că n-am
fost nepoliticoasă, când doamna Brougham a zis ceva interesant:
— Nepotul meu vine în vizită în această după-amiază.
Toate fetele Brougham s-au așezat mai drepte în scaunele lor. Jur, era ca
un joc pentru copii cu pocnitori. S-au ridicat, din postura perfectă în
extraordinar de drepte.
Din asta am dedus imediat că nepotul doamnei Brougham era probabil la
vârsta căsătoriei, cu o avere frumușică și poate și plăcut la vedere.
— N-ai menționat că Ian vine în vizită, a zis una dintre fete.
— Nu el vine, a răspuns doamna Brougham. Este încă la Oxford, după cum
bine știți. Charles vine.
VP - 244
Puf! Fiicele Brougham se dezumflară în același timp.
— Oh, a zis una dintre ele. Charlie.
— Astăzi, ai zis, a spus o alta cu o lipsă de entuziasm remarcabilă. Și apoi
a treia zise:
— Va trebui să-mi ascund toate păpușile.
A patra nu spuse nimic. Doar reveni la a-și bea ceaiul, părând destul de
plictisită de toată chestia.
— De ce trebuie să-ți ascunzi păpușile? a întrebat Penelope. Adevărul
este că și eu mă întrebam același lucru, dar mi s-a părut o întrebare prea
copilărească pentru o domnișoară de 19 ani.
— Asta a fost în urmă cu 12 ani, Dulcie, a zis doamna Brougham. Cerule,
ai memoria unui elefant.
— N-ai cum să uiți ce le-a făcut păpușilor mele, a rostit sumbru Dulcie.
— Ce a făcut? a întrebat Penelope.
Dulcie făcu un gest de tăiere a gâtului. Penelope exclamă uimită și, trebuie
să recunosc, că era ceva destul de macabru în expresia lui Dulcie.
— Este o bestie, a zis una dintre surorile lui Dulcie.
— Nu este o bestie, a insistat doamna Brougham.
Fetele Brougham s-au uitat toate la noi, clătinând din cap într-un acord
silențios, de parcă spuneau „Nu o ascultați pe ea”.
— Câți ani are nepotul tău acum? a întrebat mama.
— 22, a răspuns doamna Brougham, părând destul de recunoscătoare
pentru întrebare. Luna trecută a absolvit Oxford.
— Este cu un an mai mare decât Ian, a explicat una dintre fete. Am
încuviințat din cap, chiar dacă nu aveam cum să-l folosesc pe Ian – pe care
nu-l cunoscusem niciodată – ca punct de referință.
— Nu este chipeș.
— Nici drăguț.
M-am uitat la ultima dintre fiicele Brougham, așteptând și contribuția ei.
Dar ea doar căscă.
— Cât va sta? a întrebat politicos mama.
— Două săptămâni, a răspuns doamna Brougham, dar nu spuse decât
„două săpt” pentru că una dintre fetele ei țipă disperată.
— Două săptămâni! Jumătate de lună!
— Eu speram să ne însoțească la adunarea locală, a zis doamna
Brougham.
Acest lucru fu întâmpinat cu și mai multe suspine. Trebuie să zic că încep
să fiu curioasă cu privire la acest tip Charles. Oricine care poate inspira o
asemenea groază printre fetele Brougham trebuie să aibă ceva care-l
recomandă.
VP - 245
Nu că mi-ar displăcea fetele Brougham, aș adăuga eu în grabă. Spre
deosebire de fratele lor, nici uneia nu i s-a îndeplinit orice dorință și
capriciu, și astfel nu sunt deloc insuportabile. Dar sunt – cum să o spun eu –
liniștite și docile și prin urmare nu-s genul firesc de companie pentru mine
(mie nu mi-au fost atribuite niciodată asemenea adjective). Adevărul este că
nu cred să știu ca vreuna din ele să-și fi exprimat vreo opinie puternică
despre orice. Dacă toate patru detestau pe cineva așa de mult – ei bine, ar fi
interesant, dacă nimic mai mult.
— Nepotului tău îi place să călărească? a întrebat mama.
Doamna Brougham avea o expresie vicleană în ochi.
— Cred că da.
— Poate că Amanda va fi de acord să-i arate zona.
La asta, mama zâmbi în cel mai neobișnuit de inocent și dulce mod.
Poate că ar trebui să adaug că unul dintre motivele pentru care sunt
convinsă că mama este cea mai bună mamă din Anglia este pentru că rareori
este inocentă și dulce. Oh, nu mă înțelegeți greșit – are o inimă de aur și ar
face orice să-și ajute familia. Dar a fost a cincea într-o familie cu opt copii și
poate să fie minunat de vicleană și secretoasă.
În plus, nu poate fi învinsă într-o conversație. Credeți-mă, am încercat.
Așa că, atunci când m-a oferit ca ghid, n-am putut face nimic altceva decât
să zic da, chiar când trei din cele patru fete Brougham începeau să
chicotească. (A patra încă părea plictisită. Începeam să mă întreb dacă era
ceva în neregulă cu ea.)
— Mâine, a zis încântată doamna Brougham. Bătu din palme și zâmbi. Îl
trimit mâine după-amiază. Este bine așa?
Din nou, nu puteam să spun altceva decât da, așa că asta am făcut,
întrebându-mă cu ce anume tocmai am fost de acord.
În după-amiaza următoare m-am îmbrăcat cu cel mai bun costum de
călărie al meu și mă plimbam prin salon, întrebându-mă dacă misteriosul
Charles Brougham chiar va apărea. Avea tot dreptul să nu apară, m-am
gândit eu. Desigur că ar fi nepoliticos, pentru că încălca un angajament făcut
în numele lui de către mătușa lui, dar chiar și așa, nu era ca și cum el ceruse
să fie înhămat cu nobilimea locală.
Glumă neintenționată.
Mama mea nici măcar n-a încercat să nege că făcea pe pețitoarea. Asta m-
a surprins; credeam că măcar va încerca să protesteze, în schimb, mi-a
amintit că am refuzat un sezon la Londra și apoi a început să-mi explice
despre lipsa de domni de vârstă potrivită și buni de însurat în colțul nostru
din Gloucestershire.
I-am reamintit că nici ea nu și-a găsit soțul la Londra.
VP - 246
Mi-a spus ceva care începea cu „Chiar și așa” și apoi a deviat așa de
repede și cu atâtea suișuri și coborâșuri, încât n-am putut urmări nimic din
ce a zis.
Ceea ce sunt destul de sigură că era intenția ei.
Mama nu s-a supărat prea tare că eu am refuzat să am un sezon; ține
destul de mult la viața noastră la țară și Cerul mi-e martor că tata n-ar
supraviețui mai mult de o săptămână la oraș. Mama a zis că sunt
nepoliticoasă că spun așa ceva, dar cred că în secret este de acord cu mine –
tata ar fi distras de o plantă în parc și nu l-am mai vedea niciodată. (Tata
este un pic cam distrat.)
Sau, și mărturisesc că asta-i mai probabil, ar spune ceva complet
nepotrivit la o petrecere. Spre deosebire de mama, tata nu are darul
conversației politicoase și cu siguranță nu vede nevoia dublului înțeles sau a
întoarcerii viclene a frazei. În ceea ce-l privește, un om ar trebui să spună
ceea ce vrea de fapt.
Îmi iubesc tatăl, dar este clar că ar trebui ținut la distanță de oraș.
Aș fi putut să am un sezon la Londra, dacă aș fi vrut. Familia mamei este
bine conectată. Fratele ei este un viconte, iar surorile ei s-au măritat cu un
duce, un conte și un baron. Ar trebui să fiu primită la toate cele mai
exclusiviste petreceri. Dar chiar nu mi-am dorit să mă duc. N-aș avea deloc
libertate. Aici mă pot plimba sau călări de una singură cât timp spun cuiva
unde mă duc. La Londra o tânără domnișoară nu poate nici să atingă scările
de la intrare cu degetele fără o însoțitoare.
Mi se pare îngrozitor.
Dar revin la mama. Nu s-a supărat că am refuzat sezonul, pentru că asta
însemna că trebuia să stea departe de tata câteva luni. (Din moment ce, așa
cum am stabilit, el nu ar fi plecat de acasă.) Dar în același timp, chiar și-a
făcut griji pentru viitorul meu. Și așa, a pornit într-o mică cruciadă. Dacă nu
mă duc eu la burlaci, îi aduce ea la mine.
De aici Charles Brougham.
La ora două tot nu sosise, și trebuie să recunosc că începeam să mă
enervez. Era o zi caldă, mă rog, cât de caldă poate să fie în Gloucestershire, și
costumul meu verde-închis, care mi se păruse așa de la modă și stilat când îl
îmbrăcasem, începea să mă jeneze.
Începeam să mă ofilesc.
Cumva mama și doamna Brougham uitaseră să-i spună și o oră nou-
sositului, așa că eu fusesem obligată să mă îmbrac și să fiu gata fix la prânz.
— La ce oră crezi că se termină după-amiaza? am întrebat eu, făcându-mi
vânt cu un ziar împăturit.
— Hmmm?
VP - 247
Mama scria o scrisoare – probabil către unul din mulții ei frați – și nu
asculta realmente. Arăta chiar minunat stând acolo lângă fereastră. Habar
nu am cum ar fi arătat mama mea naturală ca femeie în vârstă, din moment
ce nu a binevoit să trăiască atât de mult, dar Eloise nu-și pierduse deloc din
frumusețe. Părul îi era încă bogat, castaniu, iar pielea, fără riduri. Ochii ei
sunt dificil de descris – de fapt, au o culoare schimbătoare.
Mi-a zis că nu a fost niciodată considerată o frumusețe când era tânără.
Nu o considera nimeni neatrăgătoare și era de fapt chiar populară, dar n-a
fost niciodată desemnată o mare frumusețe. Mi-a zis că femeile inteligente
îmbătrânesc mai bine.
Mi se pare interesant asta și sper că e un semn bun pentru viitorul meu.
Dar acum nu mă preocupa alt viitor în afară de cel din următoarele zece
minute, după care eram convinsă că voi muri de căldură.
— După-amiaza, am repetat eu. Când ai zice că se termină? La ora patru?
Cinci? Te rog nu-mi spune că la șase.
Ea a ridicat în sfârșit privirea.
— Despre ce vorbești?
— Domnul Brougham. Am zis în după-amiaza asta, nu-i așa?
S-a uitat la mine cu privirea goală.
— Pot să nu-l mai aștept după ce trecem de la după-amiază la seară, nu-i
așa?
Mama s-a oprit un moment, cu tocul suspendat în aer.
— Amanda, n-ar trebui să fii așa de nerăbdătoare.
— Nu sunt, am insistat eu. Mi-e cald.
Se gândi la asta.
— Este cam cald aici, nu-i așa?
Am încuviințat din cap.
— Costumul meu este făcut din lână.
Făcu o grimasă, dar am observat că nu mi-a sugerat să mă schimb. Nu va
sacrifica un potențial pețitor pentru ceva așa de neimportant ca vremea. Am
continuat să-mi fac vânt.
— Nu cred că numele lui este Brougham, a zis mama.
— Poftim?
— Cred că-i rudă cu doamna Brougham, nu cu domnul. Nu știu care-i
numele ei de familie.
Am ridicat din umeri.
Ea a revenit la scrisoarea ei. Mama mea scrie un număr interminabil de
scrisori. Nu-mi pot imagina despre ce. N-aș zice că familia noastră este
plictisitoare, dar suntem sigur obișnuiți. Sunt sigură că surorile ei s-au
plictisit de „Georgiana stăpânește conjugarea în franceză și Frederick și-a
VP - 248
julit genunchiul”.
Dar mamei îi place să primească scrisori și zice că trebuie să trimiți ca să
primești, așa că iat-o la biroul ei, aproape în fiecare zi, repovestind detaliile
plictisitoare ale vieților noastre.
— Vine cineva, a zis ea, chiar când eu începeam să moțăi pe divan.
M-am ridicat și m-am întors spre fereastră. Așa era, o trăsură venea pe
alee.
— Credeam că mergem să călărim, am zis eu oarecum iritată.
Mi-am îmbrăcat costumul de călărie degeaba?
— Așa este, a murmurat mama, cu sprâncenele unite în timp ce privea
cum se apropie trăsura.
Nu credeam că domnul Brougham – sau cine o fi fost în trăsură – putea să
vadă în salon prin fereastra deschisă, dar, doar în caz că putea, mi-am
păstrat poziția demnă pe divan, înclinându-mi capul foarte puțin ca să pot să
observ evenimentele de pe aleea din față.
Trăsura se opri și un domn coborî, dar era cu spatele la casă și nu am
observat nimic altceva în afară de înălțime (medie) și păr (închis la culoare).
Apoi el a întins mâna și a ajutat o lady să coboare.
Dulcie Brougham!
— Ea ce face aici? am zis eu indignată.
Apoi, după ce Dulcie ajunse cu ambele picioare în siguranță pe pământ,
domnul ajută o altă tânără lady și apoi încă una. Și apoi încă una.
— A adus toate fetele Brougham? a întrebat mama.
— Aparent, da.
— Credeam că-l urau.
Am clătinat din cap.
— Aparent, nu.
Motivul schimbării surorilor deveni clar câteva clipe mai târziu, când
Gunning le anunță sosirea.
Eu nu știu cum arăta vărul Charles, dar acum… ei bine, să zicem doar că
orice tânără lady l-ar găsi plăcut. Avea părul des și un pic ondulat și chiar
din partea cealaltă a încăperii am putut vedea că avea gene ridicol de lungi.
Avea genul de gură care mereu pare să zâmbească, ceea ce, după părerea
mea, este cea mai bună gură pe care o poți avea.
Nu spun că am simțit altceva în afară de interes politicos, dar surorile
Brougham se călcau în picioare ca să fie la brațul lui.
— Dulcie, a zis mama, înaintând cu un zâmbet binevoitor. Și Antonia. Și
Sarah. Inspiră. Și Cordelia. Ce surpriză plăcută să vă văd pe toate!
Este o dovadă a abilităților mamei mele de gazdă că a reușit să pară
mulțumită.
VP - 249
— N-am putut să-l lăsăm pe dragul nostru văr Charles să vină singur, a
explicat Dulcie.
— Nu știe drumul, a adăugat Antonia.
N-ar fi existat un drum mai simplu – trebuia doar să treci prin sat, să o iei
la dreapta la biserică și mai era un kilometru până la aleea noastră.
Dar n-am zis asta. M-am uitat însă la vărul Charles cu ceva simpatie. N-
avea cum să fi fost un drum plăcut.
— Charles, dragule, a spus Dulcie, acestea sunt Lady Crane și domnișoara
Amanda Crane.
Am făcut o reverență, întrebându-mă dacă va trebui să urc în acea trăsură
cu toți cinci. Eu speram că nu. Dacă aici era cald, în trăsură avea să fie
înfiorător.
— Lady Crane, Amanda, a continuat Dulcie, dragul meu văr Charles,
domnul Farraday.
Eu am înclinat din cap la asta. Mama mea avea dreptate – numele lui nu
era Brougham. Oh vai, asta însemna că era înrudit cu doamna Brougham? Mi
se părea că domnul Brougham era cel rațional dintre ei doi.
Domnul Farraday a făcut o plecăciune politicoasă, iar ochii ni s-au întâlnit
pentru cel mai scurt moment.
În acest moment ar trebui să spun că nu sunt o romantică. Sau cel puțin
nu cred că sunt o romantică. Dacă aș fi, m-aș fi dus la Londra pentru acel
sezon. Mi-aș fi petrecut zilele citind poezie și nopțile dansând, flirtând și
distrându-mă.
În mod clar nu cred în dragoste la prima vedere. Până și părinții mei, care
sunt cei mai îndrăgostiți din câți cunosc eu, mi-au spus că nu s-au iubit
instantaneu.
Dar când ochii mei i-au întâlnit pe cei ai domnului Farraday…
Cum am spus, nu a fost dragoste la prima vedere, din moment ce nu cred
în așa ceva. Nu a fost nimic la prima vedere, serios, dar ceva a fost… o
recunoaștere comună… a unui simț al umorului. Nu știu cum să descriu.
Bănuiesc, dacă insist, că aș zice că a fost un sentiment că ne știm. Cumva
deja îl știam. Ceea ce desigur era ridicol.
Dar nu la fel de ridicol precum verișoarele lui, care se agitau în jurul lui.
Evident că hotărâseră că vărul Charles nu mai era o fiară și, dacă cineva se
va căsători cu el, va fi una din ele.
— Domnule Farraday, am zis eu și am simțit cum colțurile gurii mi se
strâng în încercarea de a-mi reține zâmbetul.
— Domnișoară Crane, a zis el, având cam aceeași expresie.
S-a aplecat peste mâna mea și mi-a sărutat-o, spre stupoarea lui Dulcie,
care stătea chiar lângă mine.
VP - 250
Din nou, trebuie să subliniez că nu-s o romantică. Dar am simțit cum
tresar pe interior când buzele lui mi-au atins pielea.
— Mă tem că-s îmbrăcată de călărie, i-am spus eu, arătând spre costumul
meu de călărie.
— Așa este.
Am privit cu tristețe spre verișoarele lui, care sigur nu erau îmbrăcate
pentru nicio activitate sportivă.
— Este o zi așa de frumoasă, am murmurat eu.
— Fetelor, a zis mama mea, uitându-se direct la surorile Brougham, de ce
nu veniți cu mine cât Amanda și vărul vostru ies la o plimbare călare? I-am
promis mamei voastre că-i va arăta zona.
Antonia a deschis gura să protesteze, dar nu se compara cu Eloise Crane
și, într-adevăr, nici n-a apucat să scoată un sunet că mama a adăugat:
— Oliver va coborî în scurt timp.
Asta a rezolvat lucrurile. Se așezară toate patru în rând pe divan, lăsându-
și una câte una același zâmbet placid pe fețe.
Aproape că-mi părea rău de Oliver.
— Eu nu mi-am adus calul, a zis cu regret domnul Farraday.
— Nu-i o problemă, i-am răspuns eu. Avem niște grajduri excelent dotate.
Sunt sigură că găsim ceva potrivit.
Și am plecat, ieșind din salon, apoi din casă, ocolind colțul spre gazonul
din spate și atunci…
Domnul Farraday s-a rezemat de zid, râzând.
— Oh, mulțumesc, a zis el, cu mare ușurare. Mulțumesc mult. Mulțumesc.
Nu eram sigură dacă nu cumva trebuia să fac pe neștiutoarea. Cu greu aș
fi putut recunoaște sentimentul fără a-i insulta verișoarele, ceea ce nu
doream să fac. După cum am menționat, nu-mi displac surorile Brougham,
chiar dacă în această după-amiază mi s-au părut un pic ridicole.
— Spuneți-mi că știți să călăriți, a zis el.
— Normal.
Făcu un gest către cal.
— Niciuna dintre ele nu știe.
— Nu-i adevărat, am răspuns eu nedumerită.
Știam că le văzusem călare la un moment dat.
— Pot să stea în șa, a zis el, în ochii lui scăpărând doar ceea ce putea fi o
provocare, dar nu știu să călărească.
— Înțeleg, am murmurat eu. M-am gândit la ce opțiuni am și am zis. Eu
știu.
S-a uitat la mine, un colț al gurii i s-a ridicat. Avea niște ochi de o nuanță
destul de plăcută de verde, ca mușchiul, cu fărâme mici de căprui. Și din nou
VP - 251
am avut acea senzație stranie că suntem de acord.
Sper că nu sunt lipsită de modestie când spun că sunt câteva lucruri pe
care le fac destul de bine. Știu să trag cu pistolul (dar nu cu o pușcă și nu la
fel de bine ca mama, care-i incredibil de bună). Știu să adun sumele de două
ori mai repede decât Oliver, dacă am creion și hârtie. Știu să pescuiesc și să
înot și, mai presus de orice, știu să călăresc.
— Veniți cu mine, i-am zis eu, gesticulând spre grajduri.
El m-a urmat, mergând alături de mine.
— Spuneți-mi, domnișoară Crane, a zis el pe o voce presărată cu
amuzament, cum ați fost mituită să fiți prezentă în această după-amiază?
— Credeți că compania dumneavoastră nu a fost de ajuns ca recompensă?
— Nu mă cunoșteați, a subliniat el.
— Adevărat. Am luat-o pe aleea spre grajduri și m-am bucurat să simt
vântul cum se întețea. Întâmplător, am fost manipulată de mama.
— Recunoașteți că ați fost manipulată, a murmurat el. Interesant.
— Nu o cunoașteți pe mama.
— Nu, mă asigură el, sunt impresionat. Majoritatea oamenilor nu ar
mărturisi asta.
— După cum am zis, nu o cunoașteți pe mama. M-am întors spre el și i-am
zâmbit. Mai are șapte frați și surori. Să o învingi la orice chestie vicleană este
un triumf.
Am ajuns la grajduri, dar m-am oprit înainte să intrăm.
— Și dumneavoastră, domnule Farraday? am întrebat. Cu ce ați fost
mituit ca să fiți prezent în această după-amiază?
— Și eu am fost manipulat, a zis el. Mi s-a spus că voi scăpa de verișoarele
mele.
Eu am izbucnit în râs la asta. Necuviincios, da, dar inevitabil.
— Au atacat exact când plecam, a zis el sumbru.
— Sunt o trupă feroce, am zis eu fără nicio expresie.
— Am fost copleșit numeric.
— Credeam că nu vă plac, am zis eu.
— Așa credeam și eu. Și-a plantat mâinile în șolduri. A fost singurul motiv
pentru care am fost de acord cu vizita asta.
— Ce anume le-ați făcut când erați copii? am întrebat eu.
— Întrebarea mai potrivită ar fi – ce mi-au făcut ele mie?
Știam mai bine decât să spun că el avea avantajul genului său.
Patru fete pot cu ușurință să învingă un băiat. Eu l-am înfruntat pe Oliver
de nenumărate ori când eram copii și, deși n-ar recunoaște-o niciodată, l-am
bătut mai des decât el pe mine.
— Broaște? am întrebat eu, gândindu-mă la poznele din propria copilărie.
VP - 252
— Ăla eu am fost, a recunoscut el jenat.
— Pește mort?
N-a vorbit, dar expresia lui era clar una de vinovăție.
— Căreia? am întrebat eu, încercând să-mi imaginez groaza lui Dulcie.
— Tuturor celor patru.
Am tras aer în piept.
— În același timp?
El a încuviințat din cap.
Am fost impresionată. Bănuiesc că pentru majoritatea fetelor asemenea
lucruri nu-s atrăgătoare, dar eu mereu am avut un simț al umorului
neobișnuit.
— Ați făcut vreodată o fantomă cu faină? am întrebat eu.
El a ridicat din sprâncene și s-a apropiat chiar.
— Spuneți-mi mai multe.
Așa că i-am povestit despre mama și cum eu și Oliver am încercat să o
speriem înainte să se mărite cu tată.
— Am fost niște fiare cu adevărat. Serios. Nu doar copii neastâmpărați, ci
niște pacoste adevărate pe fața umanității. Este o minune că tata nu ne-a
expediat la un orfelinat. Cea mai memorabilă dintre poznele noastre a fost
când am plasat o găleată cu faină deasupra ușii ei ca să cadă pe ea când ieșea
pe hol.
Doar că noi am umplut cam prea mult găleata, așa că a fost mai mult o
acoperire decât o prăfuire și chiar o avalanșă mai mare decât orice altceva.
Nici nu prevăzusem că găleata o va lovi în cap.
Când am spus că intrarea mamei mele în viețile noastre ne-a salvat pe
toți, am vorbit la propriu. Eu și Oliver eram așa de disperați după afecțiune,
iar tatăl nostru, chiar dacă acum e minunat, atunci habar n-avea cum să ne
consoleze.
Toate astea i le-am povestit domnului Farraday. Era cea mai ciudată
chestie. Nu știu de ce am vorbit așa de mult și am spus așa de multe. Am
crezut că a fost pentru că era un ascultător excelent, doar că mai târziu mi-a
spus că nu este, că de fapt este un ascultător groaznic și de obicei întrerupe
prea des discuția.
Dar nu a făcut-o cu mine. M-a ascultat, iar eu am vorbit și apoi am ascultat
eu și a vorbit el și mi-a povestit despre fratele lui Ian, cu înfățișarea lui
angelică și manierele curtenitoare. Cum toată lumea se lingușește pe lângă
el, chiar dacă Charles este cel mai mare. Dar Charles n-a reușit niciodată să-l
urască, însă, pentru că Ian chiar era un tip de treabă.
— Încă mai doriți să mergem să călărim? am întrebat eu când am
observat că soarele începuse deja să coboare pe cer.
VP - 253
Nu-mi pot imagina cât am stat acolo, vorbind și ascultând, ascultând și
vorbind.
Spre marea mea surpriză Charles a zis că nu și a propus să ne plimbăm.
Și așa am făcut.
•
În acea noapte încă era cald și așa, după ce s-a terminat cina, eu am ieșit
afară. Soarele apusese dincolo de orizont, dar nu era încă complet întuneric.
M-am așezat pe treptele verandei din spate, cu fața spre vest ca să văd
ultimele rămășițe din lumina zilei cum se colorează de la lavandă în roșu și
negru.
Ador perioada asta a nopții.
Am stat acolo ceva vreme, suficient cât să înceapă să apară stelele,
suficient cât să fiu nevoită să-mi strâng brațele în jurul corpului din cauza
frigului. Nu-mi adusesem un șal. Bănuiesc că nu mă gândisem că voi sta
afară așa de mult. Tocmai voiam să intru în casă când am auzit pe cineva
apropiindu-se.
Era tata, în drum spre casă de la seră. Ținea un felinar și avea mâinile
murdare. Ceva din imaginea lui m-a făcut să mă simt din nou copil. Era ca un
urs mare și, chiar dinainte să se căsătorească cu Eloise, pe vremea când nu
părea să știe ce să le spună copiilor lui, mereu m-a făcut să mă simt în
siguranță. Era tatăl meu și avea să mă protejeze. Nu avea nevoie să o spună,
o știam pur și simplu.
— Ce târziu ai ieșit, a zis el, așezându-se lângă mine.
Și-a pus felinarul jos și și-a frecat mâinile de pantaloni, dând jos pământul
uscat.
— Doar mă gândeam, am răspuns eu.
El a încuviințat din cap, apoi și-a sprijinit cotul de coapsă și s-a uitat la
cer.
— Vreo stea căzătoare în seara asta?
Am clătinat din cap chiar dacă el nu era cu fața la mine.
— Nu.
— Ai nevoie de una?
Am zâmbit în sinea mea. Mă întreba, de fapt, dacă aveam vreo dorință.
Obișnuiam mereu să ne punem dorințe la stele împreună când eram mică,
dar cumva pierdusem acest obicei.
— Nu, i-am zis eu.
Eram melancolică, gândindu-mă la Charles și întrebându-mă ce însemna
că petrecusem întreaga după-amiază singură cu el și acum abia așteptam să-
l văd a doua zi. Dar nu mă simțeam de parcă aveam nevoie să-mi fie
îndeplinită vreo dorință. Cel puțin, nu încă.
VP - 254
— Eu mereu am dorințe, a remarcat el.
— Da?
M-am întors spre el, înclinând capul într-o parte și observându-i profilul.
Știam că fusese teribil de nefericit înainte să o cunoască pe mama mea
actuală, dar asta rămăsese demult în urma lui. Dacă existase vreodată vreun
bărbat cu o viață mai fericită și împlinită, acela era el.
— Ce-ți dorești? am întrebat eu.
— Mai întâi de toate sănătate și fericire pentru copiii mei.
— Asta nu se pune, am zis eu, simțind cum zâmbesc.
— Oh, așa crezi tu? S-a uitat la mine, iar în ochii lui era mai mult decât un
pic de amuzament. Te asigur că-i primul lucru la care mă gândesc dimineața
și ultimul înainte de a mă culca.
— Serios?
— Am cinci copii, Amanda, și fiecare dintre voi este sănătos și puternic. Și
din câte știu eu, toți sunteți fericiți. Probabil că-i un noroc chior că ați ieșit cu
toții așa de reușiți, dar n-am de gând să sfidez destinul dorindu-mi altceva.
M-am gândit un moment la asta. Niciodată nu-mi dăduse prin cap să-mi
doresc ceva ce aveam deja.
— Este înfricoșător să fii părinte? am întrebat eu.
— Cel mai înfricoșător lucru din lume.
Nu știu ce credeam că va spune, dar nu asta. Însă apoi mi-am dat seama
că vorbea cu mine ca și cu un adult. Nu știu dacă o mai făcuse vreodată
înainte. Era încă tatăl meu, și eu eram încă fata lui, dar trecuserăm peste un
prag misterios.
Era entuziasmant și trist în același timp.
Am mai stat împreună câteva minute în plus, arătând spre constelații și
vorbind despre chestii neimportante. Și apoi, tocmai când voiam să intru, el
a spus:
— Mama ta mi-a zis că ai avut un vizitator domn în această după-amiază.
— Și patru dintre verișoarele lui, am ciripit eu.
El s-a uitat la mine cu sprâncenele unite, o mustrare silențioasă pentru că
tratam superficial subiectul.
— Da, am zis eu. Așa este.
— Ți-a plăcut de el?
— Da. Am simțit că devin un pic mai ușoară, de parcă interiorul meu se
făcuse spumos. Da, mi-a plăcut.
El s-a gândit la asta, apoi a zis:
— Va trebui să iau un băț foarte mare.
— Poftim?
— Obișnuiam să-i spun mamei tale când erai suficient de mare să fii
VP - 255
curtată că va trebui să alung domnii prin bătaie.
Era ceva aproape dulce la asta.
— Serios?
— Păi, nu când erai foarte mică. Pe vremea aia erai așa un coșmar, încât
nu credeam că te va vrea cineva vreodată.
— Tată!
A chicotit.
— Să nu zici că nu știi că-i adevărat.
Nu puteam să-l contrazic.
— Dar când ai mai crescut, și eu am început să văd primele indicii ale
femeii care urma să devii… A oftat. Dumnezeule, dacă există vreun moment
când este înspăimântător să fii părinte…
— Și acum?
Se gândi o clipă la asta.
— Bănuiesc că acum pot doar să sper că te-am crescut suficient de bine
cât să iei decizii raționale. S-a oprit. Și desigur, dacă cineva are de gând să se
poarte urât cu tine, tot voi avea acel băț.
Am zâmbit, apoi m-am apropiat ușor, ca să-mi pot sprijini capul de
umărul lui.
— Te iubesc, tată.
— Și eu te iubesc, Amanda. S-a întors și m-a sărutat pe creștetul capului.
Și eu te iubesc.
•
Apropo, m-am căsătorit cu Charles, dar tata n-a avut niciodată nevoie să
fluture bățul. Nunta a avut loc șase luni mai târziu, după ce m-a curtat cum
se cuvine și după o logodnă un pic necuviincioasă. Dar cu siguranță nu voi
spune în scris niciunul dintre evenimentele care a făcut ca logodna să fie
necuviincioasă.
Mama a insistat să avem o discuție înainte de căsătorie, dar a avut loc în
noaptea de dinaintea nunții, moment în care informația nu mai era chiar
oportună, dar nu m-am dat de gol. Am avut însă impresia că ea și tatăl meu
este posibil să fi anticipat jurămintele de căsătorie. Am fost șocată. Șocată.
Mi se părea cel mai improbabil din partea lor. Acum că am trăit aspectele
fizice ale iubirii, însuși gândul că părinții mei…
Este prea mult de suportat.
Casa familiei lui Charles este în Dorset, destul de aproape de mare, dar
cum tatăl lui este cât se poate de viu, am închiriat o casă în Somerset, la
jumătatea distanței dintre familia mea și a lui. Îi displace orașul la fel de
mult ca și mie. Se gândește să înceapă un program de prăsilă pentru cai și
este cel mai ciudat lucru, dar aparent, împerecherea plantelor și
VP - 256
împerecherea animalelor nu sunt complet diferite. El și tatăl meu s-au
împrietenit la cataramă, ceea ce-i minunat, doar că acum tatăl meu ne
vizitează destul de des.
Noua noastră casă nu-i suficient de mare, și toate dormitoarele sunt
destul de apropiate. Charles a conceput un nou joc numit „Să vedem cât de
tăcută poate fi Amanda”. Apoi îmi face tot felul de lucruri perverse – asta în
timp ce tatăl meu doarme de partea cealaltă a holului!
Este un drac, dar eu îl ador. Nu mă pot abține. Mai ales când…
Oh, stați așa, doar nu aveam de gând să scriu despre asta, nu-i așa?
Doar să știți că zâmbesc foarte larg când îmi amintesc.
Și asta nu a intrat în discuția de dinaintea căsătoriei cu mama.
Bănuiesc că ar trebui să recunosc că azi-noapte am pierdut jocul. N-am
fost deloc tăcută.
Tatăl meu n-a zis un cuvânt. Dar a plecat destul de brusc în acea după-
amiază, pretextând ceva despre o urgență botanică.
Nu știam că plantele au urgențe, dar, de cum a plecat, Charles a insistat să
inspectăm trandafirii noștri pentru că nu știu ce a zis tatăl meu că era în
neregulă cu ai lui.
Doar că, din cine știe ce motiv, el a vrut să inspecteze trandafirii care erau
deja tăiați și aranjați într-o vază din dormitorul nostru.
— Vom juca un joc nou, mi-a șoptit el la ureche. Să vedem cât de
gălăgioasă poate să fie Amanda.
— Cum câștig? am întrebat eu. Și care-i premiul?
Sunt destul de competitivă, și el, la fel, dar cred că putem spune că
amândoi am câștigat atunci.
Și premiul chiar a fost minunat.
VP - 257
virtual-project.eu
VP - 258